Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 412 din 20 iunie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 412 din 20 iunie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 570 din 11 iulie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, obiecţie formulată de Preşedintele României.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.173 din 19 aprilie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.041A/2019.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se apreciază că legea supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât aceasta a fost adoptată, în procedura reexaminării, cu ignorarea Deciziei nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi a jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a unei legi.
    4. Se indică faptul că legea criticată a fost constatată ca fiind neconstituţională în ansamblul său prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 624 din 26 octombrie 2016, prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie.
    5. Cu privire la efectul deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, atunci când este constatată neconstituţionalitatea unei legi în ansamblul său, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta, instanţa constituţională a stabilit, pe cale jurisprudenţială, faptul că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Totodată, în considerarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, instanţa constituţională a reţinut că nu poate fi limitată competenţa de legiferare a Parlamentului cu privire la un anumit domeniu dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016 sau Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018).
    6. Reexaminarea, aşa cum este menţionată în cuprinsul art. 147 alin. (2) din Constituţie, vizează exclusiv punerea de acord cu decizia Curţii a acelor dispoziţii constatate neconstituţionale dintr-o lege nepromulgată încă. Aşadar, procedura reexaminării nu poate fi aplicată când în discuţie este un act normativ declarat neconstituţional în ansamblul său. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în acest caz legiuitorul nu poate acoperi viciul de constituţionalitate constatat prin respectiva decizie de admitere prin procedura reexaminării, urmând a constata încetarea procesului legislativ, la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără a fi necesară declanşarea unei proceduri parlamentare distincte în acest sens. Aceasta, deoarece însăşi decizia Curţii reprezintă, prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, temeiul pentru încetarea de drept a respectivului demers legislativ, la fel cum procedura reexaminării legii este deschisă de drept odată cu publicarea unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o lege, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori. Mai departe, este opţiunea legiuitorului dacă decide să mai legifereze în respectiva materie sau nu, iar dacă îşi menţine voinţa de reglementare, atunci trebuie să o facă ab initio, în cadrul unui nou proces legislativ, cu parcurgerea tuturor etapelor sale specifice: înregistrarea unei iniţiative legislative, însoţită de expunerea de motive, solicitarea şi obţinerea avizelor necesare, procedura întocmirii rapoartelor în comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, dezbaterile şi votul din fiecare Cameră, potrivit competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie. Această concluzie se impune prin prisma considerentelor de principiu reţinute constant în jurisprudenţa Curţii, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea în acest sens Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012 şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012). Instanţa constituţională a reţinut totodată că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
    7. Se apreciază că toate aceste considerente se aplică mutatis mutandis şi legilor de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului din moment ce instanţa constituţională a statuat prin Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019 că „efectul juridic al prezentei decizii este circumscris art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi jurisprudenţei Curţii în materie (...), astfel că Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia de faţă“.
    8. Ţinând seama de împrejurarea că prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016 Curtea Constituţională a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională în ansamblul său şi de jurisprudenţa instanţei constituţionale în această materie, Parlamentul avea obligaţia de a constata încetarea de drept a procedurii legislative iniţiale în privinţa respectivei reglementări (legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016) şi de a identifica soluţia constituţională cu privire la soarta Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, având în vedere că dispoziţiile art. 115 alin. (7) teza întâi din Constituţie impun ca Parlamentul să se pronunţe prin lege fie în sensul aprobării, fie în cel al respingerii unei ordonanţe a Guvernului.
    9. Or, analizând forma legii transmise la promulgare, se constată că Parlamentul a decis să nu înceteze procesul legislativ în privinţa acestei reglementări şi a considerat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 624 din 26 octombrie 2016 a avut ca efect redeschiderea procedurii de reexaminare a legii, în vederea punerii de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia instanţei constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    10. În măsura în care Curtea Constituţională va respinge ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate extrinsecă antereferite, se solicită instanţei constituţionale să analizeze şi aspectele de neconstituţionalitate referitoare la depăşirea limitelor deciziei Curţii Constituţionale, cu nerespectarea dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    11. Astfel se arată că, în cazul de faţă, Parlamentul a eliminat unele texte, a adăugat unele noi şi a operat modificări, fără ca acestea să fi făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi, în mod evident, contrar soluţiei dispuse de către instanţa constituţională prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016. Examinând legea adoptată de Parlament în forma în care aceasta a fost retrimisă la promulgare, reiese că anumite texte din legea criticată au fost eliminate, iar altele au fost modificate, deşi acestea nu au făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate, în timp ce altele au fost introduse fără ca acestea să aibă vreo legătură cu forma iniţială a legii sau să se fi regăsit în conţinutul său, aşa cum aceasta a fost supusă controlului de constituţionalitate.
    12. Intervenţia legislativă de la articolul unic pct. 1 din legea criticată vizează modificarea articolului unic pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 referitor la introducerea unui nou articol, art. 146^1, după art. 146 din Legea nr. 1/2011, prin care stabileşte că titlul de doctor încetează să mai producă efecte juridice din momentul comunicării dispoziţiei de retragere a acestuia. De asemenea, articolul unic pct. 2 din legea criticată prevede introducerea unui nou articol, art. 146^2, după art. 146^1, care prevede că diploma de doctor este revocată sau anulată prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti, iar prin derogare de la alin. (6) al art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituţia emitentă introduce acţiunea în anulare a diplomei, în termen de un an de la data dispoziţiei de retragere a titlului de doctor. Or, cu privire la aceste noi reglementări - modificarea art. 146^1 şi introducerea art. 146^2 - Parlamentul nu avea deschisă calea reexaminării, întrucât acestea nu numai că nu au făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi, prin urmare, nici al controlului Curţii Constituţionale, dar nu au făcut parte din forma iniţială a legii supuse controlului de constituţionalitate. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei constituţionale care, prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, statuează, în legătură cu dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, că acestea se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziţii legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale, pronunţată cu ocazia controlului de constituţionalitate a priori, şi că acest text limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională. În acelaşi sens se mai invocă Decizia nr. 75 din 30 ianuarie 2019, paragraful 48.
    13. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că dispoziţiile articolului unic pct. 11 [referitor la introducerea alin. (5^4) la art. 168 din Legea nr. 1/2011], dispoziţiile articolului unic pct. 13 [referitor la modificarea art. 168 alin. (7^2) din Legea nr. 1/2011], precum şi dispoziţiile articolului unic pct. 17 (referitor la modificarea art. 170 în privinţa retragerii titlului de doctor/anularea diplomei) din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt neconstituţionale şi contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie. Chiar dacă legea transmisă la promulgare, după reexaminarea sa de către Parlament, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, are ca obiect modificarea şi introducerea unor dispoziţii noi care au ca temă tocmai problematica retragerii titlului de doctor şi revocarea sau anularea diplomei de doctor, se consideră că în privinţa art. 146^1 Parlamentul nu putea să intervină, deoarece acesta nu a fost supus controlului de constituţionalitate. În acest caz, faţă de considerentele Deciziei nr. 624 din 26 octombrie 2016, reexaminarea putea viza cel mult intervenţii asupra dispoziţiilor modificatoare ale art. 168, respectiv ale art. 170 din Legea nr. 1/2011, iar în măsura în care se considera necesar, Parlamentul ar fi putut să opereze numai modificări corelative asupra art. 146^1 din Legea nr. 1/2011.
    14. De asemenea, făcând abstracţie de neconstituţionalitatea în ansamblu, se învederează faptul că din legea criticată lipsesc dispoziţiile cuprinse la articolul unic pct. 1-5, 7, 8, 12, 14-16, 18-23 referitoare la modificarea Legii nr. 1/2011, astfel cum acestea erau prevăzute în legea adoptată în prima fază, anterior realizării controlului de constituţionalitate. Întrucât asupra acestor prevederi instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat prin efectuarea controlului de constituţionalitate, se consideră că eliminarea acestora s-a făcut cu depăşirea limitelor Deciziei Curţii Constituţionale.
    15. Prin urmare, ca efect al depăşirii de către Parlament a limitelor reexaminării, dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie au fost încălcate. Mai mult decât atât, se consideră că, în acest mod, legea a fost adoptată cu ignorarea celor statuate prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi prin jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, înfrângând în acest mod caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional. Astfel, legea s-a adoptat prin înlăturarea efectului deciziei instanţei constituţionale, care este unul general obligatoriu, inclusiv pentru legiuitor. De aceea, ţinând cont de aceste argumente, cât şi de cele anterior expuse, se apreciază că legea criticată a fost adoptată şi cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    16. În măsura în care Curtea Constituţională va respinge ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate extrinsecă antereferite, se solicită instanţei constituţionale să analizeze şi aspectele de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie.
    17. Legea criticată a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 şi ale art. 75 din Constituţie, fiind încălcată competenţa primei Camere sesizate, Camera Deputaţilor, care nu a dezbătut textul şi soluţiile adoptate de Senat. În forma adoptată, legea dedusă controlului de constituţionalitate nesocoteşte şi principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament.
    18. În forma adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră competentă, articolul unic al legii supuse controlului de constituţionalitate conţinea un singur punct, prin care modifica dispoziţiile art. 146^1 din Legea nr. 1/2011, în sensul stabilirii momentului de la care diploma de doctor încetează să mai producă efecte juridice, respectiv de la momentul pronunţării unei hotărâri definitive a unei instanţe judecătoreşti în acest sens. Cu ocazia adoptării legii criticate de către Camera decizională, Senatul introduce în Legea nr. 1/2011 un nou articol, art. 146^2, potrivit căruia diploma de doctor este revocată sau anulată prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti. Totodată, la alin. (2) al acestui articol nou-introdus, se stabileşte o derogare de la dispoziţiile alin. (6) al art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în sensul stabilirii obligaţiei, iar nu a posibilităţii instituţiei emitente de a introduce acţiunea în anularea diplomei, în termen de un an de la data dispoziţiei de retragere a titlului de doctor. Aşadar, în cazul de faţă, prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să analizeze, să dezbată şi să hotărască asupra soluţiilor legislative nou-introduse de Camera decizională.
    19. Art. 75 din Constituţie stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres stabilite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie pe cea de Cameră decizională. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră.
    20. Curtea Constituţională a statuat că principiul bicameralismului izvorăşte din art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. În jurisprudenţa constituţională au fost stabilite două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. În Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea a arătat că în Camera decizională se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
    21. Mai mult, prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională a statuat că în analiza respectării acestui principiu „trebuie avut în vedere (a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, că: „Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (...) şi competenţelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală.“ Totodată, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea Constituţională a statuat că art. 75 alin. (3) din Constituţie, prin folosirea sintagmei „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
    22. În cazul de faţă, Senatul, adoptând în calitate de Cameră decizională legea criticată, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate completări care vizează aspecte importante ale legii, precum momentul de la care produce efecte retragerea titlului de doctor, modul de revocare sau anulare a diplomei de doctor ori derogarea expresă de la prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 cu privire la stabilirea obligaţiei în sarcina instituţiei emitente de a introduce acţiunea în anularea diplomei, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului există o deosebire majoră de conţinut juridic, care nu se limitează numai la soluţii legislative asupra Legii nr. 1/2011, pe care prima Cameră nu le-a analizat, dar vizează şi instituirea unei derogări în materia contenciosului administrativ - care nu făcea obiectul de reglementare al legii criticate. Prin raportare la cel de-al doilea criteriu, forma adoptată de prima Cameră are un singur articol, în timp ce aceea adoptată de Camera decizională are un articol unic, dar cu două puncte, configuraţia între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului fiind una semnificativ diferită. Astfel, forma legii adoptate de Senat introduce în Legea nr. 1/2011 dispoziţii noi, care nu au fost avute în vedere de prima Cameră. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018), Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite în situaţii asemănătoare, în care forma primei Camere sesizate conţinea un articol unic, iar forma Camerei decizionale conţinea două articole. În consecinţă, se apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie.
    23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    24. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    25. Se consideră că Parlamentul, în procedura reexaminării, a avut în vedere obiectul acestei legi, acela de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, a ţinut cont de declararea legii ca fiind neconstituţională, în integralitatea sa, a respectat forma iniţială a proiectului de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi a adoptat legea cu respectarea rigorilor constituţionale.
    26. Astfel, proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă în discuţie, în forma iniţiatorului, prevedea un articol unic de aprobare a acesteia în forma prezentată de Guvern. Această formă reglementa modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, prin introducerea art. 146^1 şi abrogarea literelor c) şi d) din cuprinsul art. 324. Faţă de considerentele Deciziei nr. 624 din 26 octombrie 2016, în procedura reexaminării legii de aprobare a ordonanţei, aşa cum reţine chiar autorul sesizării în privinţa art. 146^1, Parlamentul nu putea să intervină deoarece acesta nu a fost supus controlului de constituţionalitate, iar, în măsura în care considera necesar, Parlamentul putea să opereze, în schimb, modificări corelative asupra art. 146^1. Totodată, au fost eliminate toate celelalte dispoziţii din legea declarată neconstituţională, în ansamblul său, revenindu-se la forma iniţială a ordonanţei supuse aprobării prin lege.
    27. Se apreciază că legea criticată respectă caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 624 din 26 octombrie 2016, Parlamentul luând act de declararea neconstituţionalităţii, în integralitate, a legii de aprobare a ordonanţei. Ca urmare a reexaminării, sunt păstrate doar dispoziţiile art. 146^1 din forma iniţială a textului ordonanţei supuse aprobării prin lege, sunt eliminate toate celelalte dispoziţii declarate neconstituţionale şi sunt introduse dispoziţiile art. 146^2, articol de corelare cu art. 146^1, pentru clarificarea problematicii retragerii titlului de doctor şi revocarea sau anularea diplomei de doctor. Aşadar, Parlamentul a decis să identifice soluţia de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, ca urmare a procedurii de reexaminare, eliminând modificările aduse prin legea constatată neconstituţională, în ansamblul ei, şi a respectat astfel Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi limitele procedurii reexaminării legii potrivit art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    28. Pornind de la premisa că legea este rezultatul aportului specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, şi din analiza comparativă a conţinutului normativ al legii criticate prin sesizarea Preşedintelui României, se apreciază că modificările aduse legii de Camera decizională nu se circumscriu criteriilor esenţiale stabilite de Curtea Constituţională pentru determinarea cazurilor în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Astfel, scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică, de filosofie, de concepţie originară a actului normativ, din forma ordonanţei supuse aprobării Parlamentului, nu este încălcat, întrucât forma finală a legii se circumscrie scopului avut în vedere prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, acela de clarificare şi etapizare concretă a „acţiunilor de identificare a cazurilor de încălcare a standardelor de etică profesională, astfel încât sancţiunile să poată fi aplicate unitar şi în conformitate cu prevederile legale“, având în vedere faptul că unele mecanisme prevăzute în Legea nr. 1/2011 pentru anularea actelor de studii, prin decizii definitive ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, erau considerate a fi în contradicţie cu Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar modificările propuse nu au în vedere anularea actului administrativ, ci retragerea şi încetarea efectelor pentru viitor, astfel cum reiese din expunerea de motive a ordonanţei în discuţie. Se subliniază că nu există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, întrucât textul adoptat are acelaşi obiect de reglementare, respectiv retragerea titlului de doctor şi revocarea sau anularea diplomei de doctor. Nu există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, întrucât ambele forme reglementează modificări şi completări ale dispoziţiilor cu privire la diplome, reglementate în secţiunea a 8-a a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, fiind introduse după art. 146. Deşi textul legii adoptat de Camera decizională este modificat faţă de textul iniţial adoptat de Camera de reflecţie, se consideră că modificarea nu este una de natură să modifice substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia legii adoptate sau să încalce voinţa politică a iniţiatorului, Guvernul României. Prin urmare, legea criticată nu încalcă principiul bicameralismului.
    29. În concluzie, legea criticată nu încalcă art. 61 alin. (2), art. 75 alin. (1) şi art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, respectă limitele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 624 din 26 octombrie 2016, prin eliminarea tuturor modificărilor aduse prin forma iniţială a legii şi aprobarea corespunzătoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, ca efect al reluării procedurii legislative, Parlamentul a reexaminat dispoziţiile legii supuse controlului de constituţionalitate, aprobând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, iar pentru clarificarea problematicii retragerii titlului de doctor şi revocarea sau anularea diplomei de doctor, avute în vedere prin obiectul de reglementare, au fost modificate dispoziţiile art. 146^1, aşa cum au fost reglementate iniţial de ordonanţă, şi au fost introduse dispoziţiile art. 146^2, fără a se modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia proiectului de lege, neavând consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
    30. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    31. Curtea, din oficiu, a preschimbat, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, termenul de judecată iniţial fixat de la data de 12 iunie 2019 la data de 20 iunie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    32. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    33. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, care are următorul cuprins:
    "ARTICOL UNIC
    Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4 din 2 martie 2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, cu următoarele modificări şi completări:
    1. La articolul unic punctul 1, articolul 146^1 va avea următorul cuprins:
    "ART. 146^1
    Titlul de doctor încetează să mai producă efecte juridice din momentul comunicării dispoziţiei de retragere a acestuia."

    2. La articolul unic după punctul 1, se introduce un nou punct, pct. 1^1, cu următorul cuprins:
    "1^1. După articolul 146^1 se introduce un nou articol, art. 146^2, cu următorul cuprins:
    ART. 146^2
    (1) Diploma de doctor este revocată sau anulată prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti.
    (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (6) al art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia emitentă introduce acţiunea în anularea diplomei, în termen de un an de la data dispoziţiei de retragere a titlului de doctor"
"

    34. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor şi art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    (1) Parcursul legislativ al legii analizate
    35. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016. Proiectul de lege de aprobare a acesteia a fost adoptat, cu amendamente, de Camera Deputaţilor la 6 aprilie 2016, iar de Senat la 9 mai 2016. La data de 10 mai 2016, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii acesteia, a fost trimisă la promulgare în data de 12 mai 2016, iar la 31 mai 2016, Preşedintele României a formulat cerere de reexaminare.
    36. Proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, cu amendamente, nu a întrunit majoritatea de vot necesară pentru adoptare la Camera Deputaţilor [20 septembrie 2016]. La 10 octombrie 2016, Senatul a respins cererea de reexaminare şi a adoptat legea în forma sa iniţială. La data de 11 octombrie 2016, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii acesteia, a fost trimisă la promulgare în data de 13 octombrie 2016. La 13 octombrie 2016, Guvernul şi 26 de senatori au sesizat Curtea Constituţională.
    37. Prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională, în ansamblul său.
    38. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată, respectiv Camera Deputaţilor, a adoptat legea, cu amendamente, la data de 11 aprilie 2017. Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. La data de 1 aprilie 2019, Senatul a adoptat legea, cu amendamente.
    39. La data de 8 aprilie 2019, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. La data de 10 aprilie 2019, legea a fost trimisă la Preşedintele României spre promulgare. La data de 19 aprilie 2019, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

    (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    40. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Preşedintele României.
    41. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, instanţa constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. În cauză, Curtea reţine că, în urma reexaminării realizate potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, la data de 8 aprilie 2019, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 10 aprilie 2019, a fost trimisă la Preşedintele României spre promulgare. Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la data de 19 aprilie 2019, aceasta fiind, aşadar, formulată în termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. În consecinţă, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa constituţională.
    42. Curtea mai reţine că legea criticată în varianta sa redacţională din 10 octombrie 2016 a fost constatată ca fiind neconstituţională în ansamblul său prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016. În urma reexaminării realizate, Parlamentul şi-a menţinut poziţia de aprobare a ordonanţei de urgenţă, a eliminat prevederile introduse în procedura parlamentară iniţială şi a introdus noi dispoziţii normative, sub forma unui articol unic. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că „reexaminarea realizată conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia «în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale», presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză“ (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187). De aceea, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării în procedura de punere de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia de neconstituţionalitate, el nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate a legii reexaminate (a se vedea Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 129, sau Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32). Întrucât criticile de neconstituţionalitate vizează aspecte intervenite în cursul procesului de reexaminare a legii, obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă.

    (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    43. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, ceea ce, prin prisma analizării criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, relevă o situaţie particulară, care impune o necesară coroborare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 74 alin. (3) şi ale art. 115 alin. (4)-(8). Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, iar ordonanţele de urgenţă cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege [art. 115 alin. (5) şi (7) din Constituţie]. Ordonanţa de urgenţă este un act normativ ce permite Guvernului să facă faţă unei situaţii extraordinare (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 74), iar aprobarea acesteia de către Parlament, în procedură de urgenţă, este obligatorie, tocmai pentru că adoptarea sa a survenit ca urmare a unei delegări legislative acordate direct prin art. 115 alin. (4) din Constituţie, astfel încât se impune controlul parlamentar asupra activităţii de legiferare delegată Guvernului, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie. De altfel, pentru a garanta statutul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, legiuitorul constituant a condiţionat intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă de declanşarea controlului parlamentar asupra activităţii de legiferare delegată, prevăzând obligaţia Guvernului de a o depune spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 88, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, paragraful 37). Curtea a statuat că depunerea ordonanţei de urgenţă la Parlament constituie o condiţie a existenţei actului normativ, astfel că, după ce adoptă ordonanţa de urgenţă, Guvernul, în temeiul art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie, trimite Camerei Parlamentului competente să fie sesizată proiectul de lege privind aprobarea respectivei ordonanţe (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 38). Întrucât depunerea de către Guvern a ordonanţei de urgenţă la Parlament este o condiţie pentru existenţa juridică a înseşi ordonanţei de urgenţă adoptate - care poate fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi poate intra în vigoare doar dacă Guvernul a procedat în sensul indicat -, în lipsa îndeplinirii acestei condiţii ad validitatem, ordonanţa de urgenţă este un act inexistent, care nu poate produce niciun fel de efecte juridice şi nu poate forma obiectul activităţii legislative a Parlamentului, potrivit art. 115 alin. (5), (7) sau (8) din Constituţie. Rezultă că supunerea ordonanţei de urgenţă spre aprobare Parlamentului reprezintă o formă de control parlamentar asupra activităţii de legiferare delegată Guvernului.
    44. Momentul depunerii ordonanţei de urgenţă este acela al înregistrării sesizării care are ca obiect proiectul de lege privind aprobarea ordonanţei de urgenţă, înaintat în original, la Biroul permanent al Camerei competente, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, paragraful 41). Rezultă că aparţine Guvernului competenţa exclusivă de a depune un astfel de proiect de lege. În sine, având în vedere că depunerea ordonanţei de urgenţă este o condiţie de validitate a acesteia şi că ordonanţa de urgenţă, după depunerea sa, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare, devenind parte a dreptului pozitiv, Curtea constată că depunerea ordonanţei de urgenţă, prin sesizarea Parlamentului cu proiectul de lege de aprobare a acesteia, este un act uno ictu, irevocabil şi irepetabil al Guvernului, ceea ce produce desesizarea Guvernului de această obligaţie constituţională, drept care acest act este unic şi se poate îndeplini, aşadar, o singură dată. Curtea subliniază că niciun alt titular al dreptului la iniţiativă legislativă nu are competenţa de a iniţia o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă. Prin urmare, numai după ce Guvernul a sesizat Parlamentul cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, realizându-se, astfel, depunerea ordonanţei de urgenţă în sensul art. 115 alin. (5) din Constituţie, acesta din urmă trebuie să se pronunţe asupra ordonanţei de urgenţă prin adoptarea unei legi de aprobare sau de respingere, după caz.
    45. În acest context, Curtea reţine că admiterea unei obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă comportă o dublă perspectivă. Prima perspectivă vizează viciul de neconstituţionalitate ce priveşte însăşi adoptarea ordonanţei de urgenţă sau conţinutul normativ al acesteia, după caz, sens în care criticile de neconstituţionalitate extrinsecă sunt raportate, în principiu, la art. 1 alin. (4) coroborat cu art. 61 alin. (1) sau art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 249 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 31 mai 2018, sau Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019), iar cele de neconstituţionalitate intrinsecă ţin, în mod exclusiv, de conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006). Cea de-a doua perspectivă vizează viciul de neconstituţionalitate ce priveşte adoptarea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă sau conţinutul normativ propriu al acestei legi, după caz, sens în care criticile de neconstituţionalitate extrinsecă sunt raportate, în principiu, la art. 61, 67, 75 sau 76 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului, cvorumul de prezenţă, majoritatea de vot cerută, calificarea legii ca fiind ordinară sau organică, ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 312 din 9 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 9 iulie 2018, sau Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019), iar cele de neconstituţionalitate intrinsecă ţin, în mod exclusiv, de conţinutul normativ propriu al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 4 noiembrie 2016). În consecinţă, prin prisma primei perspective antereferite, neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă sau a unor dispoziţii din aceasta determină întotdeauna neconstituţionalitatea legii de aprobare a acesteia, în ansamblu sau în parte, după caz (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, sau Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, paragraful 43, sau Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006), în schimb, în condiţiile celei de-a doua perspective, neconstituţionalitatea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu determină şi neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă.
    46. Cu privire la această din urmă perspectivă, care face obiectul cauzei de faţă, Curtea reţine că, de principiu, proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă cuprinde un articol unic de aprobare a ordonanţei de urgenţă, însă conţinutul propriu al legii poate fi modelat în cadrul procedurii parlamentare de adoptare a acesteia, prin depunerea şi aprobarea unor amendamente. Prin urmare, viciul de neconstituţionalitate extrinsecă vizează procedura parlamentară de adoptare a legii, în timp ce viciul de neconstituţionalitate intrinsecă poate privi textele amendamentelor astfel admise şi aprobate, care au devenit parte a corpului legii. Astfel, aceste vicii de neconstituţionalitate nu ţin nici de adoptarea ordonanţei de urgenţă şi nici de conţinutul normativ propriu al acesteia, astfel cum a fost adoptat de Guvern.
    47. În ceea ce priveşte efectele procedurale ale deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, prin care se constată neconstituţionalitatea în ansamblu a unei legi de aprobare a ordonanţei de urgenţă în condiţiile paragraful 46 din prezenta decizie, Curtea, prin Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, paragraful 42, a statuat că „efectul juridic al prezentei decizii (de constatare a neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a ordonanţei de urgenţă - s.n.) este circumscris art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi jurisprudenţei Curţii în materie (...) astfel că Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia de faţă“. Prin urmare, întrucât proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă este înregistrat la Parlament conform art. 115 alin. (5) din Constituţie, constatarea încetării de drept a procesului legislativ nu presupune derularea unui nou proces legislativ prin înregistrarea din nou a proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă la Biroul permanent al Camerei competente, ci păstrarea proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă cu care a fost sesizat Biroul permanent al Camerei competente, eliminarea aportului normativ propriu al celor două Camere din conţinutul legii adoptate şi reluarea procesului legislativ de la momentul înregistrării proiectului de lege, cu conţinutul pe care acesta îl avea la acel moment. Parlamentul este dator ca, în cazul antereferit, să reia procesul legislativ în condiţiile descrise, astfel încât Biroul permanent, luând act de decizia Curţii Constituţionale, urmează să o trimită comisiilor parlamentare.
    48. Curtea subliniază că decizia sa de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate şi de constatare a neconstituţionalităţii legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă în ansamblul său nu poate produce desesizarea Parlamentului, întrucât, pe de o parte, ordonanţa de urgenţă şi-ar pierde existenţa juridică din moment ce aceasta nu mai poate fi considerată ca fiind depusă în mod valid la Parlament, iar, pe de altă parte, consecinţele neconstituţionalităţii modului de desfăşurare a procedurii parlamentare sau a conţinutului amendamentelor admise în faza parlamentară a adoptării legii de aprobare s-ar reflecta asupra ordonanţei de urgenţă deja aflate în vigoare. Mai mult, s-ar ajunge la sancţionarea Guvernului pentru erorile de apreciere ale Parlamentului, ceea ce nu poate fi acceptat.
    49. Astfel, în ipoteza analizată, este de domeniul evidenţei că reluarea procesului legislativ nu vizează şi actul înregistrării proiectului legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, acesta rămânând valabil înregistrat. În schimb, nici opţiunea legislativă de adoptare a legii de aprobare şi nici amendamentele admise în varianta redacţională iniţială a legii de aprobare nu rămân câştigate, urmând a se relua toate etapele procesului legislativ ulterioare momentului înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă. De aceea, spre deosebire de iniţiativele legislative întemeiate numai pe art. 74 din Constituţie în privinţa cărora încetarea de drept a procesului legislativ echivalează cu desesizarea Parlamentului, semnificaţia încetării de drept a procesului legislativ menţionată în Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, în ipoteza specifică a iniţiativei legislative întemeiate pe aplicarea coroborată a art. 74 alin. (3) şi art. 115 alin. (4)-(8) din Constituţie, este aceea că Parlamentul, în cadrul reexaminării, rămâne sesizat în continuare cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă transmis de Guvern. În cadrul reexaminării revine Parlamentului obligaţia de a relua procesul legislativ, obligaţie care, desigur, exclude in terminis sesizarea sa cu legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă. Prin urmare, în aceste condiţii, Parlamentul, cu respectarea deciziei Curţii Constituţionale, poate, prin lege, fie să aprobe pur şi simplu, fie să aprobe cu modificările şi completările pe care le consideră oportune, fie să respingă ordonanţa de urgenţă.
    50. Din cele de mai sus rezultă că, în ipoteza legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, ori de câte ori un motiv de neconstituţionalitate extrinsecă/intrinsecă determină neconstituţionalitatea acesteia în ansamblu, Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, având obligaţia de a reexamina, potrivit art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, legea/dispoziţiile legii pentru punerea ei/lor de acord cu decizia de neconstituţionalitate, ceea ce presupune reluarea procesului legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă; în schimb, ori de câte ori un motiv de neconstituţionalitate intrinsecă determină neconstituţionalitatea anumitor prevederi ale legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, deşi Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, reexaminarea reglementată de art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie presupune doar reluarea procesului legislativ numai în privinţa aspectelor de neconstituţionalitate constatate. Eadem ratio, ori de câte ori un motiv de neconstituţionalitate extrinsecă determină neconstituţionalitatea legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă în ansamblu, iar Curtea constată şi neconstituţionalitatea în parte a acesteia pe motive de neconstituţionalitate intrinsecă, Parlamentul rămâne sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, având obligaţia de a reexamina, potrivit art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, legea/dispoziţiile legii pentru punerea ei de acord cu decizia de neconstituţionalitate, ceea ce presupune reluarea procesului legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă. În toate ipotezele enunţate legiuitorul rămâne în continuare sesizat cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, în forma transmisă de Guvern, şi trebuie să respecte cele statuate în decizia Curţii Constituţionale atât în privinţa aspectelor de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi a celor de natură intrinsecă.
    51. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă a fost constatată ca fiind neconstituţională - în ansamblul său - prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, decizie prin care au fost admise atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la art. 61 privind principiul bicameralismului, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă privind articolul unic pct. 6, pct. 9-11, 13 şi 17 din lege. În acest context rezultă că, întrucât dispozitivul deciziei referindu-se la neconstituţionalitatea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă în ansamblul său, se impunea reexaminarea legii, respectiv păstrarea proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă cu care a fost sesizat Biroul permanent al Camerei competente, eliminarea aportului normativ propriu al celor două Camere din conţinutul legii adoptate şi reluarea procesului legislativ de la momentul înregistrării proiectului de lege, cu conţinutul pe care acesta îl avea la acel moment. În consecinţă, întrucât reexaminarea s-a realizat prin reluarea procedurii legislative, în condiţiile antereferite, aspect demonstrat prin faptul că noul conţinut normativ al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a fost configurat prin adoptarea unor noi amendamente faţă de cele iniţiale, Curtea constată că legea criticată nu încalcă art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    52. Având în vedere considerentele expuse mai sus, nu se poate accepta susţinerea autorului obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că neconstituţionalitatea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă în ansamblul său trebuie să ducă ex post la parcurgerea următoarelor etape, respectiv: „înregistrarea unei iniţiative legislative, însoţită de expunerea de motive, solicitarea şi obţinerea avizelor necesare, procedura întocmirii rapoartelor în comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, dezbaterile şi votul din fiecare Cameră, potrivit competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie“. Curtea constată că premisa de la care se pleacă este falsă, întrucât aceasta nu ţine cont de regimul juridic al legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă. Astfel, odată ce proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă a fost înregistrat la Parlament, se realizează şi depunerea ordonanţei de urgenţă a Guvernului, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, condiţie ad validitatem pentru intrarea sa în vigoare. Cele două operaţiuni - înregistrarea proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă şi depunerea ordonanţei de urgenţă - au natură legislativă şi nu pot fi disociate. De aceea, proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă este intrinsec legat de intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, fiind expresia dispoziţiilor art. 74 alin. (3) şi art. 115 alin. (5) din Constituţie, astfel încât actul depunerii sale este unic, irevocabil şi irepetabil.
    53. Curtea subliniază că ipoteza analizată în prezenta cauză diferă în mod fundamental de cea existentă în cauzele care au format obiectul Deciziei nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, şi al Deciziei nr. 22 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2019, ale căror considerente cuprinse în paragraful 38, respectiv paragraful 27 sunt invocate în mod implicit de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în cauza de faţă, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, adoptată ca urmare a unei iniţiative guvernamentale, întemeiată pe art. 74 alin. (3) coroborat cu art. 115 alin. (4)-(8) din Constituţie, iniţiativă care, în mod automat, însoţeşte ordonanţa de urgenţă, fiind un aspect esenţial şi specific al delegării legislative. În schimb, prin cele două decizii menţionate Curtea s-a pronunţat în legătură cu o lege adoptată ca urmare a unei iniţiative parlamentare, respectiv guvernamentale, întemeiate în mod exclusiv pe art. 74 din Constituţie, iniţiativă care ţine de opţiunea fiecărui titular al dreptului la iniţiativă legislativă, neavând nicio tangenţă cu delegarea legislativă.
    54. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă privind depăşirea limitelor reexaminării, Curtea constată că, în ipoteza specifică a constatării neconstituţionalităţii legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă în ansamblul său, reexaminarea reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie presupune reluarea procesului legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă. În aceste condiţii, Parlamentul are competenţa fie de a aproba, fie de a aproba cu modificări şi completări, fie de a respinge ordonanţa de urgenţă. Prin urmare, în cauză, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, a constatat atât neconstituţionalitatea extrinsecă a legii, cât şi neconstituţionalitatea intrinsecă a unor prevederi punctuale ale acesteia, astfel încât reexaminarea nu a fost limitată numai la prevederile legale punctuale constatate ca fiind neconstituţionale, ci, având în vedere neconstituţionalitatea extrinsecă a legii, Parlamentul a fost obligat să reia în totalitate procesul legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă. În consecinţă, Curtea constată că nu este incidentă jurisprudenţa sa referitoare la limitele procedurii de reexaminare (a se vedea, cu titlu exemplificativ Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018).
    55. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă potrivit cărora legea contestată ar fi fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, fiind încălcată competenţa primei Camere sesizate, cea a Camerei Deputaţilor, care nu ar fi dezbătut textul şi soluţiile adoptate de Senat, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.
    56. Pe cale jurisprudenţială, Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, în existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).
    57. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45).
    58. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări.
    Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43).

    59. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că eforturile legislative ale celor două Camere ale Parlamentului au vizat procedura de retragere a titlului/diplomei de doctor. Concepţia de ansamblu a celor două forme adoptate în cele două Camere este aceea că anularea/încetarea efectelor diplomei de doctor se face prin mijlocirea unei hotărâri judecătoreşti. Este adevărat că cele două forme diferă, însă Camera decizională este în drept să adopte o reglementare, care, neschimbând filosofia şi concepţia legii/ordonanţei de urgenţă, este mai bine articulată în sistemul normativ. Acest aspect ţine de opţiunea legiuitorului şi de oportunitatea reglementării normative. Bicameralismul stabilit prin art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie nu presupune ca proiectul de lege să fie adoptat în mod identic de cele două Camere ale Parlamentului; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită în măsura în care menţine obiectul de reglementare al iniţiativei legislative şi concepţia de ansamblu a acesteia. În cazul analizat, cea de-a doua Cameră nu a făcut altceva decât să se subsumeze obiectului de reglementare a proiectului legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă. Rezultă că legea astfel adoptată păstrează concepţia iniţială atât a iniţiatorului, cât şi a primei Camere sesizate, realizând, în acelaşi timp, o corelare cu dreptul comun reprezentat de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, clarificânduse faptul că retragerea diplomei de doctor - act administrativ individual - se poate realiza atât prin revocare, cât şi prin anulare. În aceste condiţii, rezultă că nu există nici deosebiri majore de conţinut juridic şi nici o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    60. Prin urmare, Curtea reţine că modificările operate în cea de-a doua Cameră stabilesc în mod expres autoritatea care are competenţa de a anula diploma de doctor într-un mod similar cu textul legii adoptat de prima Cameră sesizată, respectiv prin mijlocirea unei instanţe judecătoreşti. În ceea ce priveşte modul şi data încetării titlului de doctor, modificările operate în cea de-a doua Cameră au stabilit premisa normativă de la care se porneşte pentru anularea diplomei de doctor. Reglementarea analizată, astfel cum a fost modelată în Camera decizională, corelează procedura de retragere a titlului şi a diplomei de doctor, fără a schimba concepţia de ansamblu a iniţiatorului, şi anume a Guvernului, şi nici a primei Camere sesizate, şi anume a Camerei Deputaţilor, drept care nu se poate reţine încălcarea art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie.
    61. Curtea subliniază faptul că a fost învestită, în mod exclusiv, cu soluţionarea unor critici de neconstituţionalitate extrinsecă, astfel încât, prin prezenta decizie, s-a pronunţat în limitele sesizării. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că orice demers al său, dincolo de limitele sesizării, ar avea drept consecinţă ignorarea prevederilor constituţionale şi ale legii sale organice privind imposibilitatea sesizării din oficiu. Curtea nu poate acţiona decât în limitele sesizării. Dacă ar proceda altfel, Curtea ar exercita un control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Totodată, invocarea altor norme de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate poate fi realizată doar în ipoteza în care Curtea a constatat, în prealabil, încălcarea uneia dintre normele de referinţă invocate (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 507 din 17 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, sau Decizia nr. 355 din 23 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 26 iulie 2018, paragraful 69).

    62. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 iunie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că sesizarea de neconstituţionalitate se impunea a fi admisă şi să se constate că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională în ansamblul său, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
    1) Legea supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, întrucât aceasta a fost adoptată, în procedura reexaminării, cu ignorarea Deciziei nr. 624 din 26 octombrie 2016 şi a jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a unei legi.
    Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost declarată neconstituţională în integralitate pentru motive de neconstituţionalitate extrinsecă (încălcarea principiului bicameralismului - paragrafele 30-41) şi intrinsecă (cerinţe referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei juridice - paragrafele 42-57).
    Referitor la efectul deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, Constituţia prevede la art. 147 alin. (2) că: „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale“.
    Aplicând aceste dispoziţii la situaţia în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi în ansamblul său, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta (situaţie pe care o regăsim în prezenta cauză), instanţa constituţională a stabilit, printr-o jurisprudenţă constantă, faptul că „pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“. De aceea, „opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului“. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019, Decizia nr. 22 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2019.)
    Curtea Constituţională şi-a consolidat recent această jurisprudenţă, inclusiv prin raportare la legile de aprobare, uneori cu modificări, ale ordonanţelor de urgenţă. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, Decizia nr. 312 din 9 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 9 iulie 2018, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, şi Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019.) Astfel, în Decizia nr. 76/2019, referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2017 pentru modificarea art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, instanţa de contencios constituţional a arătat, în paragraful 42, că „efectul juridic al prezentei decizii este circumscris art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi jurisprudenţei Curţii în materie, astfel că Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia de faţă“.
    Prin urmare, în prezenta cauză, Parlamentul avea obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ şi, eventual, să iniţieze un nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, în cadrul căruia să pună de acord noua soluţie legislativă cu decizia Curţii Constituţionale, ceea ce Parlamentul nu a făcut.
    În context trebuie amintit precedentul reprezentat de Decizia nr. 761/2014 pentru că în acea cauză, detaliind efectele deciziilor sale prin care se constată, înainte de promulgare, neconstituţionalitatea unor legi de aprobare a unor ordonanţe de urgenţă, Curtea a precizat expressis verbis: „Parlamentul, în baza art. 115 alin. (8) din Constituţie şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, urmează să reglementeze, prin legea de respingere, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru a le pune în acord cu decizia Curţii Constituţionale.“ Cu acel prilej, pentru a se conforma fie şi numai parţial deciziei Curţii Constituţionale nr. 761/2014, Parlamentul a iniţiat şi adoptat Legea nr. 51/2017 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru reglementarea unor măsuri privind administraţia publică locală, în care a stabilit că „toate efectele juridice, politice sau de altă natură, produse ca urmare a exprimării opţiunii de către persoanele prevăzute la alin. (1) al articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014, se păstrează în integralitate“.
    Acelaşi raţionament era incident şi în cauza de faţă.
    Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 624/2016, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost declarată neconstituţională, în integralitatea sa, ceea ce are drept consecinţă invalidarea actului normativ adoptat cu încălcarea prevederilor constituţionale şi încetarea de drept a procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Cu toate acestea, opinia majoritară constată că Parlamentul a decis să rămână învestit cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă şi să continue procedura legislativă în sensul aprobării cu modificări a respectivei ordonanţe, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 147 din Constituţie astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. Contrar opiniei majoritare, considerăm că legiuitorul nu putea rămâne învestit în continuare cu proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă şi nu putea relua procesul legislativ de la etapa subsecventă înregistrării proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă la prima Cameră sesizată de vreme ce, în situaţii similare, Parlamentul a înţeles să respecte caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi să înceteze proceduri legislative similare.
    Drept urmare, Parlamentul avea doar obligaţia constatării încetării procesului legislativ la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei instanţei de contencios constituţional. Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea extrinsecă a legii în ansamblul său - şi nu doar a unor dispoziţii ale legii, fapt ce ar fi permis deschiderea procedurii reexaminării legii - reprezintă, prin raportare la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, temeiul pentru încetarea de drept a respectivului demers legislativ. Legiuitorul este liber să decidă dacă doreşte să mai legifereze în respectiva materie sau nu, iar dacă îşi menţine voinţa de reglementare atunci trebuie să o facă în cadrul unui nou proces legislativ, cu parcurgerea tuturor etapelor sale specifice: înregistrarea unei iniţiative legislative, însoţită de expunerea de motive, solicitarea şi obţinerea avizelor necesare, procedura întocmirii rapoartelor în comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, dezbaterile şi votul din fiecare Cameră, potrivit competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie.
    Aşa cum se reţine şi în opinia majoritară, jurisprudenţa de până acum a Curţii Constituţionale în materia controlului a priori asupra legilor de aprobare ori de respingere a ordonanţelor de urgenţă (a se vedea şi Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009) conturează ideea că viciile extrinseci ale acestor legi nu afectează conţinutul normativ al respectivelor ordonanţe, ci, conform art. 115 alin. (8) din Constituţie, determină obligaţia Parlamentului de a reglementa prin legea de aprobare ori de respingere şi efectele deja produse ale ordonanţelor de urgenţă vizate.
    În măsura în care abordarea Curţii Constituţionale din opinia majoritară cu privire la această chestiune ar fi un reviriment de jurisprudenţă, el trebuia prezentat ca atare şi motivat, altminteri sunt puse în discuţie efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale stabilite prin art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, precum şi coerenţa internă a jurisprudenţei Curţii, cu potenţiale consecinţe negative asupra predictibilităţii sistemului normativ.
    Pentru aceste motive considerăm că Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 este neconstituţională pentru motive extrinseci, care ţin de nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 147 din Constituţie şi dezvoltate în jurisprudenţa constantă a jurisdicţiei constituţionale.

    2) Legea supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 61 şi 75 din Constituţie, încălcând principiul bicameralismului.
    Prin Decizia nr. 624/2016, Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 a fost declarată neconstituţională, întrucât, cu prilejul adoptării sale, nu a fost respectat principiul bicameralismului; acest motiv de neconstituţionalitate subzistă şi în prezenta cauză.
    În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit iniţial două criterii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a se identifica o încălcare a principiului bicameralismului, altminteri Camera decizională dobândind o poziţie privilegiată. Aceste două criterii sunt: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). Recent, Curtea Constituţională a adăugat un nou criteriu, reţinând că evaluarea respectării principiului bicameralismului impune un examen comparativ între forma legii adoptate de Camera de reflecţie şi cea adoptată de Camera decizională prin raportare la scopul legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 31 octombrie 2017, şi Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018). Altfel spus, Curtea Constituţională este cea care a stabilit că modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 472/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
    Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză a fost adoptată de prima Cameră sesizată, respectiv de Camera Deputaţilor, cu un articol unic, iar de Camera decizională cu două articole.
    Camera Deputaţilor a stabilit că:
    "Diploma de doctor încetează să mai producă efecte juridice după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti."

    Senatul, în calitate de cameră decizională, a stabilit că:
    "Titlul de doctor încetează să producă efecte juridice din momentul comunicării dispoziţiei de retragere a acestuia“ şi că:

    "(1) Diploma de doctor este revocată sau anulată prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti.
(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (6) al art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia emitentă introduce acţiunea în anularea diplomei, în termen de un an de la data dispoziţiei de retragere a titlului de doctor."
"

    Altfel spus, Camera decizională a adăugat la lege şi aspecte care nu au fost niciodată avute în vedere nici de iniţiator şi nici de prima Cameră sesizată, introducând o derogare importantă de la un act normativ (Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004) care nu are nicio legătură cu domeniul de reglementare vizat de ordonanţa de urgenţă aflată în procedura de aprobare (educaţia naţională de nivel terţiar), în vădită contradicţie şi cu cele două criterii stabilite iniţial de Curtea Constituţională, pentru a verifica respectarea principiului bicameralismului funcţional şi cu cel de-al treilea, recent introdus.
    Practic, în prezenta cauză, prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să analizeze, să dezbată şi să hotărască asupra soluţiilor legislative nou introduse de Camera decizională.
    Senatul, adoptând în calitate de Cameră decizională Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate completări care vizează aspecte importante ale legii, precum momentul de la care produce efecte juridice retragerea titlului de doctor, modul de revocare sau anulare a diplomei de doctor ori derogarea expresă de la prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 cu privire la stabilirea obligaţiei în sarcina instituţiei emitente de a introduce acţiunea în anularea diplomei, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului există o deosebire majoră de conţinut juridic pe care prima Cameră nu le-a analizat, ce nu se limitează doar la aspecte cuprinse în legea educaţiei naţionale, ci vizează şi instituirea unei derogări în materia contenciosului administrativ - care nu făcea obiectul de reglementare al legii criticate. Apreciem că nu este vorba nici de o mai bună articulare a sistemului normativ şi nici de o clarificare conceptuală în privinţa regimului juridic al actului administrativ care este diploma de doctor, prin care se conferă titlul de doctor, de vreme ce controlul judiciar al actelor administrative nu are cum să facă obiect de reglementare al legii educaţiei şi este exhaustiv tratat în legea contenciosului administrativ.
    Pentru aceste motive considerăm că Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 este neconstituţională pentru motive extrinseci, ce vizează nerespectarea principiului bicameralismului diferenţiat funcţional, astfel cum acesta este reglementat în art. 61 şi art. 75 din Constituţie.

    3) Nu în ultimul rând, remarcăm şi nerespectarea de către legiuitor a cerinţelor de calitate a legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate, cu titlu de normă de referinţă, prin chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în măsura în care varianta legii adoptată de camera decizională operează cu două concepte juridice, respectiv titlul de doctor şi diploma de doctor, fără a face clară legătura ori diferenţa dintre ele.
    Curtea Constituţională a stabilit, în mod corect, că aceasta nu îşi poate extinde din oficiu controlul asupra unor dispoziţii ale legii care nu au fost deferite controlului de constituţionalitate de către autorul sesizării, însă, în virtutea funcţiei sale de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), jurisdicţia constituţională poate releva din oficiu şi alte prevederi constituţionale ce au fost încălcate de o lege deja constatată a fi neconstituţională (a se vedea Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017). Deşi acelaşi raţionament ar fi fost aplicabil şi în prezenta cauză, contrar celor statuate prin decizia sus-menţionată, instanţa de contencios constituţional a revenit asupra acestei jurisprudenţe, fără asumarea şi motivarea corespunzătoare a acestui nou reviriment.
    Şi pentru acest motiv, de ordin intrinsec, legat de calitatea legii, apreciem că Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională.

    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României să fie admisă şi să se constate că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională în ansamblul său, pentru motive extrinseci, care ţin atât de nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 147 din Constituţie şi dezvoltate în jurisprudenţa constantă a jurisdicţiei constituţionale, de nerespectarea principiului bicameralismului diferenţiat funcţional, aşa cum acesta este reglementat în art. 61 şi art. 75 din Constituţie, cât şi pentru motive care ţin de calitatea legii astfel cum acest standard a fost explicat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.


                    Judecători,
                    dr. Livia Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice