Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 914/1/2023 Completul compus din:
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Andrei │penale a Înaltei Curţi de│
│Claudiu Rus │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Chitidean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ilie Iulian │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. S-au luat în examinare sesizările formulate de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 500/39/2022, respectiv Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?“; " "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?; şi Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?" 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus. 4. La şedinţa de judecată participă Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina- Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei Judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 6. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând că, drept urmare a solicitărilor formulate, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Totodată, a arătat că raportul întocmit de către judecătorul-raportor a fost depus la dosar în data de 12 mai 2023, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. 8. După comunicarea raportului, în data de 22 mai 2023, apărătorul ales al contestatorilor condamnaţi H.I. şi G.I. a depus un punct de vedere. 9. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul în dezbateri. 10. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina-Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunile de drept supuse dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. 11. Astfel, doamna procuror a precizat că din analiza încheierilor prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că instanţele care au formulat sesizările sunt dintre cele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, iar cauzele se află în ultimul grad de jurisdicţie, situaţie în raport cu care prima condiţie de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, este îndeplinită. 12. Reprezentantul Ministerului Public a precizat că, deşi aparent soluţionarea pe fond a cauzelor depinde de soluţionarea chestiunilor de drept, în realitate nu depinde, iar pentru cea de-a doua întrebare lipseşte şi caracterul de noutate întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat anterior printr-o hotărâre prealabilă, respectiv prin Decizia nr. 67/2022. 13. Totodată, a învederat că din cuprinsul încheierilor de sesizare rezultă că instanţele care au ridicat chestiunile de drept pun în discuţie, din perspectiva temeiniciei, situaţia particulară a contestaţiei în anulare formulate împotriva unor hotărâri definitive prin care s-a dispus condamnarea inculpatului, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, şi se reţine ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior. 14. Prin hotărârile de condamnare se identifică existenţa unei succesiuni de legi în timp (faptă săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 - judecată sub imperiul Codului penal în vigoare), însă, printre legile succesive identificate, nu se regăseşte şi legea penală mai favorabilă inculpatului în momentul condamnării, ca urmare a efectelor produse de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 asupra regimului răspunderii penale. 15. Întrucât contestaţiile în anulare cu care sunt învestite instanţele de trimitere se află în etapa soluţionării pe fond, având în vedere dispozitivul şi considerentele deciziilor nr. 10/2017 şi nr. 67/2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, situaţia premisă pe care se grefează întrebarea instanţelor este circumstanţiată şi de împrejurarea ca instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în fond să nu fi dezbătut şi analizat cauza de încetare a procesului penal. 16. Totodată, reprezentantul Ministerului Public a învederat că, potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu pot face obiectul sesizării întemeiate pe dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul procedură penală problemele de drept a căror dezlegare presupune în mod inevitabil un examen al situaţiei concrete a cauzelor pendinte, atribuţie care revine, în exclusivitate, judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei. 17. Având în vedere situaţia particulară pe care se grefează întrebările ridicate de curţile de apel, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că dezlegarea chestiunilor de drept implică o analiză prealabilă a condiţiilor de fapt şi de drept specifice cauzei în care au fost invocate, analiză care nu poate fi realizată pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. 18. Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. 19. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat ca, în situaţia în care se va considera că sesizările formulate sunt admisibile, să se statueze printr-o hotărâre prealabilă că art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate reanaliza legea penală mai favorabilă. 20. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, respectiv omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei şi până la judecarea pe fond a cauzei, definitiv, nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare. Potrivit dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, pe calea contestaţiei în anulare pot fi remediate doar erori procedurale, care sunt expres şi limitativ prevăzute. Or, natura erorii instanţelor de judecată cu privire la aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept. 21. Astfel, evaluarea instanţei de judecată cu privire la existenţa şi tipicitatea faptei, precum şi cu privire la legea penală mai favorabilă, produce efecte imediate şi beneficiază de autoritate de lucru judecat chiar dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, survin multiple modificări, fie legislative, fie jurisprudenţiale, care ar putea să modifice această analiză. Însă o reanalizare a legii penale mai favorabile de către o instanţă care soluţionează o cale extraordinară de atac, în scopul de a ajunge la incidenţa prescripţiei, a încetării răspunderii penale, în condiţiile în care legea penală mai favorabilă a fost deja analizată atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, ar echivala practic cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării cauzei de la fond până la rămânerea sa definitivă, ceea ce ar transforma contestaţia în anulare într-o cale de atac de reformare, ceea ce ar fi contrar voinţei legiuitorului. 22. Aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza numai în condiţiile reglementate de art. 5 şi 6 din Codul penal. De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că art. 5 din Codul penal este constituţional în măsura în care nu permite combinarea prevederilor din legi succesive, în stabilirea aplicării legii penale mai favorabile. De asemenea, tot în considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reiterat că instanţele pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile doar în intervalul dintre momentul la care s-a săvârşit infracţiunea şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Prin urmare, în procedura contestaţiei în anulare nu poate fi reanalizată legea penală mai favorabilă în scopul desfiinţării hotărârii judecătoreşti rămase definitive. 23. În aceste circumstanţe, cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, cu referire strictă la prescripţie, poate fi invocat doar în ipoteza în care instanţele de fond sau de apel nu au analizat această instituţie, iar instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac poate doar să înlăture acest neajuns procedural, fără să facă o analiză suplimentară cu privire la starea de fapt şi cea de drept a cauzei. 24. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar completul a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemelor de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ 25. Deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 26. Prin încheierea din şedinţa publică din data de 17 martie 2023, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?" 27. Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 914/1/2023 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. II. Expunerea succintă a cauzei 28. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava persoana condamnată P.I. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 319 din data de 13.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 3.745/227/2017, prin care au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni şi de inculpatul P.I. împotriva Sentinţei penale nr. 305 din data de 5.07.2019, pronunţată de Judecătoria Fălticeni în Dosarul nr. 500/39/2022. 29. Prin Sentinţa penală nr. 305 din data de 5.07.2019, pronunţată de Judecătoria Fălticeni în Dosarul nr. 500/39/2022, printre altele, a fost condamnat inculpatul P.I. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 270 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, la o pedeapsă de 1 an închisoare. 30. Acelaşi inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, la o pedeapsă de 3 luni închisoare. 31. În temeiul art. 43 alin. (2) din Codul penal şi al art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 3 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 1 an şi o lună închisoare. 32. În baza art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal raportat la art. 43 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, şi art. 16 din Legea nr. 187/2012, s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 176/28.02.2013 a Judecătoriei Buzău, în Dosarul nr. 30.954/200/2012, definitivă prin nerecurare la 15.03.2013, iar pedeapsa rezultantă stabilită în cauză (de 1 an şi o lună închisoare) s-a adăugat la pedeapsa rezultantă de 2 ani neexecutată, în final inculpatul P.I. urmând să execute pedeapsa de 3 ani şi o lună închisoare. 33. În fapt, în considerentele sentinţei, s-a reţinut că inculpaţii S.I. şi P.I., la data de 22.08.2013, au înlesnit valorificarea către S.C.P. - S.R.L. a utilajului marca Kramer Allrad 550 cu seria de identificare 349000085, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni. De asemenea, inculpaţii, în perioada 22.08.2013-9.12.2013 (ziua exactă neputând fi stabilită), au prezentat şi înmânat administratorului S.D. înscrisul sub semnătură privată redactat în limba olandeză, denumit Factuur (factură) cu nr. 118.F23 din 18.07.2013, însoţit de traducerea în limba română, ştiind că înscrisul este falsificat. 34. Prin Decizia penală nr. 319 din data de 13.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 3.745/227/2017, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni şi de inculpatul P.I., sentinţa penală arătată mai sus fiind desfiinţată în parte. 35. S-a constatat că legea penală mai favorabilă pentru inculpatul P.I. este Codul penal din 1968. 36. A fost condamnat inculpatul P.I. la pedeapsa de 1 an închisoare, sub aspectul infracţiunii de tăinuire, prevăzută deart. 221 alin. (1) cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal. 37. În baza art. 16 din Legea nr. 187/2012, art. 86^4 din Codul penal din 1968 cu trimitere la art. 83 din Codul penal din 1968, s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 176/28.02.2013 a Judecătoriei Buzău în Dosarul nr. 30.954/200/2012, definitivă prin nerecurare la 15.03.2013, şi s-a dispus executarea în întregime a pedepsei principale de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa la care a fost condamnat în cauză, de 1 an închisoare, inculpatului aplicându-i-se pedeapsa totală de 3 ani închisoare. 38. A fost condamnat inculpatul P.I. la pedeapsa de 3 luni închisoare, sub aspectul infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal. 39. În baza art. 16 din Legea nr. 187/2012, art. 86^4 din Codul penal din 1968 cu trimitere la art. 83 din Cod penal din 1968, s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 176/28.02.2013 a Judecătoriei Buzău în Dosarul nr. 30.954/200/2012, definitivă prin nerecurare la 15.03.2013, şi s-a dispus executarea în întregime a pedepsei de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa la care a fost condamnat în cauză, de 3 luni închisoare, inculpatului aplicându-i-se pedeapsa totală de 2 ani şi 3 luni închisoare. 40. În temeiul art. 34 alin. (1) lit. b) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal s-au contopit pedepsele principale aplicate, urmând ca inculpatul P.I. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare (în regim privativ de libertate). 41. Relativ la stabilirea legii penale mai favorabile, Curtea a reţinut, în considerentele deciziei, următoarele: "Cât priveşte legea penală mai favorabilă, Curtea apreciază că şi în cazul inculpatului P.I. legea mai favorabilă este Codul penal din 1968 şi aceasta în special din perspectiva regulilor de sancţionare a concursului de infracţiuni în condiţiile în care pedepsele aplicate de către instanţa de fond pentru cele două infracţiuni, de tăinuire şi uz de fals, vor fi menţinute (încadrându-se în limitele speciale de pedeapsă prevăzute şi de reglementarea anterioară), astfel că pedeapsa rezultantă va fi mai mică, prin aplicarea mecanismului contopirii în pedeapsa cea mai grea în detrimentul mecanismului cumulului aritmetic (pedeapsa cea mai grea plus o treime din cealaltă pedeapsă) impus de legea nouă. Cu argumentele de fapt şi de drept sus-menţionate, Curtea va constata că legea penală mai favorabilă pentru inculpatul P.I. este Codul penal din 1968." 42. Împotriva acestei decizii, condamnatul contestator P.I. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori cu nr. 500/39/2022 din data de 22.07.2022. 43. Prin Încheierea din data de 27 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul arătat în paragraful precedent, în temeiul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.I. împotriva Deciziei penale nr. 319/13.03.2020 pronunţate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 3.745/227/2017. 44. În baza art. 430 din Codul de procedură penală s-a suspendat executarea sentinţei penale nr. 305 din 5.07.2019 pronunţate de Judecătoria Fălticeni în Dosarul nr. 3.745/227/2017, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 319/13.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în ceea ce îl priveşte pe contestatorul P.I., până la soluţionarea pe fond a contestaţiei în anulare. III. Punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi contestatorului condamnat cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 45. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă. 46. Contestatorul condamnat, prin apărător, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 47. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut că, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. 48. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală stipulează că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit prescripţia răspunderii penale. 49. Instituţia prescripţiei răspunderii penale este reglementată de dispoziţiile art. 153 şi următoarele din Codul penal. 50. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională“. 51. Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, s-a constatat că „dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale“. 52. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, s-a dispus că: „La articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.»“ 53. Acest act normativ a instituit condiţiile de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind aplicabil începând cu data publicării lui în Monitorul Oficial al României, Partea I. 54. Se constată, aşadar, că în perioada 25 iunie 2018 (publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018) - 30 mai 2022 (publicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022), astfel cum a arătat Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, „fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“, context în care au fost aplicabile doar termenele generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. 55. În considerarea dispoziţiilor normative mai sus arătate, precum şi a deciziilor Curţii Constituţionale la care s-a făcut trimitere, condamnatul P.I. a formulat contestaţia în anulare aflată pe rolul prezentei instanţe, în faza judecării ei pe fond. 56. Instanţa de trimitere a observat că, prin Decizia nr. 67 pronunţată la data de 25.10.2022 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală în Dosarul nr. 1.341/1/2022, s-a statuat că: "1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal.2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii." 57. În cauza dedusă judecăţi, contestatorul a fost condamnat definitiv, prin decizia vizată de calea extraordinară de atac ce face obiectul ei, pentru comiterea a două infracţiuni (tăinuire şi uz de fals), reţinându-se ca fiind mai favorabile (contrar celor statuate de instanţa fondului) dispoziţiile vechiului Cod penal. 58. În acest context şi în condiţiile în care, în considerentele deciziei, nu s-a făcut nicio analiză a incidenţei prescripţiei răspunderii penale (sub aspectul dispoziţiilor normative succesive), din oficiu ori la cererea persoanei interesate, se pune problema dacă, în cadrul procesual creat de judecata pe fond a contestaţiei în anulare, instanţa învestită cu o astfel de cerere are competenţa să procedeze la o (nouă) analiză vizând care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa prescripţiei, cu consecinţele ce vor decurge ulterior. 59. În opinia instanţei sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante, respectiv: - într-o primă opinie, minoritară, prescripţia răspunderii penale trebuie aplicată fără discriminare pentru toate persoanele condamnate anterior Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, indiferent de legea penală mai favorabilă identificată în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat în mod expres, în considerentele deciziei vizate de contestaţia în anulare, incidenţa prescripţiei (generale) răspunderii penale; – în cea de-a doua opinie, majoritară, se susţine că, în acest caz, nu se mai poate proceda, în cadrul judecării contestaţiei în anulare, la o nouă analiză a legii penale mai favorabile, întrucât stabilirea acesteia este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei pe fond şi apel (care a calculat termenele de prescripţie prin prisma tuturor legilor succesive), iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate face obiectul cenzurii în respectiva cale extraordinară de atac, întrucât nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 426 din Codul de procedură penală. V. Titularul şi obiectul sesizării conexate. Expunerea succintă a cauzei şi a punctelor de vedere exprimate de reprezentantul Ministerului Public, contestatorii condamnaţi şi completul de judecată V.1. Dosarul nr. 924/1/2023 - Titularul şi obiectul sesizării conexate 60. Prin Încheierea din data de 14 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei? Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?" 61. Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 924/1/2023 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, fiind conexată la Dosarul nr. 914/1/2023. Expunerea succintă a cauzei: 62. Prin Sentinţa penală nr. 141/11.12.2019, pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii absolute a urmăririi penale şi a Rechizitoriului nr. 72D/P/2014 întocmit, la data de 1.09.2016, de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj. 63. Printre alţi inculpaţi, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul H.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.T.M. - S.R.L. şi S.C. E.C. - S.R.L. 64. În bazaart. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală - administrare societate comercială). 65. În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, republicată, a art. 65 din Codul penal din 1968 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968, s-au interzis inculpatului, pe o durată de 4 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală - administrare societate comercială. 66. Conform art. 86^1 din Codul penal din 1968 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani stabilit potrivit art. 86^2 din Codul penal din 1968. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se va face de Serviciul de Probaţiune Sălaj. 67. În baza art. 86^3 alin. (1) din Codul penal din 1968, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) se va prezenta la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Sălaj, desemnat cu supravegherea lui; b) va anunţa în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) va comunica şi va justifica schimbarea locului de muncă; d) va comunica informaţii de natură să îi poată fi controlate mijloacele de existenţă. 68. S-a atras atenţia inculpatului asupra art. 86^4 alin. (2) din Codul penal din 1968 privind condiţiile revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. 69. În baza art. 71 alin. (5) din Codul penal din 1968 s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale. 70. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul H.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.C. - S.R.L. 71. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul H.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.C. - S.R.L. 72. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul H.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de spălare de bani, prevăzută şi pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968. 73. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul G.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.C. - S.R.L. 74. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul G.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.C. - S.R.L. 75. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. c) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul G.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968, prin evidenţierea de operaţiuni fictive în contabilitatea S.C. E.T.M. - S.R.L şi S.C. E.C. - S.R.L. 76. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. c) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul G.I. sub aspectul comiterii infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din Codul penal din 1968. 77. Prin Decizia penală nr. 1.483/A/21.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, s-au admis apelurile declarate de către DIICOT - Biroul Teritorial Sălaj, partea civilă ANAF - DGRFP Cluj - AJFPS, inculpatul H.I. împotriva Sentinţei penale nr. 141 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Sălaj, care a fost desfiinţată în latura penală şi civilă, şi, judecându-se cauza pe fond, reţinând legea penală mai favorabilă ca fiind Codul penal din 1968, s-a dispus: 78. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (trei acte materiale comise în perioada 8.07.2009-31.08.2009) şi a art. 13 din Codul penal din 1968 a fost condamnat inculpatul G.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală. 79. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 80. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 81. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (unsprezece acte materiale comise în perioada 22.08.2009-30.11.2009) şi a art. 13 din Codul penal din 1968, pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală calificată, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală calificată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul G.I. la pedeapsa de 4 ani închisoare. 82. În temeiul art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 83. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 84. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (trei acte materiale comise în perioada 7.05.2012-14.05.2012) şi a art. 13 din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul G.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală. 85. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 86. În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 87. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (3) din Codul penal din 1968 s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului G.I. prin decizie penală şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie. 88. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968. 89. În baza art. 35 alin. (3) din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 90. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (trei acte materiale comise în perioada 8.07.2009-31.08.2009) şi a art. 13 din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul H.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală. 91. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 92. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 93. În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (unsprezece acte materiale comise în perioada 22.08.2009-30.11.2009) şi a art. 13 din Codul penal din 1968, pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală calificată, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală calificată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul H.I. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare. 94. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 95. În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 96. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 (trei acte materiale comise în perioada 7.05.2012-14.05.2012) şi a art. 13 din Codul penal din 1968, a fost condamnat inculpatul H.I. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală. 97. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală). 98. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, art. 65 raportat la art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 99. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (3) din Codul penal din 1968 s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului H.I. prin Decizia penală nr. 1.438/A din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie. 100. În baza art. 71 din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) teza a III-a din Codul penal din 1968. 101. În baza art. 35 alin. (3) din Codul penal din 1968 s-au interzis inculpatului, pe o durată de 2 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. 102. Prin Cererea din data de 10.06.2022, condamnaţii H.I. şi G.I. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, solicitând să se dispună suspendarea executării hotărârii penale definitive contestate şi să se constate că, în cauză, era incident un caz de încetare a procesului penal - art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv a intervenit prescripţia răspunderii penale, prin urmare, să se desfiinţeze Decizia penală nr. 1.483/A din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul penal nr. 1.351/84/2016, să se procedeze la rejudecarea apelului şi, în consecinţă, să se dispună încetarea procesului penal în legătură cu toate infracţiunile pentru care au fost condamnaţi. 103. Prin Încheierea penală nr. 23/HI/2022 din 14.07.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 547/33/2022, în temeiul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-au admis în principiu contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii H.I. şi G.I. împotriva Deciziei penale nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016. 104. S-a respins cererea condamnatului H.I. de suspendare a executării pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 141/11.12.2019 pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016. 105. S-a admis cererea condamnatului G.I. de suspendare a executării pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 141/11.12.2019 pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016. 106. În temeiul art. 430 din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 4 ani închisoare aplicate condamnatului G.I. prin Sentinţa penală nr. 141/11.12.2019 pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016. 107. S-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului G.I. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei nr. 180/2019 din 21.12.2020, emis de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, dacă nu este reţinut, arestat sau deţinut în altă cauză. 108. La termenul de judecată din data de 7.03.2023, contestatorii condamnaţi H.I. şi G.I. au formulat, prin apărător ales, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?" V.2. Punctele de vedere exprimate de reprezentantul Ministerului Public şi contestatorii condamnaţi cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 109. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă. 110. Contestatorii condamnaţi, prin apărător, au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie, apreciind că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a acesteia, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei. V.3. Punctul de vedere exprimat de completul de judecată 111. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a reţinut că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în interpretarea acesteia dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, a generat în practica judiciară opinii diferite şi soluţii diferite, în situaţia cauzelor definitiv judecate în intervalul cuprins între data publicării celor două decizii ale Curţii Constituţionale. 112. În raport cu aceste decizii, precum şi faţă de dispoziţiile legale care reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a apreciat întemeiată solicitarea formulată de contestatorii condamnaţi H.I. şi G.I., prin apărător, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?" 113. Totodată, instanţa de sesizare a apreciat că soluţionarea cauzei depinde şi de următoarea problemă de drept: „Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?“, context în care a considerat că ar fi util ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe şi asupra acestei chestiuni de drept. VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate 114. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat punctele de vedere ale instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 115. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. 116. Curtea de Apel Ploieşti nu a transmis un punct de vedere asupra problemelor de drept supuse dezlegării. 117. Cu privire la sesizarea care vizează chestiunea de drept invocată de Curtea de Apel Suceava şi de Curtea de Apel Cluj, respectiv dacă dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză, au fost exprimate mai multe opinii. 118. Într-o primă opinie, regăsită în informaţiile transmise de curţile de apel Braşov (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Iaşi, de tribunalele Brăila, Bucureşti, Cluj, Dolj, Gorj, Hunedoara, Ilfov (o parte a judecătorilor), Mehedinţi, Neamţ (o parte a judecătorilor) şi Teleorman, precum şi de judecătoriile Agnita, Alexandria, Baia de Aramă, Craiova, Deva, Haţeg, Hunedoara, Huşi, Iaşi, Moineşti, Petroşani, Răducăneni, Roman, Roşiori de Vede, Rupea şi Zimnicea, s-a opinat în sensul că dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză. 119. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, pentru a se evita încălcarea principiului nediscriminării sau al egalităţii de tratament al persoanelor condamnate, pe calea contestaţiei în anulare, poate fi analizată, potrivit art. 5 din Codul penal, incidenţa unei legi penale mai favorabile cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/26.05.2022, indiferent de legea penală mai favorabilă identificată în cauză de instanţa care a dispus condamnarea, deoarece cazul de contestaţie priveşte omisiunea instanţei de a analiza şi de a constata incidenţa unei cauze de încetare, care a vizat atât persoanele condamnate în temeiul Codului penal din 1968, cât şi pe cele condamnate în baza noului Cod penal, neavând relevanţă dacă prescripţia era incidentă potrivit legii în vigoare la data săvârşirii faptei ori potrivit unei alte legi succesive. 120. În cea de-a doua opinie, regăsită în informaţiile transmise de curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi (o parte a judecătorilor), Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara, tribunalele Alba, Caraş-Severin, Cluj (o parte a judecătorilor), Covasna, Galaţi, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov (o parte a judecătorilor), s-a opinat în sensul că dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză. 121. În susţinerea acestei opinii s-a reţinut că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu pot fi invocate pentru a se obţine schimbarea soluţiei pronunţate cu autoritate de lucru judecat în hotărârea definitivă cu privire la legea penală mai favorabilă. Orice chestiune de fapt şi de drept care a fost analizată de instanţa de apel prin hotărârea definitivă pronunţată intră în puterea lucrului judecat şi nu poate constitui un motiv de contestaţie în anulare, formulată în faţa unui alt complet de la aceeaşi instanţă. 122. În lipsa unei intervenţii legislative prin care să se extindă competenţa instanţei în evaluarea cazurilor de contestaţie în anulare în ipoteza succesiunii de legi penale în timp, faţă de scopul urmărit prin intermediul căii extraordinare de atac, de înlăturare a erorilor de procedură, de lege lata, instanţa nu poate schimba legea penală substanţială reţinută cu autoritate de lucru judecat ca fiind mai favorabilă la momentul soluţionării fondului contestaţiei în anulare. Evaluarea instanţei de apel atât cu privire la existenţa şi tipicitatea faptei, cât şi cu privire la legea penală mai favorabilă a produs efecte imediate. Această evaluare a intrat în autoritatea de lucru judecat, chiar dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii au survenit modificări legislative sau jurisprudenţiale care sunt de natură să învedereze caracterul eronat al analizei. Netemeinicia sau nelegalitatea soluţiei instanţei de apel va putea fi contestată numai prin intermediul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile restrictive stipulate de legiuitor. 123. Referitor la sesizarea care vizează chestiunea de drept invocată de Curtea de Apel Cluj, respectiv dacă omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, s-au conturat următoarele opinii: 124. Într-o primă opinie s-a considerat că omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. 125. În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de curţile de apel Braşov (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Iaşi (o parte a judecătorilor), de tribunalele Alba, Brăila, Bucureşti, Covasna, Dolj, Galaţi, Gorj, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Neamţ (o parte a judecătorilor), Olt, Sălaj şi Teleorman, precum şi de judecătoriile Agnita, Alba Iulia, Alexandria, Avrig, Baia de Aramă, Craiova, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Haţeg, Hunedoara, Huşi, Iaşi, Moineşti, Orşova, Paşcani, Petroşani, Piatra-Neamţ, Răducăneni, Roman, Roşiori de Vede, Rupea, Strehaia, Târgu-Neamţ, Vânju Mare şi Zimnicea. 126. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei constituie o eroare de procedură care poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. 127. De asemenea, dacă analiza acestei chestiuni, neanalizată din eroare de instanţa care a judecat definitiv cauza, presupune aprecierea legii penale mai favorabile inculpatului, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare trebuie să pună în discuţie şi să analizeze chiar şi această problemă, având în vedere că analizarea prescripţiei răspunderii penale presupune implicit şi analizarea legii penale mai favorabile. 128. Într-o altă opinie, exprimată de curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov (o parte a judecătorilor), Bucureşti - Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Craiova, Iaşi (o parte a judecătorilor), Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara, de tribunalele Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Giurgiu, Neamţ (o parte a judecătorilor) şi Vaslui, precum şi de judecătoriile Băileşti, Bârlad, Segarcea, Vaslui şi Videle, s-a susţinut că omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel, nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. 129. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, în cadrul judecării contestaţiei în anulare, nu se poate proceda la o nouă analiză a legii penale mai favorabile, întrucât stabilirea acesteia este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei pe fond şi apel, iar hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate face obiectul cenzurii în respectiva cale extraordinară de atac, apreciindu-se că această critică nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 426 din Codul de procedură penală. 130. Într-o opinie minoritară, Curtea de Apel Galaţi a exprimat punctul de vedere potrivit căruia omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel, poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală doar în situaţia în care legea penală mai favorabilă a fost considerată ca fiind legea nouă. VII. Opinia specialiştilor consultaţi 131. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării, însă nu a fost transmis niciun punct de vedere. VIII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 132. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017), şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022). 133. Prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. 134. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat: - normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal; – instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. 135. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Completurilor de 5 judecători au fost identificate mai multe hotărâri în care au fost analizate problemele de drept supuse dezlegării. 136. În acest sens pot fi evocate Decizia nr. 4/A din data de 10 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.597/1/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.643/1/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care s-a reţinut că, odată stabilită, prin decizia instanţei de apel, legea incidentă, aceeaşi lege va guverna şi instituţia prescripţiei răspunderii penale, iar stabilirea legii penale mai favorabile, inclusiv modalitatea de calcul al termenelor prescripţiei răspunderii penale, ulterior condamnării definitive, excedează analizei ce se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. 137. De asemenea, elocventă pentru problemele de drept supuse dezlegării este şi Decizia penală nr. 74 din data de 24 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.573/1/2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în raport cu împrejurarea că instanţa de apel a stabilit ca lege penală incidentă legea veche, a analizat şi calculat cursul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, conform dispoziţiilor Codului penal din 1968, a respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii condamnaţi M.R. şi S.G. împotriva deciziei penale nr. 14 din data de 3 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.643/1/2020. 2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale a României 138. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale au fost identificate mai multe hotărâri prin care au fost analizate excepţii de neconstituţionalitate privind normele legale care reglementează problemele de drept supuse dezlegării, printre care ar fi de menţionat: - Decizia nr. 297 pronunţată de Curtea Constituţională la data de 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 25 iunie 2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională; – Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020) referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală; – Decizia nr. 120 din 15 martie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 15 iulie 2022) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală; – Decizia nr. 358 pronunţată de Curtea Constituţională la data de 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 iunie 2022, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale. IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului 139. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost identificate mai multe hotărâri referitoare la securitatea raporturilor juridice, printre care, ar fi de menţionat hotărârile pronunţate în cauzele Brumărescu c. României, Urbanovici c. României, Mitrea c. României şi Riabykh c. Rusiei. X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară 140. Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că sesizările formulate sunt inadmisibile întrucât acestea au fost tranşate prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 141. Cu privire la fondul primei întrebări, s-a arătat că, din analiza dispoziţiilor procesual penale, rezultă cu claritate că, pe calea contestaţiei în anulare, pot fi remediate doar erori de procedură expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală sunt incidente doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. 142. S-a mai arătat că, natura erorii instanţelor de judecată cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, eroare ce a avut caracter generalizat la nivelul practicii judiciare, a fost lămurită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 67/2022, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din care rezultă că ceea ce se pune în discuţie este un raţionament judiciar greşit al instanţelor şi, prin urmare, o eroare de judecată şi nu una de procedură. În considerentele aceleiaşi decizii, instanţa supremă a arătat că intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, prin care a fost relevată eroarea de interpretare a Deciziei nr. 297/2018, nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti. 143. Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză, în condiţiile în care legea penală mai favorabilă a fost deja analizată şi stabilită în raport cu criteriile legale şi situaţia juridică a inculpatului de la momentul condamnării. 144. Cu privire la fondul celei de-a doua întrebări, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că omisiunea instanţei de a identifica toate legile aplicabile de la data săvârşirii infracţiunii până la data condamnării constituie o eroare de judecată şi nu una de procedură. 145. Astfel, s-a apreciat că omisiunea instanţei de a identifica toate legile succesive aplicabile în raport cu situaţia juridică a inculpatului nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, întrucât identificarea legii penale mai favorabile are loc, potrivit art. 5 din Codul penal, până la judecarea definitivă a cauzei, moment din care hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat. Determinarea legii penale mai favorabile nu este un proces abstract, ci unul concret în raport direct cu fapta comisă şi cu autorul său. Aplicarea art. 5 din Codul penal are loc până la soluţionarea definitivă a cauzei, neputând fi valorificat prin intermediul recursului în casaţie sau al contestaţiei în anulare. XI. Dispoziţii legale relevante Codul penal Art. 5 - Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. Art. 6 - Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Art. 155 (în vigoare până la data de 29 mai 2022) - Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Art. 155 (în vigoare începând cu data de 30 mai 2022 în urma publicării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) - Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Codul de procedură penală Art. 426 - Cazurile de contestaţie în anulare Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (...) b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (...). Art. 431 - Admiterea în principiu (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. XII. Opinia judecătorului-raportor 146. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate, urmând a se statua că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză, iar omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare, întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 147. În urma examinării sesizărilor formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a problemelor ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele: 1. Cu privire la admisibilitatea sesizării 148. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 149. Aşadar, textul legal mai sus enunţat determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei hotărâri prealabile şi stabileşte mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate. 150. Referitor la ultimul aspect menţionat mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi să fie esenţială, în sensul că, de lămurirea ei, depinde soluţionarea pe fond a cauzei; şi – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs, în curs de soluţionare. 151. Verificând regularitatea învestirii prin raportarea acestor condiţii de admisibilitate la sesizările ce fac obiectul prezentei cauze, se constată că sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii. 152. Astfel, se constată că, în cauză, este îndeplinită prima condiţie, în condiţiile în care solicitările de lămurire a problemelor de drept invocate aparţin unor instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pe rolul căreia se află înregistrată contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 319 din data de 13.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 3.745/227/2017, şi Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, pe rolul căreia se află înregistrate contestaţiile în anulare formulate împotriva Deciziei penale nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, contestaţiile în anulare fiind admise în principiu. 153. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, se constată că şi aceasta este îndeplinită, în raport cu practica neunitară şi punctele de vedere transmise de curţile de apel şi instanţele arondate acestora. 154. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, apreciind că rezolvarea dată chestiunilor de drept este susceptibilă de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a cauzelor, vizând practic incidenţa sau nu a cauzei de încetare a procesului penal constând în prescripţia generală a răspunderii penale. 155. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de condamnatul P.I. împotriva Deciziei penale nr. 319 din data de 13.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 3.745/227/2017, iar Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori este învestită cu soluţionarea contestaţiilor în anulare formulate de condamnaţii H.I. şi G.I. împotriva Deciziei penale nr. 1.483/A/21.12.2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1.351/84/2016, contestaţii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, context în care soluţionarea pe fond a cauzelor depinde de rezolvarea chestiunilor de drept ce formează obiectul prezentului raport. 156. În ceea ce priveşte hotărârile prealabile, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat două hotărâri prin care au fost dezlegate mai multe probleme de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală, prin acestea nu au fost dezlegate chestiunile de drept supuse analizei în prezenta cauză. 157. Astfel, prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: 1. normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal, respectiv că: 2. instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. 158. Prin Decizia nr. 82/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 190/64/2022, respectiv de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în dosarele nr. 4.334/2/2022 şi nr. 4.382/2/2022, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză? 2. În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022? 3. Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menţionată?. 159. Prin sesizările ce fac obiectul prezentei cauze s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză? 2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare, întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?. 160. Or, procedând la o examinare comparativă a cauzei pendinte în raport cu sesizările soluţionate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 67/2022 şi nr. 82/2022, se constată că problemele de drept supuse analizei în prezenta cauză nu se circumscriu aceloraşi probleme de drept care au fost analizate şi rezolvate de instanţa supremă. 161. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că: „analiza legii penale mai favorabile sau, aşa cum a reţinut instanţa de trimitere, «care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză» este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare ce nu poate fi realizată în procedura admisibilităţii în principiu, care vizează o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. Fiind unanim acceptat că în procedura admisibilităţii în principiu nu se realizează o analiză de fond, cum ar fi în cazul concret analiza legii penale mai favorabile, nu se poate susţine că problema de drept expusă în prima întrebare de către instanţa de trimitere, Curtea de Apel Braşov, este de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, care să legitimeze intervenţia instanţei supreme prin mecanismul hotărârii prealabile. În atare situaţie nu se poate reţine că suntem în prezenţa unei veritabile «chestiuni de drept» în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme, care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. 162. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârile prealabile mai sus evocate, deşi au îndeplinit rolul de unificare a practicii judiciare, în raport cu cele dispuse, fiind pronunţate în limita obiectului sesizărilor, nu au fost apte să răspundă cerinţelor de unificare a practicii şi din perspectiva soluţionării pe fond a contestaţiilor în anulare în cauzele având ca obiect soluţii de condamnare definitive, dispuse în temeiul Codului penal de la 1968, ca lege penală mai favorabilă, şi pronunţate în intervalul de timp dintre data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, respectiv 25 iunie 2018 - 9 iunie 2022. 2. Cu privire la fondul chestiunilor de drept 163. Prioritar, se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat, în considerentele Deciziei nr. 82/2022, că analiza legii penale mai favorabile este o analiză de fond, o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare. 164. Pe de altă parte, tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 67/2022, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal. 165. În considerentele acestei decizii, s-a arătat, prin trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că normele care se referă la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor cad sub incidenţa legii penale mai favorabile şi că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale. 166. De asemenea, s-a arătat, în mod specific, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal actual constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală. 167. La rândul său, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 358/2022, că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material, iar nu dreptului procesual penal, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale (paragraful 41). 168. Ca atare, aplicarea (pretins) greşită, într-o cauză pendinte, a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, care se referă la norme de drept penal material (substanţial), precum cele privind prescripţia răspunderii penale, prin reţinerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură şi, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestaţiei în anulare. 169. Astfel, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale, şi nu a celor de drept penal material. 170. De asemenea, astfel cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contestaţia în anulare este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării unor erori de procedură. 171. Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă. 172. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat. 173. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală presupune o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) din Codul de procedură penală pentru care existau probe în cauză. Acest caz nu presupune o error in iudicata, fiindcă rolul său nu este acela de a înlătura o greşită interpretare şi aplicare a legii în ipoteza din cuprinsul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat. 174. Natura de error in procedendo a acestui caz este subliniată şi în Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal“. 175. Prin decizia anterior menţionată s-a reţinut că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au statuat că nu pot fi invocate, pe calea contestaţiei în anulare, chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii. Înlăturarea erorilor de procedură nu înseamnă încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, deoarece fapta şi vinovăţia sunt stabilite prin hotărâre definitivă, instanţa învestită cu o astfel de cerere neputând judeca, din nou, fondul cauzei penale. 176. Sunt relevante considerentele deciziei sus-menţionate, potrivit cărora „cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat lipsa incidenţei cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal - pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal - se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare. (...) poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală“. 177. În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate surveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune generează o eroare de procedură. Prin urmare, dovada existenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie să fie la dosar până la momentul pronunţării deciziei în apel, depunerea ulterioară, după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind ineficientă. 178. Aceasta deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României; hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei). 179. În acelaşi sens, în considerentele Deciziei nr. 453/2020, instanţa de contencios constituţional a arătat că, în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, care este de o importanţă fundamentală, şi a principiului securităţii raporturilor juridice (ca element fundamental al supremaţiei dreptului), care impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi supusă rejudecării şi ca niciuna dintre părţi să nu fie abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa, intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţii excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală (paragrafele 18 şi 19). 180. Drept urmare, aprecierea pretins eronată a instanţei de apel, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 din Codul penal, constituie o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept ce ar impune reevaluarea fondului cauzei, care nu se poate realiza pe calea contestaţiei în anulare. 181. Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţelor învestite cu judecarea fondului cauzei (în primă instanţă şi în faza căii ordinare de atac a apelului), doar acestea fiind îndreptăţite să facă, în ceea ce priveşte normele de drept material, într-o cauză pendinte, aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, iar acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală. 182. Trebuie subliniat şi că, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale şi al hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea prevede două cazuri distincte de revizuire, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se pot îndrepta erorile de judecată. 183. Relevante în acest sens sunt şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mitrea contra României (hotărârea din 29 iulie 2008, paragrafele 23-24) şi în Cauza Urbanovici contra României (hotărârea din 23 septembrie 2008, paragrafele 29 şi 33): „unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu mai poată fi repusă în discuţie (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu“. Curtea a subliniat că „statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite şi, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele“ (Cauza Urbanovici contra României, paragraful 33; mutatis mutandis cauzele Roşca contra Moldovei, nr. 6.267/02 din 22 martie 2005, paragraful 25; Gjonbocari şi alţii contra Albaniei, nr. 10.508/02 din 23 octombrie 2007, paragraful 59, şi Driza contra Albaniei, nr. 33.771/02, paragraful 69). 184. În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a reţinut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau. 185. Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condiţiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancţionate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenţei în fondul activ al legislaţiei a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. 186. Valorificarea prevederilor art. 5 din Codul penal - chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie. 187. Natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 şi efectele produse din perspectiva art. 5 din Codul penal în privinţa aplicării prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impun interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei. 188. În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curţii Constituţionale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate. 189. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanţa de contencios constituţional a reamintit „caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]“ (paragraful 52). 190. Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (...), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (...) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. 191. S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (...); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că „incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive“. 192. S-a mai arătat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (paragraful 34). 193. Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. 194. În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că „legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală (...)“. Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (...) în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. 195. Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei (paragraful 47). 196. Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (paragrafele 48 şi 53). 197. Concluziile Curţii sunt, aşadar, neechivoce şi edificatoare în privinţa limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care neconstituţionalitatea vizează o normă de incriminare (art. 4 din Codul penal) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 din Codul penal) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală, în toate celelalte situaţii unicul remediu procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin Decizia nr. 126/2016. 198. Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestaţiei în anulare, a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispoziţiile exprese ale legii penale (art. 4 şi 6 din Codul penal), pe de o parte, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de altă parte, admit a fi posibil. 199. Nu există un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională însăşi neantamând, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022. 200. De asemenea, prin Decizia nr. 5/2019 referitoare la interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a indicat modalitatea de aplicare în timp a deciziilor Curţii Constituţionale, făcând trimitere la diferite repere jurisprudenţiale, şi a reamintit că deciziile respective, indiferent de tipul acestora, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României. 201. Instanţa supremă a subliniat că: „În privinţa efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014). Or, în aceste condiţii, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conţinutul celor două sesizări echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate“. 202. În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă faptul că actul de jurisdicţie constituţională urmează regulile prevăzute de legislaţia procesual civilă, cu derogările prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ori desprinse din jurisprudenţa curţii. Astfel, în conformitate cu dispoziţiileart. 14 din acest act normativ, procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte. 203. Prin urmare, actului de jurisdicţie constituţională nu îi pot fi asociate caracteristicile unei legi - act normativ emis de autoritatea legiuitoare -, pentru a-i fi aplicabile prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 204. În concluzie, în condiţiile în care a intrat în autoritatea de lucru judecat evaluarea instanţei cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile şi, implicit, calculul termenelor de prescripţie, aceste aspecte nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac, excedând competenţei instanţei care este învestită cu o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Critica raţionamentului judiciar făcut de instanţa de apel cu privire la cauza de încetare a procesului penal, cauză analizată cu prilejul soluţionării apelului, presupune o reevaluare şi un nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin invocarea unei căi extraordinare de atac, ceea ce ar transforma contestaţia în anulare într-un apel deghizat. 205. Nu poate constitui eroare de procedură stabilirea, de către instanţa de apel, în raport cu data faptei, a legii penale mai favorabile, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, întrucât acea lege încorporează numai norme de drept penal material (substanţial), cum sunt şi cele referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii penale şi întreruperea cursului acesteia (sens în care s-a statuat prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform pct. I subpct. 1 din dispozitivul acesteia), şi, astfel, referindu-se la fondul cauzei, aplicarea sa poate reprezenta doar o eroare de judecată, respectiv o greşeală de drept, care nu poate fi îndreptată pe această cale. 206. Câtă vreme hotărârea contestată este definitivă, aplicarea legii penale mai favorabile nu se poate realiza, prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Codul penal (care, prin definiţie, se referă la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), pe calea contestaţiei în anulare. 207. Chiar în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat, relevante fiind considerentele Deciziei nr. 265/2014, că instanţele judecătoreşti pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, numai în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive (paragraful 33). 208. În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi faptul că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 82/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (raportate la dispozitivul Deciziei nr. 67/2022), nu s-a impus instanţei sesizate cu o cerere de contestaţie în anulare analizarea, pe fond, în orice condiţii, a prescripţiei răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal, fiind folosită expresia „poate analiza“, ceea ce determină concluzia că, pentru realizarea unei astfel de analize, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţia referitoare la omisiunea anterior menţionată, şi alte cerinţe, care ţin de temeinicia respectivei căi de atac. 209. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele Deciziei nr. 453/2020 (paragraful 34), reluate în considerentele Deciziei nr. 120/2022 (paragraful 22), că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal „poate face“ obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, simpla existenţă a unei astfel de omisiuni nefiind, prin urmare, suficientă pentru a determina analizarea, pe această cale, în afara unui cadru legal, a incidenţei prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept penal material, într-o cauză definitiv judecată. 210. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 10/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, cu caracter general, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acesteia, invocând, printre argumente, că a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe. 211. În egală măsură, pentru situaţia în care instanţa de apel nu a dezbătut şi nu a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, atunci când aceasta se grefează, în mod esenţial, pe o normă de drept penal material (substanţial), a cărei neaplicare nu putea constitui decât o eroare de judecată, determinată de modul generalizat de interpretare şi aplicare greşită a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a împiedicat, până la intervenirea unei noi decizii a instanţei de contencios constituţional cu privire la aceeaşi normă, identificarea existenţei unei succesiuni de legi penale (din perspectiva existenţei sau nu a unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale) şi, drept urmare, punerea în discuţie şi aplicarea celei mai favorabile, contestaţia în anulare nu se poate transforma nici într-o revizuire deghizată, aceasta fiind calea extraordinară de atac prin care se urmăreşte eliminarea erorilor de judecată (astfel cum s-a arătat şi în considerentele Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). 212. În plus, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, calea extraordinară de atac a revizuirii este anume reglementată de lege pentru aplicarea, după rămânerea definitivă a hotărârii ce conţine o rezolvare a fondului cauzei, a unei decizii a Curţii Constituţionale, exercitarea ei fiind circumscrisă însă sferei persoanelor care au declanşat controlul de constituţionalitate. 213. Mai mult, aceeaşi împrejurare, referitoare la aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale după judecarea definitivă a cauzei, nu poate constitui motiv de exercitare a două căi extraordinare de atac (revizuirea şi contestaţia în anulare), care, prin natura lor, au condiţii stricte de exercitare şi sunt supuse unui formalism mai ridicat decât cel incident în cazul căilor ordinare de atac, întrucât, prin intermediul lor, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat dobândite de o hotărâre definitivă şi la afectarea gravă a principiului securităţii raporturilor juridice. 214. În acelaşi timp, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pentru a fi incident cazul de contestaţie în anulare, cauza de încetare a procesului penal trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare, existând, tot la acel moment, şi probe în acest sens. 215. Or, noţiunea de probă, astfel cum este definită în art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal. 216. Din acest punct de vedere, prin Decizia nr. 453/2020, instanţa de contencios constituţional a concluzionat că această cale de atac a contestaţiei în anulare pentru cazul dat vizează în mod corect doar situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cauze cu privire la care existau toate datele la dosar în cursul judecăţii apelului (paragrafele 31-35). 217. În consecinţă, pentru argumentele prezentate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizările formulate de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 500/39/2022, respectiv Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022 şi va stabili că: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză. 2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE: Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 500/39/2022, respectiv Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "“Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?“;" "Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?; şi Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?“ " şi stabileşte următoarele: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză. 2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2023. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător ANDREI CLAUDIU RUS Magistrat-asistent, Florin Nicuşor Mihalache -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
