Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 412 din 24 septembrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1)-(8) şi ale art. 2 alin. (1), (2) şi (6) din aceasta

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 412 din 24 septembrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1)-(8) şi ale art. 2 alin. (1), (2) şi (6) din aceasta

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 885 din 26 septembrie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Elena-Simina       │- preşedinte      │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian-Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena     │-                 │
│Chiorean           │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, obiecţie formulată de un număr de 28 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.964 din 8 septembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.029A/2025.
    2. De asemenea, pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, obiecţie formulată de un număr de 57 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar al S.O.S. România şi Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.009 din 9 septembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.057A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, raportate la art. 114 şi la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 41, art. 53, art. 114, art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    4. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată, în primul rând, că legea criticată contravine dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, această lege fiind adoptată cu depăşirea limitelor cunoscute pentru procedura angajării răspunderii Guvernului. Astfel, deşi Constituţia nu stabileşte, prin dispoziţiile art. 114, nicio limitare expresă ataşată instituţiei angajării răspunderii Guvernului, Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, are dreptul şi chiar obligaţia de a asigura interpretarea textului constituţional atunci când aceasta se impune, precum şi de a scoate în evidenţă acele aspecte care intră în contradicţie cu Legea fundamentală.
    5. Din perspectiva celor trei modalităţi de legiferare, procedura angajării răspunderii Guvernului este una excepţională, destinată unor situaţii de urgenţă şi unor politici generale. În jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, Curtea a stabilit că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ţinânduse seama de îndeplinirea cel puţin a următoarelor exigenţe: existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor preconizate; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; aplicarea imediată a legii în cauză. Astfel, deşi urgenţa reglementării nu trebuie să îmbrace neapărat forma unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare ar putea fi, cu respectarea tuturor condiţiilor aplicabile, asigurată prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, Curtea a statuat constant în jurisprudenţa sa că aceasta trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată (Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, paragraful 129). O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără, însă, a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, paragraful 72).
    6. Or, din analiza parcursului pe care l-a avut legea criticată, precum şi din analiza documentului său de motivare, nu rezultă cu claritate nici existenţa unei urgenţe, nici necesitatea ca reglementarea să fie adoptată cu maximă celeritate. Văzând expunerea de motive a legii, mai exact referirea la faptul că măsurile preconizate sunt adoptate „în vederea punerii în aplicare a Programului de Guvernare aprobat de Parlamentul României prin Hotărârea Parlamentului nr. 25/2025 - pct. VIII - Reforma autorităţilor autofinanţate“, se arată că îşi găsesc în mod direct aplicabilitatea considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, prin care a admis obiecţia de neconstituţionalitate.
    7. Totodată, se observă că, deşi nu este prevăzut un termen de intrare în vigoare a legii criticate, astfel că se aplică dispoziţiile art. 78 din Constituţie, intrând în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, aplicarea concretă a principalelor măsuri previzionate de aceasta se face la un termen ulterior, respectiv 1 ianuarie 2026, conform art. 2 alin. (2) din lege. Astfel, aplicarea în timp a legii nu este imediată, iar perioada de timp preconizată ar fi fost suficientă pentru ca procedura legislativă parlamentară, fie ea cea obişnuită sau cea de urgenţă, să fie urmată, respectânduse astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare şi organ reprezentativ suprem al poporului.
    8. În acelaşi timp, se susţine că folosirea acestei proceduri pentru detalii de organizare internă ale unor autorităţi administrative autonome reprezintă o deturnare de la scopul art. 114 din Constituţie.
    9. În continuare, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia procedura angajării răspunderii, reglementată de art. 114 din Constituţie, nu poate fi folosită pentru ca Guvernul să se substituie practic Parlamentului (Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010).
    10. Astfel, din analiza actelor normative care stau la baza înfiinţării celor trei autorităţi administrative autonome la care se referă legea criticată - Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (denumită în continuare ANRE), Autoritatea de Supraveghere Financiară (denumită în continuare ASF) şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (denumită în continuare ANCOM) - precum şi din analiza reglementării constituţionale a statutului autorităţilor administrative autonome, astfel cum a fost aceasta reflectată inclusiv în jurisprudenţa Curţii, reiese că acţiunea Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului pentru proiectul de lege privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome reprezintă o imixtiune a acestuia în sfera atribuţiilor rezervate Parlamentului, respectiv cele privitoare la exercitarea de către acesta a controlului parlamentar pe care îl are cu privire la activitatea desfăşurată de către cele trei autorităţi autonome menţionate. Modificările organizatorice şi structurale în cadrul autorităţilor de reglementare reprezintă una dintre modalităţile concrete de realizare a controlului parlamentar asupra activităţii acestora, astfel că asemenea modificări trebuie să fie adoptate ca urmare a unei dezbateri parlamentare reale şi ca expresie a controlului Parlamentului asupra activităţii autorităţilor administrative autonome menţionate.
    11. Totodată, din perspectiva măsurilor propuse de legea criticată, se susţine utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute la art. 114 din Constituţie, având în vedere că acestea aduc atingeri drepturilor persoanelor care activează în cadrul celor trei autorităţi. Or, având în vedere modalităţile de declanşare a procedurii de legiferare în domeniul vizat pe care le avea la dispoziţie, Guvernul putea să îşi exercite propriul drept de iniţiativă legislativă - procedura parlamentară fiind pe deplin aplicabilă, asigurându-se astfel cadrul necesar pentru realizarea unei dezbateri reale şi veritabile asupra soluţiilor legislative propuse, sau putea să emită o ordonanţă de urgenţă (având în vedere că legea trebuie să fie lege organică, potrivit art. 117 din Constituţie). Se constată, aşadar, o ocolire a procedurilor de urmat pentru astfel de situaţii, fără ca aceasta să fie justificată de existenţa unei veritabile urgenţe care să legitimeze uzitarea de către Guvern a procedurii angajării răspunderii în faţa Parlamentului, ceea ce conduce la neconstituţionalitatea legii criticate, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 şi nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009.
    12. În final, se arată că Guvernul şi-a angajat răspunderea în aceeaşi zi, în mod succesiv, asupra a cinci proiecte de legi, între care se regăseşte şi cea care constituie obiectul prezentei sesizări de neconstituţionalitate. Motivarea pentru care s-a recurs la această soluţie a fost aceea de a se „ocoli“ Curtea Constituţională, respectiv de a se elimina riscul ca aceasta să invalideze un pachet în care să se afle încorporate cinci proiecte legislative cuprinzând modificarea a numeroase legi. Or, este nelegitimă atât motivarea care a stat la baza unei asemenea proceduri, cât şi procedura în sine. Ambele relevă o formă brutală de subrogare a Guvernului, adică a executivului, în activitatea Parlamentului şi de infirmare pe această cale a rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, consfinţit de art. 61 din Constituţie.
    13. Faţă de toate acestea, autorii obiecţiei arată că la data de 3 septembrie 2025 au sesizat Comisia de la Veneţia şi GRECO, sens în care solicită consultarea Curţii Constituţionale cu organismele europene.
    14. În al doilea rând, se susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, deoarece, examinând expunerea de motive a Proiectului de lege PL-x nr. 245/2025, se observă că instrumentul de motivare al actului normativ este prezent doar în mod formal, fără să conţină o veritabilă argumentare a soluţiilor legislative propuse. Astfel, expunerea de motive conţine doar o prezentare generică a surselor proiectului de act normativ şi o prezentare sumară a situaţiei actuale, urmată de redarea conţinutului unor prevederi legale din cadrul actelor normative care reglementează înfiinţarea şi organizarea celor trei autorităţi administrative autonome vizate de proiectul de lege, iar rubrica schimbărilor preconizate conţine strict o preluare a textului măsurilor propuse din corpul proiectului de lege, respectiv dintr-o formă iniţială a acestuia, sub denumirea generică de „măsuri de eficientizare a activităţii unor autorităţi administrativ autonome în vederea asigurării sustenabilităţii financiare a României“. Din conţinutul expunerii de motive lipseşte orice informaţie referitoare la impactul socioeconomic: beneficii şi costuri estimate, ca urmare a intrării în vigoare a actului normativ, impactul social, cel asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, impactul macroeconomic etc. În cazul acestor aspecte se menţionează că actul normativ nu s-ar referi la acest subiect. De asemenea, lipseşte orice referire la impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), precum şi informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri. În cazul acestora, iniţiatorul prevede că nu este cazul vreunui impact financiar asupra bugetului general consolidat pe termen scurt sau lung.
    15. Se susţine că, în fapt, lipseşte orice argument privitor la impactul preconizat al actului normativ, în condiţiile în care acest proiect vizează, în cea mai mare parte a sa: măsuri de reducere a posturilor personalului contractual şi de reconfigurare a organigramelor autorităţilor publice de reglementare vizate, care beneficiază de autonomie organizatorică şi funcţională prevăzută în mod expres la nivel de legislaţie naţională şi europeană şi care reglementează şi supraveghează pieţele din sectoare de importanţă strategică naţională - sectorul financiar nebancar, sectorul energiei, sectorul comunicaţiilor electronice şi serviciilor digitale şi poştale; măsuri de reducere a salariilor personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă încheiate în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii; măsuri de limitare a numărului de posturi din anumite structuri organizatorice şi referitoare la stabilirea atribuţiilor personalului angajat.
    16. Totodată, legea criticată nu este avizată de Ministerul Finanţelor, acesta motivând refuzul de a aviza proiectul de act normativ prin faptul că proiectul de lege nu conţine aspecte de natură bugetară, care să atragă competenţa acestui minister. Or, în contextul propus, nu se poate vorbi despre absenţa oricărui impact, anume al unuia negativ asupra veniturilor bugetare, pe seama reducerii încasărilor din impozitul pe venit şi, respectiv, din contribuţiile la asigurări, ca urmare a reducerii unor salarii care nu sunt finanţate din bugetul de stat. Astfel, în contextul reducerii numărului de posturi şi a nivelului salariilor de bază şi/sau a indemnizaţiilor personalului, devine evidentă cel puţin existenţa unei diminuări directe a nivelului contribuţiilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat. Cu titlu de exemplu, luând în considerare o ipoteză teoretică a încetării contractelor individuale de muncă doar pentru un număr de 50 de salariaţi din cadrul fiecăreia dintre cele trei autorităţi, precum şi o reducere de 30% a nivelului salariilor, aplicată prin raportare la salariul mediu net în cadrul celor trei autorităţi şi la numărul personalului existent, impactul financiar negativ al legii criticate ar fi de 69 milioane lei, la veniturile bugetare, în fiecare din următorii patru ani (2026-2029), din care 10,8 milioane lei la bugetul de stat şi 58,2 milioane lei la bugetul asigurărilor sociale de stat, în fiecare dintre următorii patru ani. Chiar şi în ipoteza puţin probabilă în care toţi cei 150 de salariaţi disponibilizaţi din ipoteza teoretică amintită se angajează în mediul privat, imediat, integral şi cu cel puţin acelaşi salariu, impactul financiar negativ ar fi de 50 milioane lei, din care 7,8 milioane lei la bugetul de stat (valori anuale, 2026-2029).
    17. Totodată, pe fondul disponibilizărilor de personal efectuate în condiţiile prevăzute de proiectul de lege analizat, devine evidentă şi existenţa unui impact în sensul creşterii directe a cheltuielilor bugetare aferente bugetului asigurărilor sociale de stat.
    18. Pentru aceste considerente, se susţine că lipsa motivării reale şi efective a soluţiilor legislative din cazul de faţă denotă caracterul unei intervenţii legislative arbitrare şi este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, circumscrise cerinţelor de calitate şi predictibilitate a legii, cu raportare la cele ale art. 6 şi ale art. 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi, între valorile sale, principiul dreptăţii. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019, paragrafele 79-81.
    19. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că legea criticată încalcă autonomia autorităţilor administrative autonome, contravenind astfel dispoziţiilor art. 117 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece: impune reducerea obligatorie a numărului de posturi din cadrul ANRE, ASF şi ANCOM, după criterii procentuale fixe [art. 1 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 2 alin. (1), (2) şi (6)]; stabileşte limitarea funcţiilor-suport la maximum 20% din numărul total de posturi [art. 1 alin. (4)]; impune reducerea cu 30% a salariilor şi indemnizaţiilor personalului şi membrilor organelor de conducere [art. 1 alin. (6) şi (7)]; stabileşte eliminarea, până la data de 31 decembrie 2028, a dreptului la bonusuri şi prime pentru membrii consiliilor de conducere [art. 1 alin. (2)]; instituie obligaţia ca organigramele şi grilele de salarizare ale instituţiilor autonome indicate să fie prezentate Parlamentului şi Guvernului României spre validare [art. 1 alin. (1) şi (6)].
    20. După cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, ale art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară şi ale art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, cele trei autorităţi vizate de legea criticată au fost înfiinţate ca autorităţi administrative autonome, dând, astfel, substanţă prevederilor art. 117 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Totodată, dispoziţiile actelor normative indicate consacră calitatea subiecţilor de drept de autorităţi administrative autonome în virtutea rolului şi atribuţiilor pe care aceste autorităţi le exercită în domeniile de activitate stabilite de legiuitor, acestea acţionând în mod independent din perspectivă decizională, în regim de putere publică şi pentru satisfacerea unui interes legitim public.
    21. Aşadar, în acord cu dispoziţiile normei fundamentale şi ale actelor normative de înfiinţare, cele trei autorităţi se bucură de autonomie decizională, funcţională şi organizatorică. Or, autonomia presupune independenţă în adoptarea propriilor regulamente de organizare şi funcţionare, libertatea de a-şi stabili organigrama şi politica de resurse umane, precum şi protecţie împotriva ingerinţelor excesive din partea legislativului sau executivului. Desigur, autonomia autorităţilor administrative autonome nu reprezintă un concept absolut, menit să disocieze complet activitatea şi funcţionarea acestor entităţi de atributul de reglementare al puterii legislative, însă exercitarea acestui atribut nu trebuie realizată de o manieră care să conducă la lipsirea de substanţă a acestei caracteristici distincte şi definitorii a autorităţilor administrative autonome.
    22. În materia autonomiei organizatorice a acestor autorităţi, legiuitorul a stabilit deja că atributul gestionării resurselor umane aferente desfăşurării activităţii în condiţii optime revine exclusiv conducerii acestor entităţi. În acest sens sunt dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. f) şi m) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Aceste norme reprezintă transpunerea, în actele normative de organizare şi funcţionare a celor trei autorităţi administrative, a atributului autonomiei consacrate de legiuitorul constituţional prin dispoziţiile art. 117 alin. (3).
    23. De altfel, atributul autonomiei celor trei autorităţi reprezintă o cerinţă imperativă a legiuitorului unional, după cum rezultă din prevederile Directivei 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Directivei 2002/92/CE şi a Directivei 2011/61/UE, ale Directivei (UE) 2019/944 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de modificare a Directivei 2012/27/UE şi ale Directivei (UE) 2018/1972 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice. Potrivit normelor invocate, autonomia celor trei autorităţi este determinată, în mod imperativ, tocmai de rolul pe care aceste entităţi trebuie să îl exercite pe pieţele pe care le reglementează şi supraveghează, activităţi care pot fi realizate numai în lipsa oricăror ingerinţe în organizarea şi funcţionarea acestora.
    24. Cu toate acestea, legea criticată înfrânge tocmai acest principiu constituţional menit să garanteze exercitarea de către autorităţile administrative autonome a atribuţiilor specifice în condiţii optime, fără interferenţe majore din partea puterii legislative sau executive. Chiar dacă, la nivel pur formal, actul normativ supus controlului de constituţionalitate nu vine să elimine instrumentul juridic prin care se realizează administrarea resursei umane, respectiv actul care emană de la conducerea autorităţii administrative, prin impunerea unor indicatori precişi de natură procentuală de reducere a personalului existent sau de stabilire a unui raport proporţional între funcţiile de specialitate şi cele considerate suport, aduce atingere înseşi esenţei atributului decizional care ar trebui să fundamenteze actul de management al conducerii autorităţii. Astfel, chiar executivul se substituie conducerilor autorităţilor administrative autonome prin impunerea propriei viziuni cu privire la administrarea componentei de resursă umană, componentă fără de care conceptul de autonomie nu poate fi definit în mod corespunzător.
    25. Totodată, legea criticată apare ca fiind contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 117 alin. (3) şi din perspectiva măsurilor referitoare la reducerile previzionale asupra salariilor, indemnizaţiilor, bonusurilor sau primelor acordate personalului autorităţilor administrative autonome, respectiv organelor de conducere ale acestor entităţi. Prin diminuarea, respectiv interzicerea/plafonarea acordării acestor drepturi băneşti este afectată capacitatea acestor autorităţi de a-şi administra resursele financiare, aspect de natură să dilueze substanţa autonomiei avute în vedere de legiuitorul constituţional. Astfel, prin impunerea unei diminuări generalizate a salariilor de bază sau a indemnizaţiilor cu un procent de 30%, fără ca acest aspect să rezulte dintr-o analiză fundamentată realizată de conducerea autorităţilor administrative autonome cu privire la eficienţa şi eficacitatea resursei umane existente, se produce o ingerinţă majoră în capacitatea entităţilor în cauză de a-şi administra resursele, atributul statuat de legiuitor în cadrul dispoziţiilor art. 117 alin. (3) din Constituţie fiind redus la o formă fără conţinut.
    26. În final, se susţine că, prin instituirea obligaţiei de a prezenta în faţa Comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi din Camera Deputaţilor, respectiv în faţa Guvernului a unor rapoarte şi note de informare cu privire la modificarea organigramelor şi grilelor de salarizare în acord cu indicatorii stabiliţi de legea criticată, se realizează o ingerinţă în dreptul de administrare autonomă a resurselor prin plasarea autorităţilor în cauză într-o poziţie de dependenţă faţă de Parlament şi Guvern, contrar normelor art. 117 alin. (3) din Constituţie, care au în vedere tocmai prevenirea oricăror astfel de ingerinţe în funcţionarea autonomă a entităţilor în cauză. În acest sens, se invocă argumente din doctrină, fără a se cita sursa.
    27. În concluzie, se susţine că măsurile preconizate referitoare la administrarea componentei de resursă umană atrasă de către cele trei autorităţi administrative autonome, atât din perspectiva existenţei raporturilor de muncă, cât şi prin prisma nivelului de remunerare a activităţii prestate, sunt de natură să producă o alterare consistentă a atributului autonomiei consacrat de legiuitorul constituţional prin dispoziţiile art. 117 alin. (3).
    28. Se mai susţine că prevederile art. 1 alin. (2), (4) şi (6) din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece măsurile de reducere a personalului, a salariilor, precum şi celelalte măsuri impuse prin lege se aplică exclusiv autorităţilor prevăzute la art. 1 alin. (1), respectiv ANRE, ASF şi ANCOM, deşi toate autorităţile administrative autonome existente la nivel naţional sunt reglementate în baza aceluiaşi cadru constituţional, a unui cadru legal similar din perspectiva independenţei funcţionale şi a unor principii uniforme, aflânduse astfel în situaţii juridice similare, de exemplu, Banca Naţională a României şi Consiliul Naţional al Audiovizualului. Astfel, prin prevederile art. 1 alin. (2) şi (6) din legea criticată, se realizează o situaţie de tratament inegal în ce priveşte personalul salariat al celor trei autorităţi vizate, prin raportare la personalul salariat din cadrul celorlalte autorităţi publice autonome existente la nivel naţional, aflate în situaţii similare.
    29. De asemenea, dispoziţiile art. 1 alin. (6) prevăd reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau al indemnizaţiilor personalului prin raportare la un moment anterior prestabilit, data de 1 iulie 2025, fapt ce instituie o situaţie legală discriminatorie incompatibilă cu drepturile constituţionale. Astfel, între data prestabilită - 1 iulie 2025 (reperul necesar a fi luat în calcul pentru aplicarea reducerii) - şi data aplicării dispoziţiei normative, respectiv termenul maxim la care obligaţia de reducere a salariilor trebuie să producă efecte (1 ianuarie 2026), pot interveni situaţii generate de aplicarea unor norme legale sau dispoziţii din contractele de muncă în vigoare, de natură să determine modificarea nivelului salarial al personalului vizat de această dispoziţie normativă, cum este, spre exemplu, majorarea salariului de bază generată de trecerea într-o tranşă superioară de vechime în muncă, în acest caz, raportarea reducerii la nivelul salariului de bază al salariatului la data de referinţă de 1 iulie 2025, iar nu la momentul aplicării normei, determinând pentru salariatul în cauză o reducere efectivă a salariului în plată mai mare de 30% a nivelului salariului său de bază; diminuarea nivelului salarial ca urmare a mutării pe o funcţie de nivel inferior, după data de 1 iulie 2025, în acest caz, raportarea la nivelul salariului de bază al salariatului la data de referinţă de 1 iulie 2025, iar nu la nivelul diminuat existent la momentul aplicării normei, determinând pentru salariatul în cauză o reducere efectivă a salariului în plată mai mică de 30% a nivelului salariului său de bază.
    30. De asemenea, în aceeaşi perioadă, pot interveni situaţii de natura unor încadrări în muncă a unor noi salariaţi, în cadrul autorităţilor vizate, caz în care prevederea care instituie reducerea nivelului salariului de bază nu este aplicabilă şi nu afectează drepturile salariale ale angajaţilor încadraţi în muncă după data de 1 iulie 2025, spre deosebire de cele ale angajaţilor existenţi la aceeaşi dată.
    31. Aşadar, aplicarea aceleiaşi reglementări determină diferenţe nejustificate între salariaţii autorităţilor publice vizate, aflaţi în situaţii diferite faţă de data de reper, 1 iulie 2025. În acest fel, se realizează o situaţie de tratament inegal generată de impunerea mecanică a unei date reper anterioare momentului aplicării actului normativ, fără a ţine cont de situaţii care pot apărea obiectiv în derularea raporturilor de muncă. Consecinţa o reprezintă crearea unui efect de discriminare inclusiv în interiorul autorităţilor publice vizate de măsura propusă între salariaţii acestor autorităţi.
    32. Prevederile art. 1 alin. (4) din legea criticată instituie obligaţia respectării unor reguli cu privire la normativul de personal, şi anume a regulilor prevăzute conform dispoziţiilor art. XLVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare - care se aplică la nivelul tuturor agenţiilor/ autorităţilor/instituţiilor publice autonome -, dar şi respectarea unor criterii suplimentare, aplicabile strict celor trei autorităţi administrative autonome vizate de acest proiect de act normativ, prevăzute conform lit. a)-c) ale alin. (4): limitarea numărului posturilor din cadrul structurilor organizatorice care asigură suportul autorităţilor autonome [lit. a)]; includerea doar a posturilor care au corespondent în Clasificarea Ocupaţiilor din România [lit. b)]; interdicţia dublării activităţii prestate de vicepreşedinţii autorităţilor prin atribuţiile posturilor de directori generali [lit. c)].
    33. În acest fel, prin prevederile criticate, se realizează o discriminare referitoare la cele trei autorităţi administrative autonome vizate, care sunt supuse unor limitări suplimentare aplicabile regimului organizatoric, faţă de celelalte autorităţi publice autonome, aflate în situaţii similare, în cazul cărora nu sunt prevăzute astfel de criterii limitative referitoare la organigramele acestora. Această discriminare se răsfrânge în mod direct asupra personalului salarial al autorităţilor autonome vizate de măsura propusă, care poate fi supus unor măsuri de încetare a contractelor individuale de muncă suplimentare pragului direct de reducere (de 30%), prevăzut prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) al aceluiaşi proiect de lege, ca efect al desfiinţării posturilor.
    34. Totodată, se arată că Legea nr. 141/2025 privind unele măsuri fiscal-bugetare (pachetul nr. 1 de măsuri de eficientizare a cheltuielilor, pentru care Guvernul României şi-a asumat răspunderea şi care a trecut controlul de constituţionalitate) cuprinde deja măsuri aplicabile tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice pentru limitarea cheltuielilor de personal şi încadrarea în bugetul aprobat, în condiţiile legii. Prin acest act normativ adoptat recent, chiar în cadrul aceloraşi pachete menite să asigure sustenabilitatea financiară a României, s-a reglementat expres, la art. XXI alin. (2), responsabilitatea tuturor ordonatorilor de credite de a dispune măsurile necesare în vederea încadrării în bugetul aprobat, în condiţiile legii, recurgând, fără a se limita la acestea, la măsurile prevăzute la art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea responsabilităţii fiscal bugetare nr. 69/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Alin. (5) al art. 18 din Legea responsabilităţii fiscal bugetare indicată mai sus prevede obligaţia ordonatorilor principali de credite să întreprindă măsurile necesare pentru limitarea cheltuielilor de personal „inclusiv prin reducerea numărului de posturi finanţate şi bugetele acestora şi respectiv disponibilizarea, în condiţiile legii, a unei părţi din personalul încadrat“.
    35. Tot prin Legea nr. 141/2025 s-a introdus un articol nou în completarea Legii responsabilităţii fiscal bugetare, respectiv art. 18^1, prin care s-a reglementat explicit obligaţia ordonatorilor de credite de a întreprinde toate măsurile necesare în vederea încadrării în cheltuielile de personal aprobate, recurgând, dar fără a se limita la acestea, la măsurile prevăzute la art. 18 alin. (2), (5) şi (6), care pot viza reduceri salariale, reducerea numărului de posturi, disponibilizări, interzicerea acordării unor drepturi.
    36. Prin urmare, deşi există cadru legal în vigoare, accentuat chiar prin măsurile adoptate prin primul pachet de măsuri menite să asigure eficientizarea cheltuielilor şi sustenabilitatea financiară a României, prin legea criticată, Guvernul a înţeles să stabilească arbitrar şi fără nicio justificare procente de reducere de personal şi, respectiv, de reduceri salariale, lipsind practic ordonatorii de credite ai celor trei autorităţi administrative autonome de posibilitatea legală de a îşi organiza propria activitate şi de a identifica şi adopta propriile măsuri privind politica de personal, în acord cu activitatea specifică desfăşurată, cu nevoia reală de personal şi ţinând cont de cadrul legal aplicabil fiecăreia dintre acestea, inclusiv în ceea ce priveşte aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli.
    37. Se creează astfel o diferenţă semnificativă de tratament cu caracter discriminatoriu pentru cele trei autorităţi administrative autonome, în pofida existenţei unui cadru legal aplicabil tuturor instituţiilor publice care reglementează măsuri de eficientizare în domeniul responsabilităţii fiscal bugetare. Astfel, aceste reglementări instituie măsuri contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice. Pe de o parte, măsurile propuse instituie diferenţe de tratament care nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă, iar, pe de altă parte, fără o justificare raţională şi obiectivă, acestea impun acelaşi tratament juridic pentru situaţii diferite în mod obiectiv. Or, acest principiu constituţional impune statului obligaţia asigurării unui cadru legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situaţii juridice similare, astfel încât acestea să fie egale în drepturi, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi prevederea unui tratament care să ţină cont de situaţiile diferite, pe baze raţionale şi obiective. În acest sens, se invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 168 din 10 decembrie 1998, nr. 231 din 25 mai 2004 şi nr. 368 din 5 iulie 2022, precum şi Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Şerife Yigit împotriva Turciei, paragrafele 68 şi 69.
    38. O altă critică de neconstituţionalitate intrinsecă priveşte lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (6) din legea criticată, ceea ce aduce atingere principiilor legalităţii şi securităţii raporturilor juridice consacrate de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000.
    39. Astfel, se arată că dispoziţiile art. 1 alin. (6) din legea criticată prevăd obligaţia conducerilor celor trei autorităţi de a prezenta un raport, respectiv o notă de informare, prin care să se detalieze o nouă grilă de salarizare care să prevadă o reducere salarială a personalului, fără, însă, a reglementa demersul ulterior care ar trebui realizat pentru modificarea raporturilor de muncă ale personalului, modificare care să reflecte noua grilă de salarizare, în condiţiile în care acest element al raportului de muncă formează obiectul negocierilor individuale şi colective. Mai exact, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute de lege ale contractului individual de muncă în timpul executării acestuia impune încheierea unui act adiţional la contract, anterior producerii modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil. Aşadar, deşi legiuitorul nu a înţeles să prevadă în mod expres în cuprinsul normei criticate modificările contractuale care ar trebui realizate, impunând doar conducerilor celor trei autorităţi să realizeze noi organigrame şi grile de salarizare (transpunerea acestor acţiuni în cadrul raporturilor de muncă individuale reprezentând rezultatul unei interpretări pe cale de consecinţă, iar nu un caracter expres), norma în cauză nici nu stabileşte procedura care ar trebui urmată în vederea încheierii unor acte de dreptul muncii de natură bilaterală. În acest fel, destinatarii normei sunt lipsiţi de previzibilitatea care ar trebui să caracterizeze norma legală, atribut de natură să permită acestora să identifice conduita legală care ar trebui urmată în vederea îndeplinirii scopului legii.
    40. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (6) din legea criticată, destinatarii normei, respectiv conducerile celor trei autorităţi administrative autonome, sunt obligate să prezinte Parlamentului şi Guvernului câte un raport, respectiv o notă de informare, cu privire la noile organigrame şi grile de salarizare, fără ca normele supuse controlului de constituţionalitate să reglementeze şi efectele acestui demers. Mai precis, dispoziţiile în cauză nu stabilesc dacă demersul autorităţilor se finalizează printr-o aprobare a instrumentelor prezentate, acestea nu reglementează ipoteza în care Parlamentul sau Guvernul îşi manifestă dezaprobarea cu privire la conţinutul instrumentelor respective şi nici nu identifică, eventual, care ar fi termenul şi procedura de urmat în acest din urmă scenariu. Astfel, lipsa de reglementare clară dă naştere unei incertitudini juridice şi creează riscul unor blocaje instituţionale.
    41. Or, o atare modalitate de redactare a textului creează premisele unei aplicări discreţionare a legii şi conduce la înfrângerea art. 1 alin. (5) din Constituţie, demonstrând o lipsă de coerenţă a reglementărilor prezentate.
    42. Totodată, se susţine că sintagma „o grilă de salarizare care să prevadă o reducere de 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, venind astfel în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    43. Astfel, potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune. Astfel, se constată o necorelare a textului criticat cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, care stabilesc faptul că orice modificare a unuia dintre elementele contractului individual de muncă, în timpul executării acestuia, impune încheierea unui act adiţional la contract. În concret, pentru a ajunge la scopul urmărit de legiuitor prin norma insuficient de precis formulată, autorităţile autonome afectate (din calitatea lor de angajatori) au la îndemână următoarele două modalităţi, potrivit dispoziţiilor citate anterior din Codul muncii: a) încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă al fiecărui salariat. Din această perspectivă, legea este insuficient de precisă, deoarece conduce la situaţia în care autorităţile chemate să aplice dispoziţia criticată sunt puse în situaţia în care nu pot îndeplini obligaţia prevăzută de lege în lipsa consimţământului fiecărui salariat în parte, nefiind prevăzută conduita de urmat în cazul refuzului salariatului de a încheia actul adiţional; b) modificarea unilaterală a salariilor personalului angajat, considerând că modificarea este prevăzută de lege. Din această perspectivă, norma este defectuoasă, deoarece nu prevede în mod expres o diminuare cu un anumit procent a fiecărui salariu individual de bază în parte, ci numai obligaţia prezentării în cadrul celor două comisii parlamentare şi a trimiterii unei note de informare către Guvern care să conţină o grilă de salarizare care să prevadă o anumită reducere a nivelului salariilor prevăzute în statul de funcţii la o anumită dată. Astfel, nu se poate considera că norma criticată reprezintă un veritabil temei pentru ca angajatorii să poată interveni în mod unilateral în cadrul raporturilor de muncă, ajungându-se la situaţia imposibilităţii de aplicare a normei.
    44. În consecinţă, se susţine că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul cerinţei de calitate a legii, ceea ce afectează, în mod implicit, şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat de alin. (3) al aceleiaşi norme constituţionale.
    45. Se mai susţine că dispoziţiile legii criticate restrâng dreptul la muncă, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 41 şi 53 din Constituţie. Astfel, legiuitorul constituţional a prevăzut posibilitatea legală de restrângere a unor drepturi şi libertăţi ca fiind o situaţie de excepţie, care trebuie să respecte întru totul exigenţele reglementate în mod explicit pentru a putea prezerva caracterul constituţional al măsurilor prin care restrângerea s-a produs. În consecinţă, nu este suficient ca o măsură de restrângere a unor drepturi sau libertăţi să fie dispusă printr-un act normativ, ci este imperios necesar ca toate garanţiile constituţionale asociate acestui demers să fie pe deplin respectate, în caz contrar întreg demersul legislativ fiind neconstituţional.
    46. Prin dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) şi (6)-(8) şi art. 2 alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate se urmăresc suprimarea raporturilor de muncă ale unui procent considerabil de angajaţi din cadrul celor trei autorităţi indicate în cuprinsul actului normativ în cauză, precum şi reducerea cu 30% a salariului de bază pentru toţi ceilalţi angajaţi şi membri ai conducerilor entităţilor respective. Aşadar, restrângerea adusă dreptului la muncă prin dispoziţiile legii criticate este un aspect de netăgăduit, urmând ca exigenţele de constituţionalitate să fie analizate prin raportare la condiţiile impuse de art. 53 din Constituţie.
    47. Astfel, în ceea ce priveşte scopul legitim al măsurii criticate, se susţine că din lecturarea instrumentului de motivare şi prezentare a legii reiese că măsurile de restrângere a dreptului la muncă au fost determinate de obligaţia statului român de a impune „o serie de măsuri pentru reducerea ponderii cheltuielilor publice în PIB“. Cu alte cuvinte, expunerea de motive care însoţeşte legea supusă controlului de constituţionalitate urmăreşte să arate că prin măsurile dispuse se protejează situaţia economică a ţării. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la conceptul de „securitate naţională“ se susţine că se poate afirma că restrângerea dreptului la muncă al personalului celor trei autorităţi s-ar putea circumscrie „apărării securităţii naţionale“, domeniu prevăzut de art. 53 alin. (1) din Constituţie. Cu toate acestea, simpla identificare a unei arii de activitate sub umbrela căreia măsurile de restrângere a unor drepturi să fie incluse nu reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru ca intervenţia legislativă să fie apreciată drept constituţională, cât timp celelalte condiţii impuse de legiuitorul constituţional nu sunt deopotrivă îndeplinite. Astfel, nu este îndeplinită condiţia prevăzută în mod expres de Constituţie ca orice restrângere adusă unor drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă şi dreptul de proprietate, să fie prevăzută de lege. Faptul că legiuitorul a însărcinat conducerea unor autorităţi publice să decidă modalitatea de aplicare în concret a mecanismelor prevăzute nu echivalează cu o reglementare completă la nivelul legii, astfel cum prevede Constituţia pentru astfel de situaţii. Mai mult decât atât, aplicarea concretă a prevederilor legii criticate efectuată prin act intern al conducerii executive a fiecărei instituţii în parte poate conduce la o aplicare neunitară a dispoziţiilor prevăzute de lege, conducând astfel inclusiv la o situaţie discriminatorie între personalul celor trei autorităţi afectate.
    48. Analizând nevoia legiuitorului de asigurare a stabilităţii economice a ţării, din perspectiva celei de-a doua condiţii, anume a necesităţii de protejare a securităţii economice a statului, prin măsurile de restrângere a dreptului la muncă al personalului celor trei autorităţi autonome, se arată că norma criticată nu întruneşte exigenţele impuse de legiuitorul constituţional. În acest sens, se observă chiar din expunerea de motive că necesitatea alegerii acestui instrument legislativ nu este justificată în niciun fel. Legiuitorul nu prezintă raţiunile pentru care, dintre toate pârghiile aflate la îndemâna sa, doar restrângerea dreptului la muncă este de natură să permită realizarea scopului propus, de protejare a securităţii economice a ţării, astfel încât necesitatea măsurii să fie pe deplin justificată. Mai mult, din analiza comparativă a secţiunilor nr. 2 şi 4 din cuprinsul expunerii de motive reiese, fără echivoc, că invocarea situaţiei economice a statului nu a reprezentat altceva decât un formalism pur, menit exclusiv să nască o aparenţă de constituţionalitate a normei în cauză, cât timp în cuprinsul aceluiaşi instrument de motivare se indică în mod explicit că adoptarea actului normativ în cauză nu are niciun impact „financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani)“. Aşadar, nu doar că necesitatea dispunerii unei astfel de măsuri de restrângere a unui drept nu a fost în niciun fel probată de iniţiator, ci, din contră, s-a prezentat, în mod indirect, faptul că norma legală criticată nu este nicicum în măsură să servească scopului prezentat al legiferării şi, în consecinţă, exigenţa constituţională ce vizează necesitatea măsurii este complet alterată.
    49. În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii măsurii criticate, şi anume a echilibrului dintre afectarea adusă dreptului la muncă al personalului celor trei autorităţi autonome şi beneficiile obţinute din perspectiva scopului urmărit de iniţiator, ca urmare a implementării măsurilor stabilite prin norma criticată, se arată că necesitatea stabilirii unui raport just între cele două elemente este înfrântă pe deplin în condiţiile în care atingerea adusă dreptului la muncă este majoră, indiferent dacă ne raportăm la modificarea/încetarea raporturilor de muncă sau la componenta salarială aferentă acestui raport juridic, iar beneficiile ingerinţei produse sunt descrise sub forma lipsei oricărui impact bugetar. Prin urmare, măsurile stabilite prin norma criticată nu sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat, astfel cum prevăd, în mod imperativ, dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
    50. Referitor la condiţia aplicării în mod nediscriminatoriu a măsurii de restrângere a dreptului la muncă, se arată că norma criticată este de natură să creeze o diferenţă de tratament între cele trei autorităţi autonome vizate de actul normativ în cauză, pe de o parte, şi celelalte autorităţi administrative autonome, pe de altă parte, autorităţi cu privire la care legiuitorul nu a înţeles să dispună asupra resurselor gestionate de acestea. Desigur, egalitatea de tratament nu înseamnă uniformitate, însă diferenţele de tratament juridic sunt permise de norma constituţională doar în cazul în care acestea sunt justificate în mod obiectiv şi rezonabil. Or, legiuitorul nu a înţeles să fundamenteze în mod raţional decizia de a limita aplicabilitatea normei criticate doar la sfera delimitată de cele trei autorităţi. Aşadar, norma în cauză generează o discriminare indirectă între autorităţi cu acelaşi statut constituţional şi, implicit, între personalul acestora.
    51. În ceea ce priveşte condiţia ca restrângerea să nu aducă atingere înseşi existenţei dreptului, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la durata limitată a măsurii şi se arată că una dintre măsurile dispuse prin legea criticată, respectiv reducerea personalului celor trei autorităţi autonome, este de natură să conducă chiar la stingerea dreptului la muncă, dat fiind că implementarea cerinţelor din cuprinsul legii presupune încetarea raporturilor de muncă ale persoanelor care s-ar încadra în criteriile indicate de legiuitor. Totodată, din perspectiva reducerii nivelului de salarizare a personalului care nu va fi afectat de prima măsură, a reducerii de personal, şi aceasta este prezentată în cuprinsul normei criticate ca fiind una de natură permanentă, neafectată de vreun termen sau de vreo durată limitată, aspect care conduce la afectarea substanţei dreptului la muncă, prin afectarea dreptului la salariu. Nu în ultimul rând, chiar şi în privinţa suprimării bonusurilor şi primelor acordate membrilor conducerilor celor trei entităţi, se susţine că stabilirea unei durate mai mari de 3 ani, fără ca acest interval să fie justificat de menţinerea situaţiei excepţionale care a generat restrângerea dreptului în primă instanţă, este de natură să producă o afectare semnificativă a substanţei dreptului la muncă. De altfel, urmărind modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze prin norma criticată măsurile de reducere a personalului şi drepturilor de natură salarială, se observă că intenţia acestuia a fost chiar de suprimare a dreptului personalului în cauză, iar nu doar de restrângere a acestuia exclusiv pe perioada delimitată de existenţa situaţiei excepţionale care a generat intervenţia legislativă.
    52. Totodată, se arată că măsurile preconizate nu respectă exigenţele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în privinţa garanţiei stabilităţii oricărui loc de muncă, privită ca parte integrantă a dreptului la muncă, recunoscut de art. 41 din Constituţie, în acest sens fiind Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015.
    53. În concluzie, se susţine că încetarea raporturilor de muncă, precum şi reducerea nivelului salariilor şi indemnizaţiilor personalului angajat în cadrul autorităţilor autonome vizate nu rezultă ca urmare a unei operaţiuni de veritabilă reorganizare a acestor autorităţi, deci ca un efect al scopului de atins - reorganizarea autorităţilor autonome. Cu alte cuvinte, disponibilizarea colectivă a unui număr ridicat de salariaţi reprezintă un scop în sine avut de legiuitor, iar nu un efect al demersurilor de atingere a unui scop legitim şi compatibil cu prevederile constituţionale şi legale incidente.
    54. Prin urmare, măsurile dispuse prin legea criticată constituie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale (dreptul la muncă, la salariu echitabil), însă fără a respecta condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, astfel că acestea sunt neconstituţionale.
    55. Totodată, se critică lipsa unei limitări temporale a aplicabilităţii măsurilor reglementate. Astfel, se susţine că legea criticată nu prevede o normă care să limiteze în timp aplicarea măsurilor care constrâng autorităţile autonome din perspectiva propriilor politici ce vizează resursele umane şi financiare de care dispun. Deşi Guvernul susţine, în mod artificial, că măsurile ar fi adoptate pe fondul unei situaţii de excepţie şi care necesită, pentru o perioadă de timp, adoptarea unor conduite prudente în ceea ce priveşte alocarea resurselor publice, legea eşuează în a răspunde acestei necesităţi într-un mod proporţional, măsurile preconizate urmând să fie aplicate nelimitat în timp, conducând astfel la o afectare permanentă a independenţei autorităţilor în ceea ce priveşte gestionarea propriilor resurse. În acest sens se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, prin care s-a reţinut că este imperios necesar să existe un caracter temporar, în sensul că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
    56. Se invocă măsura de reducere a sporurilor (şi nu a salariului), adoptată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2025 pentru stabilirea unor măsuri privind personalul plătit din fonduri publice, care, în preambulul său, menţionează că măsurile prevăzute presupun o intervenţie temporară asupra regimului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, în scopul limitării creşterii cheltuielilor bugetare şi al încadrării în ţintele de deficit bugetar asumate de România prin angajamente internaţionale, fiind necesar ca acestea să se aplice pentru o durată determinată, respectiv în perioada cuprinsă între 1 iulie 2025 şi 31 decembrie 2026. Totodată, implementarea acestei măsuri a generat o reducere a salariilor personalului plătit din fonduri publice de maximum 10%, cu încadrare în procentul de 20%, conform măsurii asumate de Guvernul României prin Programul de guvernare 2025-2028.
    57. În concluzie, în lipsa respectării cerinţei privind caracterul temporar al măsurii, diminuarea salariului reprezintă o încălcare a dreptului fundamental la muncă, iar orice măsură de restrângere a unui drept fundamental trebuie să fie aplicată doar atât timp cât aceasta este necesară.
    58. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările au fost transmise preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    59. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    60. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în procedura asumării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu se distinge asupra caracterului acesteia, organic sau ordinar, cu excepţia legilor de revizuire a Constituţiei, unde se prevede o procedură specială (a se vedea Decizia nr. 57 din 12 februarie 2020).
    61. Referitor la critica privind utilizarea în mod abuziv a procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie, se susţine, invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011 şi nr. 298 din 29 martie 2006, că existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este enunţată şi argumentată în expunerea de motive, prin următoarele aspecte: 1) evoluţia deficitului bugetar raportat la traiectoria de ajustare asumată de România; 2) numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie din cauza crizei economice şi a politicii fiscal-bugetare actuale; 3) necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată.
    62. Prin urmare, urgenţa situaţiei este motivată prin angajamentele europene ale României, precum şi de atribuţiile ce îi revin Guvernului pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene.
    63. Cât priveşte necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, se arată că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, această „maximă celeritate“ trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate. Astfel, legea dedusă controlului de constituţionalitate intră în vigoare în termenul constituţional prevăzut la art. 78 din Constituţie, folosindu-se în lege termene-limită statuate prin formula „dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026“. Mai mult, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, răspunzând aceloraşi critici legate de data intrării în vigoare a Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, a stabilit că „predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede este adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare“.
    64. Cu privire la aplicarea imediată a legii, se arată că aplicarea legii criticate este preponderent imediată, însă unele măsuri ce îi însoţesc scopul sunt de durată şi nu pot fi de aplicare imediată, instantanee. Însuşi textul legii reflectă aplicarea imediată a acesteia, statuându-se, prin exemplu: „Până la data de 30 octombrie 2025 conducerile executive…,“, „dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026“.
    65. În final, se invocă deciziile nr. 298 din 29 martie 2006 şi nr. 357 din 22 iulie 2025, prin care Curtea Constituţională a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă nu aduc atingere monopolului legislativ al Parlamentului, atât timp cât aceste modalităţi sunt utilizate în condiţiile prevăzute de Constituţie.
    66. Referitor la critica raportată la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de uniformizare, în sensul de a aplica tuturor cetăţenilor acelaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socioprofesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. În acelaşi timp, presupune şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, dacă situaţiile în care se află cetăţenii sunt diferite. Altfel spus, situaţiilor egale trebuie să le corespundă un tratament juridic egal, iar în cazul situaţiilor diferite, tratamentul juridic trebuie să fie diferit. Prin urmare, legea supusă controlului de neconstituţionalitate nu încalcă principiul egalităţii şi al nediscriminării, neîmplinindu-se niciuna dintre condiţiile deja enunţate.
    67. Referitor la criticile privind lipsa de claritate şi previzibilitate a normelor, se reţine, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că acestea nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară.
    68. Tot referitor la criticile aduse cu privire la previzibilitate, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie.
    69. Prin urmare, Legea nr. 24/2000 nu constituie, în sine, o normă de rang constituţional, chiar dacă nerespectarea prevederilor sale se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 20 ianuarie 2016). Astfel, criteriile stabilite prin Legea nr. 24/2000 nu pot fi absolutizate şi, în consecinţă, se apreciază că instanţa constituţională nu se poate pronunţa şi asupra aplicării in concreto a normelor privind structura actului normativ sau a condiţiilor de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative.
    70. Referitor la pretinsa lipsă a unei motivări reale şi efective a actului normativ, se arată că, din examinarea expunerii de motive a proiectului de lege, întocmită de Guvern, reiese că aceasta identifică atât cadrul normativ supus noilor măsuri legislative, cât şi principalele reglementări conţinute de proiectul de lege, care au fost redactate în concordanţă cu obiectivele vizate de iniţiator. Astfel, măsurile legislative preconizate urmăresc punerea în aplicare a unor dispoziţii cuprinse în Programul de guvernare pentru perioada 2025-2028, pe care Parlamentul l-a aprobat prin Hotărârea nr. 25/2025 pentru acordarea încrederii Guvernului. Conform anexei nr. 2 la hotărâre, printre angajamentele luate de Guvern cu privire la reforma statului şi buna guvernare, la pct. VIII, intitulat „Reforma autorităţilor autofinanţate“, este prevăzută colectarea la buget ori „lăsarea în piaţă“ a economiilor ANCOM, ASF etc., prin măsuri precum: reforma acestor autorităţi, limitarea salarizării în cadrul lor, respectiv reducerea personalului-suport de la nivelul acestora.
    71. Totodată, din examinarea expunerii de motive reiese că Guvernul, prin măsurile preconizate, a avut în vedere, pe lângă îndeplinirea obiectivelor înscrise în Programul de guvernare, şi atingerea următoarelor ţinte: alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în produsul intern brut (a se vedea Planul bugetar-structural pe termen mediu al României, care stabileşte măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creşterea eficienţei şi echităţii sistemului fiscal); corectarea deficitului bugetar excesiv prin adoptarea de măsuri riguroase [a se vedea Recomandarea Consiliului Uniunii Europene din 3 aprilie 2020 (2020/C 116/01) şi angajamentele asumate prin planificarea bugetară pe termen mediu şi lung privind reducerea graduală a deficitului bugetar de la 7,9% din PIB în anul 2024 la sub 3% în anul 2031, pe fondul unei scăderi a ponderii cheltuielilor publice în PIB de la 41,9% la 35,9%, în perioada 2025-2031]; maximizarea încasărilor bugetare prin reglementarea unor măsuri convergente pentru utilizarea eficientă de către autorităţile autonome a resurselor proprii, în vederea aplicării în mod corelativ a dispoziţiilor Legii nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, care reglementează taxa specială datorată anual de aceste autorităţi [a se vedea prevederile art. XLIV alin. (1) din Legea nr. 296/2023, potrivit cărora această taxă se calculează prin raportare la excedentul bugetar, fără a putea fi însă mai mică de 33% din veniturile autorităţii].
    72. Având în vedere toate aceste aspecte, se arată că, fiind în situaţia angajării răspunderii asupra unui proiect de lege, este evident că decizia cu privire la măsurile propuse este a Guvernului, însă, în ceea ce priveşte oportunitatea măsurilor dispuse prin actul normativ, se constată că aceasta nu poate reprezenta motiv de neconstituţionalitate (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 30 din 27 ianuarie 2016 şi nr. 52 din 1 februarie 2018).
    73. Referitor la critica raportată la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, se reţine că, din examinarea sistematică a prevederilor legii contestate şi a expunerii de motive a acesteia, reiese că măsurile reglementate pentru reducerea cheltuielilor de personal la nivelul ANRE, ASF şi ANCOM sunt parte din Programul de guvernare şi urmăresc un scop legitim, care constă în asigurarea stabilităţii economice a ţării prin măsuri pentru creşterea veniturilor la bugetul de stat, sens în care sunt şi prevederile art. XLIV alin. (1) din Legea nr. 296/2023.
    74. Se mai arată că trebuie avute în vedere simultan următoarele aspecte relevante: regimul juridic aplicabil celor trei autorităţi administrative autonome vizate de legea contestată este stabilit infraconstituţional, prin legea organică de înfiinţare a fiecărei autorităţi şi Codul administrativ; situaţia excepţională în care se află statul român, proporţia semnificativă a creanţelor acumulate împotriva acestuia şi necesitatea imperioasă şi urgentă de a asigura stabilitatea economică a statului în contextul de criză naţională şi internaţională; măsurile legale contestate se circumscriu în mod intrinsec scopului avut în vedere de iniţiator, conform motivelor înscrise în expunerea de motive a proiectului de lege, şi se corelează cu dispoziţiile legale în vigoare privind sustenabilitatea financiară a României; măsurile legale contestate asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere, în strânsă legătură cu celelalte măsuri legislative instituite în această perioadă, în vederea reducerii deficitului bugetar; legiuitorul a abilitat conducerile executive ale autorităţilor administrative prevăzute în actul normativ respectiv să aprobe o nouă structură organizatorică/organigramă, respectând principiile, respectiv condiţiile reglementate prin legea în cauză; conducerile executive ale autorităţilor administrative prevăzute în actul normativ trebuie să prezinte comisiilor parlamentare de buget-finanţe şi muncă din Senat şi Camera Deputaţilor noua structură organizatorică/organigramă.
    75. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil autorităţilor vizate, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Legea fundamentală, conform cărora „Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică“. În legislaţia infraconstituţională, regimul juridic general al autorităţilor administrative autonome este configurat în art. 69-74 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care stipulează următoarele: autorităţile administrative autonome sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de legea lor de înfiinţare, organizare şi funcţionare; acestea nu se află în raporturi de subordonare faţă de Guvern, de ministere sau organele de specialitate ale acestora; numirea şi eliberarea din funcţie a conducerii lor se fac de către Parlament, în condiţiile prevăzute de legea de înfiinţare; regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil persoanelor care asigură conducerea acestora şi care au rang de ministru sau secretar de stat este cel prevăzut în Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare; categoriile de personal se stabilesc prin legea de înfiinţare; în exercitarea atribuţiilor proprii, autorităţile administrative autonome emit sau adoptă acte administrative cu caracter normativ sau individual.
    76. Având în vedere acestea, nu se poate reţine instituirea unui tratament juridic diferit faţă de alte autorităţi administrative autonome, deoarece reglementarea unui regim juridic diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane/autorităţi, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea în timp a unor prevederi legale, care nu sunt imuabile, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective.
    77. Mutatis mutandis, nu se pot reţine nici criticile referitoare la încălcarea dreptului la muncă, acestea reprezentând aprecieri personale, nefundamentate în mod obiectiv pe dispoziţiile legii contestate, care nu se subscriu nivelului de relevanţă constituţională impus de prevederile art. 148 din Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 668 din 18 mai 2011 şi nr. 921 din 7 iulie 2011).
    78. Astfel, aspectele invocate de autorii sesizării pun în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale contestate. Or, faptul că pot exista interpretări şi aplicări diferite ale înţelesului unei norme juridice în sens larg nu conduce automat la neconcordanţa acesteia cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015).
    79. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei „o grilă de salarizare care să prevadă o reducere cu 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025“, cuprinsă de dispoziţiile art. 1 alin. (8) din legea criticată, se apreciază că aceasta este nemotivată, deoarece autorii sesizării pun în discuţie temeinicia/oportunitatea/ moralitatea dispoziţiilor criticate şi nu argumentează încălcarea dispoziţiei constituţionale invocate.
    80. Referitor la critica privind „lipsa unei limitări temporale a aplicabilităţii măsurilor reglementate“, se arată că aceasta nu este relevantă în soluţionarea sesizării. Menţionarea, cu titlu de exemplu, de către autorii sesizării a unor situaţii reglementate recent prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2025, prin care executivul a prevăzut că reducerea sporurilor se aplică pe o durată determinată, limitată în timp, nu poate fi reţinută ca argument de neconstituţionalitate a prevederilor instituite prin legea contestată. Având în vedere că prevederile art. XLIV alin. (1) din Legea nr. 296/2023 se aplică sine die şi că efectele măsurilor instituite în această perioadă prin mai multe acte normative care au un obiectiv comun, constând în corectarea deficitului bugetar, pot fi eronat cuantificate în acest moment, ar fi nerealist să se stabilească o durată limitată de aplicare a normelor instituite prin legea contestată.
    81. În concluzie, se arată că prevederile deduse controlului de constituţionalitate respectă în ansamblul lor cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Prevederile sunt clare, întrucât în conţinutul lor nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, sunt precise, fiind redactate într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Totodată, conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar soluţiile normative sunt redate în mod previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000.
    82. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    83. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 117 alin. (3) din Constituţie, susţine că legea criticată nu afectează substanţa autonomiei autorităţilor administrative autonome, ci o completează prin criterii de eficienţă şi transparenţă, în limitele constituţionale. Autonomia nu este un concept absolut, ci supus controlului parlamentar, în scopul de a asigura îndeplinirea interesului public. Astfel, autonomia de organizare şi funcţionare nu exclude armonizarea cu politicile de austeritate ale statului şi nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, ci în cadrul constituţional stabilit de Constituţie. Legile de înfiinţare a autorităţilor administrative autonome recunosc autonomia decizională, funcţională şi organizatorică, corelându-se însă cu reglementările legale ulterioare, cu precădere cu prevederile Legii nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează măsurile privind disciplina economico-financiară a autorităţilor/agenţiilor/instituţiilor publice autonome, finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea Parlamentului. Legea dedusă controlului de constituţionalitate se înscrie în acest cadru, fiind o continuare logică a reformelor iniţiate prin Legea nr. 296/2023, aceasta din urmă reglementând taxa specială datorată anual de autorităţile administrativ autonome şi care se calculează prin raportare la excedentul bugetar, fără a putea fi însă mai mică de 33% din veniturile autorităţii. Taxa instituită de lege se constituie venit la bugetul de stat. Prin urmare, capacitatea acestor autorităţi de a îndeplini aceste reforme stabilite prin Legea nr. 296/2023 (taxa specială) depinde direct de eficienţa lor operaţională, ceea ce justifică intervenţia legislativă.
    84. Se mai arată că din analiza dispoziţiilor legii criticate rezultă că autonomia decizională a conducerilor acestor autorităţi rămâne intactă, acestea realizând analiza funcţională şi propunând organigrama/nivelul salarial (cu respectarea unor reguli cu privire la normativul de personal, conform Legii nr. 296/2023) supuse doar aprobării parlamentare pentru transparenţă.
    85. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la utilizarea „în mod abuziv a procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie“, se arată că aceasta este neîntemeiată, sens în care se invocă, în esenţă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 114 din Constituţie, în special Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023. Astfel, în speţă, existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor prevăzute de legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este susţinută prin argumente în expunerea de motive: reevaluarea indicatorilor macroeconomici în contextul evoluţiilor economice recente, alinierea la Planul bugetar-structural pe termen mediu (PBSTM), Recomandarea Consiliului UE din 3 aprilie 2020 (2020/C 116/01) pentru corectarea deficitului bugetar excesiv (de la 7,9% din PIB în 2024 la sub 3% în 2031) şi principiul bunei gestionări fiscale pentru maximizarea încasărilor prin taxa specială de 33% din venituri [conform art. XLIV alin. (1) din Legea nr. 296/2023]. Prin urmare, urgenţa este motivată de obligaţiile pe care România le are faţă de Uniunea Europeană, respectiv de rolul Guvernului menit să asigure cadrul de măsuri bugetare aplicabil, să prevină apariţia unor situaţii care ar putea conduce la dispunerea unor măsuri sancţionatoare din partea Uniunii Europene. Măsurile susţinute în expunerea de motive demonstrează, în acord cu jurisprudenţa Curţii, necesitatea unei soluţii energice şi rapide pentru contracararea efectelor negative impuse de situaţia economică şi de politica fiscal-bugetară actuală. De asemenea, se detaliază necesitatea eficientizării autorităţilor autonome (ANRE, ASF şi ANCOM) şi a sustenabilităţii financiare, în concordanţă cu Programul de guvernare (Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2025, pct. VIII - Reforma autorităţilor autofinanţate).
    86. Referitor la susţinerea autorilor sesizării de neconstituţionalitate potrivit căreia „aplicarea în timp a legii nu este imediată, iar perioada de timp preconizată ar fi fost suficientă pentru ca procedura legislativă parlamentară, fie cea obişnuită sau cea de urgenţă, să fie urmată, respectându-se astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare şi organ reprezentativ suprem al poporului“, se arată că buna gestionare a resurselor fiscale şi, prin corelaţie, funcţionarea eficientă a autorităţilor autonome este o situaţie care reclamă urgenţa, iar Parlamentul şi-a păstrat rolul său statuat de Constituţie, prin invocarea moţiunii de cenzură, ca instrument constituţional de control parlamentar. Astfel, în data de 1 septembrie 2025, Parlamentul a înscris pe ordinea de zi a plenului reunit al celor două Camere proiectul de lege privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome (L212/2025, PL-x nr. 245/2025), iar pe parcursul procedurii legislative a fost depusă o moţiune de cenzură. Prin utilizarea acestui instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului, a fost întărit rolul Parlamentului în acest proces de legiferare, parlamentarii având posibilitatea să voteze asupra moţiunii de cenzură, nefiind astfel afectat echilibrul constituţional al puterilor, Parlamentul exercitându-şi funcţia de control întocmai. Având în vedere că moţiunea nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare, în data de 7 septembrie 2025, Parlamentul a adoptat Legea privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, angajarea răspunderii este un mecanism constituţional legitim, care implică acordul Parlamentului. În contextul economic actual, cu presiuni pentru reducerea cheltuielilor publice de la 41,9% la 35,9% din PIB până în 2031, procedura a fost necesară pentru a asigura rapiditatea decizională, fără a submina rolul legislativ.
    87. Sub aspectul aplicării imediate a legii, se arată că dispoziţiile acesteia produc, în mod preponderent, efecte imediate; cu toate acestea, anumite măsuri subsecvente, necesare atingerii finalităţii actului normativ, implică folosirea în lege a unor termene-limită, necesare îndeplinirii scopului propus de iniţiator. Aplicarea măsurilor fiscal-bugetare la o dată ulterioară (1 ianuarie 2026) nu exclude necesitatea adoptării legii cu maximă celeritate, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În cazul de faţă, expunerea de motive a legii deduse controlului de constituţionalitate subliniază urgenţa economică generată de deficitul bugetar, conform Recomandării Consiliului UE din 3 aprilie 2020 (2020/C 116/01). Adoptarea rapidă prin angajarea răspunderii Guvernului a permis stabilirea cadrului legal necesar, oferind astfel autorităţilor vizate (ANRE, ASF, ANCOM) un interval de adaptare până la 1 ianuarie 2026 pentru implementarea noilor măsuri (numărul posturilor din structurile organizatorice, respectiv nivelurile de salarizare). Această amânare nu indică lipsa urgenţei, ci asigură o tranziţie necesară, prevenind disfuncţionalităţi la nivelul autorităţilor autonome prevăzute în lege, aşa cum Curtea a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 383 din 23 martie 2011), unde s-a precizat că „predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede era adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare“. Termenul stabilit la art. 2 alin. (2) din legea criticată (1 ianuarie 2026) este o condiţie de eficienţă şi de organizare instituţională a autorităţilor, nu un argument împotriva celerităţii. Această abordare este similară cu cea validată în cazul Legii nr. 296/2023 (asupra căreia Guvernul şi-a asumat, de asemenea, răspunderea şi care a fost supusă controlului de constituţionalitate), potrivit căreia unele măsuri fiscale au fost adoptate rapid prin angajarea răspunderii, cu aplicare eşalonată a normelor legii pentru a permite adaptarea la noile reglementări.
    88. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind „lipsa de claritate şi previzibilitate a normei“, se arată că aceasta este neîntemeiată, sens în care, se invocă, în esenţă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la exigenţele privind calitatea legii. Astfel, aceste exigenţe nu presupun reglementarea exhaustivă a fiecărui detaliu procedural, ci un cadru coerent care să evite arbitrarul. Scopul legii criticate - buna gestionare a resurselor fiscale, cu maximizarea încasărilor - este explicit, iar obligaţiile de raportare sunt inteligibile, integrate în mecanismele administrative obişnuite. Astfel, nici expunerea de motive, nici norma criticată nu generează incertitudine, ci permit o aplicare previzibilă, conformă cu principiile constituţionale.
    89. Referitor la critica privind „lipsa unei motivări reale şi efective a actului normativ - încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie“, se arată că aceasta este neîntemeiată. Din analiza expunerii de motive la legea criticată rezultă că aceasta indică cadrul normativ vizat de noile măsuri, detaliind, totodată, principalele reglementări propuse. Expunerea de motive subliniază necesitatea de reformă structurală, aliniată la angajamentele asumate de România în faţa Uniunii Europene (Recomandarea UE 2020/C116/01) pentru reducerea deficitului bugetar. Astfel, se detaliază necesitatea eficientizării autorităţilor autonome (ANRE, ASF, ANCOM) şi a sustenabilităţii financiare, în concordanţă cu Programul de Guvernare (Hotărârea Parlamentului nr. 25/2025, pct. VIII - Reforma autorităţilor autofinanţate). Expunerea de motive detaliază acest cadru economic, subliniind că autorităţile autonome care se autofinanţează (în speţă, ANRE, ASF, ANCOM) contribuie la sustenabilitatea financiară a României prin plata taxei speciale reglementate de Legea nr. 296/2023, calculată „în procent de 80% din excedentul bugetar, dar nu mai puţin de 33% din valoarea veniturilor curente obţinute ca urmare a încasării tarifelor/taxelor, indiferent de denumirea acestora şi de modul de reglementare, pentru activitatea curentă desfăşurată sau rezultate din colectarea unor taxe/tarife ca urmare a exercitării funcţiilor de reglementare/control/prestări servicii/autorizări“.
    90. Prin urmare, se arată că aceste obiective justifică măsurile ţintite de Guvern, respectiv reducerea numărului de posturi ca urmare a identificării unor insuficienţe precum suprapunerile de atribuţii, a redundanţelor şi a compartimentelor ce au o contribuţie redusă la îndeplinirea obiectivului de activitate specific autorităţii; respectiv reducerea nivelului de salarizare/remuneraţiei/indemnizaţiei cu 30%. Este important de menţionat că, în mod obiectiv, expunerea de motive nu poate acoperi exhaustiv toate măsurile legislative propuse. Cu toate acestea, în cazul analizat, Guvernul a oferit justificări clare pentru măsurile adoptate, aspecte evidenţiate în paragrafele anterioare.
    91. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    92. Cu privire la prima critică de neconstituţionalitate, se arată că autorii sesizării fac referire, generic, în esenţă, la încălcarea principiului autonomiei, confundându-l în mod vădit cu principiile aplicabile în acest sens prin legislaţia de specialitate privind organizarea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001, transpusă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019), principiu aplicabil administraţiei publice locale. Acest principiu, care este însă consacrat de prevederile Legii fundamentale (capitolul V - Administraţia publică, secţiunea a 2-a Administraţia publică locală), se aplică şi autorităţilor administrative autonome, expres prevăzute în Constituţie, la secţiunea 1, precum şi celor de la capitolul VI din Constituţie. Or, nu există identitate de reglementare juridică între autorităţile administraţiei publice locale, la care autorii fac trimitere în susţinerea neconstituţionalităţii Legii privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome (L212/2025, PL-x 245/2025) şi autorităţile autonome. Autorităţile administrative autonome ce constituie obiectul reglementării legii criticate sunt înfiinţate prin acte normative cu forţă/putere inferioare Legii fundamentale (legi de înfiinţare, ordonanţe de urgenţă etc.). Autorităţile administrative autonome sunt înfiinţate ca structuri de specialitate ale administraţiei publice centrale, care funcţionează pe cont propriu, în sensul autofinanţării, activitatea lor fiind supusă controlului Parlamentului, fără a fi subordonate [în sensul definiţiei conferite acestei noţiuni de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 20 alin. (3), şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019], însă făcând parte integrantă din sistemul administraţiei publice centrale. Inexistenţa unui raport direct de subordonare, în sensul bugetării (prin ordonator de credite), nu semnifică imposibilitatea statului, prin autorităţile abilitate cu prerogative de putere publică, care le-au înfiinţat, să intervină, în condiţiile legii, cu modificări legislative care să nu afecteze respectarea rolului acestora de autorităţi autonome. În speţă, actul criticat de autorii sesizării nu modifică natura juridică a obiectului de activitate şi a rolului legal al acestor autorităţi administrative autonome (acela de structuri nesubordonate Guvernului), ci, raportat la situaţia economică prezentă, are ca scop aplicarea măsurilor urgente ce fac parte dintr-un program general de reducere a deficitului bugetar, asumat de statul român prin Guvern. Indiferent de modul de organizare al acestor autorităţi, Guvernul, în calitate de administrator general al bugetului general al cărui proprietar este statul român, are îndreptăţirea să acţioneze în regim de putere publică, cu respectarea intereselor economice naţionale. În acest sens, în contextul recomandărilor Consiliului Uniunii Europene, în vederea încetării situaţiei de deficit public excesiv, Guvernul României a adoptat o serie de acte normative al căror obiectiv reprezintă intenţia imediată de redresare a deficitului bugetar excesiv.
    93. Referitor la critica raportată la art. 117 alin. (3) din Constituţie, se arată că aducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite de legea criticată se realizează de către conducerile acestor autorităţi autonome şi are la baza propunerile lor de reorganizare, conform specificului acestora.
    94. Totodată, din punct de vedere funcţional, prevederile legii criticate nu modifică atribuţiile, sarcinile, finanţarea şi competenţele acestor autorităţi autonome. Reducerea numărului de posturi se realizează în baza unei analize funcţionale efectuate de către aceste autorităţi autonome, asigurându-se cu prioritate identificarea suprapunerilor de atribuţii, a redundanţelor şi a compartimentelor ce au o contribuţie redusă în îndeplinirea obiectului de activitate specific autorităţii. Aşadar, reducerile realizate de acest act normativ au la bază asigurarea întocmai a funcţionalităţii acestor autorităţi. Totodată, legea stabileşte un termen rezonabil pentru derularea procedurilor specifice de reorganizare, respectiv 1 ianuarie 2026.
    95. Se mai arată că, în ceea ce priveşte conducerea acestor trei autorităţi autonome, legea criticată nu a operat modificări. Astfel, nu există nicio derogare sau modificare de reglementare a conducerii ANRE, ASF, respectiv ANCOM, prevăzută prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, şi nu există nicio modificare a procedurii de selecţie a conducerii acestora. Parlamentul are competenţa exclusivă a numirii conducerii acestor trei autorităţi în continuare, fără nicio excepţie sau derogare, acestea fiind supuse controlului Parlamentului prin rapoartele anuale sau ori de câte ori este nevoie.
    96. Aşadar, legea analizată nu modifică niciunul din aceste elemente, nici modul de numire a conducerii acestor autorităţi autonome, nici conducerea propriu-zisă şi nici controlul parlamentar.
    97. Conform literaturii de specialitate (I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura CH Beck, Bucureşti 2022, pp. 1012-1013), principalele caracteristici ale autorităţilor administrative autonome sunt următoarele: a) nu se află în subordinea Guvernului; b) reglementarea autorităţilor autonome se realizează prin lege organică; c) conducerea autorităţilor administrative autonome poate fi colegială sau unipersonală, numită de Parlament.
    98. În ceea ce priveşte proiectul de lege asumat pe calea răspunderii Guvernului, nu au existat modificări la nivelul organelor de conducere numite de Parlamentul României. Conducerile numite de Parlamentul României sunt şi rămân în continuare nemodificate.
    99. Or, în condiţiile în care prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului se poate reglementa în domeniul legii organice, cu atât mai mult se poate reglementa în domeniul legii organice pe calea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului. În acest sens se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, deciziile nr. 375 din 6 iulie 2005 şi nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010.
    100. În ceea ce priveşte încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că această critică este nemotivată.
    101. Referitor la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului utilizând în mod abuziv procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, se susţine că aceasta este neîntemeiată, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, nr. 298 din 29 martie 2006, nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, nr. 383 din 23 martie 2011, nr. 799 din 17 iunie 2011 şi nr. 28 din 29 ianuarie 2020. În acest sens, se arată că „urgenţa“ reprezintă un concept relativ mobil din punct de vedere constituţional, în prevederi diferite ale Constituţiei putând să deţină caracteristici relativ diferite. Astfel, elementul central, fix, al conceptului apare a fi dat de argumentele de fapt ale unor situaţii punctuale, în absenţa cărora riscă să intervină în mod evident subiectivismul în aprecierea şi alegerea modalităţilor de reglementare, iar alegerea între alternativele de reglementare nu aparţine Guvernului în mod discreţionar, marja sa de apreciere fiind limitată - echilibrată de proceduri specifice fiecărei proceduri de reglementare, sub controlul organului reprezentativ suprem al poporului român - Parlamentul, în acord cu art. 61 din Constituţie. Astfel, echilibrul dintre marjele constituţionale de apreciere ale Guvernului şi plenitudinea de competenţă a Parlamentului rămâne strict la aprecierea Curţii Constituţionale şi ţine de reverberaţii ale principiului cooperării loiale.
    102. Se mai arată că argumentele referitoare la termenul de 1 ianuarie 2026 reglementat de prevederile art. 1 alin. (2) din legea criticată sunt scoase din context şi interpretate eronat de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. Astfel, potrivit normei criticate, noile state de funcţii şi niveluri de salarizare se aplică începând cu data la care vor intra în vigoare noile organigrame, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026. Aşadar, prevederile criticate reglementează termenul final organizatoric intern până la care trebuie să fie realizate şi aprobate noile organigrame, iar nu termenul de intrare în vigoare a legii aprobate prin procedura de angajare a răspunderii Guvernului. Din momentul intrării în vigoare a legii, conducerile autorităţilor administrative autonome ale ANRE, ASF şi ANCOM trebuie să deruleze procedura de reorganizare şi de reîncadrare a personalului, cu respectarea termenului final de 1 ianuarie 2026. Procedura de reorganizare este cea de drept comun, cu privire la care acest act normativ nu intervine. Or, lipsa aprobării acestei reglementări conform procedurii speciale de angajare a răspunderii Guvernului ar fi determinat imposibilitatea respectării acestui termen de 1 ianuarie 2026. Mai mult decât atât, bugetele aferente acestor autorităţi sunt parte integrantă a bugetului general consolidat. Astfel, realizarea reorganizării şi reîncadrării personalului aferent acestor autorităţi până la data de 1 ianuarie 2026 va determina în mod subsecvent o reducere a cheltuielilor, prezumându-se astfel realizarea unei importante economii a finanţelor publice, elemente avute în vedere în realizarea bugetului de stat pentru anul 2026. Altfel spus, termenul de 1 ianuarie 2026 are în vedere şi reducerea deficitului bugetar conform angajamentelor asumate de Guvern. În acest context, au fost incluse considerentele din cadrul pct. 2.1 din expunerea de motive, astfel: „Reevaluarea principalilor indicatori macroeconomici în contextul evoluţiilor economice şi financiare recente; Planul bugetar-structural pe termen mediu (PBSTM) al României, Reforma fiscală care stabileşte măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creşterea eficienţei şi a echităţii sistemului fiscal, alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în Produsul Intern Brut; Recomandarea Consiliului Uniunii Europene din 3 aprilie 2020 (2020/C 116/01), prin care se solicită României adoptarea de măsuri riguroase pentru corectarea deficitului bugetar excesiv, precum şi angajamentele asumate prin planificarea bugetară pe termen mediu şi lung privind reducerea graduală a deficitului bugetar de la 7,9% din PIB în anul 2024 la sub 3% în anul 2031, pe fondul unei scăderi a ponderii cheltuielilor publice în PIB de la 41,9% la 35,9%, în perioada 2025-2031; Principiul bunei gestionări a resurselor fiscale, cu maximizarea încasărilor prin utilizarea eficientă a resurselor în corelare cu aplicarea dispoziţiilor ce reglementează taxa specială datorată de autorităţile autonome, care se calculează prin raportare la excedentul bugetar, dar nu mai puţin de 33% din venituri; Necesitatea funcţionării eficiente a autorităţilor autonome care să vină în concordanţă cu obligaţiile asumate de România şi contribuind la asigurarea aducerii la îndeplinire a obiectivelor asumate pentru care Guvernul României susţine un pachet de măsuri; Necesitatea creşterii eficienţei autorităţilor autonome cu buna gestionare a veniturilor care să susţină achitarea taxei speciale ce contribuie la sustenabilitatea financiară a României.“
    103. De asemenea, se arată că legea criticată a constituit obiectul modificării şi completării conform amendamentelor depuse de parlamentari/grupuri parlamentare, conform art. 114 alin. (3) din Constituţie.
    104. În concluzie, criticile referitoare la atingerile aduse drepturilor persoanelor care activează în cadrul acestor trei autorităţi sunt neîntemeiate, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale precitate.
    105. În ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată că prin legea criticată sunt stabilite anumite măsuri referitoare la ANRE, ASF şi ANCOM, respectiv la autorităţi autonome de reglementare înfiinţate prin legi organice care se aplică în mod corespunzător. ANRE, ASF şi ANCOM sunt exceptate de la aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, având reglementări specifice, recunoscute la nivel legislativ. Aşadar, ab initio nu se poate reţine existenţa unor situaţii identice între aceste trei autorităţi naţionale de reglementare şi alte autorităţi autonome, inclusiv în ceea ce priveşte Banca Naţională a României (BNR).
    106. În ceea ce priveşte BNR, aceasta are o bază instituţională constituţională (derivată din tratatele europene) şi o bază legală, prin care îi sunt stabilite existenţa, statutul juridic, mandatul. BNR este astfel parte a cadrului constituţional al României în virtutea tratatelor europene care sunt izvor al dreptului constituţional românesc şi parte integrantă a cadrului constituţional al ţării. Totodată, BNR are monopol asupra monedei naţionale (leul) în România, fiind singura instituţie legală care are dreptul de a emite şi a gestiona moneda românească.
    107. Prin urmare, aceste aspecte excedă criticilor de neconstituţionalitate subsumate art. 16 din Constituţie. Sub acest aspect, în prezent, nu există o lege de salarizare unică pentru toate autorităţile administrative autonome din România. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate în sine are o bază nefondată. Aplicând raţionamentul autorilor sesizării, ne-am regăsi în ipoteza în care astăzi toţi salariaţii din toate autorităţile administrative autonome sunt discriminaţi unii faţă de ceilalţi, aspect eminamente eronat.
    108. Astfel, se susţine că angajaţii autorităţilor autonome nu se găsesc în situaţii de salarizare identice, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii în drepturi.
    109. Raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, respectiv ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, se arată că ANRE, ASF şi ANCOM sunt autorităţi administrative autonome, cu reglementare proprie în ceea ce priveşte salarizarea, precum şi personalul, astfel că nu se poate susţine critica având în vedere faptul că autorităţile autonome nu au o lege a salarizării unice.
    110. Cu referire la critica de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (8) care prevede reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau a indemnizaţiilor personalului prin raportare la un moment prestabilit, şi anume 1 iulie 2025, se arată că, neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voinţa exclusivă a legiuitorului de a alege modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare şi scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate şi de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme şi tehnici de exprimare a normelor juridice. De regulă, pentru realizarea scopului propus, legiuitorul alege cele mai simple, directe şi eficiente forme de reglementare tehnică a soluţiilor sale de politică legislativă. În acest sens se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin urmare, alegerea unui moment prestabilit conferă normei supleţe, legiuitorul neavând cum să anticipeze toate posibilele situaţii care ar putea să intervină în practică.
    111. Critica conform căreia prin măsurile preconizate la art. 1 alin. (5), prin care se introduc criterii suplimentare faţă de cele de la art. XLVII din Legea nr. 296/2023, exclusiv în ceea ce priveşte structurile organizatorice ale ANRE, ASF şi ANCOM, se creează o discriminare referitoare la cele trei autorităţi autonome, faţă de celelalte autorităţi publice autonome ce se află în situaţii similare, este neîntemeiată. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale există două situaţii în care principiul egalităţii în drepturi se aplică şi persoanelor juridice, şi anume: 1) în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional şi 2) dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea lor în faţa legii. Or, autorii sesizărilor nu prezintă o analiză comparativă cu alte categorii de personal de la alte autorităţi autonome ce nu fac obiectul proiectului de lege criticat, ci aceştia învederează faptul că prin cumularea criteriilor de la art. 1 alin. (5) [numărul posturilor din structurile organizatorice care asigură suportul autorităţilor autonome reprezintă cel mult 20% din numărul total de posturi] cu măsura de la alin. (2) privind reducerea posturilor cu 30% se ajunge în fapt la o diminuare mult mai mare a numărului de posturi.
    112. Referitor la critica privind instituirea unei situaţii discriminatorii faţă de ANRE, ASF şi ANCOM, prin introducerea unor măsuri suplimentare de reducere de personal şi salariale faţă de cele din Legea nr. 141/2025, ce se aplică pentru toate autorităţile publice autonome, se arată că aceasta este neîntemeiată, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 16 din Constituţie.
    113. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind lipsa unei motivări reale şi efective a actului normativ, se arată, în esenţă, că legea criticată prevede în cuprinsul expunerii de motive datele cu privire la contextul economic pe care îl traversează România şi justificarea adoptării unui ansamblu de măsuri fiscal-bugetare şi de eficientizare a instituţiilor publice, întreprinderilor publice şi autorităţilor autonome, în conformitate cu Programul de guvernare asumat de Guvernul României.
    114. Se arată că expunerea de motive ca instrument de prezentare şi motivare a actului normativ cuprinde secţiunea „Sursa proiectului şi situaţia actuală“, iar scopul legii criticate este acela de a reglementa o situaţie ce nu mai corespunde situaţiei economice a ţării, luând în calcul necesitatea asigurării unei echităţi sociale raportat la ansamblul măsurilor ce sunt adoptate ca urmare a angajării răspunderii, cu adaptarea cadrului legislativ la noile realităţi economico-sociale. În asigurarea echităţii sociale raportat la alte iniţiative, legiuitorul a luat în considerare şi dispoziţiile Legii nr. 296/2023, prin care Guvernul a stabilit o serie de măsuri, printre care şi dispoziţii aplicabile autorităţilor autonome în secţiunea 3: Măsuri referitoare la disciplina economico-financiară a autorităţilor/ agenţiilor/instituţiilor publice autonome finanţate integral din venituri proprii, aflate în coordonarea/subordonarea Parlamentului României. Lipsa intervenţiei legislative ar fi perpetuat şi adâncit diferenţele de remunerare în raport cu alte categorii profesionale asupra cărora au fost aplicate măsuri de reducere a salariilor, sporurilor etc. ca urmare a Programului de guvernare, iar lipsa de coeziune ar fi avut consecinţe negative în funcţionarea pieţei muncii.
    115. Cu privire la critica existenţei unor modificări ale proiectului de act normativ care nu se regăsesc în expunerea de motive, aceasta nu poate fi reţinută întrucât modificările au fost făcute ca urmare a acceptării şi preluării unor amendamente formulate de parlamentari, luând în considerare motivarea realizată de către aceştia, modificări ce au fost realizate cu respectarea procedurii specifice derulării şedinţei de Guvern şi a celei de angajare a răspunderii Guvernului.
    116. Cu privire la critica ce priveşte lipsa menţionării impactului bugetar, se arată că aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere că autorităţile autonome nu sunt finanţate din bugetul public, prin urmare reducerile cheltuielilor salariale nu vor conduce în mod direct la un efect asupra unei linii bugetare de salarizare a personalului din administraţie publică, acesta fiind şi considerentul pentru care Ministerul Finanţelor a solicitat retragerea sa de pe lista avizatorilor.
    117. Referitor la critica raportată la art. 41 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, se susţine că legea criticată nu a intervenit asupra dreptului persoanei de a-şi alege liber profesia. Cât priveşte afectarea stabilităţii locului de muncă, aceasta nu trebuie absolutizată, dispoziţiile legii criticate neputând fi interpretate ca o ingerinţă în gestionarea personalului, ci ca o necesitate determinată de echitatea socială şi contextul economic bugetar invocat în expunerea de motive.
    118. Totodată, se arată că legea criticată conţine dispoziţii cu privire la garanţiile drepturilor salariaţilor, prevăzute la art. 1 alin. (6) şi art. 2 alin. (5).
    119. Cu privire la critica restrângerii dreptului la muncă, în cuprinsul căreia se contestă aplicarea neunitară a dispoziţiilor prevăzute de lege, ca urmare a dispoziţiei din lege ce prevede punerea în aplicare prin ordin intern al conducerii executive, se arată că această critică nu ţine de constituţionalitatea normei. Contrar celor susţinute de autori, legea respectă actele normative ce reglementează activitatea celor trei autorităţi administrative autonome. Aceste acte normative nu prevăd o lege de salarizare cadru, având dispoziţii specifice cu privire la modalitatea de întocmire a organigramelor, determinarea remuneraţiilor, nivelului de salarizare şi altor drepturi, precum prime şi bonuri, acestea fiind stabilite prin decizii/ordine interne. Prin indicarea aplicării dispoziţiilor legale în conformitate cu actele interne se respectă autonomia autorităţilor autonome, ce vor face aplicarea dispoziţiilor legale ce le reglementează activitatea, precum şi a altor dispoziţiile legale incidente în materia dreptului muncii. Modalitatea de aplicare a normelor ce conţin dispoziţii cu efect asupra drepturilor salariale a fost formulată de legiuitor similar în art. XLVI din Legea nr. 296/2023.
    120. Cu privire la scopul şi necesitatea legiferării se arată că statul are dreptul constituţional de a emite reglementări juridice în domeniile ce fac obiectul convenţiilor de muncă, reglementări juridice care sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile prevederile contractelor de muncă. Altfel ar însemna că materiile ce constituie obiectul contractelor şi convenţiilor colective excedă domeniul de legiferare statală şi rămân supuse voinţei semnatarilor convenţiilor de muncă. Intervenţia legiuitorului în contracte este admisibilă pentru raţiuni de ordine publică socială, astfel cum este contextul unor măsuri economice fiscale de austeritate.
    121. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 53 din Constituţie se arată că această normă constituţională vizează drepturi fundamentale, şi nu orice drept subiectiv. Or, legea criticată nu afectează dreptul la muncă. Dreptul de a primi bonusuri sau prime ori dreptul la posturi cu o anumită clasificare în organigramă, drepturi restrânse prin legea criticată, nu constituie drepturi fundamentale.
    122. Referitor la critica de neconstituţionalitate ce priveşte scopul restrângerii unor drepturi pe considerente de stabilitate macroeconomică şi financiară a ţării, se arată că acest argument este descris în expunerea de motive a legii şi poate fi reţinut pentru justificarea restrângerii drepturilor salariale prin reducere procentuală.
    123. În ceea ce priveşte lipsa caracterului temporar al normei, aspect invocat în critica de neconstituţionalitate, se arată că acesta nu poate fi reţinut având în vedere calificarea juridică a autorităţilor autonome şi a personalului salariat al acestora. Guvernul României intervine cu caracter excepţional pentru reducerea nivelului salarizării şi a posturilor din organigramă, având în vedere situaţia economică argumentată în expunerea de motive, precum şi în cele anterioare, însă intervenţia legislativă nu vizează natura şi substanţa funcţionării autorităţilor autonome, legile-cadru prin care se reglementează activitatea acestora şi, prin urmare, modul de stabilire a salariilor fiind neafectate de legea criticată. Aşadar, dreptul autorităţilor autonome de a-şi decide ulterior acestor reduceri salariale un nou nivel de salarizare, prin acte interne conform legilor-cadru, nu este afectat sau îngrădit.
    124. Critica de neconstituţionalitate invocată cu privire la caracterul temporar nu poate fi reţinută întrucât autorităţile autonome nu au o lege-cadru a salarizării şi personalul acestora nu are statutul unui funcţionar public sau a personalului contractual plătit din fonduri publice. ANRE, ASF şi ANCOM sunt autorităţi ce se finanţează din venituri proprii şi nu au alocări de la bugetul public pe liniile de cheltuieli salariale.
    125. În ceea ce priveşte critica de proporţionalitate a legii, se arată că autorii obiecţiei fac o confuzie de termeni, legea având un efect de creştere a capacităţii de virare a taxei speciale de 33% din venituri de către autorităţile autonome prin eficientizarea cheltuielilor de personal, existând, prin urmare, o corelare directă şi care este proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv contextul economic prezentat în cuprinsul expunerii de motive.
    126. Referitor la critica privind suprimarea raporturilor de muncă, se arată că aceasta este vag formulată şi nu este motivată pretinsa neconstituţionalitate.
    127. Dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) conţin prevederi referitoare la întocmirea organigramei şi reducerea cu procente diferite a numărului de posturi de specialitate şi de suport. Or, reducerea numărului de posturi, în contextul eficienţei autorităţilor motivat de contextul economic bugetar de excepţie pe care îl traversează România, nu are semnificaţia lipsirii salariaţilor de posibilitatea de a-şi apăra drepturile şi interesele lor. Aceasta se va realiza însă prin mijloacele prevăzute de lege pentru situaţia conflictelor de muncă. De altfel, chiar legiuitorul face referire în mod expres la aplicarea legislaţiei muncii, în art. 1 alin. (6) şi art. 2 alin. (7) din legea criticată.
    128. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei limitări temporale a aplicabilităţii măsurilor reglementate, se arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece Legea nr. 24/2000 impune obligativitatea menţionării perioadei de aplicare sau a datei încetării aplicabilităţii numai în situaţia unor măsuri temporare. În lipsa unor astfel de menţiuni rezultă cu claritate faptul că acestea au caracter definitiv.
    129. Se mai arată că statul intervine cu caracter excepţional având în vedere situaţia economică pentru a aplica echitabil măsuri de austeritate, dar nu intervine asupra reglementărilor specifice celor trei autorităţi, respectiv asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Prin urmare, dreptul autorităţilor administrative autonome de a-şi decide ulterior majorarea nivelului salarizării nu este afectat.
    130. În concluzie, critica de neconstituţionalitate invocată cu privire la lipsa caracterului temporal nu poate fi reţinută, întrucât autorităţile administrative autonome nu au o lege-cadru a salarizării. Personalul autorităţilor autonome ce fac obiectul legii criticate nu reprezintă personal salarizat din bugetul public, întrucât ASF, ANRE, ANCOM se finanţează din venituri proprii.
    131. La ambele dosare, Societatea Enigma-System. Net - S.R.L. din Bucureşti şi Sindicatul ASF din Bucureşti au depus, în calitate de amicus curiae, înscrisuri prin care, în esenţă, solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    132. Curtea, având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus, din oficiu, conexarea Dosarului nr. 4.057A/2025 la Dosarul nr. 4.029A/2025, care a fost primul înregistrat.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    133. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie Legea privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul sesizării îl constituie Legea privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(8) şi ale art. 2 alin. (1), (2) şi (6) din aceasta. Legea criticată are următorul conţinut:
    "ART. 1
    (1) Până la data de 30 octombrie 2025 conducerile executive ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, Autorităţii de Supraveghere Financiară şi Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii vor prezenta în cadrul comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi Camera Deputaţilor, un raport care să prevadă o nouă organigramă a autorităţilor, respectând prevederile stabilite la alin. (2)-(8), precum şi o notă de informare către Guvern.
    (2) Aprobarea noilor organigrame ale instituţiilor prevăzute la alin. (1) se realizează cu reducerea cu 10% a posturilor de specialitate şi cu 30% a posturilor din structurile care oferă suport administrativ, logistic şi operaţional pentru desfăşurarea activităţii principale, de specialitate, prevăzute în organigramele şi statele de funcţii la data de 1 ianuarie 2025.
    (3) Până la data de 31 decembrie 2028, membrii Comitetului de reglementare al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, membrii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii nu beneficiază de bonusuri sau prime.
    (4) Reducerea numărului de posturi se realizează în baza unei analize funcţionale efectuate de către fiecare dintre autorităţile prevăzute la alin. (1) asupra structurii organizatorice existente, urmărindu-se cu prioritate identificarea suprapunerilor de atribuţii, a redundanţelor şi a compartimentelor ce au o contribuţie redusă în îndeplinirea obiectului de activitate specific autorităţii.
    (5) Organigramele autorităţilor autonome prevăzute la alin. (1) se realizează cu respectarea regulilor cu privire la normativul de personal, conform dispoziţiilor art. XLVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a următoarelor criterii:
    a) numărul posturilor din structurile organizatorice care asigură suportul autorităţilor autonome reprezintă cel mult 20% din numărul total de posturi;
    b) este interzisă includerea unor posturi care nu au corespondent în Clasificarea ocupaţiilor din România (COR);
    c) atribuţiile posturilor de directori generali nu pot dubla activitatea prestată de vicepreşedinţi.
    (6) Personalul cu funcţii de conducere, eliberat din funcţia de conducere deţinută, ca urmare a reorganizării, beneficiază de drepturile prevăzute de lege. Dacă nu există o funcţie de conducere vacantă corespunzătoare postului ocupat, acesta poate ocupa o funcţie de execuţie care corespunde studiilor şi vechimii în specialitatea funcţionarului de conducere.
    (7) Modificarea organigramelor autorităţilor prevăzute la alin. (1), prin crearea unor noi posturi sau reînfiinţarea posturilor, reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor alin. (2), se va face cu respectarea criteriilor generale prevăzute la alin. (5) şi a dispoziţiilor legale aplicabile.
    (8) Până la data de 30 octombrie 2025 conducerile executive ale autorităţilor prevăzute la alin. (1) vor prezenta un raport în cadrul comisiilor parlamentare de buget-finanţe şi muncă reunite şi o notă de informare către Guvern cu o grilă de salarizare care să prevadă o reducere de 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025.
    (9) Începând cu data la care vor intra în vigoare noile organigrame, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026, pentru membrii Comitetului de Reglementare al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, membrii Consiliului Autorităţii de Supraveghere financiară şi preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, nivelul brut al salariului/remuneraţiei/indemnizaţiei, după caz, se reduce cu 30% faţă de nivelul înregistrat în luna iulie 2025.
    (10) Valoarea cumulată a bonusurilor/primelor anuale ale membrilor Comitetului de reglementare al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară şi preşedintelui şi vicepreşedinţilor Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii nu poate depăşi un cuantum egal cu nivelul a de două ori cuantumul brut lunar al indemnizaţiei stabilite de lege pentru funcţia de ministru.
    ART. 2
    (1) În vederea asigurării transparenţei instituţionale, autorităţile autonome prevăzute la art. 1 publică pe site-ul propriu organigrama, nivelul remuneraţiilor şi indemnizaţiilor totale aferente calităţii de membru al Consiliului Comitetului şi grilele de salarizare ale personalului.
    (2) Noile state de funcţii şi niveluri de salarizare stabilite conform art. 1 alin. (1)-(4) şi (8)-(10) se aplică începând cu data la care vor intra în vigoare noile organigrame, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026.
    (3) Serviciul suport din cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, Autorităţii de Supraveghere Financiară şi Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii se referă la totalitatea funcţiilor care oferă suport administrativ, logistic şi operaţional pentru desfăşurarea activităţii principale, de specialitate, ale instituţiilor, denumite funcţii suport.
    (4) Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi funcţiilor suport care fac parte dintr-un serviciu care nu este considerat suport.
    (5) Prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii autonome se identifică compartimentele şi funcţiile suport, pe baza regulamentelor proprii de organizare şi funcţionare şi al altor reglementări aplicabile.
    (6) Prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii autonome, personalul va fi reîncadrat pe funcţii, în baza organigramelor şi statelor de funcţii aprobate conform art. 1 şi alin. (4)-(7).
    (7) Conducătorii autorităţilor autonome prevăzute la alin. (1) vor stabili, prin consultare cu sindicatele şi/sau reprezentanţii salariaţilor, o procedură internă prin care se aplică criteriile minimale aplicabile pentru încetarea raporturilor de muncă ale personalului disponibilizat ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare, inclusiv ordinea de prioritate, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la concediere.
    ART. 3
    (1) În subordinea preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi vicepreşedinţilor din cadrul autorităţilor administrative autonome prevăzute la art. 1 se poate organiza şi poate funcţiona câte un cabinet, constituit drept compartiment organizatoric distinct, cuprins în organigrama autorităţii, care poate cuprinde funcţiile prevăzute prin statul de funcţii al autorităţii pentru compartimentele suport şi/sau de specialitate.
    (2) Cabinetele prevăzute la alin. (1) au un număr de maxim 3 posturi, cuprinse în organigrama autorităţii."

    134. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 41 privind dreptul la muncă, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, ale art. 117 alin. (3) privind înfiinţarea autorităţilor administrative autonome prin lege organică şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    135. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    136. Cu privire la titularul dreptului de sesizare, Curtea constată că atât obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 4.029A/2025, cât şi cea care formează obiectul Dosarului nr. 4.057A/2025 îndeplinesc condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, fiind formulate de un număr de 28 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 57 de deputaţi, aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar al S.O.S. România şi Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri. Astfel, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, un număr de peste 25 de senatori sau un număr de peste 50 de deputaţi au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori.
    137. Cu privire la termenul de sesizare, Curtea reţine că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    138. Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moţiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 7 septembrie 2025, fiind înregistrate 120 de voturi pentru moţiune şi un vot împotriva moţiunii, astfel că nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit art. 114 alin. (3) din Constituţie, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiţii, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la 9 septembrie 2025 a fost comunicată Preşedintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituţională a fost sesizată în data de 8 septembrie 2025, respectiv 9 septembrie 2025 cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de protecţie stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă.
    139. Cu privire la obiectul sesizărilor, Curtea constată că acestea vizează o lege nepromulgată, şi anume Legea privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, care poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    140. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă

    (2.1.1.) Critica raportată la art. 114 alin. (1) din Constituţie
    141. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că nu rezultă cu claritate nici existenţa unei urgenţe, nici necesitatea ca reglementarea să fie adoptată cu maximă celeritate. De asemenea, acţiunea Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului pentru proiectul de lege criticat reprezintă o imixtiune a acestuia în sfera atribuţiilor rezervate Parlamentului, respectiv cele privitoare la exercitarea de către acesta a controlului parlamentar pe care îl are cu privire la activitatea desfăşurată de către cele trei autorităţi autonome menţionate. Totodată, din perspectiva măsurilor propuse de legea criticată, se susţine utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute la art. 114 din Constituţie, având în vedere că acestea presupun unele atingeri aduse drepturilor persoanelor care activează în cadrul celor trei autorităţi.
    142. Referitor la aceste critici, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale, fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115. Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituţional de referinţă, este respectat rolul Parlamentului, configurat de art. 61 din Constituţie [Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, paragraful 28, sau Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 698 din 25 iulie 2025, paragraful 108].
    143. Curtea a reţinut că Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică pentru un proiect de lege ce se consideră adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că acesta poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care există o procedură specială, în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de iniţiator. A adăuga o altă restricţie referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificaţia modificării textului constituţional al art. 114, ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o normă constituţională nu poate fi modificată pe cale de interpretare. S-a mai arătat că art. 114 din Constituţie instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferită de aceea reglementată de secţiunea a 3-a „Legiferarea“ din capitolul 1 al titlului III din Constituţie, justificată prin aceea că „Riscul căderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludând procedura legislativă parlamentară“ (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, precitată, paragraful 110).
    144. Curtea a constatat că recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat. Or, urgenţa reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situaţii iminente sau cel puţin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existenţa unei situaţii de fapt ce nu poate fi depăşită prin apelarea la procedurile legislative obişnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existenţa unei situaţii extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, şi anume ordonanţa de urgenţă, însă ea trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 28 februarie 2020, paragraful 72, Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, precitată, paragraful 129).
    145. Aplicând aceste considerente de principiu în cauză, Curtea constată că obiectul de reglementare al legii criticate îl constituie eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, şi anume Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (denumită în continuare ANRE), Autoritatea de Supraveghere Financiară (denumită în continuare ASF) şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (denumită în continuare ANCOM), care funcţionează ca autorităţi administrative autonome sub control parlamentar, în baza actelor normative proprii de organizare şi funcţionare, finanţate integral din venituri proprii. În expunerea de motive a legii se arată că, potrivit Recomandării Consiliului Uniunii Europene din 3 aprilie 2020 în vederea încetării situaţiei de deficit public excesiv din România (2020/C 116/01), România trebuie să pună în aplicare în mod riguros măsurile necesare pentru corectarea deficitului bugetar excesiv. Prin Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 27 octombrie 2023, s-a instituit în sarcina autorităţilor autonome care se află în coordonarea Parlamentului datoria de a vira o taxă specială, în temeiul art. XLIV alin. (1), după cum urmează: „începând cu data de 1 ianuarie 2024, agenţiile/autorităţile/ instituţiile autonome care se află în coordonarea/subordonarea Parlamentului României şi sunt autonome din punct de vedere funcţional şi financiar datorează anual o taxă specială în procent de 80% din excedentul bugetar, dar nu mai puţin de 33% din valoarea veniturilor curente obţinute ca urmare a încasării tarifelor/taxelor, indiferent de denumirea acestora şi de modul de reglementare, pentru activitatea curentă desfăşurată sau rezultate din colectarea unor taxe/tarife ca urmare a exercitării funcţiilor de reglementare/control/prestări servicii/autorizări.“ Totodată, se mai arată în Expunerea de motive că, în punerea în aplicare a acestei obligaţii legale, autorităţile autonome se raportează la excedentul bugetar, cu condiţia ca taxa să nu reprezinte mai puţin de 33% din valoarea veniturilor pentru activitatea curentă. Aşadar, capacitatea acestor autorităţi de a susţine îndeplinirea acestei datorii este în strânsă corelare cu nivelul de eficienţă a autorităţilor, pentru a se asigura sustenabilitatea financiară a României.
    146. În ceea ce priveşte criticile referitoare la condiţia urgenţei în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, precum şi necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, consacrate de normele constituţionale de referinţă, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anterior citată, Curtea constată că aspectele învederate în expunerea de motive întrunesc elementele necesare calificării lor ca fiind o situaţie urgentă care să impună adoptarea măsurilor conţinute în legea criticată, având în vedere asigurarea sustenabilităţii financiare a României. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere necesitatea corectării deficitului bugetar excesiv.
    147. Cu privire la critica referitoare la faptul că legea nu s-ar aplica imediat, Curtea constată că, în realitate, legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 78 din Constituţie. Însă anumite măsuri reglementate - cum sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (2) referitoare la noile state de funcţii şi niveluri de salarizare - se aplică începând cu data la care vor intra în vigoare noile organigrame, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026. Or, aceste termene mai lungi au fost instituite ţinând cont că reducerea posturilor nu este o măsură de aplicare imediată, iar destinatarii acestor norme trebuie să aibă suficient timp pentru ducerea la îndeplinire a noilor dispoziţii legale. Astfel, în cuprinsul legii criticate au fost prevăzute date ulterioare de implementare, în considerarea unor aspecte raţionale necesar a fi avute în vedere pentru buna aplicare a legii.
    148. De asemenea, Curtea reţine că angajarea succesivă a răspunderii Guvernului în aceeaşi zi, în şedinţe diferite ale Parlamentului, asupra a 5 proiecte de legi nu este interzisă nici expres şi nici implicit de Constituţie, astfel că o asemenea situaţie nu prezintă relevanţă constituţională prin prisma art. 114 din Constituţie, ci reflectă un aspect tehnic al modului de organizare a activităţii Parlamentului, care ţine de autonomia regulamentară a acestuia.
    149. Prin urmare, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate raportată la art. 114 din Constituţie.

    (2.1.2.) Critica raportată la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    150. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că instrumentul de motivare al actului normativ este prezent doar în mod formal, fără să conţină o veritabilă argumentare a soluţiilor legislative propuse, şi că, în fapt, lipseşte orice argument privitor la impactul preconizat al actului normativ.
    151. Cu privire la această critică, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 100), a constatat că, de principiu, nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi, cu atât mai puţin, modul său de redactare nu au consacrare constituţională. De asemenea, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii şi, prin urmare, Curtea nu are competenţa să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020, paragraful 97).
    152. Aşadar, Curtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu are competenţa să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de redactare a expunerii de motive a legii concepute de Guvern.

    (2.2.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1.) Critica raportată la art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie
    153. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că legea criticată încalcă autonomia autorităţilor administrative autonome, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 117 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    154. Referitor la această critică, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 117 alin. (3) din Constituţie, autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Obiectul de reglementare al legii criticate îl constituie eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, şi anume ANRE, ASF şi ANCOM, care funcţionează ca autorităţi administrative autonome sub control parlamentar, în baza actelor normative proprii de organizare şi funcţionare, finanţate integral din venituri proprii. Modificările legislative preconizate vizează, în esenţă: obligaţia conducerilor executive ale ANRE, ASF şi ANCOM de a prezenta în cadrul comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi Camera Deputaţilor, un raport care să prevadă o nouă organigramă a autorităţilor [art. 1 alin. (1)]; reducerea cu 10% a posturilor de specialitate şi cu 30% a posturilor din structurile care oferă suport administrativ, logistic şi operaţional [art. 1 alin. (2)]; interdicţia conducerilor executive ale ANRE, ASF şi ANCOM de a beneficia de prime şi bonusuri până la 31 decembrie 2028 [art. 1 alin. (3)]; obligaţia ca noile organigrame să respecte regulile prevăzute la art. XLVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi următoarele criterii: a) numărul posturilor din structurile organizatorice care asigură suportul autorităţilor autonome reprezintă cel mult 20% din numărul total de posturi; b) este interzisă includerea unor posturi care nu au corespondent în Clasificarea ocupaţiilor din România (COR); c) atribuţiile posturilor de directori generali nu pot dubla activitatea prestată de vicepreşedinţi [art. 1 alin. (5)]; obligaţia conducerilor executive ale ANRE, ASF şi ANCOM de a prezenta în cadrul comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi Camera Deputaţilor, un raport cu o grilă de salarizare care să prevadă o reducere de 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025 [art. 1 alin. (8)]; aplicarea noilor state de funcţii şi niveluri de salarizare începând cu data la care vor intra în vigoare noile organigrame, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2026 [art. 2 alin. (2)]; reîncadrarea personalului pe funcţii, prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii autonome, în baza noilor organigrame şi statelor de funcţii aprobate [art. 2 alin. (2)].
    155. În ceea ce priveşte statutul juridic al acestor autorităţi, din analiza actelor normative de înfiinţare, reiese că ANRE [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 18 mai 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012, cu modificările şi completările ulterioare], ASF [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 21 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 23 aprilie 2013, cu modificările şi completările ulterioare] şi ANCOM [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 113/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, cu modificările şi completările ulterioare] sunt autorităţi administrative autonome, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, înfiinţate în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie.
    156. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, ANRE este independentă decizional, organizatoric şi funcţional. Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, ASF este independentă şi autofinanţată. Potrivit art. 1 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, ANCOM este independentă decizional, organizatoric şi funcţional faţă de celelalte autorităţi publice.
    157. Curtea reţine că normele europene impun obligaţia statelor membre de a garanta independenţa autorităţii naţionale de reglementare în domeniul energiei [Directiva (UE) 2019/944 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de modificare a Directivei 2012/27/UE], independenţa autorităţii naţionale de reglementare în domeniul financiar [Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind pieţele instrumentelor financiare şi de modificare a Directivei 2002/92/CE şi a Directivei 2011/61/UE] şi independenţa autorităţii naţionale de reglementare în domeniul comunicaţiilor [a se vedea Directiva (UE) 2018/1972 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice)].
    158. Potrivit normelor invocate, independenţa autorităţilor de reglementare se manifestă sub trei aspecte: decizional, organizatoric şi funcţional. Referitor la independenţa decizională, Curtea observă că aceasta vizează asigurarea unei imparţialităţi în luarea deciziilor de reglementare de către autoritatea respectivă. Independenţa funcţională se referă la lipsa oricăror ingerinţe din partea executivului în funcţionarea autorităţii şi neacceptarea instrucţiunilor directe din partea vreunei entităţi publice ori private în îndeplinirea atribuţiilor. Independenţa organizatorică vizează atribuţia conducătorilor autorităţilor de reglementare de a stabili reguli de organizare a autorităţii de reglementare, inclusiv de a stabili organigrama acesteia.
    159. Curtea reţine că preşedinţii celor trei autorităţi de reglementare aprobă, prin decizie internă, structura organizatorică, statul de funcţii şi numărul de posturi ale ANRE, ASF şi ANCOM. În acest sens sunt dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. f) şi m) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Aceste norme reprezintă consacrarea, în actele normative de organizare şi funcţionare a celor trei autorităţi administrative, a independenţei organizatorice prevăzute de legiuitorul naţional şi european a autorităţilor de reglementare, ca parte a autonomiei acestora, consacrată de art. 117 alin. (3) din Constituţie.
    160. Curtea constată că dispoziţiile legii criticate nu afectează obligaţia conducătorilor autorităţilor de reglementare de a stabili organigrama şi celelalte reguli de organizare şi funcţionare a autorităţii de reglementare, ci doar instituie criterii pentru reducerea numărului de posturi, pe de o parte, şi pentru reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului, pe de altă parte. Astfel, autonomia autorităţilor administrative, înfiinţate în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie, nu reprezintă un concept absolut, iar activitatea şi funcţionarea acestor entităţi sunt stabilite de legiuitorul organic. Fără să aducă atingere esenţei atributului decizional al conducerii autorităţii autonome - parte a independenţei organizatorice -, legiuitorul stabileşte doar procente de reducere a numărului de posturi, precizând la art. 1 alin. (4) din legea criticată că această reducere se realizează în baza unei analize funcţionale efectuate de către ANRE, ASF şi ANCOM asupra structurii organizatorice existente, urmărindu-se cu prioritate identificarea suprapunerilor de atribuţii, a redundanţelor şi a compartimentelor ce au o contribuţie redusă în îndeplinirea obiectului de activitate specific autorităţii. Astfel, analiza fundamentată cu privire la eficienţa şi eficacitatea resursei umane existente va fi realizată, potrivit dispoziţiilor criticate, de conducerea autorităţilor administrative autonome.
    161. Totodată, dând expresie statutului juridic de autorităţi administrative autonome aflate sub control parlamentar, art. 1 alin. (1) şi (8) din legea criticată instituie obligaţia conducerilor executive ale celor trei autorităţi administrative autonome de a prezenta în faţa Comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi din Camera Deputaţilor, respectiv în faţa Guvernului, a unor rapoarte, respectiv a unor note de informare cu privire la modificarea organigramelor şi grilelor de salarizare în acord cu cerinţele stabilite de legea criticată.
    162. Prin urmare, Curtea constată că măsurile legislative referitoare la reducerea de posturi şi la reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului, măsuri stabilite prin legea criticată, nu afectează autonomia autorităţilor administrative. Aşadar, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate raportată la art. 117 alin. (3) din Constituţie.
    163. Cât priveşte critica raportată la art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât este nemotivată.

    (2.2.2.) Critica raportată la art. 16 alin. (1) din Constituţie
    164. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că măsurile de reducere a personalului, a salariilor, precum şi celelalte măsuri impuse prin legea criticată se aplică exclusiv ANRE, ASF şi ANCOM, deşi toate autorităţile administrative autonome existente la nivel naţional sunt reglementate în baza aceluiaşi cadru constituţional, aflându-se astfel în situaţii juridice similare, de exemplu Banca Naţională a României şi Consiliul Naţional al Audiovizualului, ceea ce instituie discriminări între persoane aflate în situaţii similare.
    165. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că drepturile şi libertăţile fundamentale se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). De asemenea, Curtea a reţinut prin mai multe decizii (Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, sau Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012) că exigenţele unor drepturi sau libertăţi fundamentale se aplică şi în privinţa persoanelor juridice. În consecinţă, exigenţele şi garanţiile rezultate din drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate prin Constituţie sunt aplicabile şi în privinţa persoanelor juridice, în măsura în care conţinutul lor normativ este compatibil cu natura, specificul şi particularităţile care caracterizează regimul juridic al persoanei juridice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 27).
    166. Or, faptul că dispoziţiile legii criticate - cu privire la reducerea numărului de posturi, pe de o parte, şi la reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului, pe de altă parte - se aplică doar personalului ANRE, ASF şi ANCOM nu conduce la discriminări, de natură să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, între personalul acestor autorităţi şi personalul celorlalte autorităţi administrative autonome, având în vedere cadrul legislativ special aplicabil fiecăreia dintre cele trei autorităţi de reglementare.
    167. Astfel, potrivit art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, prin excepţie de la prevederile Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, salarizarea personalului ANRE şi celelalte drepturi de personal se stabilesc prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANRE şi al contractului individual de muncă. Potrivit art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, Consiliul ASF hotărăşte nivelul remunerării membrilor săi şi a personalului angajat, cu luarea în considerare a nivelului remuneraţiei acordate unor poziţii şi funcţii similare din piaţa financiară. Potrivit art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, salarizarea personalului ANCOM şi celelalte drepturi de personal se stabilesc exclusiv în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri şi cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile.
    168. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
    169. Or, personalul ANRE, ASF şi ANCOM nu este în aceeaşi situaţie juridică - din perspectiva specificului reglementării elementelor raportului de muncă, în special a salarizării - cu personalul altor autorităţi administrative autonome. Prin urmare, critica raportată la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie este neîntemeiată.
    170. Referitor la critica potrivit căreia între data prestabilită - 1 iulie 2025 - şi data aplicării dispoziţiilor criticate - 1 ianuarie 2026 -, pot interveni situaţii generate de aplicarea unor norme legale sau dispoziţii din contractele de muncă în vigoare, de natură să determine modificarea nivelului salarial al personalului vizat de această dispoziţie normativă, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, aspectele criticate vizează interpretarea şi aplicarea legii, ce nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pun în discuţie exigenţe de natură constituţională subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale.

    (2.2.3.) Critica raportată la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    171. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 1 alin. (6) din legea criticată prevăd obligaţia conducerilor celor trei autorităţi de a prezenta un raport, respectiv o notă de informare, prin care să se detalieze o nouă grilă de salarizare care să prevadă o reducere salarială a personalului, fără însă a reglementa demersul ulterior care ar trebui realizat pentru modificarea raporturilor de muncă ale personalului.
    172. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că legea criticată are ca obiect de reglementare eficientizarea activităţii ANRE, ASF şi ANCOM, stabilind criterii pentru reducerea numărului de posturi, pe de o parte, şi pentru reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului, pe de altă parte. În vederea aplicării măsurilor prevăzute de legea criticată şi ţinând cont de statutul ANRE, ASF şi ANCOM de autorităţi administrative autonome, aflate sub control parlamentar, prin aceasta s-a instituit obligaţia conducerilor executive ale ANRE, ASF şi ANCOM de a prezenta în cadrul comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi Camera Deputaţilor, un raport care să prevadă o nouă organigramă a autorităţilor [art. 1 alin. (1)]. De asemenea, s-a prevăzut obligaţia conducerilor executive ale ANRE, ASF şi ANCOM de a prezenta în cadrul comisiilor parlamentare reunite de buget-finanţe şi muncă, din Senat şi Camera Deputaţilor, un raport cu o grilă de salarizare care să prevadă o reducere de 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025 [art. 1 alin. (8)].
    173. Curtea reţine că, urmare a noii organigrame şi a aplicării noilor state de funcţii, art. 2 alin. (2) din legea criticată a prevăzut că reîncadrarea personalului pe funcţii se face prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii autonome. Însă, actele administrative emise de conducătorii ANRE, ASF şi ANCOM în aplicarea dispoziţiilor de lege criticate nu fac parte din obiectul de reglementare al legii criticate, iar controlul acestora nu intră în sfera de atribuţii ale Curţii Constituţionale.
    174. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia sintagma „o grilă de salarizare care să prevadă o reducere de 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului în statele de funcţii la data de 1 iulie 2025“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, Curtea constată că această susţinere vizează chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate.

    (2.2.4.) Critica raportată la art. 41 şi art. 53 din Constituţie
    175. Autorii obiecţiei susţin, în esenţă, că măsurile dispuse prin legea criticată constituie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale (dreptul la muncă, la salariu echitabil), fără însă a respecta condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, astfel că acestea sunt neconstituţionale.
    176. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, a constatat că dreptul la muncă, la alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile; alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora, iar această libertate este condiţionată de îndeplinirea unor criterii legale justificate de specificul profesiei, al meseriei ori al locului de muncă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022, paragraful 15, sau Decizia nr. 521 din 5 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 17 noiembrie 2023, paragraful 56).
    177. Curtea reţine că prin dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) şi (6)-(8) şi ale art. 2 alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate nu se îngrădeşte dreptul la muncă al personalului ANRE, ASF şi ANCOM, ci se instituie criterii pentru reducerea numărului de posturi, pe de o parte, şi pentru reducerea nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor acestui personal, pe de altă parte.
    178. Astfel, textele criticate nu dispun încetarea raporturilor de muncă ale personalului ANRE, ASF şi ANCOM, ci dispun o reorganizare prin reducerea numărului de posturi, precum şi reducerea cu 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului ANRE, ASF şi ANCOM.
    179. Curtea constată că soluţia legislativă de reorganizare a ANRE, ASF şi ANCOM prin reducerea numărului de posturi nu este per se neconstituţională. Atâta vreme cât legiuitorul instituie criterii obiective pe baza cărora se decide reorganizarea, precum şi garanţii pentru personalul afectat de măsurile criticate, soluţia legislativă criticată este constituţională.
    180. Cu privire la reducerea numărului de posturi, Curtea reţine că legea criticată prevede că această decizie se ia în baza unei analize funcţionale efectuate de către ANRE, ASF şi ANCOM asupra structurii organizatorice existente, urmărinduse cu prioritate identificarea suprapunerilor de atribuţii, a redundanţelor şi a compartimentelor ce au o contribuţie redusă în îndeplinirea obiectului de activitate specific autorităţii. Astfel, analiza fundamentată cu privire la eficienţa şi eficacitatea resursei umane existente va fi realizată, potrivit dispoziţiilor criticate, de conducerea executivă a celor trei autorităţi administrative autonome - ANRE, ASF şi ANCOM.
    181. Totodată, noile organigrame ale celor trei autorităţi autonome se realizează cu respectarea regulilor cu privire la normativul de personal, conform dispoziţiilor art. XLVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, precum şi a următoarelor criterii: a) numărul posturilor din structurile organizatorice care asigură suportul autorităţilor autonome reprezintă cel mult 20% din numărul total de posturi; b) este interzisă includerea unor posturi care nu au corespondent în Clasificarea ocupaţiilor din România (COR); c) atribuţiile posturilor de directori generali nu pot dubla activitatea prestată de vicepreşedinţi.
    182. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (5) din legea criticată, prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii autonome se identifică compartimentele şi funcţiile-suport, pe baza regulamentelor proprii de organizare şi funcţionare şi a altor reglementări aplicabile.
    183. Tot ca o garanţie a măsurilor preconizate de legea criticată, art. 2 alin. (7) din aceasta prevede consultarea cu sindicatele şi/sau cu reprezentanţii salariaţilor, conducătorii ANRE, ASF şi ANCOM având obligaţia să stabilească o procedură internă prin care se aplică criteriile minimale aplicabile pentru încetarea raporturilor de muncă ale personalului disponibilizat ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare, inclusiv ordinea de prioritate, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la concediere.
    184. De asemenea, referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (6) din legea criticată - potrivit cărora personalul cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a reorganizării beneficiază de drepturile prevăzute de lege - Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, dispoziţiile legii criticate se aplică doar cu respectarea mandatelor funcţiilor de conducere în curs. Astfel, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragrafele 94 şi 95, că, din perspectiva aplicării legii în timp, dispoziţiile legii noi care modifică regimul juridic al unor mandate, indiferent că acestea sunt legale sau constituţionale (prin modificarea autorităţii de numire/a condiţiilor de numire, prin redimensionarea duratei mandatului prin micşorare sau prin mărire, prin instituirea/modificarea unor cauze de încetare a mandatului), nu se pot aplica mandatelor în curs. Aşadar, ţinând cont de această jurisprudenţă, nici dispoziţiile legii criticate nu pot conduce la încetarea mandatelor funcţiilor de conducere în curs.
    185. Prin urmare, Curtea constată că legea instituie atât criterii obiective pe baza cărora se face reorganizarea celor trei autorităţi administrative autonome, cât şi garanţii efective pentru personalul afectat de reducerea numărului de posturi.
    186. Referitor la reducerea cu 30% a nivelului salariilor de bază şi/sau indemnizaţiilor personalului ANRE, ASF şi ANCOM, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe ţară“, fără să garanteze un anumit cuantum al salariului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 129 din 14 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 18 august 2025). În acest sens, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun“, consacrată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu este aplicabilă salariului care urmează să fie plătit în viitor, în virtutea distincţiei dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 186 din 8 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 25 august 2025, paragraful 32).
    187. Totodată, Curtea reţine că modalitatea concretă în care se realizează procesul de reorganizare constituie o problemă de aplicare a legii în cazuri concrete, iar nu o problemă de constituţionalitate a legii criticate prin care se dispune reorganizarea, art. 1 alin. (6) şi art. 2 alin. (7) din aceasta folosind expres termenul de „reorganizare“. Astfel, în vederea asigurării dreptului efectiv de acces liber la justiţie, persoanele care se consideră vătămate de actele administrative individuale, emise în temeiul legii criticate, pot formula acţiuni la instanţa judecătorească, aceasta fiind singura competentă să verifice legalitatea actului administrativ individual prin raportare la aspectele de legalitate care rezultă din analiza cadrului legislativ în vigoare.
    188. Întrucât prin dispoziţiile criticate nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.
    189. În final, în ceea ce priveşte critica privind lipsa unei limitări temporale a aplicabilităţii măsurilor reglementate de legea criticată, Curtea constată că aceasta reprezintă o chestiune de opţiune legislativă ce nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pune în discuţie exigenţe de natură constituţională subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale.

    190. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    în numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind eficientizarea activităţii unor autorităţi administrative autonome, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(8) şi ale art. 2 alin. (1), (2) şi (6) din aceasta, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 412 din 24 septembrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"