Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 417 din 3 iulie 2019  asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională  dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 825 din 10 octombrie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, conflict constând în refuzul explicit al celei dintâi autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare prin neconstituirea în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de la data modificării art. 29 alin. (1) din lege prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi până în prezent, cerere formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor.
    2. Cererea fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.131 din 25 martie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 642E din 2019.
    3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.
    4. La apelul nominal se prezintă doamna Iulia-Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, în reprezentarea preşedintelui Camerei Deputaţilor, cu împuternicirea de reprezentare depusă la dosarul cauzei. Se constată lipsa preşedintelui Senatului. Procedura de încunoştinţare cu privire la termenul de judecată fixat a fost legal îndeplinită.
    5. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că autorităţile aflate în conflict au comunicat punctele lor de vedere cu privire la conţinutul conflictului şi la căile de soluţionare a acestuia. Totodată, magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, a fost depusă de către liderul Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor o cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate având ca obiect art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Această sesizare a fost înregistrată în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie şi a fost între timp respinsă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 312 din 20 mai 2019.
    6. La dosarul cauzei se află şi răspunsul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la numărul total al cauzelor judecate în primă instanţă de completurile de 3 judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 2003-2018, în mod distinct, pe fiecare an în parte, numărul cauzelor, având ca obiect infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, judecate în primă instanţă de completurile de 3 judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 2003-2018, în mod distinct, pe fiecare an în parte, ponderea acestor din urmă cauze din totalul cauzelor judecate, în mod distinct, pe fiecare an în parte, Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, in extenso.
    7. De asemenea, la dosar se află răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la solicitările Curţii Constituţionale referitoare la indicarea autorităţii competente să stabilească criteriile pentru determinarea specializării judecătorilor, la criteriile în virtutea cărora se stabileşte specializarea judecătorilor, la eventualele instrucţiuni date instanţelor judecătoreşti în privinţa criteriilor de determinare a specializării judecătorilor, precum şi la situaţia aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la tribunale, curţi de apel şi, în special, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu anul 2003 şi până în prezent, în funcţie de modificările legislative intervenite de-a lungul timpului. Totodată, la dosar se află răspunsurile primite de Curtea Constituţională pe forumul Comisiei de la Veneţia cu privire la problema completurilor specializate de la nivelul instanţelor supreme, adresa preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la răspunsurile primite pe Reţeaua Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie în legătură cu existenţa completurilor specializate de la nivelul instanţelor supreme, precum şi studiul întocmit de către Compartimentul de cercetare, documentare şi bibliotecă din cadrul Curţii Constituţionale, având ca obiect criteriile de determinare a specializării judecătorilor în cadrul materiei penale, diferenţele funcţionale între un judecător generalist şi unul specializat, modul de aplicare a criteriului specializării, consecinţele nerespectării acestuia, precum şi aspecte de drept comparat.
    8. La dosarul cauzei se află şi Raportul Inspecţiei Judiciare nr. 5.488/IJ/1365/DIP/2018-5.488/IJ/2510/DIP/2018 privind respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea, precum şi obiecţiunile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la acest raport.
    9. De asemenea, magistratul-asistent-şef învederează că, la dosarul cauzei, Asociaţia pentru Renaşterea Valorilor Democraţiei, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Voci pentru Democraţie şi Justiţie, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie, cu sediul în Corabia, şi Agentul guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională.
    10. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale asupra cauzei au avut loc la data de 10 aprilie 2019, în prezenţa doamnei Iulia-Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a domnului deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, în reprezentarea preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 11 aprilie 2019 şi, ulterior, succesiv, pentru acelaşi motiv, pentru datele de 19 aprilie 2019, 20 mai 2019 şi 5 iunie 2019. La această ultimă dată, Curtea, prin încheierea pronunţată, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 3 iulie 2019.
    11. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 247 din Codul de procedură civilă, coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    12. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulează 3 obiecţiuni prealabile, şi anume: a) lipsa raportului întocmit de noul judecător-raportor sau a vreunei menţiuni de însuşire de către acesta a raportului întocmit de fostul judecător-raportor care, în prezent, nu mai este judecător al Curţii Constituţionale şi nelegalitatea desemnării noului judecător în persoana preşedintelui Curţii Constituţionale, întrucât acesta din urmă nu poate fi judecător-raportor; b) având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, precum şi faptul că între timp a fost numit un alt preşedinte al Camerei Deputaţilor, se solicită formularea unei adrese către noul preşedinte al Camerei Deputaţilor pentru a preciza dacă îşi însuşeşte cererea formulată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor; c) având în vedere cererile de întrebări preliminare formulate în legătură cu relaţia dintre competenţa Curţii Constituţionale şi compunerea completurilor de judecată din sistemul judiciar, cereri formulate de completurile de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarele nr. 3.089/1/2018 şi nr. 927/1/2018, precum şi de Curtea de Apel Bucureşti, cerere care formează obiectul cauzei C-195/19 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se solicită, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1^1 din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; se precizează că o atare suspendare a cauzei nu ar fi unică, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 534 din 18 iulie 2018.
    13. Reprezentantul Camerei Deputaţilor apreciază că nu are relevanţă persoana judecătorului-raportor pentru că plenul Curţii Constituţionale este cel care decide asupra cauzei. De asemenea, nu are relevanţă în cauză faptul că între timp Camera Deputaţilor are un nou preşedinte, iar cu privire la cererea de suspendare a cauzei se solicită respingerea acesteia, întrucât, având în vedere că în cauză se pune problema nerespectării legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate statua în sensul nerespectării legii.
    14. În replică, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată că prevederile Legii nr. 47/1992 trebuie respectate, cu referire la depunerea raportului de către judecătorul-raportor şi la persoana acestuia, că dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, aparţine preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi nu vicepreşedintelui acestuia, şi că dispoziţiile legii cu privire la care poartă cererea aflată pe rolul Curţii Constituţionale trebuie interpretate coroborat.
    15. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, suspendă şedinţa de judecată în vederea soluţionării de către plenul Curţii Constituţionale a obiecţiunilor prealabile formulate.
    16. Deliberând cu privire la obiecţiunile prealabile formulate, Curtea a reţinut că oricare dintre judecătorii Curţii Constituţionale poate fi judecător-raportor, inclusiv preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere că nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc vreo interdicţie în acest sens. Faptul că, în cauză, raportul a fost întocmit de un judecător-raportor al cărui mandat de judecător al Curţii Constituţionale a încetat la data de 8 iunie 2019, iar noul judecător-raportor, desemnat de preşedintele Curţii Constituţionale în persoana sa, nu a mai redactat un nou raport denotă faptul că acesta şi-a însuşit cele prezentate în raportul iniţial întocmit. De altfel, raportul reprezintă un act tehnic, cu caracter descriptiv, care cuprinde o sinteză a punctelor de vedere ale autorului sesizării şi ale părţilor indicate a fi în conflict. De asemenea, Curtea a constatat că nu se impune emiterea unei adrese către noul preşedinte al Camerei Deputaţilor pentru a preciza dacă îşi însuşeşte cererea formulată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor în numele fostului preşedinte al Camerei Deputaţilor, având în vedere faptul că cererea de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, odată formulată, nu poate fi retrasă, indiferent de schimbările intervenite între timp cu privire la persoana titularului dreptului de a formula o asemenea cerere [a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, paragrafele 45 şi 46]. Totodată, în ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cererilor de întrebări preliminare formulate de unele instanţe judecătoreşti în legătură cu relaţia dintre competenţa Curţii Constituţionale şi compunerea completurilor de judecată din sistemul judiciar, Curtea a constatat că, în realitate, întrebările preliminare menţionate au fost formulate în cauze care vizează aspecte ce ţin de modul de compunere a completurilor de 5 judecători de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de natura şi valoarea juridică a Mecanismului de Cooperare şi Verificare sau de înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, în cauza de faţă, Curtea este chemată să soluţioneze un conflict juridic de natură constituţională privind o chestiune de drept intern referitoare la relaţia dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul constituirii completurilor specializate în primă instanţă în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000; prin urmare, cauzele în care s-au formulat cererile de întrebări preliminare nu sunt similare cu cea aflată pe rolul Curţii Constituţionale. În consecinţă, având în vedere art. 146 lit. e) din Constituţie, art. 35 şi 55 din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 413 alin. (1) pct. 1^1 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, obiecţiunile prealabile formulate urmează a fi respinse.
    17. Având în vedere cele stabilite, la reluarea lucrărilor şedinţei de judecată, preşedintele anunţă respingerea, cu unanimitate de voturi, a celor trei obiecţiunii prealabile formulate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    18. Reprezentantul preşedintelui Camerei Deputaţilor arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat să constituie completurile specializate să judece în primă instanţă infracţiunile de corupţie ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, generând astfel un conflict juridic de natură constituţională. Se apreciază că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru constatarea acestui conflict, atât cele de formă, cât şi cele de fond, şi, ca urmare, se solicită şi indicarea conduitei constituţionale pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să o urmeze, precum şi corectarea efectelor generate de încălcarea art. 29 din Legea nr. 78/2000. Se consideră că acest conflict este evident, tocmai prin refuzul aplicării legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin acest refuz sunt lipsite de efecte dispoziţiile obligatorii ale legii emise de Parlament, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Dacă înainte de modificarea Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 161/2003 constituirea unor asemenea completuri specializate era o chestiune facultativă, după adoptarea respectivei legi constituirea a devenit obligatorie. Prin urmare, constituirea acestor completuri a devenit obligatorie pentru judecata în primă instanţă la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    19. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era obligată să constituie astfel de completuri, având în vedere caracterul de normă specială, derogatorie şi imperativă al art. 29 din Legea nr. 78/2000 în raport cu prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Norma specială derogă de la cea generală, este de strictă interpretare, iar norma generală nu poate înlătura de la aplicare norma specială. Se arată că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a tranşat concursul dintre legea generală şi cea specială în favoarea acesteia din urmă. De aceea, norma specială se aplică ori de câte ori există un caz ce intră în sfera sa de incidenţă.
    20. Conflictul juridic de natură constituţională dedus judecăţii Curţii Constituţionale trebuie analizat din două perspective: înfrângerea sistematică a voinţei legiuitorului şi chiar a Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi încălcarea garanţiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie privit atât ca drept, cât şi ca principiu de drept, pe de altă parte. Competenţa stabilirii regulilor de desfăşurare a procesului şi de constituire a completurilor de judecată aparţine legiuitorului. Se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat legea, dar şi propria sa jurisprudenţă, având în vedere că prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că încălcarea normelor de organizare judiciară referitoare la compunerea completurilor de judecată atrage nulitatea absolută. Prin neconstituirea completurilor specializate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dreptul la un proces echitabil şi nu a asigurat imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătoreşti.
    21. Se menţionează că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003, compunerea completurilor de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au judecat în primă instanţă infracţiuni ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 s-a făcut prin ignorarea legii şi cu înfrângerea voinţei Parlamentului, ceea ce contravine art. 1 din Constituţie cu referire la statul de drept şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, nelegala compunere a instanţei atrage nulitatea absolută, o nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări. Prin urmare, se solicită Curţii Constituţionale constatarea conflictului juridic de natură constituţională generat de conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport cu Parlamentul României şi dispunerea remediilor necesare pentru ca derularea activităţii de judecată să se facă cu respectarea Constituţiei şi a legii.
    22. Având cuvântul, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată că, de principiu, cererea de soluţionare a prezentului conflict juridic de natură constituţională este inadmisibilă, prin prisma subiectului de drept care a sesizat Curtea Constituţională. În susţinerea acestei soluţii se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, declaraţia din cursul şedinţei de judecată a vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor, care a arătat că a sesizat Curtea Constituţională în virtutea calităţii sale de reprezentare a Camerei Deputaţilor şi stenogramele şedinţelor comune ale celor două Camere care au avut loc cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, revizuire în urma căreia fost introdusă atribuţia Curţii Constituţionale de a soluţiona conflicte juridice de natură constituţională [art. 146 lit. e) din Constituţie]. Se arată că, prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în decembrie 2018, aşadar, înainte de sesizarea din prezenta cauză, Curtea a statuat că prerogativele constituţionale ale prim-ministrului, inclusiv prerogativa de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, nu pot fi delegate. În paragrafele 57 şi 58 ale deciziei menţionate, s-a arătat că sesizarea Curţii Constituţionale cu o cerere vizând soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională reprezintă o prerogativă constituţională, care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru, iar prerogativele constituţionale nu pot fi delegate. Prerogativa preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională este tot una de ordin constituţional, astfel că nu există nicio justificare în sensul de a permite delegarea acestei prerogative constituţionale a sale.
    23. Se mai arată că vicepreşedintele Camerei Deputaţilor nu poate sesiza Curtea Constituţională în virtutea calităţii sale, întrucât această prerogativă aparţine preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    24. Cu privire la dezbaterile care au însoţit introducerea acestui text în Constituţie, se menţionează faptul că s-a mers pe ideea că ar putea sesiza Curtea Constituţională numai cei care, în ordine constituţională, ar succeda pentru exercitarea interimatului funcţiei de Preşedinte al României. Ulterior această idee a suferit modificări şi s-a discutat posibilitatea ca această sesizare să poată fi lăsată la dispoziţia unui număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori. Toate discuţiile s-au axat pe ideea de reprezentare a Camerei Deputaţilor şi a Senatului. În cadrul dezbaterilor parlamentare care au avut loc la revizuirea Constituţiei în anul 2003 s-a stabilit că numai preşedinţii celor două Camere pot reprezenta şi acţiona ca reprezentanţi ai Camerei Deputaţilor şi ai Senatului. Domnul senator Ion Predescu a arătat că numai subiectele de drept expres enumerate de Constituţie pot exercita interimatul funcţiei de Preşedinte al României, iar parlamentarii în orice număr ar fi nu îl înlocuiesc pe şeful statului niciodată şi în nicio atribuţie. Domnul senator Octavian Opriş a subliniat că Parlamentul este o instituţie deliberativă care este reprezentată în raporturile cu celelalte puteri externe şi interne de preşedinţii Camerelor, aceştia au în spate o majoritate şi sunt rezultatul unui joc politic din interiorul Camerei, sunt atenţi la aceste fluctuaţii politice şi recepţionează semnalele politice; însă nu fiecare deputat reprezintă Camera, puterea în ansamblul ei este o problemă de principiu extraordinar de importantă. Domnul preşedinte al Camerei Deputaţilor de la acea vreme a arătat că instanţa constituţională soluţionează conflicte juridice de natură constituţională; se elimină doar deputaţii şi senatorii. Un deputat sau un grup de deputaţi nu constituie o autoritate publică, nu reprezintă Parlamentul şi niciuna dintre Camere.
    25. În consecinţă, se subliniază că nu se poate accepta ideea de delegare a reprezentativităţii de care se bucură preşedintele Camerei Deputaţilor, iar sesizarea realizată de vicepreşedintele acesteia, în condiţiile în care nu există un act de însuşire a acesteia de către noul titular al funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor, reprezintă un fine de neprimire, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.
    26. Pe fondul cererii, se arată că autorul acesteia reproşează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că nu a aplicat Legea nr. 78/2000. Se susţine că art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu se referă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că, la adoptarea actului normativ menţionat, organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie erau reglementate prin Legea nr. 56/1993. Totodată, nici Legea nr. 161/2003 nu avea ca destinatar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că şi la data adoptării acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţiona potrivit Legii nr. 56/1993. Se susţine că atât Legea nr. 78/2000, cât şi Legea nr. 161/2003 vizau curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.
    27. Se afirmă că Legea nr. 161/2003 a fost adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, iar întâmplarea a făcut ca actualul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fi fost la data respectivă secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei şi coordonator al comisiei de elaborare a Legii nr. 161/2003. Se arată că prin conţinutul normativ al acestei legi nu s-a avut în vedere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu menţiunea că la data respectivă aceasta avea denumirea de Curtea Supremă de Justiţie, tocmai pentru că aceasta avea propria lege de organizare şi funcţionare. Aceasta judeca în completuri de 3 judecători, iar legea antereferită a avut în vedere ca la instanţele inferioare să se instituie garanţii anticorupţie, şi anume un anumit spor la salarizare şi aplicarea principiului colegialităţii completurilor de judecată ce judecă în primă instanţă. Niciodată Legea nr. 78/2000 nu a avut destinatar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect consfinţit de Parlament, care prin Legea nr. 601/2004 face o distincţie între judecătorii completurilor specializate de la instanţele inferioare şi cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Voinţa Parlamentului a fost aceea de a oferi un statut diferit acestora din urmă faţă de primii.
    28. Legea nr. 601/2004 face distincţia între instanţele inferioare care aveau obligaţia constituirii completurilor specializate şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Toţi aceştia din urmă, inclusiv cei civilişti, sunt specializaţi în judecarea faptelor de corupţie. Această viziune a fost bună pentru că, spre deosebire de celelalte instanţe, deasupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu există instanţe superioare; dacă la alte instanţe există situaţii de incompatibilitate, cauza se judecă de instanţa ierarhic superioară, în schimb, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de incompatibilitate se poate ajunge la situaţia în care completurile specializate să nu poată fi constituite, astfel încât se pune întrebarea cine ar urma să judece o atare cauză.
    29. Specializarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezidă şi în faptul că aceştia, spre deosebire de judecătorii de la instanţele ierarhic inferioare, au şi alte atribuţii în sensul că dau soluţii de principiu şi unifică practica judiciară inclusiv în privinţa interpretării şi aplicării textelor legale care reglementează infracţiunile de corupţie [judecă recursuri în interesul legii, pronunţă hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept]. La soluţionarea acestor cauze participă, potrivit legii, judecători de la completurile de penal, civil sau contencios administrativ şi fiscal.
    30. Se ridică problema semnificaţiei completurilor specializate de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sens de specializare a completului ca entitate abstractă sau specializarea judecătorului. Dacă ar fi specializate 2 sau 3 completuri nu numai că s-ar încălca legea, dar şi o dispoziţie foarte importantă care se referă la repartizarea aleatorie a dosarelor, principiu consacrat de legislaţia primară. Acest principiu are în vedere vocaţia abstractă a fiecărui complet de a putea fi învestit o cauză. Potrivit datelor statistice, au fost ani în care dosarele de fond ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era numai dosare de corupţie; prin urmare, se ridică problema activităţii celorlalte completuri nespecializate. Judecătorii acestora ar fi aşteptat să facă parte din completurile care judecau apelurile formulate împotriva hotărârilor date în primă instanţă de completurile specializate? Se afirmă că este absurd să nu poţi judeca în primă instanţă pentru că nu eşti specializat, dar în apel să poţi pronunţa o hotărâre definitivă tocmai pentru că nu eşti specializat.
    31. Se arată că doar câteva curţi de apel aveau publicate pe site-ul instanţelor judecătoreşti completurile specializate pe fapte de corupţie, şi anume Alba Iulia, Oradea şi, parţial, Galaţi. Se menţionează situaţia Curţii de Apel Bucureşti, unde, prin Hotărârea Colegiului de conducere al acesteia din 30 ianuarie 2014, s-a stabilit că toţi judecătorii secţiei penale au fost desemnaţi să soluţioneze cauze de corupţie dintre cele prevăzute de Legea nr. 78/2000. Prin Decizia preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti nr. 445/2019 s-a arătat că judecătorii au fost desemnaţi în componenţa completurilor specializate în judecarea cauzelor de corupţie odată cu numirea lor în funcţia de judecător în cadrul Secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, din 2014, Curtea de Apel Bucureşti nu a avut hotărâre de Colegiu de conducere pentru constituirea completurilor specializate în materie penală.
    32. Aşadar, şi Curtea de Apel Bucureşti a constatat acelaşi lucru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume că toţi judecătorii sunt specializaţi în soluţionarea cauzelor de corupţie. Este normal să fie aşa, având în vedere şi faptul că în anul 2014 au intrat în vigoare noile coduri, care au reglementat atât instituţii juridice noi, cât şi un regim draconic al incompatibilităţilor. Se subliniază că, dacă nu ar fi toţi judecătorii specializaţi pe fapte de corupţie, impedimentele generate de incompatibilităţile reglementate sunt dificil de depăşit pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea desfăşurării activităţii sale.
    33. Se menţionează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis un chestionar Reţelei preşedinţilor curţilor supreme cu privire la specializarea completurilor de judecată şi, cu excepţia Austriei, nicio curte supremă nu are completuri specializate pe fapte de corupţie.
    34. Se arată că, potrivit Avizului consultativ nr. 15/2012 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, este de evitat mai ales la nivelul instanţelor superioare monopolul judecării anumitor tip de cauze de către un număr restrâns de completuri de judecată. La nivelul instanţelor superioare trebuie să existe flexibilitate astfel încât unificarea practicii judecătoreşti şi soluţiile de principiu să nu fie oferite de un număr restrâns de judecători.
    35. Se susţine că problema completurilor specializate a fost pusă şi în cadrul procedurilor judiciare desfăşurate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Excepţia nelegalei compuneri a completurilor de judecată a fost însă respinsă, indicându-se, cu titlu exemplificativ, unele hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completurile de 5 judecători, respectiv Decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 233 din 12 decembrie 2013, inclusiv ultima decizie în legătură cu care s-a formulat prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Astfel, practica constantă a Curţii Constituţionale face aplicarea art. 29 din Legea nr. 78/2000 în sensul că destinatarul acestei reglementări nu este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, a statuat că o practică constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi schimbată decât pe calea sesizării Secţiilor Unite. Acest lucru nu s-a întâmplat, întrucât niciun complet nu a constatat că ar fi activat în nelegalitate.
    36. Având cuvântul în replică, domnul Florin Iordache arată că a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională în condiţiile în care, potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor, prin decizie publicată în Monitorul Oficial al României, i-a delegat atribuţiile, întrucât acesta era în imposibilitate de a şi le exercita. Nu este prima delegare pe care a realizat-o preşedintele. Se subliniază că instituţia delegării atribuţiilor este perfect legală şi constituţională, condiţii în care face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Actul de delegare în vederea susţinerii prezentei cereri a fost acordat şi depus la dosar de actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor, aspect care demonstrează că acesta şi-a însuşit cererea formulată.
    37. Cu privire la aspectele invocate referitoare la salarizarea judecătorilor completurilor specializate şi a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că sporul acordat prin Legea nr. 601/2004 a avut în vedere tocmai faptul că judecătorii soluţionează cauze de corupţie. Este adevărat că toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au competenţa de a judeca astfel de fapte, dar greşeala realizată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost aceea că nu a fost respectată legea în sensul că trebuiau constituite completurile specializate. În funcţie de încărcătura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe aceste categorii de cauze puteau fi constituite un număr mai mare sau mai mic de completuri specializate, astfel încât repartizarea aleatorie să existe.
    38. Se arată, în privinţa susţinerilor referitoare la inexistenţa la nivelul instanţelor supreme din alte state a completurilor specializate, cu excepţia Austriei, că, în România, în funcţie de calitatea persoanei, judecarea faptelor de corupţie ţine de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că legea din România referitoare la completurile specializate trebuie aplicată în România atât la nivelul curţilor de apel, cât şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Nu se poate susţine că, în funcţie de calitatea persoanei, faptele de corupţie la nivelul curţilor de apel să fie judecate de completuri specializate, iar la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu.
    39. În aceste condiţii, se solicită Curţii Constituţionale să soluţioneze prezentul conflict juridic de natură constituţională.
    40. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    41. Prin Adresa nr. 1/1019/LD din 22 martie 2019, preşedintele Camerei Deputaţilor a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, care are obligaţia de a-şi desfăşura activitatea exclusiv cu respectarea legii şi a Constituţiei, şi Parlamentul României, pe de altă parte, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, conflict constând în refuzul explicit al celei dintâi autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare prin neconstituirea în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de la data modificării art. 29 alin. (1) din lege prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi până în prezent.
    42. Totodată, odată cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, se apreciază că este necesară indicarea conduitei în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze, respectiv exercitarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a atribuţiilor sale, prin aplicarea de îndată şi întocmai a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, dar şi corectarea efectelor generate de această conduită, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 şi până în prezent, ţinând seama de riscul condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cauzele soluţionate cu încălcarea jurisprudenţei constante a acesteia.
    43. Prin cererea formulată se susţine că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede, imperativ, că judecarea în primă instanţă a cauzelor având ca obiect infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate acestora se face în toate cazurile de completuri specializate. Dacă în forma iniţială a Legii nr. 78/2000, constituirea acestor completuri de judecată era o facultate pentru instanţe („pot fi constituite“), ulterior modificării acesteia prin Legea nr. 161/2003, constituirea completurilor specializate în această materie a devenit obligatorie, art. 29 alin. (1) din lege devenind imperativ. În cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost constituite astfel de completuri specializate în materie de corupţie, omisiune care a generat şi generează o încălcare a principiului legalităţii, a separaţiei puterilor şi a dreptului la un proces echitabil care include dreptul la judecarea unei cauze de către o instanţă „stabilită de lege“. Refuzând aplicarea legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se situează în afara ordinii constituţionale, încălcând exigenţele statului de drept, situaţie care este de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională, ce poate fi dezlegat numai de Curtea Constituţională.
    44. Se subliniază că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reglementează constituirea completurilor specializate ratione materiae şi dacă în forma sa iniţială legea reglementa constituirea completurilor specializate ca o facultate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 constituirea completurilor specializate a devenit obligatorie numai pentru judecarea cauzelor în primă instanţă la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, interpretarea literală, sistematică şi istorică a art. 29 din Legea nr. 78/2000 conduce la o concluzie unică, respectiv aceea că după modificarea operată prin Legea nr. 161/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era obligată să constituie în cadrul secţiei penale completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a cauzelor privind infracţiunile de corupţie şi a celor asimilate.
    45. Se arată că specializarea completurilor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este prevăzută explicit prin art. 19 alin. (3^2) din Legea nr. 304/2004, iar împrejurarea că această normă cu caracter general care reglementează domeniul completurilor specializate este una supletivă este lipsită de relevanţă în raport cu art. 29 din Legea nr. 78/2000, care are valoare de normă specială, derogatorie şi imperativă în raport cu cea dintâi [specialia generalibus derogant]. Concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială [a se vedea şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008]. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori un caz intră sub incidenţa prevederilor sale, aplicându-se prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. De asemenea, o normă specială nu poate să fie modificată/ abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară [a se vedea şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13 din 12 noiembrie 2012].
    46. Astfel, din anul 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin preşedinte sau vicepreşedinte, avea obligaţia legală de a îndeplini formalităţile şi procedurile necesare înfiinţării acestor completuri specializate, iar ulterior modificării Legii nr. 304/2004, prin art. 215 din Legea nr. 71/2011, propunerea acestora trebuia materializată prin sesizarea Colegiului de conducere în vederea înfiinţării de completuri specializate.
    47. Având în vedere faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile exprese ale legii, aspect coroborat cu caracterul continuu al acestei practici, se apreciază că aceasta şi-a depăşit rolul său constituţional, cu încălcarea competenţei autorităţii legiuitoare, ceea ce a dus la apariţia unui conflict juridic de natură constituţională. Se indică faptul că instanţele nu pot legifera şi nu pot refuza aplicarea legii, astfel de conduite echivalând cu încălcarea art. 126 din Constituţie. Cu privire la competenţa legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi de compunere a completului de judecată, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003, Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005, Decizia nr. 741 din 13 septembrie 2007 sau Decizia nr. 1.042 din 14 septembrie 2010. De asemenea, se subliniază că încălcarea normelor referitoare la compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută [Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragraful 36] a tuturor actelor şi măsurilor dispuse de acel complet, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Se mai susţine că, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17 din 17 septembrie 2018, normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completurilor de judecată specializate sunt norme de ordine publică, care ocrotesc un interes public, şi anume buna administrare a justiţiei, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută.
    48. Cu privire la încălcarea accesului liber la justiţie, prin faptul că nu este asigurată imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătoreşti, datorită modului de constituire a completurilor pentru judecarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 177. De asemenea, sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 septembrie 2001, 15 decembrie 2005 şi 26 iunie 2007, pronunţate în cauzele Sahiner împotriva Turciei, paragraful 44, Kyprianou împotriva statului Cipru, paragraful 121, şi Tocono şi Profesorii Prometeişti împotriva Republicii Moldova, paragraful 31, subliniindu-se că imparţialitatea obiectivă a completului de judecată se apreciază în funcţie de existenţa faptelor care pot fi stabilite şi care pot trezi dubii în ceea ce priveşte imparţialitatea şi că în privinţa determinării caracterului independent al instanţei, aparenţele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuţie este încrederea pe care instanţele judecătoreşti, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului şi, înainte de toate, în privinţa procedurilor penale, acuzatului.
    49. În concluzie, se arată că de la intrarea în vigoare a modificării art. 29 din Legea nr. 78/2000 prin Legea nr. 161/2003, compunerea completurilor pentru soluţionarea cauzelor de corupţie în primă instanţă în cadrul Secţiei penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut prin ignorarea legii, înfrângându-se astfel voinţa Parlamentului, ca autoritate legiuitoare, şi cu nesocotirea jurisprudenţei instanţei constituţionale şi a celei europene, aşadar implicit a art. 1 din Constituţie, care consacră valorile fundamentale ale statului român - stat de drept, bazat pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în care este obligatorie respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a săvârşit şi săvârşeşte acte şi acţiuni concrete, prin care îşi arogă competenţe ce nu îi aparţin, încălcând competenţa constituţională a altei autorităţi, şi anume a Parlamentului, generând un conflict juridic de natură constituţională cu Parlamentul, a cărui gravitate se răsfrânge în mod direct în garantarea accesului liber la justiţie, în sensul afectării acestuia în ceea ce priveşte componenta asigurării imparţialităţii instanţelor de judecată (în sens obiectiv). Nelegala compunere a instanţei constituie un motiv de nulitate absolută, fiind încălcată o normă ce ocroteşte un interes public, ceea ce generează o nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări; în acest sens, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018.
    50. Se solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională generat de conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raporturile cu Parlamentul, constând în refuzul de a fi adoptat măsurile necesare constituirii în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 la data modificării art. 29 alin. (1) din lege prin Legea nr. 161/2003, ceea ce are semnificaţia unui refuz de aplicare a legii şi substituirii, în acest mod, implicit, unicei autorităţi legiuitoare a ţării, Parlamentul. Totodată, odată cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, este necesară indicarea conduitei în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze, respectiv exercitarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a atribuţiilor sale, respectând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, dar şi corectarea efectelor generate de această conduită, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 şi până în prezent, ţinând seama de riscul condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cauzele soluţionate cu încălcarea jurisprudenţei constante a acesteia.
    51. În temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate punctele de vedere ale părţilor aflate în conflict asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    52. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul admisibilităţii cererii, arată că aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării, potrivit paragrafelor nr. 57 şi 59 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018. Atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, constituie o prerogativă care, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, îl vizează exclusiv pe preşedintele Camerei Deputaţilor, neputând forma obiectul delegării. În acest sens, sunt citate paragrafele 57 şi 59 din Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, prin care Curtea Constituţională, în esenţă, a reţinut că dreptul prim-ministrului de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională [art. 146 lit. e)] reprezintă o competenţă/prerogativă de ordin constituţional care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe acesta. Or, o astfel de atribuţie, fiind direct legată de rolul politic al prim-ministrului în structura statutului de drept, nu poate fi delegată, fiind indisolubil legată de persoana prim-ministrului titular, numit în funcţie potrivit normelor constituţionale.
    53. Includerea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională în sfera prerogativelor exclusive, nesusceptibile de delegare, nu poate opera numai pentru unul dintre titularii enumeraţi în dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e) (prim-ministru), ci pentru toţi titularii enumeraţi în cuprinsul acestor dispoziţii constituţionale, considerentele general obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 fiind pe deplin aplicabile în cazul Preşedintelui României, al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. În consecinţă, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională poate fi exercitat doar de către preşedintele Camerei Deputaţilor şi nu poate forma obiectul delegării. În acelaşi timp, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, căruia îi sunt delegate, cu caracter general, atribuţiile preşedintelui acestei Camere, nu poate exercita o atribuţie ce constituie o prerogativă exclusivă şi proprie a preşedintelui Camerei Deputaţilor, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, şi anume sesizarea instanţei de contencios constituţional, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie.
    54. În consecinţă, se apreciază că prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională nu a fost formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor, ca titular exclusiv al dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, ci de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.
    55. În partea introductivă a cererii, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor invocă dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, ale art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 34 lit. e) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ce reglementează atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie, însă niciuna dintre dispoziţiile invocate nu îi conferă vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie. Chiar dacă prin Decizia nr. 2 din 16 martie 2019 privind delegarea atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 18 martie 2019, se prevede că, în perioada 16-24 martie 2019, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor vor fi exercitate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, delegarea generală a atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.
    56. În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, invocate ca temei legal al Deciziei nr. 2 din 16 martie 2019, alături de dispoziţiile art. 34 ce reglementează atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor. Niciunul dintre aceste texte nu prevede posibilitatea încredinţării atribuţiilor ce constituie prerogative exclusive, conferite de Constituţie în considerarea persoanei preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    57. Faţă de cele ce precedă, în plus faţă de impedimentul stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 care exclude posibilitatea delegării atribuţiei de a sesiza Curtea Constituţională în baza art. 146 lit. e) din Constituţie, se apreciază că examinarea dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor conduce la concluzia că aceste dispoziţii fac numai o referire generală la încredinţarea unor atribuţii, iar nu la încredinţarea atribuţiilor care constituie prerogative exclusive şi proprii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    58. Sub aspectul fondului cererii, se solicită constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respectat pe deplin atât dispoziţiile legale incidente în evoluţia legislativă a acestora, cât şi mecanismul de verificare a propriei competenţe stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018. Se arată că legiuitorul i-a învestit de drept pe toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie. Învestirea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie este susţinută şi de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, care prevăd o facultate, iar nu o obligaţie a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a constitui completuri specializate. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile Completului de 5 judecători nr. 233 din 12 decembrie 2013 şi nr. 18 din 30 ianuarie 2014) a confirmat specializarea ope legis a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie. Evoluţia legislativă infirmă interpretarea dată textelor de lege prin punctul de vedere cuprins în sesizare.
    59. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în această lege, se constituie completuri specializate. În strânsă corelare cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma prevăzută în Legea nr. 161/2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat, în sensul că personalul prevăzut la alin. (1) şi judecătorii care compun completuri specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, iar personalul prevăzut la alin. (2) şi (3) beneficiază de o majorare cu 30% pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie. În aplicarea dispoziţiilor legale invocate, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 109/2004, nota care a stat la baza adoptării acestui ordin referindu-se la desemnarea, cu caracter permanent, a judecătorilor Secţiei penale, pentru a participa la judecarea infracţiunilor de corupţie. În acest context, se precizează că, în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul adoptării Ordinului nr. 109/7 mai 2004, desemnarea se realiza de către preşedintele instanţei. Această concluzie rezultă cu claritate şi din Ordinul ministrului justiţiei nr. 688/C din 6 martie 2003.
    60. Examinarea dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, conduce la concluzia că legiuitorul, enumerând judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie distinct de judecătorii care compun completurile specializate în infracţiunile de corupţie potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, a exclus posibilitatea ca la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi a considerat, prin efectul legii, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
    61. Stabilirea specializării, prin efectul legii, reprezintă o opţiune a legiuitorului care a reflectat o realitate consfinţită în Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 109/2004 şi continuă să reflecte o realitate rezultată din condiţiile impuse de lege pentru accesul la funcţia de judecător al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - condiţii ce implică parcurgerea ierarhiei instanţelor judecătoreşti, un nivel de specializare şi o experienţă profesională pe baza cărora legiuitorul a putut considera, prin efectul legii, că toţi judecătorii promovaţi la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. Pe cale de consecinţă, completurile Secţiei penale din care aceştia fac parte sunt, de plano, specializate.
    62. În temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1/2005, în scopul de a se conforma voinţei legiuitorului.
    63. Abrogarea ulterioară a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004 (abrogare care a fost realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), în conformitate cu normele de tehnică legislativă, nu poate avea aptitudinea de a readuce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţia anterioară adoptării Legii nr. 601/2004, de a permite ca numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi de a înlătura constatarea, prin efectul legii, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
    64. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 10^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, introduse prin Legea nr. 247/2005 (între momentul adoptării Legii nr. 601/2004 şi momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective. În raport cu dispoziţiile art. 10^1 din Legea nr. 304/2004, în forma introdusă prin Legea nr. 247/2005, devenite prin renumerotare dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, a stabili că numai unii dintre judecătorii specializaţi vor judeca aceste infracţiuni înseamnă a încălca principiul distribuirii aleatorii a dosarelor.
    65. În temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, care consacră principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, în strictă conformitate cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 referitoare la respectarea caracterului aleatoriu al distribuirii cauzelor, care constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, unica soluţie legală este reprezentată de judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale, ca judecători specializaţi. Această soluţie a fost adoptată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în Decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2014, pronunţată de Completul de 5 judecători sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi intrată în puterea lucrului judecat, în considerentele căreia s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. a)-f), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece în primă instanţă cauzele care au ca obiect infracţiuni săvârşite de persoane care deţin anumite calităţi, respectiv: senatori, deputaţi, europarlamentari, membrii Guvernului, judecători la Curtea Constituţională, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mareşali, amirali, generali şi chestori, iar în conformitate cu prevederile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completurile de la Secţia penală care soluţionează cauzele în primă instanţă sunt formate din trei judecători. Deşi în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată, se arată că pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie sau asimilate acestora se constituie completuri specializate, competenţa funcţională şi materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât ca instanţă de fond, cât şi ca instanţă de recurs, este prevăzută în art. 29 din Codul de procedură penală anterior, fără a fi nevoie de o învestire specială. În raport cu specificul competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca în primă instanţă după calitatea persoanei, fiind cea mai înaltă instanţă naţională, judecătorii Secţiei penale sunt învestiţi să judece în primă instanţă toate cauzele date în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie sau infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. În acelaşi sens se invocă Decizia nr. 233 din 12 decembrie 2013, pronunţată de Completul de 5 judecători.
    66. Este imposibil juridic a modifica această jurisprudenţă constantă, a unei instanţe de orice rang, cu atât mai mult a Completului de 5 judecători, în alt cadru decât procedura prevăzută de lege. Pentru modificarea unei jurisprudenţe constante există o procedură distinctă prevăzută în art. 26 din Legea nr. 304/2004 şi art. 34 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care a făcut referire şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018.
    67. Sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, competenţa de judecată în primă instanţă după materie şi după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este fixată în dispoziţiile art. 40 alin. (1). Nici sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, parte a dreptului la un proces echitabil, nu permite, în condiţii identice de specializare a judecătorilor Secţiei penale în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, excluderea unora dintre completurile Secţiei penale de la distribuirea aleatorie a dosarelor privind infracţiunile de corupţie. Competenţa după calitatea persoanei este relevantă pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre deosebire de toate celelalte instanţe, deoarece, cu o singură excepţie, criteriul calităţii persoanei constituie criteriul principal pe baza căruia a fost reglementată competenţa în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. De aceea, toţi judecătorii Secţiei penale sunt specializaţi să judece întreaga cazuistică privitoare la persoanele enunţate în dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la competenţa de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. Se constată, de altfel, că la nivelul Secţiei penale numărul cauzelor ce au ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoanele în discuţie depăşeşte procentul de 80%.
    68. Soluţia menţionată este confirmată, de asemenea, în Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, potrivit căreia, având în vedere aprobarea anuală a numărului şi a compunerilor completurilor care judecă în primă instanţă la nivelul Secţiei penale şi care, în sistemul ECRIS, au fost deschise la repartizare aleatorie pentru toate obiectele asociate materiei, inclusiv pentru cauze de corupţie, cu unanimitate, aprobă funcţionarea în continuare a completurilor specializate în materia Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    69. În consecinţă, pe baza întregii evoluţii legislative examinate, a actelor invocate, precum şi a jurisprudenţei, rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu anul 2003 şi până în prezent, au fost respectate pe deplin dispoziţiile legale.
    70. Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 215 din Legea nr. 71/2011, invocată în cerere, precum şi la susţinerea potrivit căreia aceste dispoziţii stabileau obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa completuri specializate, se arată că, din analiza acestor prevederi, se desprinde cu claritate concluzia că înfiinţarea completurilor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este facultativă, iar nu obligatorie. Prin urmare, dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa completuri specializate în nicio materie şi, implicit, nici în materia infracţiunilor de corupţie şi, pe cale de consecinţă, nu se poate constata o încălcare a voinţei legiuitorului, care a stabilit, cu caracter facultativ, înfiinţarea completurilor specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, toţi judecătorii Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi, în virtutea legii, în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie, aspect ce nu atrage incidenţa art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
    71. Se mai subliniază faptul că Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se referă la dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa completuri specializate, în temeiul acestor dispoziţii, aceasta neavând relevanţă în chestiunea supusă examinării prin prezenta sesizare. Aşa cum rezultă atât din dispozitivul Deciziei nr. 17 din 17 septembrie 2018, cât şi din considerentele acesteia, decizia pronunţată în recurs în interesul legii priveşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă materială procesuală a secţiei sau a completului specializat, în procesele supuse Codului de procedură civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
    72. În materia accesului liber la justiţie, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 573 din 20 septembrie 2018, paragraful 33, subliniindu-se că, din perspectiva jurisprudenţei instanţei constituţionale, accesul liber la justiţie nu prezintă elemente de legătură cu problematica specializării judecătorilor şi a înfiinţării completurilor specializate şi, prin urmare, dispoziţiile legale referitoare la specializarea judecătorilor nu produc efecte asupra garantării accesului liber la justiţie. Aşadar, judecarea infracţiunilor de corupţie de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi în materia infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, nu poate aduce nicio atingere accesului liber la justiţie.
    73. În ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă şi subiectivă, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 333 din 12 iunie 2014, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 97, Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Mežnarić împotriva Croaţiei, paragraful 36, Hotărârea din 26 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Miller şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 28 şi următoarele, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragraful 47]. În raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la elementele care sunt de natură să pună în discuţie imparţialitatea obiectivă, se apreciază că specializarea judecătorului nu se circumscrie sferei acestor elemente şi, în consecinţă, judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi, nu este de natură să afecteze imparţialitatea instanţei în sens obiectiv.
    74. Preşedintele Senatului, cu privire la admisibilitatea cererii, arată că instanţa constituţională a fost sesizată cu o cauză în care o autoritate publică prevăzută în titlul III al Constituţiei, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încalcă principiul constituţional al cooperării instituţionale loiale între instituţiile publice, precum şi principiul separaţiei puterilor, făcând inutilă funcţia legislativă a Parlamentului într-un domeniu al vieţii sociale, cunoscut a fi un serviciu public al statului în slujba cetăţeanului. Se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intrat într-un grav diferend litigios cu Parlamentul, care a adoptat o anumită soluţie legislativă cu caracter procedural, de natură să eficientizeze şi să specializeze actul de judecată penală în fond şi să-i imprime un caracter cât mai obiectiv şi imparţial. Diferendul a apărut ca urmare a refuzului explicit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a constitui completuri specializate pentru judecarea proceselor penale în primă instanţă. Se arată că cererea formulată este pe deplin îndreptăţită şi că există un conflict juridic de natură constituţională, pe care instanţa constituţională este competentă să îl constate şi să îl soluţioneze, obligând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se conformeze procedurii legale stabilite la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 161/2003.
    75. Pe fond, se arată că art. 126 alin. (1) din Constituţie prevede că în România justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Când legiuitorul constituant s-a referit la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a avut şi are în vedere instanţa supremă a statului român, inclusiv secţiile sale. În considerarea acestei dispoziţii, Înalta Curte are datoria de a-şi organiza activitatea de judecată în dosarele cu care este sesizată cu respectarea principiilor procesuale prevăzute în cele două coduri de procedură şi, după caz, în legi speciale.
    76. Pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reglementat un sistem special de compunere a completurilor de judecată: la Secţia penală, completurile sunt formate din 3 sau din 5 judecători, după cum dosarul se judecă în primă instanţă sau în apel. Modul de compunere a instanţelor de judecată este prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel încât orice greşeală în compunerea completurilor de judecată atrage desfiinţarea hotărârilor pronunţate de instanţa greşit compusă.
    77. Legiuitorul a reglementat posibilitatea constituirii unor completuri specializate, formate din judecători care să aibă anumite cunoştinţe de specialitate şi o bogată practică jurisdicţională în judecarea anumitor cauze penale, în privinţa cărora cercetările criminologice au arătat, între altele, un anumit profil infracţional, un modus operandi în comiterea faptelor, o cauzalitate specifică a acestora, modalităţi identice de tăinuire etc.
    78. În forma sa iniţială art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a prevăzut că pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate acestora, prevăzute în legea respectivă, pot fi constituite completuri specializate. Textul respectiv a fost însă modificat prin Legea nr. 161/2003, legiuitorul renunţând la latitudinea conferită instanţelor de a-şi constitui completuri specializate. În forma modificată prin Legea nr. 161/2003, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede că pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, se constitute completuri specializate. Aşadar, textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în vigoare din 2003, instituie expres o obligaţie legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa supremă a statului român refuză să o pună în aplicare, judecând în această materie cu completuri constituite ilegal, ceea ce atrage încălcarea caracterului statului român ca stat de drept, a principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligaţiei de respectare a legilor, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, a îndatoririi cooperării constituţionale loiale, care rezultă din principiul separaţiei şi echilibrului între puterile statului, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la acest principiu.
    79. Judecarea oricărei cauze penale, civile sau de altă natură de către un complet de judecată compus ori constituit în afara legii afectează actul de judecată în sine, induce ideea unei judecăţi parţiale, nesocoteşte dreptul la apărare şi la un proces echitabil, sens în care se fac referiri la art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018. Din moment ce art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede că pentru judecarea infracţiunilor de corupţie în primă instanţă se constituie instanţe specializate, neaplicarea acestei dispoziţii are ca rezultat încălcarea art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    80. Într-un stat de drept este de presupus că procesul penal se desfăşoară cu respectarea strictă a tuturor dispoziţiilor legale, iar încălcarea oricăreia dintre acestea atrage, aşa cum prevede art. 280 din Codul de procedură penală, nulitatea actului de judecată. Art. 281 din acelaşi cod prevede că determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată.
    81. Se mai arată că justificarea constituirii completurilor specializate în judecarea faptelor de corupţie, prevăzute în Legea nr. 78/2000, este făcută în expunerea de motive la Legea nr. 161/2003. Se susţine că dispoziţiile legale prevăzute atât în Legea nr. 78/2000, în forma iniţială, cât şi în Legea nr. 161/2003 se înscriu într-un ansamblu normativ ce defineşte o linie de politică penală a statului român, pe care Adunarea Constituantă a rezervat-o exclusiv Parlamentului. Cum normele juridice cu putere de lege au caracter general obligatoriu, ele se impun tuturor destinatarilor acestora, unul dintre destinatari fiind chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Numai că aceasta se opune, ca o acţiune continuă, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 până în prezent, să pună în aplicare un imperativ al politicii penale a statului român.
    82. Instanţele nu au latitudinea de a ignora voinţa legiuitorului sau de a se opune acesteia. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul adoptă legea, iar instanţa de judecată o aplică la cazuri concrete, ivite în practica socială.
    83. Prin conduita sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neagă rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare în statul român, se situează astfel în afara cadrului constituţional stabilit de Adunarea Constituantă în 1991, încalcă principiul separaţiei şi echilibrului celor trei puteri, îşi arogă ilegitim dreptul de a nu aplica o lege a statului român şi încalcă principii fundamentale ale statului de drept în activitatea de înfăptuire a justiţiei, precum şi o serie de reguli prevăzute în procedura penală. Se încalcă, totodată, principiul cooperării constituţionale loiale, în temeiul căruia instanţa supremă era obligată să pună de îndată în aplicare norma juridică adoptată de Parlament.
    84. Se mai apreciază că diferendul juridic de natură constituţională dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să fie analizat din două perspective: a) prin conduita sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înfrânt sistematic şi continuu voinţa legiuitorului şi decizii ale Curţii Constituţionale; b) refuzând să constituie completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înfrânge garanţiile constituţionale şi legale ale accesului liber la justiţie, ale dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Se subliniază că în practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului este sancţionată imparţialitatea obiectivă a unui complet de judecată constituit în afara procedurii legale stabilite prin lege.
    85. Faţă de cele arătate, se solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de refuzul acesteia de a constitui completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate acestora, prevăzute în Legea nr. 78/2000. Totodată, se solicită obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aplice de îndată dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 161/2003, şi să ia măsurile necesare pentru corectarea efectelor generate de conduita sa ilegală.
    86. Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul de vedere solicitat.
    87. La dosarul cauzei, liderul Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor a depus o cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate având ca obiect art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, sesizare depusă odată cu cererea de suspendare a judecăţii cauzei şi care a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 840C/2019.
    88. Totodată, având în vedere art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat mai multe informaţii şi înscrisuri în legătură cu dosarul aflat pe rolul său.
    89. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat relaţiile cerute cu privire la numărul total al cauzelor judecate în primă instanţă de completurile de 3 judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 2003-2018, în mod distinct, pe fiecare an în parte, numărul cauzelor având ca obiect infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, judecate în primă instanţă de completurile de 3 judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 2003-2018, în mod distinct, pe fiecare an în parte, ponderea acestor din urmă cauze din totalul cauzelor judecate, în mod distinct, pe fiecare an în parte, precum şi Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, in extenso.
    90. Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat relaţiile cerute cu privire la indicarea autorităţii competente să stabilească criteriile pentru determinarea specializării judecătorilor, la criteriile în virtutea cărora se stabileşte specializarea judecătorilor, la eventualele instrucţiuni date instanţelor judecătoreşti în privinţa criteriilor de determinare a specializării judecătorilor, precum şi la situaţia aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la tribunale, curţi de apel şi, în special, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu anul 2003 şi până în prezent, în funcţie de modificările legislative intervenite de-a lungul timpului.
    91. Inspecţia Judiciară a comunicat Raportul său nr. 5488/IJ/1365/DIP/2018-5488/IJ/2510/DIP/2018 privind respectarea principiilor generale care guvernează activitatea Autorităţii Judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat obiecţiunile sale la acest raport.
    92. Totodată, la dosar se află răspunsurile primite de Curtea Constituţională pe forumul Comisiei de la Veneţia cu privire la problema completurilor specializate de la nivelul instanţelor supreme, precum şi studiul întocmit de către Compartimentul de cercetare, documentare şi bibliotecă din cadrul Curţii Constituţionale, având ca obiect criteriile de determinare a specializării judecătorilor în cadrul materiei penale, diferenţele funcţionale între un judecător generalist şi unul specializat, modul de aplicare a criteriului specializării, consecinţele nerespectării acestuia, precum şi aspecte de drept comparat.
    93. De asemenea, la dosarul cauzei, Asociaţia pentru Renaşterea Valorilor Democraţiei, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Voci pentru Democraţie şi Justiţie, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie, cu sediul în Corabia, şi Agentul guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, pe care Curtea le-a avut în vedere în contextul pronunţării prezentei decizii.
    CURTEA,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Camerei Deputaţilor şi ale preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    (1) Admisibilitatea cererii formulate de către preşedintele Camerei Deputaţilor
    94. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, se constată că preşedintele Camerei Deputaţilor este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 şi 54, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 116-117) ilustrează situaţii în care sesizarea a aparţinut fie Preşedintelui României, fie preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, fie preşedintelui Senatului, fie Guvernului, cu toate că aceste autorităţi publice nu erau părţi ale conflictelor reclamate. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea. Prin urmare, Curtea a constatat că subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, deşi nu sunt părţi în aceste conflicte, deci nu justifică un interes propriu. Aşadar, textul constituţional al art. 146 lit. e) operează o distincţie între cele două categorii de subiecte de drept, şi anume titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului.
    95. În cauza de faţă, Curtea constată că preşedintele Camerei Deputaţilor este un subiect de drept care are competenţa ca, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, fără a fi însă parte în cadrul conflictului juridic de natură constituţională cu care a sesizat Curtea Constituţională. În consecinţă, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul cererii este îndeplinită.
    96. Având în vedere că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a fost semnată în numele preşedintelui Camerei Deputaţilor de vicepreşedintele acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că această cerere nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării. În acest sens, invocă Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 19 decembrie 2018, prin care Curtea a calificat competenţa prim-ministrului de a sesiza instanţa constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie drept una de ordin constituţional care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru şi care nu poate fi delegată (unui alt membru al Guvernului).
    97. Cu privire la problema de drept ridicată, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor (Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 115). Actul de convocare are un caracter tehnic şi, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă (paragraful 114). În sensul celor de mai sus, Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 221 şi 222, sau Decizia nr. 85 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 aprilie 2019, paragrafele 54 şi 55. Totodată, Curtea Constituţională s-a considerat legal învestită să judece o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, cerere semnată, în numele preşedintelui Camerei Deputaţilor, de vicepreşedintele acesteia (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 117).
    98. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea, prin Decizia nr. 312 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 2 august 2019, paragrafele 34, 38 şi 39, a statuat că, indiferent că în discuţie sunt atribuţii de natură constituţională sau regulamentară ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, acesta le poate delega vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor. Curtea a mai reţinut că, prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, a calificat competenţa prim-ministrului de a sesiza instanţa constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie drept una de ordin constituţional care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru şi care nu poate fi delegată unui alt membru al Guvernului. Cele reţinute de Curte sunt şi rămân valabile în privinţa prim-ministrului, însă nu pot fi aplicate ca atare, prin intermediul unui mimetism juridic, în privinţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Dacă, potrivit art. 107 alin. (1) teza întâi din Constituţie, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin, ceea ce presupune atât o imposibilitate funcţională a membrilor Guvernului de a se substitui prim-ministrului, cât şi o personalizare accentuată a funcţiei de prim-ministru, preşedintele Camerei Deputaţilor are un rol mult mai atenuat în ceea ce priveşte funcţionarea Camerei Deputaţilor, astfel că titularul funcţiei nu conduce Camera Deputaţilor. Art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că acesta conduce lucrările plenului Camerei sau ale Biroului permanent. Astfel, o şedinţă de Guvern nu poate avea loc fără participarea prim-ministrului, întrucât niciunui membru al Guvernului nu îi pot fi delegate atribuţiile acestuia, în timp ce o şedinţă a plenului Camerei Deputaţilor poate avea loc în absenţa preşedintelui acesteia, pentru că atribuţiile acestuia pot fi delegate. Prin urmare, Curtea a reţinut că atribuţiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere şi de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorităţi publice constituţionale, ceea ce înseamnă că aceste atribuţii exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim-ministrului în structura statului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, în schimb, în privinţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, competenţele/prerogativele de ordin constituţional/regulamentar îl vizează direct şi exclusiv, dar nu şi personal. De aceea, având în vedere natura lor, atribuţiile constituţionale prevăzute de art. 66 alin. (3) privind atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de convocare în sesiune extraordinară a acestora, art. 89 alin. (1) cu privire la consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în cadrul procedurii de dizolvare a Parlamentului şi de art. 146 lit. a), b), c) şi e) cu privire la atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de a sesiza Curtea Constituţională pot fi delegate.
    99. Prin urmare, decizia de delegare este opozabilă tuturor subiectelor de drept, iar actele îndeplinite/emise în considerarea acestei decizii se socotesc a fi realizate chiar de preşedintele Camerei Deputaţilor [Decizia nr. 312 din 20 mai 2019, paragraful 41]. Concluzionând, una şi aceeaşi atribuţie a două subiecte de drept, şi anume prim-ministrul şi preşedintele Camerei Deputaţilor, de a sesiza Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, nu poate fi delegată de către prim-ministru unui alt membru al Guvernului, având în vedere că atribuţiile exclusive ale prim-ministrului sunt intrinsec legate de persoana acestuia, pe când titularul funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor poate delega orice atribuţie a sa, indiferent de nivelul constituţional sau regulamentar al acesteia unui vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, având în vedere că atribuţiile sale exclusive nu sunt legate de persoana titularului funcţiei. Astfel, natura funcţiei şi poziţia acesteia în cadrul autorităţii publice reprezentate determină soluţii diferite în privinţa posibilităţii delegării atribuţiei de a formula cereri în faţa Curţii Constituţionale.
    100. Prin urmare, având în vedere că prin Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 2/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 18 martie 2019, s-a stabilit că, în perioada 16-24 martie 2019, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor vor fi exercitate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, coroborat cu faptul că semnarea cererii analizate a fost realizată de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor pe data de 22 martie 2019, aşadar, în perioada în care delegarea era valabilă, Curtea urmează să constate că, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, a fost sesizată de preşedintele Camerei Deputaţilor.
    101. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 55], autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008]. De asemenea, pot fi părţi în conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul sau ministrul justiţiei, atunci când îşi exercită o atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 57 şi 62].
    102. În cauza de faţă, Curtea constată că părţile implicate în pretinsul conflict juridic de natură constituţională sunt chiar cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    103. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“ (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 120, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 126).
    104. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la limitele de competenţă ale acestora. De asemenea, litigiul are un caracter juridic, întrucât ceea ce se impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o conduită care interferează cu rolul constituţional al Parlamentului, excedând astfel rolului său constituţional de interpretare şi aplicare a legii. Mai exact, se susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat în mod explicit să aplice o lege adoptată de Parlament şi s-a substituit în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare prin neconstituirea în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000, de la data modificării art. 29 alin. (1) din lege prin Legea nr. 161/2003 şi până în prezent. O asemenea susţinere aduce în discuţie o chestiune de drept referitoare la rolul şi competenţa Parlamentului şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    105. În continuare, Curtea urmează să stabilească dacă această situaţie juridică litigioasă are natură constituţională sau legală, urmând a fi analizată conduita imputată, din perspectiva rolului şi competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Parlamentului, în cadrul ordinii constituţionale.
    106. Pentru a aprecia relevanţa constituţională a problemei de drept deduse judecăţii Curţii Constituţionale, Curtea reţine că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, prevede că „Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate“, iar cele două autorităţi implicate în conflict susţin, pe de o parte, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea unor astfel de cauze şi, prin urmare, nu trebuiau constituite completuri specializate din judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, că trebuiau constituite aceste completuri specializate dintre judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă toţi sunt specializaţi în judecarea infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000.
    107. În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că regula în ceea ce priveşte angajarea competenţei Curţii Constituţionale este aceea ca, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar. În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituţional revine în exclusivitate în sarcina justiţiabilului, care este pus, astfel, în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate, rolul Curţii Constituţionale devine unul principal şi primordial pentru înlăturarea blocajului constituţional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituţiei [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 127]. Curtea a mai subliniat că reglarea întregului sistem constituţional, sub aspectul raporturilor existente între Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, respectiv Parlament, se realizează prin intermediul justiţiabilului; aceasta nu trebuie să apară drept un demers dubitabil, inclusiv sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 134]. Restabilirea ordinii constituţionale prin potenţiale acţiuni individuale ale justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti, pe lângă faptul că reprezintă o sarcină disproporţionată în privinţa acestora, impune, prin ipoteză, şi formularea acestor acţiuni la aceeaşi instanţă care a generat prezentul conflict, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, trebuie evitate situaţiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze - Nemo debet esse iudex in causa sua, principiu reflectat în dreptul anglo-saxon încă din 1610 [a se vedea Cauza Dr. Bonham, 1610, Court of Common Pleas, Anglia]. De asemenea, în acest sens, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă un judecător, după ce a ocupat în cadrul Parchetului o funcţie ce l-a condus la a examina un anumit dosar în cadrul atribuţiilor sale, se află în situaţia de a fi sesizat cu judecarea aceluiaşi dosar ca magistrat de scaun, justiţiabilii au tot dreptul să creadă că el nu oferă toate garanţiile de imparţialitate [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. d)]“ [a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 135].
    108. Curtea a mai statuat că este legitimă intervenţia sa pentru tranşarea raporturilor de ordin constituţional dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma actelor pe care acestea le generează. Curtea nu a contestat faptul că fiecare act în parte al acestor autorităţi publice cunoaşte un anumit mecanism constituţional de contestare, respectiv legea, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, actele administrative, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, iar hotărârile judecătoreşti prin intermediul căilor de atac, însă problema ridicată în cauza de faţă transcende încălcărilor punctuale ale legii şi aduce în discuţie definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. Astfel, din punct de vedere instituţional, problema de drept constituţional pentru definirea raporturilor de ordin constituţional dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constă în stabilirea relaţiei existente între art. 126 alin. (1), (2) şi (4), respectiv art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi raportarea concluziei astfel rezultate la situaţia de fapt generatoare a litigiului [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 136].
    109. Curtea constată că, în cauză, se aduce în discuţie poziţionarea instituţiei în sine a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o paradigmă, care presupune atât depăşirea competenţelor sale constituţionale, cât şi plasarea sa în afara ordinii normative constituţionale. Noţiunea de „paradigmă juridică“ presupune un set unitar de reguli şi concepte instituite şi acceptate în gândirea juridică. Din momentul cristalizării sale, aceasta implică ideea de continuitate în drept, tocmai pentru că valorifică, inter alia, elemente de tradiţie juridică, astfel încât orice dezacord manifestat cu elementele deja acceptate este şi va fi privit cu reticenţă şi chiar respins. În schimb, în măsura în care tensiunile normative generate din varii motive [modificări legislative, schimbări structurale la nivel economic/societar/cultural etc.] nu mai pot fi gestionate din interiorul acesteia, devine evidentă nevoia de schimbare, abandonare şi chiar repudiere a acesteia, cu consecinţa înlocuirii ei. Raportat la specificul activităţii instanţelor constituţionale, care plasează supremaţia Constituţiei în centrul atribuţiilor lor, devine axiomatic faptul că orice paradigmă juridică trebuie să se supună normei juridice superioare ca forţă juridică, respectiv Constituţia. Aşadar, indiferent de gradul său de acceptanţă şi de întinderea în timp a aplicării sale, o paradigmă juridică ce îşi revendică temeiul în lege nu poate subordona însăşi Constituţia [Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 133].
    110. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, întrucât jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile completurilor de 5 judecători nr. 233 din 12 decembrie 2013 şi nr. 18 din 30 ianuarie 2014) a confirmat specializarea ope legis a tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie, cu consecinţa neconstituirii completurilor specializate în materia infracţiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, ceea ce se contestă este o paradigmă juridică instituţionalizată prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti pe toată perioada de activitate a normei juridice, respectiv 16 ani, fără a se fi întemeiat pe o lege. Prin urmare, din acest punct de vedere nu este vorba despre imputarea unor încălcări punctuale/disparate ale legii, ci de o poziţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că problema de drept constituţional constă în stabilirea relaţiei existente între art. 126 alin. (1), (2) şi (4), respectiv art. 61 alin. (1) din Constituţie, ceea ce demonstrează relevanţa constituţională a aspectelor deduse judecăţii Curţii Constituţionale. Mai mult, efectele acestei tensiuni normative se reflectă şi asupra art. 21 alin. (3) din Constituţie cu privire la dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti.
    111. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a calificat opoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica o lege [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018] drept problemă de natură şi relevanţă constituţională, atunci când aceasta se exprimă sub forma unei poziţii instituţionale consolidate, care transgresează simpla greşeală de interpretare şi aplicare a legii şi care generează o paradigmă juridică de natură să pună sub semnul întrebării principiile fundamentale care stau la baza funcţionării statului, sens în care se reţin, cu titlu exemplificativ, principiile referitoare la separaţia şi echilibrul puterilor în stat, supremaţia Constituţiei şi la respectarea legilor. O asemenea paradigmă este cu atât mai periculoasă la adresa fundamentelor constituţionale ale statului cu cât, datorită naturii jurisdicţionale a actului prin care aceasta este impusă, dobândeşte o acceptanţă juridică ridicată, legitimizându-se într-un adevăr judiciar care nu suportă nicio urmă de contestare. Nicio putere a statului nu îşi poate aroga veleităţi de dominanţă în raport cu celelalte puteri, raporturile dintre acestea fiind caracterizate de un necesar echilibru. Este de principiu că fiecare autoritate publică acţionează în cadrul şi limitele competenţei sale, iar încălcarea competenţei altei autorităţi publice, prin crearea, dezvoltarea şi impunerea unei paradigme juridice neconstituţionale, are drept efect crearea unei tensiuni normative ce nu poate fi soluţionată decât prin repudierea paradigmei juridice antereferite şi revenirea la starea de constituţionalitate.
    112. Este de observat că ceea ce susţine autorul prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională este că autoreglajul sistemic, sub forma excepţiei/motivului de casare privitor la nelegala compunere a completului de judecată care soluţionează/a soluţionat cauza în primă instanţă, - care trebuia să funcţioneze ca un remediu la inacţiunea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - s-a dovedit lipsit de eficienţă juridică şi, în realitate, a contribuit el însuşi la consolidarea paradigmei juridice neconstituţionale, constând în nesocotirea autorităţii legii adoptate de Parlament. În aceste condiţii, nu se pune numai problema deplasării sarcinii autoreglării sistemului spre justiţiabil, ci şi aceea că un asemenea demers ar fi devenit iluzoriu prin consolidarea pe cale jurisdicţională a paradigmei antereferite, ceea ce demonstrează că, în realitate, datorită conduitei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, remediul judiciar a încetat de facto să mai existe.
    113. Curtea mai reţine că dezvoltarea unei paradigme juridice neconstituţionale constituie în sine un blocaj instituţional, astfel că, într-o atare ipoteză, cercetarea întrunirii existenţei unui asemenea blocaj nu se pune în faza admisibilităţii prezentei cereri. În măsura în care se va contura existenţa unei asemenea paradigme, blocajul instituţional devine un rezultat implicit al acestei stări de drept.
    114. În concluzie, Curtea constată că prin cererea formulată este vizat un veritabil conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice prevăzute în Constituţie, iar competenţa soluţionării acestuia revine Curţii Constituţionale, ţinând seama de gravitatea conduitei imputate la adresa ordinii constituţionale şi de lipsa unui mecanism de autoreglaj instituţional direct, nemijlocit şi efectiv, cu deplasarea către justiţiabili a sarcinii restabilirii ordinii constituţionale pretins încălcate. Prin urmare, având în vedere raporturile constituţionale anterior relevate, Curtea urmează să constate că situaţia litigioasă dintre cele două autorităţi publice de rang constituţional poate fi soluţionată în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie.

    (2) Contestarea autorităţii Parlamentului de unică autoritate legiuitoare
    115. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că instituirea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 138 şi 175, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 139]. De asemenea, instanţelor judecătoreşti nu le este permis să realizeze controlul de constituţionalitate [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009], să nesocotească deciziile Curţii Constituţionale [Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018] ori să verifice oportunitatea emiterii actelor legislative/administrative [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, şi Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018].
    116. Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Conceptul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare [Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 73].
    117. Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar“. „Sensul art. 124 alin. (1) [din Constituţie] este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică“.
    118. De asemenea, Curtea a reţinut că este unanim acceptat faptul că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“. Curtea a mai constatat că, „în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective“ [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 şi, în sensul celor de mai sus, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 138-140].
    119. Raportat la cauza de faţă, pentru a stabili sfera normativă a art. 29 din Legea nr. 78/2000, care, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu o vizează, întrucât s-ar referi numai la celelalte instanţe judecătoreşti, Curtea Constituţională reţine că, în forma sa iniţială, textul în discuţie prevedea:
    "(1) Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.
(2) Judecătorii care compun aceste complete specializate, procurorii care funcţionează în cadrul Secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, al serviciilor şi birourilor teritoriale specializate, precum şi persoanele prevăzute la art. 28 alin. (4), (5) şi (6) vor primi, pe lângă celelalte drepturi băneşti, un spor de 30% din salariul de bază."

    120. Art. X din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, modifică alineatul (2) al textului antereferit în sensul că „(2) Persoanele prevăzute la art. 28 alin. (4), (5) şi (6) vor primi, pe lângă celelalte drepturi băneşti, un spor de 30% din salariul de bază“, iar, începând cu 1 septembrie 2002, acest alineat a fost abrogat prin art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002.
    121. Art. I pct. 23 din Cartea II - Modificarea unor reglementări în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei a titlului I - Asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice, prevenirea şi combaterea corupţiei din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, modifică art. 29 din Legea nr. 78/2000, care va avea următorul cuprins:
    "(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.
(2) La judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători."

    122. Ulterior, art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor şi pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006, abrogă alineatul (2) al art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, începând cu 30 iunie 2006, art. 29 din Legea nr. 78/2000 cuprinde un singur alineat, din moment ce, până în prezent, textul analizat nu a mai suferit niciun eveniment legislativ.
    123. Prin urmare, având în vedere cele expuse, rezultă că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, începând cu data de 21 aprilie 2003, are următorul cuprins: „(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.“
    124. Curtea reţine că până la adoptarea Legii nr. 304/2004 organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie erau reglementate printr-o lege distinctă, respectiv Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 13 iulie 1993, iar reglementarea generală a organizării judiciare s-a realizat prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992, şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997.
    125. Aşadar, dacă până în anul 2003 se putea susţine că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este aplicabil numai instanţelor inferioare curţii supreme, prin trimiterea realizată la Legea nr. 92/1992, nu şi la Legea nr. 56/1993, după anul 2003, odată cu modificarea art. 29 din Legea nr. 78/2000, această trimitere este eliminată, ceea ce înseamnă că se aplică tuturor instanţelor judecătoreşti. Mai mult, alineatul (2) al art. 29, în vigoare între 2003 şi 2006, şi care stabilea că „La judecătorii, tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători“, nu era de natură să excludă curtea supremă, din contră, indica doar faptul că la instanţele de rang inferior completurile nu pot fi formate dintr-un singur judecător, în timp ce la curtea supremă se aplică regula generală, aceea a completului de 3 judecători. Dacă textul art. 29 din lege s-ar fi referit numai la judecătorii, tribunale, curţi de apel, ar fi avut o formulare mai restrictivă, care să ilustreze această idee. Or, nu aceasta este situaţia în cauză. Rezultă, aşadar, că sfera de cuprindere a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 vizează toate instanţele judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    126. De altfel, Curtea reţine că, ulterior anului 2000, statul român a întreprins o largă reformă legislativă pentru a combate în mod eficient fenomenul corupţiei, instituind, atât la nivel administrativ, cât şi judiciar, entităţi cu o competenţă specializată în domeniul combaterii corupţiei. Astfel, la nivel administrativ, se reţine înfiinţarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu [Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iunie 2005], iar la nivel judiciar, pentru faza urmăririi penale, înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, compusă din procurori specializaţi în combaterea corupţiei [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002], astfel că era firesc ca şi pentru faza judecăţii legiuitorul naţional să înfiinţeze completuri specializate pentru toate gradele de jurisdicţie, ceea ce s-a şi concretizat prin adoptarea Legii nr. 161/2003. O altă abordare ar fi indicat o concepţie legislativă neunitară, pentru că s-ar fi ajuns la situaţia în care crearea unui parchet specializat să nu fi fost dublată de înfiinţarea unor completuri specializate la toate gradele de jurisdicţie.
    127. Totodată, art. 20 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, şi ratificată prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, prevede că „Fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca persoane sau entităţi să fie specializate în lupta împotriva corupţiei. Ele vor dispune de independenţa necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părţii, pentru a-şi putea exercita funcţiile în mod eficace şi libere de orice presiune ilicită. Părţile veghează ca personalul respectivelor entităţi să dispună de o pregătire şi de resurse financiare adaptate funcţiilor pe care le exercită“.
    128. În Raportul explicativ la Convenţie se arată că art. 20 din Convenţie „cere statelor contractante să adopte măsurile necesare pentru a promova specializarea de persoane sau de unităţi de luptă împotriva corupţiei. Această prevedere răspunde, între altele, necesităţii de a îmbunătăţi atât specializarea, cât şi independenţa persoanelor sau unităţilor însărcinate să lupte împotriva corupţiei, deja afirmată în numeroase documente ale Consiliului Europei.“ (paragraful 95). „În acest context, ar trebui mai întâi să se facă referire la concluziile şi recomandările primei Conferinţe pentru agenţi specializaţi în materie de luptă împotriva corupţiei, care a avut loc la Strasbourg în aprilie 1996. În recomandările lor, participanţii au recunoscut, între altele, că, «corupţia este un fenomen a cărui prevenire, investigare şi represiune trebuie abordate pe multiple planuri, necesitând conjugarea unor cunoştinţe specifice în domenii multiple (drept, finanţe, economie, tehnici contabile, inginerie civilă etc.). Fiecare stat trebuie să dispună, aşadar, de experţi specializaţi în lupta împotriva corupţiei. Aceştia trebuie să fie în număr suficient de mare şi dotaţi cu mijloace materiale adecvate. Specializarea poate avea diferite forme: se poate opta pentru specializarea unui anumit număr de poliţişti, judecători şi administratori, sau pentru instanţe sau unităţi special însărcinate cu diferite aspecte ale luptei împotriva corupţiei. Amploarea competenţelor unităţilor sau persoanelor specializate trebuie să fie relativ mare şi să cuprindă dreptul de acces la toate informaţiile care pot prezenta interes pentru lupta împotriva corupţiei».
    129. În al doilea rând, trebuie reţinut faptul că în concluziile şi recomandările celei de a doua Conferinţe europene a serviciilor specializate în lupta împotriva corupţiei, care s-a desfăşurat la Tallin în octombrie 1997, figurează recomandarea potrivit căreia «judecătorii şi procurorii trebuie să se bucure de independenţă şi imparţialitate în exercitarea funcţiilor lor, să beneficieze de pregătire corespunzătoare în lupta împotriva acestui tip de comportament criminal şi să dispună de mijloace şi resurse suficiente pentru realizarea acestui obiectiv».
    130. În al treilea rând, Rezoluţia (97) 24 privind cele douăzeci de Principii directoare ale luptei împotriva corupţiei enunţa în Principiul său nr. 3 că statele ar trebui «să asigure ca persoanele însărcinate cu prevenirea, investigarea, urmărirea şi judecarea infracţiunilor de corupţie să beneficieze de independenţa şi autonomia necesare exercitării funcţiilor lor, să fie libere de orice influenţă incompatibilă cu statutul lor şi să dispună de mijloace adecvate pentru obţinerea de probe; să asigure protecţia persoanelor care ajută autorităţile să lupte împotriva corupţiei şi să păstreze secretul investigaţiilor»“ (paragrafele 96-98).
    131. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, prevede la art. 36 că „Fiecare stat parte face astfel încât, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, să existe unul sau mai multe organisme ori persoane specializate în lupta împotriva corupţiei prin investigaţii şi reprimare. Acest organism sau aceste organisme ori aceste persoane îşi vor acorda independenţa necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului juridic al statului parte, pentru a putea exercita eficient funcţiile lor la adăpost de orice influenţă necuvenită. Aceste persoane sau personalul respectivului ori respectivelor organisme ar trebui să aibă formarea şi resursele adecvate pentru a-şi exercita sarcinile“.
    132. În aplicarea acestui articol, potrivit Ghidului legislativ pentru implementarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, „statele părţi pot stabili o entitate nouă independentă sau pot desemna o entitate existentă ori un departament într-o entitate existentă. În anumite cazuri, o entitate anticorupţie poate fi necesară pentru a începe combaterea corupţiei cu o energie proaspătă şi concentrată. În alte cazuri, este, de cele mai multe ori, utilă extinderea competenţei unei entităţi deja existente pentru a se include, în mod expres, în cadrul competenţei sale lupta împotriva corupţiei. Corupţia se îmbină deseori cu infracţiunile economice sau activităţile de crimă organizată. Are loc, astfel, o sub-specializare a poliţiei, parchetului, instanţelor sau a altor entităţi [spre exemplu, a celor administrative]“ (paragraful 463).
    133. În jurisprudenţa sa cu privire la art. 29 din Legea nr. 78/2000 (Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Decizia nr. 110 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 3 martie 2006, şi Decizia nr. 1.137 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 10 noiembrie 2010), Curtea a statuat că, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, legiuitorului îi revine obligaţia constituţională de a reglementa procedura de judecată şi, în acest cadru, compunerea completurilor ce judecă diferitele categorii de infracţiuni. În exercitarea acestei competenţe exclusive conferite de Legea fundamentală, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cum este şi cazul normelor criticate, prin care s-a stabilit ca pentru judecarea în primă instanţă a unei anumite categorii de infracţiuni - infracţiunile de corupţie - să se instituie completuri specializate, scopul vădit al acestor dispoziţii legale fiind perfecţionarea actului de justiţie.
    134. Cu acele prilejuri, Curtea a mai apreciat că înfiinţarea unor astfel de completuri nu are semnificaţia instituirii unor instanţe extraordinare, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar judecătorii care compun completuri specializate fac parte din instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, îndeplinind cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de prevederile constituţionale. De altfel, niciun text constituţional nu interzice specializarea completurilor de judecată, ci, dimpotrivă, Legea fundamentală permite chiar înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii [art. 126 alin. (5) teza a doua din Constituţie].
    135. Prin aceleaşi decizii, Curtea a constatat că textul analizat nu este contrar principiului egalităţii, câtă vreme se aplică în mod nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în ipoteza sa, respectiv tuturor celor care au săvârşit infracţiuni de corupţie. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa faptul că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, principiul egalităţii presupunând un tratament juridic diferit pentru situaţii diferite. Or, persoanele care au săvârşit infracţiuni de corupţie se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor care au săvârşit alte infracţiuni, astfel încât este justificată distincţia făcută de legiuitor.
    136. Totodată, în jurisprudenţa sa generată în mod distinct de prevederile punctuale ale art. 29 din Legea nr. 78/2000, Curtea a statuat că „legiuitorul stabileşte componenţa completului de judecată şi conduita pe care trebuie să o aibă acesta la soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate. Atât Constituţia, cât şi Legea privind organizarea judecătorească stabilesc, sub aspectul imparţialităţii, dreptul şi obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfăşurându-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal“ (Decizia nr. 741 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007, sau Decizia nr. 368 din 28 mai 2019, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I).
    137. Argumentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căruia reglementările din domeniul salarizării magistraţilor ar demonstra că la nivelul acesteia nu se impunea constituirea de completuri specializate în materia Legii nr. 78/2000, nu poate fi acceptat. Faptul că art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.227 din 20 decembrie 2004, prevede că preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi judecătorii care compun completurile de judecată specializate în infracţiunile de corupţie - potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte, beneficiază de un spor de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară nu demonstrează că aceste completuri specializate funcţionau numai la nivelul instanţelor inferioare. Opţiunea legiuitorului de a acorda acest spor tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indiferent de natura cauzelor judecate, nu implica inaplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 78/2000 la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Extinderea acordării sporului menţionat nu constituie un argument în sensul că la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu trebuiau constituite astfel de completuri, ci reprezintă o problemă distinctă, de politică salarială raportată la gradul profesional maxim al judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce nu pune în discuţie, spre exemplu, obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de constituire a acestora. A justifica refuzul aplicării unui text de lege referitor la crearea unor completuri specializate printr-un argument ce valorifică o opţiune legislativă de salarizare a magistraţilor este inacceptabil. Curtea reţine că acordarea sporurilor se realizează în funcţie de anumite criterii, însă din această situaţie premisă nu se poate stabili nicio concluzie în sensul că la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar exista sau nu completuri specializate în domeniul Legii nr. 78/2000. Art. 29 din Legea nr. 78/2000 stabileşte acest lucru, voinţa legiuitorului fiind, aşadar, expresă, directă şi neechivocă în privinţa constituirii completurilor specializate. Textul legal referitor la salarizarea acestor judecători nu face altceva decât să acorde sporul antereferit judecătorilor care compun completurile de judecată specializate în infracţiunile de corupţie. Faptul că acest spor este extins pentru toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu demonstrează că la această instanţă nu ar trebui constituite completuri specializate; mai mult, acest aspect ce ţine de politica de salarizare a legiuitorului nu are nicio contingenţă cu problema completurilor specializate, aspectele normate fiind diferite.
    138. În ceea ce priveşte sancţiunea judecării unei cauze de un complet specializat în condiţiile în care competenţa revenea unuia nespecializat este nulitatea absolută (a se vedea deciziile nr. 328 din 20 ianuarie 2004, nr. 1.052 din 24 februarie 2004, nr. 1.436 din 12 martie 2004, nr. 3.395 din 18 iunie 2004, nr. 401 din 19 ianuarie 2005 şi nr. 32 din 5 ianuarie 2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). Prin urmare, şi viceversa, respectiv judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condiţiile în care competenţa revenea unuia specializat, atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate. În acest sens, în materie civilă, prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică. „Prin «compunerea instanţei» se înţelege, în sens restrâns (aspectul cantitativ), alcătuirea instanţei cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar în sens larg, alcătuirea instanţei cu judecătorii care pot face parte din complet. Prin urmare, compunerea instanţei/completului nu se limitează la aspectul cantitativ. Este unanim acceptat că există situaţii în care este vizat aspectul calitativ al compunerii, una dintre acestea fiind şi cazul când, în condiţiile legii, anumite categorii de litigii trebuie să fie soluţionate de completurile/secţiile specializate, după obiectul sau natura litigiului“ (paragraful 20). „Normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor. Specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc interesele părţilor“ (paragraful 22).
    139. Cele de mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi în materie penală. Mai mult, art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că „instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege“. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanţei cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenţei unui corp de judecători specializaţi în materia infracţiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât şi din cea a obligaţiei legale de a organiza completuri specializate. Sancţiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabilind expressis verbis că „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată“.
    140. Din răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că tribunalele şi curţile de apel s-au preocupat în sensul aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, solicitând Consiliului Superior al Magistraturii aprobarea înfiinţării de completuri specializate cu privire la judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni stabilite prin Legea nr. 78/2000. În comparaţie şi în contrast cu situaţia antereferită, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au existat astfel de preocupări, ceea ce a dus la judecarea, în primă instanţă, a tuturor cauzelor având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 de oricare dintre completurile de judecată existente la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Curtea mai remarcă faptul că invocarea existenţei unei situaţii similare la anumite instanţe cu cea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nici acestea nu şi-ar fi înfiinţat completuri specializate potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pe motiv că şi acolo toţi judecătorii şi, implicit, toate completurile ar fi specializate, nu poate face obiectul analizei Curţii Constituţionale în cadrul prezentului conflict juridic de natură constituţională, însă este de subliniat că o practică greşită la nivelul unor instanţe inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate constitui într-un reper tocmai pentru aceasta din urmă şi cu atât mai mult nu poate fi convertit într-un argument valid ce ar putea fi opus Curţii Constituţionale. Din contră, ar constitui un argument suplimentar în sensul consolidării unei paradigme juridice neconstituţionale şi la nivelurile de jurisdicţie inferioare.
    141. De altfel, şi Inspecţia Judiciară, în Raportul său privind respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea (raport neaprobat încă de Consiliul Superior al Magistraturii şi faţă de care au fost formulate observaţii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), a reţinut că „din hotărârile Colegiului de conducere [ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - s.n.] date de acest organ colegial în perioada 1.01.2014-30.07.2018 şi care au fost puse la dispoziţia echipei de control nu rezultă că au fost constituite completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie“ (pag. 199, a se vedea şi pag. 247). Mai mult, se constată că nu a existat nicio solicitare adresată Consiliului Superior al Magistraturii din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în perioada 2003-2013 pentru constituirea unor astfel de completuri (ulterior anului 2013 competenţa constituirii completurilor specializate a revenit colegiilor de conducere ale instanţelor).
    142. Cu privire la întrebările formulate de Curtea Constituţională a României pe forumul Comisiei de la Veneţia, Curtea reţine că, de principiu, în niciunul dintre statele ai căror reprezentanţi au răspuns la aceste întrebări [Africa de Sud, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Republica Cehă, Croaţia, Georgia, Kosovo (stat nerecunoscut de România), Macedonia de Nord, Republica Moldova, Olanda, Polonia, Serbia, Slovacia, Suedia şi Ungaria] curtea supremă nu are competenţa de a judeca în primă instanţă în materie penală (cu excepţia Republicii Moldova în privinţa infracţiunilor comise de Preşedintele Republicii). La nivelul curţilor supreme poate exista o specializare a judecătorilor chiar în cadrul secţiei penale atunci când judecă apelurile împotriva hotărârilor inferioare (Austria - completuri specializate în criminalitate juvenilă, infracţiuni financiare, infracţiuni de corupţie, infracţiuni privind legile media), iar la nivelul instanţelor inferioare există o specializare în toate statele antereferite.
    143. Prin urmare, rezultă că o specializare a judecătorilor la nivelul instanţei supreme nu este şi nu poate fi exclusă. Însă, dacă legiuitorul naţional reglementează o obligaţie în sensul constituirii unor completuri specializate, indiferent de argumentele de drept comparat existente, acestea nu pot fi folosite în sensul neaplicării legii adoptate, sistemele de drept procesual ale altor state neconstituind izvor de drept în sistemul de drept român. Prin urmare, ţine de competenţa exclusivă a legiuitorului să reglementeze constituirea unor completuri specializate fără a face distincţie între instanţele de diferitele niveluri, astfel cum a stabilit în art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 161/2003.
    144. În România, dacă legea a instituit completuri specializate, aşadar, nu speciale, înseamnă că şi judecătorii sunt şi trebuie să fie specializaţi. Pentru aceasta, în tăcerea legii, dar în aplicarea ei, revenea Consiliului Superior al Magistraturii să elaboreze un set de reguli care să garanteze statutul specific al acestor judecători, reguli dintre care pot fi menţionate: examen de integritate, cunoştinţe specifice, formare profesională specializată, experienţă relevantă în domeniu, elaborarea unor lucrări de specialitate. Or, Consiliul Superior al Magistraturii nu a elaborat aceste criterii. De asemenea, Curtea subliniază că nici lipsa cursurilor de formare profesională nu constituie un motiv şi nu justifică neînfiinţarea completurilor specializate. De altfel, o asemenea situaţie nu se întâlneşte în cauză, întrucât Institutul Naţional al Magistraturii, în cadrul programului de formare continuă aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, organizează cursuri de formare în domeniul anticorupţie (a se vedea programele de formare continuă din anii 2017-2019).
    145. De altfel, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine că în avizul Comisiei de la Veneţia nr. 896/2017 cu referire la proiectele de lege privind instanţele anticorupţie şi privind modificarea legii privind organizarea judecătorească şi statutul judecătorilor (Ucraina), adoptată la cea de-a 112-a sesiune plenară, 6-7 octombrie 2017, paragrafele 42 şi 43, s-a apreciat în mod pozitiv faptul că selecţia unei curţi penale specializate anticorupţie era realizată după următorul algoritm: (i) judecătorii să aibă 10 ani de experienţă ca judecător, procuror, avocat în drept penal, specialişti în drept, condiţiile fiind, în esenţă, identice cu cele de numire la Curtea Supremă; (ii) evaluare a competenţelor realizată de Comisia Superioară de Calificări a Judecătorilor adaptată condiţiilor privitoare la judecătoriii anticorupţie (se urmăresc nivelul de cunoaştere, abilităţile practice şi abilităţile de aplicare a legislaţiei anticorupţie, inclusiv elemente de drept penal şi procesual penal, acte internaţionale cu privire la prevenirea corupţiei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi conducerea dezbaterilor în faţa instanţei); (iii) o procedură specială de verificare raportată la integritate realizată de Consiliul de Integritate Publică; (iv) interviuri în faţa Comisiei Superioare de Calificări a Judecătorilor şi Consiliului Superior al Judecătorilor, nominalizare de către acestea şi numire de Preşedintele Republicii.
    146. Analizând cadrul legislativ reprezentat de Legea nr. 78/2000, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, Curtea constată că nicio prevedere a acestora nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia judecării infracţiunilor de corupţie, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligaţie corelativă de determinare a specializării şi de specializare a acestora/a unora dintre aceştia. Curtea nu exclude ca toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/formării profesionale, să fie specializaţi în această materie, însă acest aspect trebuie determinat şi constatat ca atare, neexistând o prezumţie simplă în sensul că aceştia sunt specializaţi. Din contră, din declaraţia legii, rezultă că judecătorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de plano specializat, pentru că altfel textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu ar fi avut sens. Or, orice normă juridică se interpretează în sensul de a produce efecte juridice (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, pct. 6, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 21). Revenea Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de a institui criterii pentru determinarea specializării şi de a derula procedura de stabilire a specializării în vederea constituirii completurilor specializate, potrivit legii. Prin urmare, Curtea identifică două etape pentru punerea în aplicare a art. 29 din Legea nr. 78/2000, respectiv (i) stabilirea criteriilor şi procedurii de determinare a specializării şi (ii) constituirea completurilor specializate din judecători specializaţi. Având în vedere aceste cerinţe şi pentru a da valoare completă transpunerii în legislaţia naţională a Convenţiei penale privind corupţia, se impune nu doar constituirea la nivel formal a completurilor specializate, ci şi realizarea scopului prevăzut de art. 20 din Convenţie, respectiv asigurarea exercitării atribuţiilor în combaterea corupţiei „în mod eficace“. Acest fapt presupune obligativitatea stabilirii unui număr limitat de completuri aşa încât să se asigure soluţionarea cauzelor în condiţii optime de timp şi calitate, nicidecum desemnarea formală a tuturor completurilor sau a tuturor judecătorilor din materie penală în aceste completuri.
    147. În aceste condiţii, Curtea reţine că chiar dacă toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi, prin parcurgerea primei etape antereferite, ca fiind specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite. Din contră, legea este foarte clară în sensul că trebuie constituite completurile specializate care să judece în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia. Însă, posibilitatea abstractă a judecătorului de a face parte din completurile specializate şi constituirea acestora, prin actul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt două chestiuni distincte, dar complementare, iar lipsa constituirii completurilor specializate nu poate fi acoperită de un argument paliativ în sensul că infracţiunea reglementată de Legea nr. 78/2000 a fost judecată de un complet cu competenţă generală compus din judecători care ar fi putut face parte dintr-un complet specializat, care nu a fost constituit până în anul 2019.
    148. Prin urmare, Curtea constată că, indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Aşadar, raportat la cauza de faţă, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 23 ianuarie 2019 condiţiile prevăzute la paragraful 146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condiţiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerinţelor prevăzute de art. 20 din Convenţia penală privind corupţia în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei.
    149. Înfiinţarea prin lege a completurilor specializate a avut în vedere caracterul ineficient al soluţionării cauzelor ce vizează corupţia la nivel înalt. Dacă din perspectiva ponderii dosarelor având ca obiect infracţiuni de corupţie în activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din perspectiva principiului repartizării aleatorii a dosarelor, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar fi devenit anacronic/obsolet ori nu existau mecanisme de aplicare a lui, se putea face aplicarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia „La sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunică ministrului justiţiei“. De asemenea, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avea posibilitatea de a sesiza ministrul justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiţiei [art. 38 alin. (5) din Legea nr. 317/2004]. Mai mult, completurile de judecată aveau posibilitatea de a ridica, din oficiu, o excepţie de neconstituţionalitate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, dacă apreciau că textul criticat încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie cu privire la dreptul la un proces echitabil din perspectiva pretinsei tensiuni normative dintre art. 29 din Legea nr. 78/2000 şi principiul repartizării aleatorii a cauzelor, văzută ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Rezultă că, în lipsa unor asemenea acţiuni şi în lipsa unor intervenţii legislative, textul continuă să facă parte din dreptul pozitiv, astfel că nu se justifică un refuz de aplicare a acestuia.
    150. Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate prevala de o anumită pondere a cauzelor având ca obiect infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 din toată activitatea Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a nu aplica art. 29 din Legea nr. 78/2000, care prevede în mod expres că aceste infracţiuni se judecă de completuri specializate. Astfel, din punctul de vedere al existenţei normative a textului antereferit, nu trebuie realizată o progresie aritmetică corelată între numărul cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 şi numărul completurilor de judecată, ci contează numai specializarea acestora, indiferent de numărul lor/numărul cauzelor pe care îl judecă. O atare apreciere nici măcar nu aduce în discuţie o metodă interpretativă a textului, ci aspectele de fapt în considerarea cărora textul ar fi eliminat din dreptul pozitiv chiar de autoritatea care ar trebui să îl aplice.
    151. Problema aplicării art. 29 din Legea nr. 78/2000 a fost adusă în faţa completurilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care judecau infracţiuni ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, însă instanţa supremă, prin respingerea cererilor formulate care urmăreau aplicarea textului legal antereferit, a dezvoltat o paradigmă juridică de eliminare a acestuia în fondul activ al legislaţiei justificată de (i) un pretins caracter limitativ al sferei sale de incidenţă, care excludea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocându-se, pe de o parte, dihotomia normativă dintre Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 56/1993, iar, pe de altă parte, aspecte privind domeniul salarizării magistraţilor, şi (ii) necesitatea aplicării principiului repartizării aleatorii a dosarelor, principiu introdus la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti prin art. 11 din Legea nr. 303/2004.
    152. Curtea reţine că cele două argumente invocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi acceptate, întrucât ele reprezintă o distorsionare a textului art. 29 din Legea nr. 78/2000. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat anterior, din punct de vedere normativ, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde nicio limitare a constituirii completurilor specializate numai la nivelul anumitor instanţe judecătoreşti. Pe de altă parte, existenţa unor completuri specializate nu este şi nu poate fi în contradicţie cu principiul repartizării aleatorii a dosarelor, ele coexistând în mod armonios în sistemul normativ; astfel, reglementarea principiului repartizării aleatorii a dosarelor nu afectează autoritatea normei şi nici nu se constituie, eventual, într-o abrogare implicită a acesteia.
    153. Totodată, Curtea mai reţine că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin art. 215 pct. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a prevăzut că „La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora“. Textul antereferit nu modifică art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel că judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 se realizează de completurile specializate. Rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pot constitui alte completuri specializate în domeniile pentru care legea nu prevede în mod expres o asemenea obligativitate. Or, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 exista o asemenea obligativitate încă din 2003, astfel că, în privinţa acestora, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa, începând cu anul 2011, de a le desfiinţa pe cele existente, ci doar de a înfiinţa alte completuri în materiile în care legea nu obligă. Prin urmare, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu a fost implicit abrogat prin art. 19 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011.
    154. Refuzul constant al unei autorităţi a statului, fie ea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a aplica o lege nu echivalează cu o cădere în desuetudine a acesteia în sensul că legea nu ar mai beneficia de autoritatea conferită iniţial de către legislativ, din cauza eşecului său de a reflecta realitatea socială. Prin urmare, poziţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea art. 29 din Legea nr. 78/2000 a conturat o paradigmă juridică ce acordă un rol central interpretării normei în detrimentul conţinutului normativ al acesteia, ceea ce a dus la subordonarea, în mod vădit, a normei şi, în mod evident, la încălcarea autorităţii acesteia.
    155. O asemenea poziţionare instituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie afectează rolul şi competenţa Parlamentului, fiind contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie.
    156. Curtea mai reţine că invocarea pct. 45 din Avizul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni nr. 15/2012 privind specializarea judecătorilor, adoptat în cadrul celei de-a 13-a reuniuni plenare a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (Paris, 5-6 noiembrie 2012), raportată la coordonatele cauzei de faţă, este realizată în mod inexact. Acest text prevede că „La vârful ierarhiei sistemului judiciar, specializarea nu trebuie să împiedice existenţa unei anumite polivalenţe, pentru a se permite administrarea cu flexibilitate a diverselor cauze la cel mai înalt nivel. Această flexibilitate este indispensabilă instanţelor superioare pentru a-şi îndeplini misiunea lor legală şi constituţională, mai ales garantarea unităţii şi coerenţei în interpretarea şi aplicarea legii şi a jurisprudenţei. De asemenea, flexibilitatea va garanta că, în cadrul căilor de atac, domeniile specializate nu vor constitui apanajul unui grup (prea) restrâns de judecători care pot impune astfel punctul lor de vedere într-o materie anume şi, prin acest fapt, pot împiedica dezvoltarea interpretării legii în respectivul domeniu“. Fără a realiza un control de conformitate a legii cu avizul antereferit, control, de altfel, inadmisibil, se poate lesne observa că acest text al avizului se referă la a nu afecta polivalenţa judecătorului de la instanţa supremă de a soluţiona diverse cauze, cu alte cuvinte, specializarea sa să nu excludă posibilitatea sa de a judeca şi alte categorii de cauze, şi la a nu permite ca, în căile de atac, specializarea să devină un apanaj al unui număr restrâns de judecători. Or, art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum s-a arătat, nu vizează căile de atac, unde acţionează completurile de 5 judecători, constituite anual şi cu o componenţă rezultată din tragerea la sorţi a tuturor membrilor acestora (a se vedea, pe larg, cu privire la componenţa completurilor de 5 judecători, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018).
    157. În aceste condiţii, Curtea reţine că susţinerile preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora este absurd ca un judecător nespecializat să nu poată judeca în primă instanţă, în schimb, în apel, să poată pronunţa o hotărâre definitivă nu sunt întemeiate. Astfel, judecarea în primă instanţă a unei cauze presupune ca în mod primar judecătorul să fixeze cadrul procesual, să determine principalele probleme de drept şi de fapt ridicate şi să realizeze o evaluare a acestora, aspecte ce, la nivelul instanţei supreme, pot fi realizate prin mijlocirea completurilor specializate, în schimb, în căile de atac se realizează deja controlul judiciar, care evaluează caracterul legal şi temeinic al hotărârii primei instanţe, situaţie în care la compunerea acestor completuri nu este exclusă, ci este de dorit ca desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor completurilor de 5 judecători să se realizeze dintre toţi judecătorii Secţiei penale a instanţei supreme. Prin urmare, de principiu, o asemenea concepţie legislativă care permite o evaluare primară a cauzei de un complet specializat este chiar în sensul avizului antereferit, din moment ce nu lasă unui număr restrâns de judecători să decidă definitiv în cauzele având ca obiect infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000. Mai mult, aceasta răspunde dezideratului de transpunere în legislaţia internă a Convenţiei penale privind corupţia.
    158. Prin urmare, pentru perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019, nu pot fi considerate toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind specializate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum se acreditează prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019. Această hotărâre, prevăzând faptul că „aprobă funcţionarea în continuare a completurilor specializate“, nu face altceva decât să înfiinţeze pentru viitor completuri specializate; în schimb, această hotărâre este de natură a induce în eroare justiţiabilii prin faptul că acreditează ideea potrivit căreia ar fi existat o constituire anterioară a acestor completuri pentru a susţine ideea de continuitate a lor, mai exact că ele ar fi existat şi în trecut, ceea ce, în mod evident, este fals.
    159. Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a corectat în timp, în mod formal, conduita de opunere faţă de aplicarea unui text de lege parte a dreptului pozitiv, însă rezultă cu certitudine faptul că în perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019 a instituţionalizat, prin persistenţa în timp şi autoritatea jurisdicţională a acestei conduite, o paradigmă juridică care a poziţionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în afara cadrului constituţional, nesocotind autoritatea legislativă a Parlamentului. Chiar dacă practica neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încetat odată cu adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, aşadar, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că refuzul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica art. 29 din Legea nr. 78/2000 a declanşat şi a întreţinut un conflict juridic de natură constituţională pentru perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019. Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
    160. Totodată, Curtea reţine că intensitatea controlului (level of scrutiny) pe care îl realizează în cadrul acestei atribuţii a sa pentru a asigura supremaţia Constituţiei este mai scăzută în ceea ce priveşte modul de atingere a scopului legii, însă ea este una ridicată în ceea ce priveşte rezultatul/scopul stabilit de lege pentru a fi atins, respectiv constituirea completurilor specializate. Astfel, Curtea reţine că modul lipsit de transparenţă, empiric şi deficitar de stabilire a specializării judecătorilor, realizat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, nu produce din punct de vedere procedural o încălcare a Constituţiei, neavând încă amplitudinea necesară, în schimb, întrucât prin hotărârea menţionată au fost constituite completurile specializate, Curtea consideră că, formal, scopul legii a fost atins pentru perioada ulterioară adoptării acestei hotărâri. În aceste condiţii, Curtea subliniază faptul că actul administrativ antereferit reprezintă un răspuns formal la cerinţele impuse în paragraful 146 din prezenta decizie, astfel încât, în mod evident, nu a realizat o reală specializare a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei.
    161. Curtea reţine, astfel, că, în perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a nesocotit prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) şi, implicit, ale art. 1 alin. (4), iar modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, reglementate de art. 1 alin. (3) din Constituţie, mai exact a loialităţii constituţionale - element intrinsec al acestuia - de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă.
    162. În concluzie, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, adoptată de Parlament, ceea ce denotă o opoziţie/contracarare a politicii legislative. Rezultă că, în aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a arogat o competenţă ce transcende interpretării şi aplicării legii, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, din moment ce a interferat şi, pe cale de consecinţă, a adus atingere rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie coroborat, raportat la specificul cauzei, cu art. 126 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

    (3) În raport cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil, prevăzut la nivel legal la art. 8 din Codul de procedură penală, expresie a art. 21 alin. (3) din Constituţie
    163. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că puterea publică, în mod axiomatic, are caracter unic şi organizat, iar în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituţia sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 66, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 176).
    164. Transpunând acest considerent la nivelul organizării completurilor de judecată, Curtea a reţinut că instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr. 304/2004, îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrar, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în acelaşi timp, independenţa şi imparţialitatea judecătorului. Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanţei chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 177 şi 178].
    165. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că organizarea completurilor de judecată la care face referire Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 177, cuprinde în mod intrinsec ideea de constituire a acestora potrivit legii, ceea ce exprimă obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a respecta legea şi de a se supune acesteia. Astfel, dacă legea prevede un anumit număr, specializare sau existenţă temporală a completurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent că acţionează în virtutea laturii sale administrative sau jurisdicţionale [cu privire la această distincţie, a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 141], are obligaţia constituţională să respecte exigenţele art. 126 alin. (4) din Constituţie şi, pe cale de consecinţă, să constituie completurile de judecată potrivit legii, iar, în măsura în care latura sa administrativă, în speţă Colegiul de conducere, eşuează în îndeplinirea acestei misiuni constituţionale, completurile de judecată nelegal constituite trebuie să identifice şi să apeleze la remediile judiciare prevăzute de lege pentru a readuce starea de legalitate în activitatea jurisdicţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    166. Folosirea noţiunii de tribunal stabilit prin lege este o condiţie ce se subsumează dreptului la un proces echitabil, pe lângă caracterul independent şi imparţial al acesteia, şi este de natură a asigura că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de bunul plac al executivului şi că ea este reglementată printr-o lege adoptată de Parlament. Nici în statele unde dreptul este codificat, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor judiciare, fără ca acest lucru să însemne că instanţele nu ar avea o anumită marjă în interpretarea legislaţiei naţionale relevante. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, o încălcare de către o instanţă a prevederilor legale naţionale referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare este contrară art. 6 paragraful 1 din Convenţie [a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2010, pronunţată în Cauza DMD GROUP, AS. împotriva Slovaciei, paragrafele 60 şi 61, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 191]. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că sintagma „stabilită prin lege“ din cuprinsul art. 6 paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale acoperă nu numai baza legală a existenţei în sine a unui „tribunal“, ci şi respectarea de către tribunal a normelor particulare care îl guvernează [a se vedea Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată în Cauza Sokurenko şi Strygun împotriva Ucrainei, paragraful 24], precum şi componenţa completurilor în fiecare caz [a se vedea Hotărârea din 4 martie 2003, pronunţată în Cauza Posokhov împotriva Rusiei, paragraful 39]. Totodată, o instanţă care nu este stabilită în conformitate cu voinţa legiuitorului este în mod necesar lipsită de legitimitatea cerută într-o societate democratică pentru a soluţiona litigii de natură juridică [a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 114].
    167. În aceste condiţii, Curtea nu poate decât să constate că prin neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-şi misiunea constituţională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituţie, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanţei judecătoreşti. În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legem a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate ea însăşi refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competenţa de a o interpreta şi aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezavuat voinţa legiuitorului, a ignorat obligaţia sa de a constitui completuri specializate şi a redimensionat competenţa de judecată a completurilor cu competenţă generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competenţă rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asumându-şi o competenţă contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti.

    (4) Efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat
    168. Odată constatat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „este garantul supremaţiei Constituţiei“, are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139]. Una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituţie nu conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a constata doar existenţa conflictelor juridice de natură constituţională, ci pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuţiei sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 120].
    169. Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale generate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie [a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 198], efectele deciziilor pronunţate vizează, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, situaţii juridice nedefinitiv consolidate. În cadrul acestei noţiuni autonome se includ cauzele aflate în curs de judecată, cele care, deşi au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă, pot fi contestate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, precum şi cauzele viitoare. Având în vedere obligaţia constituţională a Curţii Constituţionale de indicare a conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict, revine acesteia competenţa de a particulariza, în funcţie de specificul fiecărei cauze în parte, situaţiile juridice nedefinitiv consolidate cărora li se aplică decizia astfel pronunţată.
    170. Raportat la decizia de faţă şi ţinând seama de faptul că judecata în primă instanţă a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 a fost afectată de conduita neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a produs un blocaj instituţional implicit, Curtea identifică două categorii de cauze ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul completurilor de 5 judecători. Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Desigur, a doua categorie de cauze este cea subsumată cauzelor care vor fi înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data publicării prezentei decizii, şi anume cauzele viitoare cu privire la care aplicarea prezentei decizii nu comportă nicio dificultate procesuală.
    171. De asemenea, Curtea reţine că, din moment ce conduita neconstituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a afectat judecata în primă instanţă [spre deosebire de situaţia constatată în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, care a privit modul de compunere al completurilor de 5 judecători] a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, nu devin incidente dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii […]“. Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă.

    172. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi constată că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
    2. Cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 3 iulie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, considerăm că cererea de soluţionare a pretinsului conflict juridic de natură constituţională dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, constând în refuzul explicit al celei dintâi autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare prin neconstituirea, în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de la data modificării art. 29 alin. (1) din lege, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi până în prezent nu putea face obiectul de analiză a Curţii Constituţionale în cadrul competenţei sale prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie.
    2. Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona conflicte juridice de natură constituţională a fost introdusă la revizuirea Constituţiei în anul 2003, iar, în cadrul procedurii de revizuire, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate a iniţiativei de revizuire, s-a arătat că, prin conferirea noii atribuţii, Curtea „soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale“.
    3. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale generată ulterior revizuirii Constituţiei, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ [a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, precum şi paragraful 103 al Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019].
    4. Prin Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Curtea a statuat că „deşi prin neîndeplinirea unei obligaţii ce izvorăşte dintr-un act normativ inferior Constituţiei, [respectiv, o lege - sn.] s-a născut un conflict juridic, acesta nu poate fi asimilat unuia de natură constituţională“, astfel că „neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituţiei României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată“.
    5. Cu alte cuvinte, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea unei cereri formulate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, depinde de relevanţa constituţională a conflictului de natură juridică dintre autorităţile publice aflate în divergenţă şi că nu orice încălcare a legii reprezintă, în mod implicit, o problemă de constituţionalitate. Este adevărat că art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că respectarea legilor este obligatorie şi că prin nerespectarea unei legi, în mod implicit, se aduce atingere chiar acestui principiu constituţional, însă, trebuie reţinut că nu orice încălcare a Constituţiei, directă sau indirectă, angajează competenţa Curţii Constituţionale. Remediile stabilite prin Constituţie sau lege pentru restabilirea stării de legalitate pot fi de natură administrativă sau judiciară, competenţa soluţionării acţiunii sau inacţiunii care a nesocotit legea revenind autorităţii administrative sau judiciare competente. Competenţa Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, este angajată, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, numai atunci când se dezvoltă o paradigmă juridică neconstituţională ce semnifică poziţionarea şi plasarea unei autorităţi a statului în afara ordinii constituţionale. Totodată, competenţa Curţii este angajată numai în subsidiar, şi anume în situaţia în care nu există un alt remediu, de orice natură pentru a readuce starea de legalitate.
    6. În cauza de faţă, se constată că ceea ce se impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aceea că nu a constituit completuri specializate de 3 judecători în judecarea, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi că, astfel, ar fi dezvoltat o paradigmă juridică neconstituţională.
    7. Pentru a analiza justeţea celor imputate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie lămurită problema specializării judecătorilor în sensul de a determina viziunea legiuitorului asupra acesteia. În acest sens se constată că, în concepţia legiuitorului organic, noţiunea de specializare vizează domeniul de drept în care judecătorul urmează să activeze. O atare susţinere rezultă din faptul că în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (29 septembrie 2004) şi intrarea în vigoare a Legii nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (18 octombrie 2018), la nivelul instanţelor inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la cel al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - mai cu seamă în perioada 2012-2018 - noţiunea de specializare a fost reglementată la nivel legal şi a avut în vedere ramura de drept în care urma să activeze judecătorul. Exemplificativ, menţionăm, art. 46 din Legea nr. 303/2004 privind promovarea la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel, respectiv art. 52^6 din aceeaşi lege, care, atunci când se referă la specializare, au în vedere o grupă de materii specifică practic secţiei din care judecătorul va face parte, astfel: secţia civilă (drept civil, dreptul familiei şi drept internaţional privat), secţia penală (drept penal) sau secţia de contencios administrativ (drept administrativ, drept financiar şi fiscal şi dreptul muncii). Prin urmare, specializarea viza un fascicul de materii în care judecătorul urma să judece. Dacă în privinţa judecătorilor de la instanţele inferioare ierarhic Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate pretinde o subspecializare, având în vedere că nu dispun de cunoştinţele şi experienţa profesională a judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa acestora din urmă nu se poate impune o asemenea cerinţă pentru că, de principiu, prin cariera lor/experienţa şi cunoştinţele lor au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existenţa unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existenţa specializării acestora în materiile pe care le judecă. Se mai reţine că pentru a accede la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorul respectiv a parcurs toate gradele profesionale, astfel că putem afirma, chiar dacă valorificăm un element de fapt, că un astfel de judecător a judecat o paletă largă de cauze de diferite tipologii, inclusiv cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoane care nu angajau competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    8. Este adevărat că stabilirea specializării judecătorilor în cadrul unei materii [subspecializarea] implică, în mod necesar, criterii obiective, care să ţină seama de experienţa lor profesională în judecarea anumitor categorii de cauze, de activitatea de perfecţionare în cadrul programelor de formare continuă asigurate prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, de participarea la conferinţe sau seminare de specialitate, de absolvirea unor studii postuniversitare de perfecţionare, susţinerea unor prezentări, elaborarea unor lucrări în domeniul respectiv etc. Prin urmare, specializarea reflectă un cumul de cunoştinţe dobândite în cadrul unui segment al materiei respective. Totuşi, legea nu prevede astfel de criterii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia potrivit căreia indiferent de nivelul instanţelor judecătoreşti, compunerea completurilor specializate nu era realizată pe baza acestora, astfel că, în realitate, completurile specializate erau şi sunt alcătuite din judecători ai aceleiaşi secţii specializaţi în materie penală, anume desemnaţi pe criterii stabilite pe cale pretoriană să facă parte din acestea.
    9. Din cele de mai sus, rezultă că art. 29 din Legea nr. 78/2000 vizează constituirea unor completuri specializate, fără a exista, însă, criterii stabilite de lege pentru determinarea sub-specializării. Legiuitorul are competenţa de a determina astfel de criterii numai la instanţele ierarhic inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu şi pentru judecătorii acesteia din urmă. Întrucât, compunerea acestor completuri trebuia determinată de Consiliul Superior al Magistraturii sau Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că, în măsura în care nu au făcut-o, ceea ce în sine reprezintă o încălcare a legii, totuşi, consecinţa nu este nelegala compunere a completului, ci considerarea tuturor completurilor ca având competenţa să judece, în primă instanţă, infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000.
    10. Prin urmare, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât judecătorii acesteia nu pot fi grupaţi în generalişti şi specializaţi, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu putea să reglementeze decât o obligaţie cu caracter organizatoric în sensul că Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să stabilească dacă toate completurile sau numai unele judecă în primă instanţă infracţiuni reglementate de Legea nr. 78/2000.
    11. În consecinţă, la nivelul instanţei supreme toţi judecătorii din materie penală sunt specializaţi în judecarea oricăror infracţiuni, indiferent că acestea sunt reglementate de dreptul comun sau legile speciale. Prin urmare, funcţionează o prezumţie simplă în virtutea căreia odată ce persoana este numită în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul secţiei penale, aceasta deţine specializarea necesară să judece orice fel de infracţiuni. Nu se poate afirma că la nivelul instanţei supreme a unui stat există judecători generalişti şi specializaţi în cadrul materiei penale din moment ce pentru a dobândi acest grad profesional fiecare a avut de îndeplinit aceleaşi cerinţe profesionale, iar gradul dobândit impune atât dreptul, cât şi obligaţia de a-şi continua pregătirea profesională în domeniul în care sunt specializaţi, respectiv domeniul dreptului penal. Aceştia au fost numiţi judecători la secţia penală, drept care sunt specializaţi în materie penală, nefiind, aşadar, numiţi ca judecători la completuri specializate pentru a judeca numai anumite infracţiuni din cadrul materiei penale ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    12. Mai mult, este de observat că specializarea sau necesitatea specializării pe care o invocă autorul cererii nu este o regulă absolută din moment ce există şi alte situaţii în care completuri nespecializate judecă aspecte de ţin de competenţa completurilor specializate. În acest sens, se reţine că în privinţa excepţiei de nelegalitate un complet nespecializat judecă aspecte ce ţin de o altă materie. Astfel, instanţa învestită cu judecarea fondului cauzei va putea să soluţioneze o excepţie de nelegalitate, fără a fi una specializată în cauze de contencios administrativ. De aceea, raportat la cauza de faţă, chiar neconstituite ca şi completuri specializate, completurile existente, specializate din punct de vedere material, pot reţine competenţa de judecată a completurilor care, din punct de vedere formal, sunt calificate drept specializate. Prin urmare, cu sau fără hotărârea respectivă a Colegiului de conducere, este incontestabil că un complet al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate soluţiona cauze ce fac obiectul Legii nr. 78/2000.
    13. Totuşi, în măsura în care legea impune crearea unor completuri specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nimic nu interzice legiuitorului să procedeze în acest fel, Consiliul Superior a Magistraturii/Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au obligaţia, astfel cum se solicită în cauză, de a le constitui pentru a judeca ele însele infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000. În aceste condiţii, revenea Consiliului Superior a Magistraturii/Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a constitui aceste completuri pentru că, în caz contrar, acestea se plasau în afara legii. Or, este de principiu, că judecătorul se supune legii, şi nu aspectelor de oportunitate. Judecătorul, indiferent că deţine sau nu o funcţie de conducere, trebuie să aplice legea, nu să refuze aplicarea acesteia pe motiv că nu mai este în acord cu dezvoltarea dreptului. Fără a justifica în vreun fel neaplicarea legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu putem să nu observăm că în perioada 2005-2018 procentul cauzelor de corupţie din totalul cauzelor soluţionate este de 70,83%, fiind ani în care procentul a fost chiar de 100% (2005 şi 2006), aspect care, însă, demonstrează că, în lipsa hotărârii antereferite, toate completurile trebuie a fi considerate „specializate“.
    14. Chiar neconstituite aceste completuri, se ridică problema dacă o chestiune de formă, cu caracter organizatoric, poate fi opusă unui aspect de fond circumscris existenţei specializării în orice domeniu al dreptului penal al judecătorilor Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În opinia noastră, a da precădere aspectului organizatoric faţă de cel de fond pune în discuţie însuşi fundamentul ideii de completuri specializate; s-ar putea ajunge la situaţia în care, în condiţiile deciziei la care formulăm această opinie separată, aceiaşi judecători din cadrul secţiei penale care au judecat în complet „nespecializat“ să ajungă să judece aceleaşi categorii de cauze în complet „specializat“. Mai mult, judecătorii care au judecat în complet „nespecializat“, iar hotărârea dată ar fi desfiinţată pe acest motiv, ar putea face parte din orice complet de apel, respectiv Completul de 5 judecători. Acest lucru indică un caracter absolut formal al pretinsului conflict juridic de natură constituţională adus în faţa Curţii Constituţionale.
    15. Potrivit criteriului material, toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie baza de selecţie atât pentru completurile specializate de 3 judecători, cât şi pentru cele de apel, Completurile de 5 judecători. Atât timp cât baza de selecţie pentru completurile specializate o constituie toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care trebuie a fi consideraţi specializaţi tocmai prin gradul profesional pe care îl deţin, o disfuncţie organizatorică - neadoptarea unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii/Colegiului de conducere - nu califică completul de 3 judecători ca nespecializat. Nici măcar nu se pune problema acoperirii în cazul dat în apel a disfuncţiei organizatorice de către completul „nespecializat“ de 5 judecători pentru că, în realitate, aceasta nu afectează alcătuirea completului de judecată. Situaţia reţinută în decizie este cu atât mai paradoxală, sub aspectul efectelor acesteia, cu cât chiar hotărârea unui complet specializat de 3 judecători poate fi infirmată de un complet „nespecializat“ de 5 judecători. În aceste condiţii, sub aspect substanţial, indiferent că era sau nu adoptată acea hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii/ Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate, hotărârile pronunţate de completurile de 3 judecători proveneau de la completuri specializate.
    16. Opunerea unui criteriu formal la cel material antereferit nu face altceva decât să afecteze buna desfăşurare a activităţii jurisdicţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală şi reluarea proceselor aflate pe rolul completurilor de 5 judecători de la început, respectiv de la primul ciclu procesual.
    17. Întrucât art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu are nicio incidenţă asupra legalei compuneri a instanţei judecătoreşti, aceasta fiind compusă, potrivit legii, din 3 judecători, specializaţi prin însăşi gradul profesional maxim pe care îl deţin, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie putea fi obligat să emită hotărârea de constituire a completurilor specializate [toate/unele dintre acestea]. Însă, în măsura în care n-a făcut-o înseamnă că toate completurile sunt specializate, astfel încât în mod corect Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia/motivul de casare referitor la nelegala constituire a instanţei, pe motiv că nu ar fi constituite completuri specializate.
    18. Apreciem, prin urmare, că mijlocul procedural urmat pentru soluţionarea acestui diferend în privinţa întinderii şi aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respectiv sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, a fost greşit. Problema de drept relevată nu are o dimensiune constituţională care să angajeze competenţa Curţii Constituţionale, fiind un aspect care nu aduce în discuţie o afectare de o anumită intensitate a valorilor şi exigenţelor constituţionale. De altfel, per absurdum a accepta că orice încălcare, directă/indirectă, a Constituţiei angajează competenţa Curţii Constituţionale ar însemna o încălcare a diviziunii de competenţe între autorităţile publice stabilite prin însuşi textul Constituţiei.
    19. În consecinţă, se reţine că finalitatea textului legal analizat este îndeplinită chiar dacă în mod formal nu au fost constituite aceste completuri specializate, tocmai pentru că toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost şi sunt specializaţi în judecarea oricăror infracţiuni, astfel că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în apel pentru lipsa unei hotărâri de constituire a unui complet specializat, în condiţiile în care acestea funcţionau ca atare, este dificil de acceptat.
    20. A ridica problema neconstituirii exprese a completurilor specializate reglementate de art. 29 din Legea nr. 78/2000 la nivel constituţional înseamnă a-i acorda o atenţie mult sporită, iar efectele deciziei pronunţate sunt disproporţionate asupra derulării cauzelor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai ales cu privire la cele aflate în apel. Mai mult, Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, pe care Curtea Constituţională o acceptă ca fiind un act prin care s-au constituit completurile specializate, stabileşte că toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializate, astfel că într-o cauză care, întâmplător, a tranzitat acest moment completul nespecializat brusc se transformă într-unul specializat, în condiţiile în care are aceeaşi componenţă şi, astfel, cauza continuă să fie legal judecată. În schimb, dacă anterior acestui moment cauza a fost soluţionată printr-o sentinţă şi se află în apel, ea se va reîntoarce la un complet de 3 judecători existent şi anterior Hotărârii Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 devenit, între timp, specializat.
    21. Se mai reţine că într-o asemenea logică nu se poate susţine încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul că instanţa nu ar fi fost prevăzută de lege şi, astfel, s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Aşa cum am arătat, este vorba despre aceeaşi componenţă a completului de judecată atât înainte, cât şi după Hotărârea Colegiului de conducere nr. 14/2019. Completurile sunt tot atât de legitime, indiferent de momentul la care, în mod formal, Colegiul de conducere a emis hotărârea antereferită. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte constituirea completelor Secţiei penale, s-a supus Legii nr. 304/2004, astfel că compunerea completului era prevăzută de lege, neputându-se susţine că acesta ar fi fost constituit prin acte ale puterii judecătoreşti, şi nu în temeiul şi executarea legii. De aceea, a fost respectată componenta procesului echitabil referitoare la constituirea prin lege a instanţelor judecătoreşti.
    22. Totodată, se reţine că dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune evaluarea caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu [Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 250]. Respectarea cerinţelor unui proces echitabil trebuie examinată în fiecare caz, având în vedere dezvoltarea procedurii în ansamblu şi nu pe baza unei analize izolate a unui anumit aspect sau a unui incident particular, deşi nu poate fi exclus faptul că un factor specific poate fi atât de decisiv încât să permită evaluarea corectitudinii procesului într-o etapă anterioară a procedurii [Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 1984, pronunţată în Cauza Can împotriva Austriei, paragraful 48]. Or, în cauza de faţă, nu se putea reţine că un incident izolat, precum lipsa hotărârii Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate, pune în discuţie însuşi dreptul la un proces echitabil. Încălcarea acestui drept rezultă dintr-un complex de factori cu importanţă mai mică sau mai mare, astfel că nu se poate susţine că un criteriu formal, precum cel antereferit, este în măsură să răstoarne criteriul material, respectiv cel potrivit căruia toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi prin natura funcţiei deţinute şi să ducă la concluzia afectării dreptului la un proces echitabil. Ne întrebăm, în aceste condiţii, ce vătămare produce lipsa hotărârii Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate pentru perioada 2003-2019 în condiţiile în care la 23 ianuarie 2019 prin hotărârea dată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se consfinţeşte, şi Curtea acceptă, că toate completurile existente la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializate… Mai mult, apelul împotriva hotărârii pronunţate de completurile „nespecializate“ de 3 judecători este judecat tot de un complet nespecializat, respectiv de unul dintre completurile de 5 judecători. Se ajunge în situaţia în care într-o cale de atac devolutivă un complet nespecializat examinează cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], ceea ce denotă că, sub aspectul evaluării cauzei, completul de 3 judecători de primă instanţă şi cel de 5 judecători în apel realizează acelaşi examen al cauzei, cu consecinţa lipsei de relevanţă a distincţiei dintre completurile specializate şi nespecializate. Din contră, având în vedere că completul de 5 judecători judecă în apel, hotărârile completurilor de 3 judecători, chiar constituite drept specializate, pot fi menţinute sau desfiinţate în tot sau în parte prin hotărârea unui complet nespecializat, situaţie care nu generează, nici în viziunea legiuitorului şi nici în cea a opiniei majoritare, o încălcare a dreptului la un proces echitabil. În consecinţă, sub aspectul finalităţii, nu există nicio diferenţă între situaţia hotărârii date de un complet nespecializat, care poate fi supusă unei căi de atac la un complet de asemenea nespecializat şi situaţia hotărârii date de un complet specializat, care poate fi supusă unei căi de atac la un complet de asemenea nespecializat, astfel că, evaluând procedura per ansamblu, nu se poate susţine că în primul caz nu s-a respectat dreptul la un proces echitabil, iar în cel de-al doilea caz că s-a respectat acest drept, ci, din contră, ambele situaţii evidenţiază respectarea dreptului la un proces echitabil.
    23. Din cele de mai sus rezultă că prin neadoptarea hotărârii de constituire a completurilor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a existat o încălcare a legii la nivelul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă încălcarea legii nu a afectat legala compunere a completurilor de 3 judecători şi, în consecinţă, nu a afectat activitatea de înfăptuire a justiţiei realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aceste condiţii, rezultă în mod evident că, deşi suntem în faţa unui conflict juridic între două autorităţi publice, acesta nu are relevanţă constituţională. De asemenea, chiar dacă a existat o încălcare a legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin neconstituirea formală a completurilor specializate, nu înseamnă că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a poziţionat într-o paradigmă juridică neconstituţională, întrucât o încălcare punctuală a legii nu denotă o conduită instituţională care ar poziţiona modul de acţiune a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în afara ordinii constituţionale.
    24. Prin urmare, contrar soluţiei pronunţate prin decizia antereferită, apreciem că, în cauză, nu a existat în perioada 2003-2019 niciun conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.


                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
                    Judecător,
                    Daniel Marius Morar


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit:
    - în principal, să constate inadmisibilitatea sesizării, întrucât:
    – aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, respectiv de preşedintele Camerei Deputaţilor, ci de un vicepreşedinte al Camerei, domnul Florin Iordache, iar, conform Constituţiei, atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării;
    – nu sunt întrunite elementele constitutive, respectiv criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze, nici chiar în interpretarea cea mai relaxată pe care jurisdicţia constituţională o dă mai recent acestei noţiuni;
    – În subsidiar, să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, deoarece:
    – nu s-a putut stabili o încălcare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a competenţelor pe care Constituţia şi legea i le conferă;
    – nu s-a putut stabili o imixtiune sau o substituire din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în competenţele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României, de vreme ce Parlamentul a adoptat legi (Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) necorelate între ele, iar Înalta Curte nu a făcut altceva decât să le aplice în sensul producerii de efecte juridice de către ambele;
    – Prin decizia adoptată în baza opiniei majoritare şi soluţia oferită pentru dezlegarea pretinsului conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională a intervenit în mod arbitrar şi fără a avea vreo competenţă în sfera activităţii judiciare, pe de o parte, soluţionând în locul instanţelor de drept comun şi în afara oricărui cadru procesual legal o inedită excepţie procesuală ce ar viza o pretinsă nelegală compunere a unor completuri de judecată, iar pe de altă parte încălcând principiul separaţiei puterilor în stat şi afectând independenţa justiţiei.

    1. Inadmisibilitatea sesizării, întrucât aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, respectiv de Preşedintele Camerei Deputaţilor, ci de un vicepreşedinte al Camerei, domnul Florin Iordache, iar, conform Constituţiei, atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării.
    Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, „Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere, a prim- ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii“.
    Textul constituţional al art. 146 lit. e) operează o distincţie între două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii.
    Subiectele de drept pe care Legea fundamentală, în art. 146 lit. e), le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, respectiv acestea sunt Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Practic, dispoziţia constituţională nu distinge, după cum autorităţile pe care aceste subiecte de drept le reprezintă, sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.
    Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului.
    Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat o bogată jurisprudenţă (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 3 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 şi 54).
    În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii formulate în prezenta cauză, sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, constatăm că preşedintele Camerei Deputaţilor este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, iar această atribuţie a sa nu poate forma obiectul delegării către vicepreşedintele Camerei.
    În sensul că atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională constituie o prerogativă care îl vizează exclusiv pe titularul dreptului de sezină, neputând forma obiectul delegării, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 19 decembrie 2018, paragrafele 57 şi 59, şi care a vizat cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Prim-ministrul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, Curtea având obligaţia de a-şi menţine această jurisprudenţă.
    În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 538 din 12 septembrie 2018, pentru un alt titular al dreptului de sezină, respectiv prim-ministrul Guvernului României, Curtea Constituţională a statuat că atribuţiile constituţionale ale prim-ministrului - inclusiv atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională - întemeiate pe ideea de reprezentare a Guvernului nu pot fi delegate.
    Concret, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:
    "57. Prim-ministrul deţine un loc aparte - primus inter pares - în structura Guvernului, Constituţia asigurându-i, pe lângă prerogativa esenţială de conducere a Guvernului şi coordonare a activităţii membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor ce le revin [art. 107 alin. (1)], un statut special şi o poziţie de autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, exclusive. Acestea vizează, în esenţă, raporturile sale cu Parlamentul şi cu Preşedintele României, raporturi ce sunt însă indisolubil legate de rolul constituţional al Guvernului. Astfel, Preşedintele României desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru [art. 85 alin. (1)], urmând ca acesta să ceară votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2)]; prim-ministrul poate cere participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului şi în alte situaţii decât cele prevăzute de art. 87 alin. (1); prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) şi art. 94 lit. a), b) şi d) [art. 100 alin. (2)]; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate [art. 107 alin. (1) fraza a doua]; prim-ministrul propune Preşedintelui numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului [art. 85 alin. (1)], precum şi desemnarea unor interimari [art. 107 alin. (4)]; propune Parlamentului aprobarea noii structuri sau compoziţii politice a Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală [art. 85 alin. (2) şi (3)]; semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern [art. 108 alin. (4)]; prim-ministrul are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională [art. 146 lit. e)]; Guvernul este demis dacă prim-ministrul se află într-unul din cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, prevăzute la art. 106 sau se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile [art. 110 alin. (2)]; spre deosebire de ceilalţi membri ai Guvernului, prim-ministrul nu poate fi revocat de Preşedintele statului [art. 107 alin. (2)]. Toate aceste competenţe/prerogative de ordin constituţional îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru. (...)
59. Aşa fiind, Curtea constată că atribuţiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere şi de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorităţi publice constituţionale, cum ar fi Preşedintele României, Parlamentul, Curtea Constituţională, precum şi de coordonare a activităţii membrilor Guvernului, cu respectarea atribuţiilor ce le revin. Aceste atribuţii concretizează rolul eminamente politic şi exclusiv al prim-ministrului în realizarea programului de guvernare, prin asigurarea îndeplinirii măsurilor adoptate în planul politicii interne şi externe a ţării. Este evident că aceste atribuţii exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim-ministrului în structura statului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, numit în funcţie potrivit normelor constituţionale."

    Practic, instanţa de contencios constituţional, prin această decizie, a statuat că în sfera prerogativelor exclusive ale Prim-ministrului şi care nu pot forma obiectul delegării este inclus dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, prevăzut în art. 146 lit. e) din Constituţie.
    Includerea în sfera prerogativelor exclusive, nesusceptibile de delegare, a dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională nu poate opera numai pentru unul dintre titularii enumeraţi în dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e), respectiv doar pentru prim-ministru, ci pentru toţi titularii enumeraţi în cuprinsul acestor dispoziţii constituţionale, considerentele general obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018 fiind pe deplin aplicabile în cazul Preşedintelui României, al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    Fiecare dintre aceste subiecte de drept are o serie de prerogative proprii şi exclusive, atribuite prin Constituţie şi care, sub nicio formă, nu pot fi delegate către cel desemnat să-i ţină locul. Una dintre aceste prerogative este aceea de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională. Ca atare, sesizarea Curţii Constituţionale cu un astfel de conflict reprezintă un atribut exclusiv, personal şi netransferabil al fiecăruia dintre cele cinci subiecte de drept enumerate în Constituţie în textul art. 146 lit. e).
    Mai mult, dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să facă o distincţie între cei cinci titulari ai dreptului de sezină, cu privire la atribuţia prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituţie,
    ar fi menţionat-o expres. Or, textul constituţional nu operează nicio astfel de distincţie, astfel încât considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis fiecăruia dintre cei cinci titulari ai dreptului de sezină indicaţi în art. 146 lit. e) din Constituţie, inclusiv Preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    În consecinţă, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, delegarea generală a atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, drept ce poate fi exercitat doar de către preşedintele Camerei Deputaţilor.
    În acelaşi timp, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, căruia îi sunt delegate, cu caracter general, atribuţiile preşedintelui acestei Camere, nu poate exercita o atribuţie ce constituie o prerogativă exclusivă şi proprie a preşedintelui Camerei Deputaţilor, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018, şi anume sesizarea instanţei de contencios constituţional, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie.
    Examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională care formează obiectul prezentului dosar constatăm că, în partea introductivă a cererii, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor a invocat:
    - dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţia României, care, aşa cum am arătat anterior, se referă exclusiv la preşedintele Camerei Deputaţilor;
    – dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, care se referă la cererea unuia dintre preşedinţii celor două Camere;
    – precum şi dispoziţiile art. 34 lit. e) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ce reglementează atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată.

    Niciuna dintre dispoziţiile invocate nu îi conferă însă vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie.
    În Decizia nr. 2 din 16 martie 2019 privind delegarea atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 18 martie 2019, se prevede că, în perioada 16-24 martie 2019, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor vor fi exercitate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.
    În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 538/2018, delegarea generală a atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.
    În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, invocate ca temei legal al Deciziei nr. 2 din 16 martie 2019, alături de dispoziţiile art. 34 ce reglementează atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor. Niciunul dintre aceste texte nu prevede posibilitatea încredinţării atribuţiilor ce constituie prerogative exclusive, conferite de Constituţie în considerarea persoanei preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    Astfel, potrivit art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: (1) Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor.
    (2) Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    (3) În perioada în care preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor se exercită de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedintele Camerei Deputaţilor.
    (4) Fiecare vicepreşedinte coordonează şi activitatea unor comisii permanente stabilite de Biroul permanent, prin hotărâre a acestuia.
    (5) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la alin. (4), vicepreşedintele coordonator poate participa la lucrările comisiilor, fără drept de vot, prezentând informări Biroului permanent.

    Faţă de cele ce precedă, în plus faţă de impedimentul stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 538/2018 care exclude posibilitatea delegării atribuţiei de a sesiza Curtea Constituţională în baza art. 146 lit. e) din Constituţie, examinarea dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor conduce la concluzia că aceste dispoziţii fac numai o referire generală la încredinţarea unor atribuţii, iar nu la încredinţarea atribuţiilor care constituie prerogative exclusive şi proprii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    Pe de altă parte, funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor are o importanţă constituţională deosebită, dată de complexitatea şi de rolul său de autoritate prevăzută în Constituţie la titlul III.
    Preşedintele Camerei Deputaţilor se alege pe durata mandatului Camerei, iar ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Această distincţie subliniază necesitatea asigurării permanenţei funcţiei de preşedinte al Camerei. Acesta este ales de majoritatea deputaţilor prezenţi [a se vedea art. 22 alin. (2) din Regulament], în timp ce alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora, potrivit configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor şi negocierii liderilor grupurilor parlamentare [a se vedea art. 24 alin. (1) din Regulament].
    Prin urmare, preşedintele Camerei Deputaţilor, având în vedere majoritatea necesară alegerii sale, reprezintă Camera, în ansamblul ei, atât în relaţiile cu alte autorităţi, asigurând legătura cu puterea executivă, cât şi pe plan extern, cu parlamentele altor state. Acestea sunt aspectele care fac distincţia între instituţia preşedintelui Camerei Deputaţilor şi ceilalţi membri ai acesteia.
    Rolul vicepreşedinţilor Camerei este de a acorda sprijin în exercitarea atribuţiilor de către preşedintele Camerei, de a asigura continuitatea conducerii funcţionale a Camerei, prin îndeplinirea unor sarcini nominalizate de către Biroul permanent.
    De aceea, atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Camerei Deputaţilor nu pot fi exercitate decât intuitu personae, fără ca acesta să le poată încredinţa altei persoane, întrucât este ales prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar nu prin negociere politică.
    De remarcat este şi faptul că la Senat se respectă voinţa legiuitorului constituant, în sensul că deciziile de delegare vizează doar activitatea de conducere a Senatului, aşadar, conducerea administrativă, şi nu delegarea tuturor atribuţiilor, precum s-a realizat în cauza de faţă, prin Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 2/2019.
    Învederăm, totodată, faptul că, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia revizuirii Constituţiei din 2003 (a se vedea stenogramele din anul 2003 depuse la dosar de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iniţial atribuţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu un conflict juridic de natură constituţională fusese acordată doar Preşedintelui României, în calitatea sa de mediator între puterile statului, conform art. 80 din Constituţie. Ulterior, s-a susţinut ideea că aceste atribuţii pot fi conferite şi Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Preşedintelui Senatului, întrucât sunt singurii care pot substitui Preşedintele, în ipoteza în care şeful statului se află în imposibilitatea constituţională de exercitare a atribuţiilor, a prerogativelor sale. Ulterior, s-a votat ca această competenţă să o aibă şi un număr de 25 de senatori sau 50 de deputaţi, dar votul a fost reluat şi decizia finală adoptată a fost aceea că doar Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor (întrucât este singurul care are calitatea de a reprezenta Camera în relaţiile cu alte autorităţi), prim-ministrul şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii pot exercita această prerogativă exclusivă, proprie, de o importanţă majoră pentru stat.

    2. În cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze.
    2.1. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională. Cadrul legal
    În jurisprudenţa sa evolutivă, dezvoltată în privinţa competenţei ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a stabilit conţinutul noţiunii de „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţile publice, pentru ca, ulterior, să examineze situaţia litigioasă dedusă judecăţii prin raportare la cadrul astfel fixat.
    Concretizarea legislativă a prevederilor constituţionale ale art. 146 lit. e) o regăsim în dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora: (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    (2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.


    2.2. Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“
    Reamintim, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţi publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situaţiei deduse judecăţii, în raport cu cadrul fixat chiar de instanţa constituţională pentru acest tip de cauze.
    Astfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“.
    De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.“
    Totodată, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele:
    "Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.“ (pct. B.1 lit. a din decizie)."

    În această etapă intermediară a noţiunii evolutive de conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională a precizat că de esenţa lui este blocajul instituţional, însă ulterior ea a adăugat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar“ (Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/09.04.2014 sau Decizia nr. 875/19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1903/21.12.2018).
    Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că:
    "V. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice
    Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de „conflict juridic de natură constituţională“. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie.
    Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:
    - sunt conflicte juridice;
    – sunt conflicte juridice de natură constituţională;
    – creează blocaje instituţionale;
    – vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei;
    – se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia.
    Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.
    Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405)."

    Mai recent, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale sau la „orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“, ci jurisdicţia constituţională a considerat că inclusiv interpretarea diferită a unui articol constituţional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituţională (Decizia nr. 270/10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290/15.04.2008, Decizia nr. 538/12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076/19.12.2018 sau Decizia nr. 504/18.09.2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801/03.10.2019).
    Totodată, în Decizia nr. 685/07.11.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021/29.11.2018, rămasă singulară în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta s-a străduit să îşi justifice intervenţia în activitatea judiciară precizând că „relevanţa constituţională“ a unui conflict juridic de natură constituţională poate fi indicată şi de „un complex de acte/acţiuni/inacţiuni“ considerate împreună şi care pot contura „geneza şi consolidarea unei paradigme juridice în care interpretarea normei juridice subordonează însăşi conţinutul normativ al acesteia“. Contrar jurisprudenţei sale anterioare, prin care apreciase că rolul său este subsidiar dacă există alte mijloace de reglare a litigiului constituţional dedus judecăţii, în Decizia nr. 685/07.11.2018, precitată, Curtea Constituţională a arătat că, „deşi fiecare act în parte al autorităţilor publice aflate în conflict cunoaşte un anumit mecanism constituţional de contestare“, problema ridicată „transcede încălcărilor punctuale ale legii şi aduce în discuţie definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice“. În plus, fără să fi fost sesizată de vreun cetăţean cu privire la vreo încălcare a drepturilor sale fundamentale, în decizia sus-menţionată Curtea a considerat că, în măsura în care „misiunea reglării sistemului constituţional revine în exclusivitate în sarcina justiţiabilului, care este pus în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau a libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate, rolul Curţii Constituţionale devine unul primordial“.
    Altfel spus, în baza atribuţiei sale de a soluţiona conflicte juridice de natură constituţională, Curtea Constituţională a decis că ar fi competentă inclusiv să analizeze „conduita unei autorităţi publice“ separat de orice conflict pozitiv sau negativ de competenţă ori blocaj instituţional între autorităţi publice şi să îşi extindă competenţa la protecţia juridică din oficiu şi în principiu a cetăţenilor, fără ca aceştia să îi fi reclamat vreo atingere a vreunui drept fundamental.
    Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:
    • să verifice dacă există o situaţie conflictuală între două autorităţi publice, de natură a crea blocaje instituţionale, care nu pot fi înlăturate în alt mod;
    • în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale între două autorităţi publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituţiei, şi nu dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II). Circumscris acestei din urmă condiţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009 a statuat că: „Eventuala depăşire a limitelor de competenţă ale misiunilor de audit nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci strict de legalitate, astfel încât raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.“
    • să constate că toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.


    2.3. Obiectul verificărilor Curţii în cadrul prezentei cereri, verificări ce se impuneau a fi efectuate prin prisma elementelor constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională
    Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior şi prin care au fost definite, determinate trăsăturile conflictului juridic de natură constituţională, precum şi cerinţa ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport cu actele şi lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării şi calificate de acesta ca fiind generatoare ale unui conflict juridic de natură constituţională se circumscriu sau nu dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României.
    Autorul sesizării a susţinut că acest conflict juridic de natură constituţională a fost generat, pe de o parte, de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat constituirea completurilor specializate în judecarea cauzelor de corupţie, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi, pe de altă parte, de refuzul instanţei supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament.
    Conflictul juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, nu şi competenţe prevăzute de texte infraconstituţionale.
    Raportat la cauza de faţă, Curtea trebuia să constate dacă cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor vizează o situaţie litigioasă, respectiv priveşte un diferend între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dacă această situaţie juridică litigioasă are natură constituţională sau legală, motiv pentru care se impunea a fi analizată conduita imputată, din perspectiva rolului şi competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Parlamentului, în cadrul ordinii constituţionale. Totodată, Curtea urma să stabilească dacă ceea ce se impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o conduită care interferează cu rolul constituţional al Parlamentului, excedând, astfel, rolului său constituţional şi dacă, eventual, această conduită a avut aptitudinea/capacitatea de a genera un blocaj instituţional.
    Or, în cauză nu suntem în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, întrucât nu se poate pune în discuţie o nesocotire de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a voinţei legiuitorului sau de o încălcare a unei norme juridice imperative aflate în vigoare şi care să fie de natură a se converti într-o flagrantă încălcare a dreptului intern.
    Examinând actele dosarului constatăm că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respectat pe deplin atât dispoziţiile legale incidente în evoluţia legislativă a acestora, cât şi mecanismul de verificare a propriei competenţe stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, pentru următoarele argumente:
    • legiuitorul a învestit de drept pe toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie.
    • învestirea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie este susţinută şi de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, care prevăd o facultate, iar nu o obligaţie a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a constitui completurile specializate.
    • jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile Completului de 5 judecători nr. 233 din 12 decembrie 2013 şi nr. 18 din 30 ianuarie 2014) a confirmat specializarea ope legis a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie.
    • evoluţia legislativă infirmă interpretarea dată textelor de lege prin punctul de vedere exprimat în sesizare.

    A. Evoluţia normativă a articolului 29 din Legea nr. 78/2000    În sesizare s-a reproşat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faptul că nu a aplicat dispoziţiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    A.1. Forma iniţială a articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 statua că:
    "Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare."
    Din examinarea acestor prevederi legale rezultă, cu claritate, că textul articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, prin trimiterea realizată la Legea nr. 92/1992 (mai exact la dispoziţiile art. 15), era aplicabil doar instanţelor a căror organizare era reglementată de această lege, respectiv numai instanţelor inferioare Curţii Supreme de Justiţie de atunci. Şi aceasta întrucât, la acea dată, mai exact la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 78/2000, Curtea Supremă de Justiţie nu era organizată şi nu funcţiona conform prevederilor Legii nr. 92/1992, ci potrivit propriei legi de organizare şi funcţionare, respectiv potrivit Legii nr. 56/1993 (Legea Curţii Supreme de Justiţie), în raport cu care îşi constituia completurile de judecată.

    A.2. Ulterior, a intervenit Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 161/2003 „pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.“
    Practic, prin Legea nr. 161/2003, articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a fost modificat, în sensul stabilirii obligativităţii constituirii completurilor specializate la judecătorii, tribunale şi curţi de apel din doi judecători. Conform expunerii de motive a legii, raţiunea unei asemenea modificări a fost, printre altele, aceea ca, măcar la cauzele având ca obiect infracţiuni de corupţie, completul să fie alcătuit nu doar dintr-un singur judecător, ci din doi judecători, ca o garanţie de incoruptibilitate. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea fi avută în vedere, întrucât aceasta judeca în completuri de trei judecători, prin urmare, nu exista nevoia unei garanţii de incoruptibilitate.
    Pe de altă parte, nici Legea nr. 161/2003 (s.n. la fel ca şi Legea nr. 92/1992) nu putea avea ca destinatar al reglementării instanţa supremă, întrucât, şi la acea dată, Curtea Supremă de Justiţie funcţiona tot în baza legii proprii de organizare şi funcţionare, respectiv în baza Legii nr. 56/1993, lege care a fost în vigoare de la 13 iulie 1993 până la 31 decembrie 2004.
    Prin urmare, toate obligaţiile impuse de Legea nr. 78/2000 şi de Legea nr. 161/2003 vizau doar instanţele inferioare Curţii Supreme de Justiţie, respectiv curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.
    Pe de altă parte, deşi autorul sesizării a susţinut că Înalta Curte, nesocotind dispoziţiile Legii nr. 161/2003, a încălcat voinţa legiuitorului, respectiv a Parlamentului, cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că Legea nr. 161/2003 a fost o lege adoptată de Guvern, în calitate de legiuitor primar, prin asumarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Această lege nu a avut drept destinatar Curtea Supremă de Justiţie de atunci, întrucât instanţa supremă - aşa cum am arătat anterior - la acea dată, avea propria lege de organizare şi funcţionare şi judeca în primă instanţă în completuri de 3 judecători. Pentru completurile specializate în fapte de corupţie de la instanţele inferioare, Legea nr. 161/2003, care a modificat dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, a instituit o serie de garanţii anticorupţie care au constat în: un spor la salarizare, pe de o parte, şi aplicarea principiului colegialităţii completurilor de judecată care judecau cauze în primă instanţă.
    În strânsă corelare cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma prevăzută în Legea nr. 161/2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004^1), art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat, în sensul că:
    ^1) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004.

    "personalul prevăzut la alin. (1) şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, iar personalul prevăzut la alin. (2) şi (3) beneficiază de o majorare cu 30% pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie."

    În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus invocate, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la acea vreme a emis Ordinul nr. 109/2004, nota care a stat la baza adoptării acestui ordin referindu-se la desemnarea, cu caracter permanent, a judecătorilor Secţiei penale, pentru a participa la judecarea infracţiunilor de corupţie. În acest context, precizăm că, în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul adoptării Ordinului nr. 109/2004 (7 mai 2004), desemnarea se realiza de către preşedintele instanţei. Această concluzie rezultă, cu claritate, şi din Ordinul ministrului justiţiei nr. 688/C din 6 martie 2003.

    A.3. Faptul că niciodată Legea nr. 78/2000 nu a avut ca destinatar instanţa supremă a fost consfinţit chiar de către legiuitor care, prin Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004^2), a făcut o distincţie clară între completurile specializate în fapte de corupţie de la instanţele inferioare şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    ^2) Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1227 din 20 decembrie 2004.
    Astfel, prin Legea nr. 601/2004 legiuitorul a prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 următoarele:
    "(5) Personalul prevăzut la alin. (1), judecătorii care compun completele de judecată specializate în infracţiunile de corupţie - potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare -, procurorii care participă la judecarea acestor cauze, preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adjuncţii săi şi procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie beneficiază de un spor de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară. Personalul din Parchetul Naţional Anticorupţie prevăzut la alin. (2) şi (3) beneficiază de un spor de 30% pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară."

    De menţionat este faptul că alineatul (5) al articolului 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost introdus în procedura parlamentară. Ca atare, a fost voinţa legiuitorului parlamentar să acorde un alt statut judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de judecătorii de la instanţele inferioare specializaţi în judecarea faptelor de corupţie.
    Examinarea dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, conduce, totodată, la concluzia că legiuitorul, enumerând preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie distinct de judecătorii care compun completurile specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, a exclus posibilitatea ca, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi a considerat, prin efectul legii, că toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
    Ca atare, însuşi legiuitorul a făcut distincţia între instanţele inferioare - care aveau obligaţia potrivit Legii nr. 78/2000 să constituie completuri specializate în fapte de corupţie, întrucât doar lor li se adresau dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 - şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în viziunea legiuitorului, toţi, chiar şi cei civilişti, erau socotiţi ca fiind specializaţi în judecarea faptelor de corupţie.
    Această viziune a legiuitorului este corectă întrucât, spre deosebire de instanţele inferioare, deasupra instanţei supreme nu există o altă instanţă ierarhic superioară. Acesta este şi motivul pentru care la toate celelalte instanţe, cu excepţia Înaltei Curţi, dacă există situaţii de incompatibilitate într-un număr mare, astfel încât să nu fie posibilă constituirea completului, cauza va fi judecată de instanţa ierarhic superioară. La Înalta Curte, în caz de incompatibilităţi, atunci când completul specializat este în imposibilitate de a constitui un complet de judecată, acesta se va constitui din ceilalţi judecători ai Curţii, toţi specializaţi în judecarea cauzelor de corupţie.
    Specializarea tuturor judecătorilor Înaltei Curţi rezidă şi din faptul că, spre deosebire de toate celelalte instanţe judecătoreşti, judecătorii supremi au şi alte atribuţii, respectiv pronunţă soluţii de principiu, unifică practica judiciară, asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii, inclusiv pentru faptele de corupţie. Toate aceste atribuţii ale judecătorilor supremi se realizează prin mecanismele de unificare, de asigurare a unei practici judiciare unitare, respectiv recursul în interesul legii şi hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la care participă, potrivit legii, deopotrivă, judecători penalişti, judecători civilişti şi judecători cu specializare în materie de contencios administrativ şi fiscal.
    Stabilirea specializării, prin efectul legii, reprezintă o opţiune a legiuitorului care a reflectat o realitate consfinţită în Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 109/2004 şi continuă să reflecte o realitate, rezultată din condiţiile impuse de lege pentru accesul la funcţia de judecător al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - condiţii ce implică parcurgerea ierarhiei instanţelor judecătoreşti, un nivel de specializare şi o experienţă profesională pe baza cărora legiuitorul a putut considera, prin efectul legii, că toţi judecătorii promovaţi la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. Pe cale de consecinţă, completurile Secţiei penale din care aceştia fac parte sunt, de plano, specializate.
    În temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1/2005, în scopul de a se conforma voinţei legiuitorului.
    În conformitate cu normele de tehnică legislativă, abrogarea ulterioară a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004 (abrogare care a fost realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006^3), nu poate avea aptitudinea de a readuce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţia anterioară adoptării Legii nr. 601/2004, de a permite ca numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi de a înlătura constatarea, prin efectul legii, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.    ^3) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 7 aprilie 2006.

    Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 10^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, introduse prin Legea nr. 247/2005^4) (între momentul adoptării Legii nr. 601/2004 şi momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.
    ^4) Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

    În raport cu dispoziţiile art. 10^1 din Legea nr. 304/2004, în forma introdusă prin Legea nr. 247/2005, devenite prin renumerotare dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, a stabili că numai unii dintre judecătorii specializaţi ar trebui să judece aceste infracţiuni înseamnă a încălca principiul distribuirii aleatorii a dosarelor.
    Referitor la semnificaţia acestui principiu pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, în considerentele Deciziei nr. 685/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, între garanţiile aferente imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, se înscrie caracterul aleatoriu al distribuirii cauzelor în sistem informatic. Astfel, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică [a se vedea şi Decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal].
    Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, care consacră principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, şi, în strictă conformitate cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018 referitoare la respectarea caracterului aleatoriu al distribuirii cauzelor, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, unica soluţie legală este reprezentată de judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale, ca judecători specializaţi.
    Pe de altă parte, este de menţionat faptul că Înalta Curte nu s-a confruntat doar acum cu această problemă. De-a lungul timpului, în diferite etape procesuale această problemă a completurilor specializate a fost ridicată, iar excepţia aşa-zisei nelegale constituiri a completurilor de judecată a fost tranşată pe cale jurisprudenţială în Decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2014 a Completului de 5 judecători, pronunţată sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi intrată în puterea lucrului judecat, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:
    "În conformitate cu dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. d)-f), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece în primă instanţă cauzele care au ca obiect infracţiuni săvârşite de persoane care deţin anumite calităţi, respectiv: senatori, deputaţi, europarlamentari, membrii Guvernului, judecători la Curtea Constituţională, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mareşali, amirali, generali şi chestori, iar în conformitate cu prevederile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completele de la Secţia penală care soluţionează cauzele în primă instanţă sunt formate din trei judecători.
    Deşi în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată, se arată că pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie sau asimilate acestora se constituie complete specializate, competenţa funcţională şi materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât ca instanţă de fond cât şi ca instanţă de recurs, este prevăzută în art. 29 Codul de procedură penală anterior, fără a fi nevoie de o învestire specială.
    În raport cu specificul competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca în primă instanţă după calitatea persoanei, fiind cea mai înaltă instanţă naţională, judecătorii Secţiei penale sunt învestiţi să judece în primă instanţă toate cauzele date în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie sau infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie."

    În acelaşi sens este şi Decizia nr. 233 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.
    De asemenea, la data soluţionării prezentului conflict juridic de natură constituţională, pe rolul completului de 5 judecători de la instanţa supremă s-a aflat Dosarul nr. 2.401/1/2018, în care a fost invocată excepţia nelegalei compuneri a completului de 3 judecători care a soluţionat cauza în primă instanţă - pentru exact acelaşi motiv pentru care Curtea Constituţională a fost sesizată în prezenta cauză - excepţie care a fost respinsă de completul de 5 judecători.
    Prin urmare, ceea ce s-a dorit prin sesizarea instanţei de contencios constituţional cu prezentul conflict juridic de natură constituţională a fost, în realitate, substituirea Curţii Constituţionale în rolul instanţelor judecătoreşti, pentru ca instanţa constituţională să se pronunţe pe aşa-zisa excepţie a nelegalei constituiri a completurilor de trei judecători.
    Din jurisprudenţa instanţei supreme relevată anterior rezultă că, practica constantă a Înaltei Curţi a fost aceea de a face aplicarea articolului 29 din Legea nr. 78/2000, în sensul că destinatarul acestei reglementări nu este reprezentat de instanţa supremă, ci doar de celelalte instanţe judecătoreşti.
    Şi sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, competenţa de judecată în primă instanţă după materie şi după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este fixată în dispoziţiile art. 40 alin. (1), potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Nici sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, parte a dreptului la un proces echitabil, nu permite, în condiţii identice de specializare a judecătorilor Secţiei penale în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, excluderea unora dintre completurile Secţiei penale de la distribuirea aleatorie a dosarelor privind infracţiunile de corupţie.
    Competenţa după calitatea persoanei este relevantă pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre deosebire de toate celelalte instanţe, deoarece, cu o singură excepţie, criteriul calităţii persoanei constituie criteriul principal pe baza căruia a fost reglementată competenţa în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. De aceea, toţi judecătorii Secţiei penale sunt specializaţi să judece întreaga cazuistică privitoare la persoanele enunţate în dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la competenţa de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. Se constată, de altfel, că la nivelul Secţiei penale numărul cauzelor ce au ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoanele în discuţie depăşeşte procentul de 80% pe an.
    Soluţia menţionată mai sus este confirmată, de asemenea, în Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, potrivit căreia, având în vedere aprobarea anuală a numărului şi compunerilor completelor care judecă în primă instanţă la nivelul Secţiei penale şi care, în sistemul ECRIS, au fost deschise la repartizare aleatorie pentru toate obiectele asociate materiei, inclusiv pentru cauze de corupţie, cu unanimitate, aprobă funcţionarea în continuare a completelor specializate în materia Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    În consecinţă, pe baza întregii evoluţii legislative examinate şi având în vedere actele invocate de instanţa supremă, precum şi jurisprudenţa acesteia, rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu anul 2003 şi până în prezent, au fost respectate pe deplin dispoziţiile legale ce vizează competenţa acesteia de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie.




    3. Inexistenţa unui refuz din partea ÎCCJ de a aplica o lege adoptată de Parlament ori a unei substituiri a Parlamentului de către ÎCCJ
    Articolul 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie face vorbire despre constituirea unor complete specializate în cadrul instanţelor judecătoreşti pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora. Dacă până în anul 2003 textul făcea vorbire de posibilitatea constituirii unor astfel de complete specializate, după modificarea legislativă din 2003 el instituie obligaţia constituirii unor astfel de complete specializate. În forma sa aflată în vigoare şi nemodificată din 2006 până în prezent acest text dispune: „Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege se constituie complete specializate.“
    În acelaşi timp, art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară precizează că, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor instanţei supreme în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi în funcţie de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.
    În aceste condiţii, pentru a face posibilă aplicarea concomitentă a două dispoziţii legale necorelate între ele de către autorul lor - Parlamentul României - prin Ordinul nr. 109/2004 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la nivelul instanţei supreme s-a stabilit desemnarea cu caracter permanent a tuturor judecătorilor din cadrul Secţiei penale pentru a participa la judecarea infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate acestora. De altfel, şi opinia majoritară acceptă ideea că „toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/formării profesionale, sunt specializaţi în această materie“, însă consideră că nu există o prezumţie simplă în acest sens şi „indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, tot trebuiau organizate completurile specializate“. (considerentul 147)
    În concret, începând cu anul 2004, toţi judecătorii secţiei penale din cadrul instanţei supreme au fost consideraţi specializaţi în materia infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 şi, pe cale de consecinţă, toate completurile de judecată alcătuite în cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost considerate specializate în această materie. De atunci până în prezent, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a validat această interpretare a legii, fapt ce a condus la o practică instituţională constantă şi predictibilă.
    Procedând astfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut altceva decât să respecte principiul eficienţei actelor juridice, care arată că actele juridice trebuie interpretate şi aplicate în sensul producerii de efecte juridice şi nu pentru a împiedica o astfel de stare de lucruri. Confruntată cu două reglementări a căror ipoteză normativă coincide (constituirea unor complete specializate), dar ale căror dispoziţii sunt divergente (Legea nr. 78/2000 obligă la constituirea lor pentru judecarea infracţiunilor de corupţie în vreme ce Legea nr. 304/2004 permite constituirea lor la nivelul ÎCCJ) instanţa judecătorească supremă a identificat încă din 2004 o soluţie optimă şi a confirmat printr-o practică instituţională constantă, reconfirmată inclusiv în 2019, că toţi judecătorii din cadrul secţiei sale penale au specializarea necesară pentru a judeca în primă instanţă cauze penale care vizează infracţiuni de corupţie.
    O astfel de interpretare şi aplicare a unor legi divergente (nu neapărat contradictorii) este posibilă, este conformă cu ambele prevederi legale, ţine exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti, nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, nu pune în discuţie nicio dispoziţie constituţională şi nu creează niciun blocaj în funcţionarea instanţelor judecătoreşti ori a legiuitorului. Prin interpretarea şi aplicarea legii într-un mod eficient, constant şi predictibil ÎCCJ nu a adăugat sau scăzut nimic din lege şi nu a stabilit noi reguli de conduită, ci s-a limitat la a face aplicarea normelor juridice generale şi impersonale la cauzele concrete care i-au fost deduse judecăţii. Atât Parlamentul, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-au exercitat atribuţiile care le revin conform Constituţiei şi nu şi-au depăşit competenţele constituţionale sau legale; Parlamentul a continuat să legifereze chiar dacă nu a realizat corelarea necesară între cele două acte normative nici măcar cu prilejul modificării aduse legii de organizare judiciară în anul 2018, iar instanţa supremă a continuat să soluţioneze cauze de competenţa sa în cadrul unor completuri care dispun de specializarea necesară şi alcătuite din judecători specializaţi. Prin urmare, nu a existat şi nu există niciun refuz al Înaltei Curţi de a pune în aplicare vreo lege adoptată de Parlament şi instanţa supremă nu s-a substituit Parlamentului atunci când a interpretat două acte normative necorelate între ele în sensul în care ambele pot produce efecte juridice şi nu doar unul, doar celălalt ori niciunul.
    Pe de altă parte, din modul în care opinia majoritară a prezentat situaţia de fapt ar putea rezulta că, în prezenta speţă, Curtea Constituţională vizează o „paradigmă juridică“ ce nu împiedică Parlamentul să legifereze, ci limitează „încrederea justiţiabilului în actul de justiţie [...] prin prisma exigenţelor de independenţă şi imparţialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanţă judecătorească“. O astfel de analiză se îndepărtează radical de la noţiunea de conflict juridic de natură constituţională, chiar şi în viziunea relaxată adoptată mai recent de Curtea Constituţională, căci nu permite identificarea unui „conflict“, ci se referă la o „paradigmă“ şi nu are în vedere încălcarea unei prevederi din Constituţie, ci abordează „conduita unei autorităţi publice“. Or, Curtea Constituţională nu a fost învestită de Constituţie cu evaluarea generică şi nedistinctă a conduitelor şi practicilor instituţionale ale autorităţilor statului, ci cu rolul de a garanta supremaţia legii fundamentale. Pentru realizarea acestui rol ea poate şi trebuie să determine respectarea principiului separaţiei puterilor în stat de către puterea legiuitoare, de către cea executivă şi de către cea judecătorească, nu înainte însă de a respecta ea însăşi repartizarea competenţelor stabilite prin Constituţie şi, în primul rând, de a îşi respecta propria competenţă. Legea fundamentală a dat în sarcina Curţii Constituţionale soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională şi nu analiza unor himere paradigmatice, motiv pentru care cererea introductivă trebuia respinsă ca inadmisibilă.
    În prezenta speţă autorităţile publice pretins aflate în conflict şi-au exercitat şi continuă să îşi exercite fiecare atribuţiile care le sunt stabilite prin Constituţie fără a încălca una competenţa celeilalte, nu se află nici într-un conflict pozitiv şi nici într-un conflict negativ de competenţă, nu creează blocaje instituţionale nici reciproc şi nici în raport cu alte autorităţi publice, iar în cererea introductivă nu s-a invocat niciun articol din Constituţie care să fi fost încălcat ori interpretat diferit de cele două autorităţi publice vizate. Analiza relaţiei dintre art. 126 şi art. 61 din Constituţie, pe care nu autorul sesizării, ci doar opinia majoritară o face, nu demonstrează relevanţa constituţională a aspectelor deduse judecăţii ci doar faptul că o interpretare corelată a articolelor din legea fundamentală este posibilă, ceea ce este normal de vreme ce dispoziţiile fac parte din acelaşi act normativ.
    În prezenta cauză Curtea Constituţională a fost sesizată cu o pretinsă nelegală compunere a unor complete de judecată, altfel spus cu o excepţie procesuală atipică de vreme ce este ridicată de o autoritate publică ce nu poate justifica un interes şi este adresată unei alte autorităţi publice care nu are competenţa de a o soluţiona pentru că nu este instanţă judecătorească. Legea fundamentală nu a dat în competenţa Curţii Constituţionale rezolvarea unor excepţii procesuale pe calea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională. Adăugarea unei noi atribuţii de către însăşi jurisdicţia constituţională la competenţa ce i-a fost stabilită prin legea fundamentală echivalează cu o revizuire informală, dacă nu chiar cu o fraudă la Constituţie.

    4. Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 215 din Legea nr. 71/2011^5), invocată în cerere, precum şi la susţinerea potrivit căreia aceste dispoziţii stabileau obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate, subliniem următoarele:
    ^5) Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
    Prin dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 71/2011, la art. 19 din Legea nr. 304/2004 a fost introdus un nou alineat, alineatul (3), în temeiul căruia:
    "(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora."

    Examinarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 71/2011, conduce cu claritate la concluzia că înfiinţarea completelor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este facultativă, iar nu obligatorie.
    Prin urmare, dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate în nicio materie şi, implicit, nici în materia infracţiunilor de corupţie şi, pe cale de consecinţă, nu se poate constata o încălcare a voinţei legiuitorului, care a stabilit, cu caracter facultativ, înfiinţarea completelor specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, aşa cum am arătat anterior, toţi judecătorii Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi, în virtutea legii, în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie, aspect ce nu atrage incidenţa art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
    În acest context, subliniem şi faptul că Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, nu se referă la dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate, în temeiul acestor dispoziţii, această decizie neavând relevanţă în chestiunea supusă examinării prin prezenta sesizare.
    Aşa cum rezultă atât din dispozitivul Deciziei nr. 17/2018, cât şi din considerentele acesteia, decizia pronunţată în recurs în interesul legii priveşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă materială procesuală a secţiei sau a completului specializat, în procesele supuse Codului de procedură civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
    Or, în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se prevede că, în cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale, iar în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 se prevede că, în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
    De altfel, similar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alte instanţe au constatat că toţi judecătorii Secţiei penale sunt specializaţi în judecarea cauzelor de corupţie. Astfel, în Decizia nr. 445/2019 a preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat că:
    "Având în vedere adresa din 8 mai 2019 (s.n. - deci, după sesizarea Curţii Constituţionale cu prezentul conflict juridic de natură constituţională) a conducerii Secţiei a II-a penale a Curţii de Apel Bucureşti referitoare la desemnarea unor judecători în componenţa completelor specializate şi având în vedere că prin Hotărârea nr. 16 din 30 ianuarie 2014 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, toţi judecătorii secţiilor penale ale instanţei au fost desemnaţi să soluţioneze cauze de corupţie dintre cele prevăzute în Legea nr. 78/2000, constată că judecătorii au fost desemnaţi în componenţa completelor specializate în judecarea cauzelor de corupţie odată cu numirea acestora în cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală."

    Simpla lectură a conţinutului Deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti menţionată mai sus demonstrează:
    - pe de o parte că, din anul 2014, Curtea de Apel Bucureşti nu a avut hotărâri anuale de colegiu prin care să-şi constituie completuri specializate în judecarea cauzelor de corupţie;
    – pe de altă parte că, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, în mod legal, ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de altfel, că toţi judecătorii Secţiei penale sunt specializaţi în judecarea cauzelor de corupţie.

    Această ultimă constatare au făcut-o şi alte instanţe din ţară, respectiv curţile de Apel Alba Iulia, Oradea şi Galaţi.
    Mai mult, în intervalul de timp cât conflictul juridic de natură constituţională s-a aflat pe rolul Curţii Constituţionale, Preşedintele instanţei supreme a adresat un chestionar Reţelei Preşedinţilor Curţilor Supreme de Justiţie, cu privire la organizarea instanţelor supreme din alte state membre ale Uniunii Europene, iar rezultatul răspunsurilor primite a fost transmis Curţii Constituţionale şi în care s-a arătat că nicio Curte Supremă de Justiţie din Uniunea Europeană, cu excepţia Austriei, nu are completuri specializate în judecarea faptelor de corupţie.
    În susţinerea aspectelor invocate mai sus este şi Avizul nr. 15/2012 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind specializarea judecătorilor, adoptat în cadrul celei de a 13-a reuniuni plenare a CCJE (Paris, 5-6 noiembrie 2012) în care s-a statuat că:
    - Pct. 45: „La vârful ierarhiei sistemului judiciar, specializarea nu trebuie să împiedice existenţa unei anumite polivalenţe, pentru a se permite administrarea cu flexibilitate a diverselor cauze la cel mai înalt nivel. Această flexibilitate este indispensabilă instanţelor superioare pentru a-şi îndeplini misiunea lor legală şi constituţională, mai ales garantarea unităţii şi coerenţei în interpretarea şi aplicarea legii şi a jurisprudenţei. De asemenea, flexibilitatea va garanta că, în cadrul căilor de atac, domeniile specializate nu vor constitui apanajul unui grup (prea) restrâns de judecători care pot impune astfel punctul lor de vedere într-o materie anume şi, prin acest fapt, pot împiedica dezvoltarea interpretării legii în respectivul domeniu“;
    – „Este de evitat, mai ales la nivelul instanţelor superioare, monopolul asupra judecării anumitor tipuri de cauze de către un număr restrâns de completuri de judecată. Totodată, la nivelul instanţelor superioare trebuie să existe multă flexibilitate, astfel încât unificarea practicii judiciare şi soluţiile de principiu să nu fie oferite de un număr foarte restrâns de judecători.“

    În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a încălcat legea, respectiv Legea nr. 78/2000, ci, dimpotrivă, s-a conformat acesteia, lege care, prin conţinutul său normativ, excludea instanţa supremă de la constituirea unor completuri specializate în privinţa infracţiunilor de corupţie, din moment ce toate completurile erau specializate în materie de corupţie.
    Pe de altă parte, volumul de activitate al instanţei supreme în această materie - aşa cum Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a prezentat datele statistice - nu justifica înfiinţarea de completuri specializate în număr limitat, întrucât, de-a lungul anilor, cauzele având ca obiect infracţiuni de corupţie au avut o pondere de peste 70%, 80% sau chiar de 100% din activitatea Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    5. Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14/2019
    La punctul 2 din opinia majoritară, Curtea a decis astfel:
    "Cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003"

    Cu privire la această soluţie, care are ca punct de demarcaţie Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, mai exact vizează cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior acestei hotărâri, în măsura în care nu au devenit definitive, învederăm următoarele:
    Începând cu anul 2005 toţi preşedinţii secţiilor penale de la instanţa supremă şi-au configurat toate completurile ca fiind specializate în judecarea faptelor de corupţie. Totodată, la început de an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a aprobat propunerile făcute de preşedintele secţiei penale cu privire la compunerea completurilor în materie penală, situaţie care s-a întâmplat şi în anul 2019 prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14/2019.
    Practic, prin această hotărâre a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - aşa cum se menţionează în dispozitivul ei - şi la care instanţa de contencios constituţional s-a referit, nu s-a făcut altceva decât să se aprobe funcţionarea în continuare a tuturor
    completurilor de judecată de la Secţia penală, ca şi completuri specializate în materie de corupţie. În această situaţie, în care toate completurile de judecată ale Secţiei penale a instanţei supreme erau specializate în materie de corupţie, în mod firesc, se pune întrebarea:
    Care este rostul şi justificarea rejudecării cauzelor menţionate în punctul 2 al dispozitivului prezentei decizii şi, totodată, de ce a fost considerată, de către instanţa constituţională, doar această hotărâre a Colegiului de conducere a instanţei supreme ca fiind definitorie (s.n. - deşi ea nu face altceva decât să aprobe funcţionarea în continuare a tuturor completurilor de judecată de la Secţia penală, ca şi completuri specializate în materie de corupţie) şi nu şi celelalte hotărâri anterioare ale Colegiului de conducere?

    6. Intervenţia arbitrară a Curţii Constituţionale în competenţa autorităţii judiciare
    Considerând în mod eronat că a fost sesizată cu un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională a oferit şi o soluţie pentru ieşirea din ceea ce ea a perceput a fi un impas. Soluţia identificată constă în aplicarea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv rejudecarea cauzelor înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior datei la care a fost adoptată hotărârea anuală din 2019 a Colegiului de conducere al instanţei supreme, prin care s-a reconfirmat practica instituţională conform căreia toţi judecătorii din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi şi toate completele alcătuite din astfel de judecători sunt specializate pentru a judeca fapte de natura celor prevăzute de Legea nr. 78/2000. Această rejudecare ar urma să fie posibilă doar în cazul acelor hotărâri care nu au devenit definitive şi ar urma să privească doar cauzele soluţionate înainte de 23 ianuarie 2019.
    În privinţa obligaţiei stabilite de Curtea Constituţională în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a realiza rejudecarea anumitor cauze pe care le soluţionase în primă instanţă, însă numai în măsura în care ele nu au devenit definitive - nu până la data de 23 ianuarie 2019, ci până la data pronunţării deciziei de către Curtea Constituţională - trebuie observat că jurisdicţia face aplicarea unor dispoziţii dintr-o lege şi nu aplicarea unor dispoziţii constituţionale. Ea obligă instanţa supremă la reformarea anumitor hotărâri judecătoreşti, subrogându-se în atribuţiile unei instanţe de control judiciar, deşi nu face parte din sistemul judiciar, nu a fost sesizată legal din punct de vedere formal, conform prevederilor art. 412 din Codul de procedură penală şi nu a fost sesizată de subiectele de drept prevăzute de art. 409 din Codul de procedură penală. Or, chiar soluţia oferită de jurisdicţia constituţională arată că rezolvarea pretinsului conflict ţine exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti.
    Oferind posibilitatea doar anumitor părţi din anumite procese să beneficieze de o rejudecare a cauzelor lor ce nu sunt încă definitive opinia majoritară aduce o gravă atingere principiului egalităţii în faţa justiţiei şi induce un arbitrar greu de înţeles în funcţionarea autorităţii judecătoreşti. Precizând şi că, deşi tot de o judecată realizată de complete nelegal constituite - în viziunea sa - au beneficiat şi părţile ale căror cauze au fost soluţionate definitiv până la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, dar lor nu le este deschisă o nouă procedură judiciară deoarece deciziile jurisdicţiei constituţionale produc efecte numai pentru viitor, opinia majoritară realizează o altă piruetă ininteligibilă, îndepărtându-se de la singurul precedent care i-a servit drept model în prezenta cauză. Astfel, în Decizia nr. 685/2018, precitată, care, fiind a Curţii Constituţionale, tot numai pentru viitor a produs efecte, jurisdicţia constituţională a adus atingere şi principiului autorităţii de lucru judecat atunci când, prin recurgerea la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, a permis redeschiderea unor cauze soluţionate definitiv.
    Interferând cu competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, prin aplicarea arbitrară a unor dispoziţii legale destinate doar acestora şi modularea efectelor lor după criterii doar de ea ştiute, Curtea Constituţională încalcă separaţia puterilor în stat pe care este obligată să o protejeze şi pune sub semnul întrebării securitatea juridică şi independenţa justiţiei. În plus, ea încalcă astfel şi principii de multă vreme consacrate şi confirmate printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia accesului la justiţie ca noţiune autonomă, proprie Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, precum şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective prevăzut de art. 19 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene în corelaţie cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    Subrogându-se fără motiv şi fără competenţă în drepturile procesuale ale cetăţenilor care au fost părţi în anumite procese penale şi precizând instanţelor judecătoreşti conduita de urmat în dosare aflate pe rol, Curtea Constituţională riscă să afecteze grav independenţa justiţiei în măsura în care aceasta este garantată inclusiv prin faptul că hotărârile judecătoreşti nu pot fi controlate decât în cadrul sistemului judiciar, numai de instanţe judecătoreşti şi doar în conformitate reguli de fond şi de procedură stabilite de lege. Mai mult, legislaţia în vigoare prevede modalităţi prin care părţile interesate pot contesta în justiţie atât actele administrative emise de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru organizarea în concret a administrării justiţiei, cât şi nelegala compunere a instanţelor judecătoreşti.
    Astfel, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are atribuţii administrative, prevăzute de legea de organizare judiciară, în ceea ce priveşte compunerea completelor specializate. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îşi exercită aceste atribuţii prin intermediul unor acte administrative ce pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ. Însă Colegiul de conducere al instanţei supreme nu are competenţa de a soluţiona litigii, nefiind instanţă judecătorească; singurele autorităţi ce pot judeca legalitatea constituirii unui complet învestit cu soluţionarea unei cauze sunt şi rămân instanţele de judecată. Prin urmare, eventuala nelegalitate a unui act adoptat de Colegiul de conducere al instanţei supreme şi având ca obiect măsuri administrative, adică nelegalitatea unui act administrativ, nu se poate constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională ci, în conformitate cu legislaţia în vigoare, exclusiv pe calea contenciosului administrativ.
    Apoi, codurile de procedură stabilesc mijloacele procesuale puse la îndemâna părţilor atunci când acestea ar considera că se află în prezenţa unei nelegale compuneri a instanţei care le judecă o cauză. În acest sens, art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă stabileşte că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când au fost date de o instanţă cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea sa, iar art. 426 lit. d) teza 1 din Codul de procedură penală prevede că se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive atunci când instanţa nu a fost compusă potrivit legii. De altfel, excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată poate fi invocată oricând de instanţă din oficiu şi de părţile din raportul juridic dedus judecăţii. Prin urmare, nici eventuala nelegală compunere a unui complet de judecată nu se poate constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională.
    În concluzie, nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională pe care Curtea Constituţională să îl poată soluţiona în legătură cu nelegala compunere a unor complete specializate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar interferenţa astfel realizată în competenţa instanţelor judecătoreşti încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi pe cel al securităţii juridice.

    7. Cu privire la pretinsa încălcare de către instanţa supremă a principiului liberului acces la justiţie învederăm faptul că, în această materie, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:
    "33. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24)."
    Privit din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul liberului acces la justiţie nu prezintă elemente de legătură cu problematica specializării judecătorilor şi a înfiinţării completurilor specializate şi, prin urmare, dispoziţiile legale referitoare la specializarea judecătorilor nu produc efecte asupra garantării liberului acces la justiţie. Aşadar, judecarea infracţiunilor de corupţie de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi în materia infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, nu poate aduce nicio atingere liberului acces la justiţie.

    8. Cu privire la pretinsa încălcare de către instanţa supremă a imparţialităţii magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, învederăm faptul că, în domeniul imparţialităţii subiective şi obiective, în considerentele Deciziei nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
    "16. (...) Referitor la imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparţialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (paragraful 30). Această definiţie este reluată şi în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea de la Strasbourg arată că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47). În schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Acest demers se bazează pe o abordare funcţională sau organică, ce priveşte în special ipoteza aceluiaşi magistrat care a exercitat funcţii succesive asupra aceluiaşi justiţiabil (Hotărârea din 5 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121).
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în paragraful 97 al Hotărârii din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, că demersul obiectiv se axează în principal pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură (a se vedea cauzele curţilor marţiale, de exemplu, Miller şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 45.825/99, 45.826/99 şi 45.827/99, 26 octombrie 2004; a se vedea şi cauzele privind rolul dual al judecătorului, de exemplu, Meznaric împotriva Croaţiei, nr. 71.615/01, 15 iulie 2005, pct. 36, şi Wettstein împotriva Elveţiei, nr. 33.958/96, pct. 47, în care avocatul care îi reprezenta pe adversarii reclamantului l-a judecat ulterior pe reclamant în cadrul unui set de proceduri şi, respectiv, al unei proceduri concomitente) care justificau obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea instanţei (...)."
    În raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la elementele care sunt de natură să pună în discuţie imparţialitatea obiectivă, constatăm că specializarea judecătorului nu se circumscrie sferei acestor elemente şi, în consecinţă, judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi, nu este de natură să afecteze imparţialitatea instanţei în sens obiectiv.

    Din toate aspectele relevate anterior în prezenta opinie rezultă că întreaga conduită instituţională a instanţei supreme a reflectat interpretarea cu bună-credinţă a principiilor şi normelor constituţionale şi legale incidente, în spiritul respectării literei şi spiritului legii şi în sensul atingerii scopului protejat de lege, şi nu în sensul contrar al împiedicării sau al blocării activităţii Parlamentului.
    *
    * *
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit:
    • în principal, să constate inadmisibilitatea sesizării, întrucât:
    - aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, respectiv de preşedintele Camerei Deputaţilor, ci de un vicepreşedinte al Camerei, domnul Florin Iordache, iar, conform Constituţiei, atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării;
    – nu sunt întrunite elementele constitutive, respectiv criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii, în cadrul fixat chiar de instanţa de contencios constituţional pentru acest tip de cauze, nici chiar în interpretarea cea mai relaxată pe care jurisdicţia constituţională o dă mai recent acestei noţiuni;

    • în subsidiar, să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, deoarece:
    - nu s-a putut stabili o încălcare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a competenţelor pe care Constituţia şi legea i le conferă;

    • nu s-a putut stabili o imixtiune sau o substituire din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în competenţele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României, de vreme ce Parlamentul a adoptat legi (Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) necorelate între ele, iar Înalta Curte nu a făcut altceva decât să le aplice în sensul producerii de efecte juridice de către ambele;
    • Prin decizia adoptată în baza opiniei majoritare şi soluţia oferită pentru dezlegarea pretinsului conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională a intervenit în mod arbitrar şi fără a avea vreo competenţă în sfera activităţii judiciare, pe de o parte, soluţionând în locul instanţelor de drept comun şi în afara oricărui cadru procesual legal o inedită excepţie procesuală ce ar viza o pretinsă nelegală compunere a unor completuri de judecată, iar pe de altă parte, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat şi afectând independenţa justiţiei.



                    Judecători,
                    dr. Livia Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice