Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Teodora Pop │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecţie formulată de 39 de deputaţi şi 28 de senatori. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 5.728 din 9 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.643A/2017. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate intrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate extrinsecă. 4. Argumentele invocate în susţinerea neconstituţionalităţii extrinseci a propunerii legislative vizează încălcarea principiului bicameralismului şi, în consecinţă, a prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (1), ce reglementează componenţa bicamerală a Parlamentului, şi ale art. 75 alin. (1) care stabileşte ordinea sesizării celor două camere pentru dezbaterea şi adoptarea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative, în funcţie de categoriile din care fac parte. Pentru a motiva obligativitatea respectării principiului bicameralismului, autorii sesizării fac trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, invocând decizii de admitere, dintre care, cu titlu exemplificativ, se reţin deciziile nr. 471 din 22 aprilie 2008, nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, nr. 710 din 6 mai 2009 şi nr. 62 din 7 februarie 2017, şi decizii de respingere, dintre care, cu titlu de exemplu, sunt reţinute deciziile nr. 413 din 14 aprilie 2010, nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012, prin care Curtea, cu prilejul efectuării controlului de constituţionalitate a priori, a recunoscut principiul constituţional anterior menţionat. Astfel, se arată faptul că, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, instanţa de contencios constituţional a statuat, în esenţă, că diferenţele de conţinut juridic între forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, sunt de natură a încălca principiul bicameralismului, în situaţia în care forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează, practic, cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultatul manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului. 5. Se face, de asemenea, trimitere la criteriile stabilite de Curte, tot pe cale jurisprudenţială, pentru a determina cazurile în care, prin procedura legislativă, este încălcat principiul bicameralismului, respectiv existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unor configuraţii semnificativ diferite între acestea. În aplicarea celor două criterii anterior enumerate, se susţine că, în cazul proiectului de lege supus analizei, Camera Deputaţilor nu s-a limitat la dezbaterea şi amendarea normelor juridice adoptate de Senat, ci a procedat la modificarea substanţială a art. 301 alin. (1) din Codul penal, determinând transformarea conţinutului juridic al infracţiunii de conflict de interese, respectiv restrângerea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal prin exceptarea unor situaţii şi eliminarea unor categorii de subiecţi activi, îndepărtându-se, astfel, de scopul avut în vedere de iniţiatorii proiectului de lege. 6. Analizând comparativ cele două forme ale proiectului de act normativ, se arată că iniţiatorii acestuia au procedat la modificarea denumirii marginale a infracţiunii, din „Conflictul de interese“ în „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane“, la introducerea, la alin. (2) al art. 301 din Codul penal, a încă două excepţii de la aplicarea prevederilor alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv învestirea unei persoane într-o funcţie publică, indiferent în ce mod şi sub ce formă se realizează aceasta, şi exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi la eliminarea din cuprinsul art. 308 din Codul penal a trimiterii la art. 301 din acelaşi cod, astfel încât faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii analizate să nu mai fie pedepsite atunci când sunt săvârşite de către funcţionari care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. Se susţine că, spre deosebire de aceste modificări, prin procedura legislativă derulată la Camera Deputaţilor, au fost operate următoarele modificări, mult mai substanţiale şi care schimbă viziunea legiuitorului asupra infracţiunii de conflict de interese: eliminarea sintagmei „ori a participat la luarea unei decizii“, prin care a fost exclus din sfera ilicitului penal conflictul de interese săvârşit prin intermediul organismelor colegiale de decizie; eliminarea sintagmei „direct sau indirect“, prin care a fost dezincriminat, într-o anumită măsură, conflictul de interese constând în obţinerea de foloase patrimoniale în mod direct, sancţionarea acestei fapte fiind lăsată la libera apreciere a instanţelor de judecată; eliminarea sintagmei „sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură“, prin care conflictul de interese săvârşit în beneficiul partenerilor de afaceri, colegilor de muncă sau oricăror bene-factori din trecut sau din prezent este scos din sfera răspunderii penale; adăugarea sintagmei „pe o perioadă de 3 ani“, prin care interdicţia de a ocupa o funcţie a fost limitată la doar 3 ani, în condiţiile în care încetarea interdicţiilor, decăderilor şi incapacităţilor ce rezultă din condamnare trebuie să aibă loc potrivit dispoziţiilor art. 165-171 din Codul penal ce reglementează reabilitarea. Se precizează că, pe lângă cele anterior precizate, versiunea înscrisă pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, la data de 10 aprilie 2017, conţinea şi sintagma „pricinuind prin asta un prejudiciu de interes public“, o altă condiţie excesivă şi imprecis formulată, care a determinat retransmiterea propunerii legislative Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, unde amendamentul a fost retras de iniţiator. 7. Se susţine, totodată, că împrejurarea că proiectul de lege a fost adoptat de Senat prin procedura tacită nu exonerează Camera Deputaţilor de obligaţia respectării principiului bicameralismului. 8. Se mai arată că o bună parte din modificările aduse proiectului de lege de către Camera Deputaţilor au fost justificate prin încercarea de a pune dispoziţiile art. 301 şi art. 308 din Codul penal în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015. Se susţine că, în realizarea scopului anterior precizat, ar fi fost suficientă clarificarea sensului noţiunii de „raporturi comerciale“, prin înlocuirea acesteia cu cea de „raporturi contractuale civile oneroase“, urmată de eliminarea din cuprinsul art. 301 din Codul penal a trimiterii la art. 308 din acelaşi act normativ. 9. Un prim argument în susţinerea neconstituţionalităţii intrinseci a propunerii legislative are în vedere încălcarea de către legiuitor a obligaţiilor asumate prin ratificarea tratatelor internaţionale şi, prin urmare, încălcarea, în acest fel, a prevederilor art. 11 din Constituţie. Se arată că infracţiunea de conflict de interese a fost introdusă în legislaţia internă, respectiv, la art. 253^1 din Codul penal din 1969, prin dispoziţiile art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, într-o formă cvasi-identică cu cea prevăzută la art. 301 din Codul penal în vigoare, în Expunerea de motive a Legii nr. 278/2006 precizându-se, printre altele, că intervenţia legislativă a fost „impusă de necesitatea adaptării legislaţiei penale româneşti la reglementările internaţionale, în contextul demersurilor de integrare în Uniunea Europeană, de reflectarea în materie penală a principiilor statului de drept şi de necesitatea de a răspunde în mod eficient realităţilor sociale.“ Se precizează că România a ratificat Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, prin Legea nr. 27/2002, asumându-şi obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, prin adoptarea de măsuri legislative sau de altă natură ce se dovedesc necesare pentru a incrimina, conform dreptului său intern, aceste forme de corupţie. Mai mult, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care s-a reţinut concordanţa dintre dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 şi prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York, la 31 octombrie 2003. 10. Un al doilea argument referitor la neconstituţionalitatea intrinsecă a Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal are în vedere încălcarea, prin propunerea legislativă supusă analizei, a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale. Este invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal din 1969, prin care Curtea, analizând, în cadrul unui control de constituţionalitate a priori, o lege ce prevedea modificări foarte asemănătoare în cazul reglementării similare a infracţiunii de conflict de interese, prin art. 253^1 din Codul penal din 1969, a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că normele supuse controlului sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate, contravenind, printre altele, prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Se susţine că soluţia şi considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 11. În fine, se susţine încălcarea, prin propunerea legislativă supusă controlului de constituţionalitate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în faţa legii. Se arată că, fără nicio justificare de ordin legal sau moral, proiectul de lege supus analizei limitează, la o perioadă de 3 ani, interdicţia ocupării unei funcţii publice de către persoanele condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, redenumită „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane“, soluţie juridică ce favorizează aceste persoane în raport cu cele condamnate pentru alte infracţiuni, ale căror eventuale interdicţii încetează potrivit regulilor generale referitoare la reabilitare, prevăzute la art. 165-171 din Codul penal. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 13. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că Legea pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este constituţională, aceasta neîncălcând principiul bicameralismului, consacrat la art. 61 alin. (1) şi art. 75 din Constituţie. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 148 din 7 martie 2003 şi nr. 564 din 6 iulie 2006, în care instanţa de contencios constituţional a analizat importanţa şi mecanismul de funcţionare al principiului bicameralismului, în contextul înlocuirii procedurii medierii, reglementat anterior revizuirii Constituţiei. Se observă că proiectul de lege a fost adoptat de Senat, prin procedură tacită, la data de 30 martie 2015, ca urmare a depăşirii de către prima Cameră sesizată a termenului prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, şi că acesta a fost adoptat, la data de 25 aprilie 2017, de Camera Deputaţilor, cu amendamentele propuse de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi. Se susţine că amendamentele s-au raportat la forma avută în vedere de iniţiator şi nu sunt de natură a opera diferenţe majore de conţinut juridic sau de configuraţie a legii faţă de forma adoptată de Senat. Astfel, forma adoptată de Camera Deputaţilor a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislative iniţiale, aducând unele modificări dispoziţiilor cu privire la conflictul de interese, în sensul renunţării la intervenţiile primei Camere, aspect care echivalează cu păstrarea legii şi nu cu încălcarea principiului bicameralismului. Se arată, totodată, că lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica, completa sau respinge legea astfel cum a fost adoptată de Senat ar limita rolul său constituţional, ceea ce este de neconceput. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care aceasta a statuat care sunt cazurile în care procedura legislativă încalcă principiul bicameralismului, respectiv existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Se susţine că modificările adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, respectă atât principiul bicameralismului, cât şi criteriul nedeturnării iniţiativei legislative de la finalitatea sa, în sensul stabilit prin jurisprudenţa anterior menţionată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, nr. 413 din 14 aprilie 2010, nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 624 din 26 octombrie 2016. 14. Cu privire la pretinsa încălcare, prin proiectul de lege a dispoziţiilor constituţionale ale art. 11, se arată că România este singura ţară din Europa care a incriminat conflictul de interese, o infracţiune cu denumire similară, dar cu conţinut diferit fiind reglementată în Franţa, însă, din definiţia infracţiunii, se constată că aceasta nu se identifică cu infracţiunea reglementată de legea penală română privind conflictul de interese. Se arată, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, instanţa de contencios constituţional neavând competenţa de a se implica în domeniul reglementării dreptului penal, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa legiuitorului. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 629 din 4 noiembrie 2014, nr. 824 din 3 decembrie 2015 şi nr. 405 din 15 iunie 2016. Se observă că, prin deciziile anterior enumerate, Curtea a recunoscut că legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale şi că incriminarea şi dezincriminarea unor fapte ori configurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului. 15. Referitor la susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia legea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că aceasta nu poate fi acceptată, întrucât reglementarea criticată este operată prin lege, act normativ adoptat de către Parlament, în virtutea calităţii sale de unică autoritate legiuitoare a ţării, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea principiului legalităţii. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009. 16. În fine, în ceea ce priveşte încălcarea, prin proiectul de lege, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se susţine că acesta nu instituie un regim special de privilegii pentru funcţionarii publici, aşa cum afirmă autorii sesizării de neconstituţionalitate, ci prevede, pentru anumite categorii de persoane, sancţiuni penale ale căror definire şi cuantum sunt stabilite de către Parlament - unica autoritate legiuitoare a ţării. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, iar el trebuie interpretat în sensul reglementării şi acordării unui tratament egal, nediscriminatoriu, persoanelor fizice aflate în situaţii identice sau similare, egalitatea în drepturi fiind o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Este invocată, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia există discriminare doar dacă se pune problema unui tratament identic aplicat unor persoane aflate în situaţii diferite sau a unui tratament diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, ceea ce nu este cazul în problema dedusă controlului de constituţionalitate. 17. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au trimis punctele lor de vedere până la data redactării prezentei decizii. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 19. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie prevederile Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul cuprins: "ARTICOL UNIC Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: 1. Articolul 301 se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 301 Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care sa obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situaţii: a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. 2. Alineatul (1) al articolului 308 se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 308 (1) Dispoziţiile art. 289-292, art. 295, art. 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice." 20. Se susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 61 alin. (2) referitor la rolul şi structura Parlamentului şi art. 75 alin. (1) cu privire la sesizarea Camerelor. Totodată, se susţine încălcarea, prin dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, aspect ce presupune încălcarea, prin legea criticată, a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 21. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [...].“ Astfel, Curtea constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlament, sesizarea fiind formulată de un număr de 39 de deputaţi şi 28 de senatori. Dintre aceştia doar cei 28 de senatori anterior menţionaţi îndeplinesc condiţiile constituţionale pentru a deţine calitatea de titular al sesizării, potrivit dispoziţiilor constituţionale mai sus enunţate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Parcursul legislativ al legii analizate 22. Propunerea legislativă a fost iniţiată de domnii deputaţi Ionescu Aurelian - deputat PC, Marocico Ion - deputat UUR (minorităţi), Márton Árpád-Francisc - deputat UDMR, Nica Nicolae-Ciprian - deputat PSD, Roman Victor - deputat PSD. Aceasta a fost înregistrată pentru dezbatere la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 29 mai 2014, fiind justificată, în expunerea de motive, prin caracterul prea general al sintagmei „folos patrimonial“ din cuprinsul art. 301 din Codul penal, care nu distinge între un folos patrimonial necuvenit, dobândit ca urmare a unei decizii nelegale, şi un folos obţinut în condiţiile legii. Acest aspect face ca orice faptă a funcţionarului public de participare la luarea unei decizii, chiar în condiţii de legalitate, pe baza atribuţiilor ce îi revin potrivit funcţiei pe care o deţine, în urma căreia este obţinut un folos material de către o persoană cu care acesta s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani, să poată fi calificată drept infracţiune. Un alt argument care a stat la baza elaborării propunerii legislative criticate a fost acela al caracterului excesiv al incriminării conflictului de interese în mediul privat, conform art. 308 din Codul penal. 23. La data de 1 iulie 2014, Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă, formulând însă observaţii şi propuneri prin care s-a atras atenţia asupra posibilului caracter neconstituţional al restrângerii sferei incriminării infracţiunii de conflict de interese. A fost subliniată, în acest sens, discordanţa dintre prevederile propunerii legislative analizate şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precum şi posibila încălcare, prin intervenţiile legislative propuse de iniţiatori, a prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, întrucât, prin aceeaşi Decizie nr. 2 din 15 ianuarie 2014, referitoare la prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, care aveau un conţinut similar cu cele ale art. 301 din Codul penal în vigoare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt „în acord cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004.“ 24. La data de 23 septembrie 2014, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a întocmit raport de respingere a propunerii legislative. La data de 29 septembrie 2014, Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi a dat aviz negativ referitor la propunerea legislativă supusă controlului de constituţionalitate. La data de 25 februarie 2015, Plenul Senatului a retrimis propunerea legislativă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi pentru raport suplimentar. 25. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, la data de 30 martie 2015, în procedură tacită, conform dispoziţiilor art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, fiind trimisă spre dezbatere Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 30 martie 2015. 26. La data de 9 aprilie 2015, Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale a avizat favorabil propunerea legislativă. 27. La datele de 17 şi 29 mai 2016, Guvernul a trimis puncte de vedere negative referitoare la propunerea legislativă. 28. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a dat raport pozitiv, la data de 4 aprilie 2017, formulând 7 amendamente referitoare la conţinutul propunerii legislative. La data de 11 aprilie 2017, plenul Camerei Deputaţilor a retrimis propunerea legislativă la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi pentru raport suplimentar, care, la data de 18 aprilie 2017, a întocmit raport de înlocuire pozitiv. 29. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, la data de 25 aprilie 2017, cu 187 de voturi pentru, 71 împotrivă şi 6 abţineri, conform prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, în forma anexată la prezentul raport, fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României. (2.2.) Modificări legislative preconizate 30. Legea pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal modifică denumirea marginală a infracţiunii reglementate la art. 301 din Codul penal, din „Conflictul de interese“ în „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane“ şi restrânge sfera de incriminare a infracţiunii analizate, în principal, prin eliminarea din conţinutul constitutiv al acesteia a ipotezei producerii folosului patrimonial obţinut prin fapta funcţionarului public „pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură“. Totodată, legea supusă controlului de constituţionalitate limitează interdicţia de a ocupa funcţia publică, prevăzută ca pedeapsă accesorie, în cuprinsul art. 301 din Codul penal, la o perioadă de 3 ani. De asemenea, ca urmare a pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Legea pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal elimină din cuprinsul art. 301 din Codul penal sintagma „raporturi comerciale“, iar din conţinutul art. 308 din Codul penal, referirea la prevederile art. 301 anterior menţionate. (2.3.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie referitoare la rolul Parlamentului şi la sesizarea Camerelor 31. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate extrinsecă a proiectului de lege, determinată de încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă, însă, nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării. 32. De asemenea, prin Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 26, Curtea a reţinut că dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). 33. Prin aceeaşi decizie, paragraful 27, Curtea, făcând trimitere la propria jurisprudenţă (respectiv la Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010 şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, arătând că întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 34. Tot pe cale jurisprudenţială (spre exemplu, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012), instanţa de contencios constituţional a stabilit limitele principiului bicameralismului, statuând că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. În acest sens, Curtea a arătat că este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput. 35. Astfel, Curtea a conchis că este încălcat principiul bicameralismului dacă legea, în redactarea pe care a adoptat-o Senatul, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Camera Deputaţilor, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea a reţinut, totodată, că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. 36. Analizând procedura legislativă de adoptare a proiectului Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, prin raportare la considerentele mai sus menţionate, Curtea constată că acesta a fost adoptat de Senat, în procedură tacită, conform dispoziţiilor art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie şi, prin urmare, în forma propusă de iniţiatori. Acest aspect, al lipsei dezbaterii proiectului în cadrul primei Camere sesizate nu coincide, însă, cu lipsa asumării acestuia de către Senat, ci, mai degrabă, cu asumarea conţinutului juridic original al proiectului de lege şi nu este de natură a afecta respectarea exigenţelor principiului bicameralismului. În esenţă, proiectul de lege, în forma înregistrată la Senat, a avut ca obiect modificarea normei de incriminare a infracţiunii de conflict de interese, prin restrângerea sferei faptelor incriminate la art. 301 alin. (1) din Codul penal. În acest scop, iniţiatorii au completat dispoziţiile alin. (2) al art. 301 din Codul penal cu două noi excepţii de la prevederile art. 301 alin. (1) anterior menţionat. Au fost excluse, în acest fel, din sfera ilicitului penal actele funcţionarilor publici, producătoare de foloase, care se referă la ocuparea de către o persoană a unei funcţii indiferent în ce modalitate şi sub ce formă se realizează aceasta şi la exercitarea atribuţiilor de serviciu privind acordarea către subalterni a drepturilor legale ale acestora. 37. Spre deosebire de prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a aprobat proiectul de lege, cu operarea unor modificări în structura şi conţinutul infracţiunii prevăzute la art. 301 din Codul penal. Astfel, în timp ce prima Cameră sesizată nu a intervenit asupra normei de incriminare a formei de bază a infracţiunii, în procesul legislativ desfăşurat la Camera Deputaţilor, art. 301 alin. (1) din Codul penal a suferit următoarele modificări: 1. eliminarea sintagmei „ori a participat la luarea unei decizii“; 2. eliminarea sintagmei „direct sau indirect“; 3. Eliminarea sintagmei „sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură“; 4. introducerea expresiei „pe o perioadă de 3 ani“. 38. În privinţa eliminării sintagmelor „ori a participat la luarea unei decizii“ şi „direct sau indirect“, Curtea constată că legiuitorul a reglementat sfera de incidenţă a infracţiunii de conflict de interese, în sensul că a renunţat la circumstanţierile şi detalierile existente în actualul conţinut normativ al art. 301 alin. (1) din Codul penal. O asemenea operaţiune ţine de opţiunea şi competenţa legiuitorului, atât timp cât acesta se plasează în marja sa constituţională de apreciere [cu privire la marja de apreciere a legiuitorului în materie penală, a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, sau Decizia nr. 23 din 18 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 5 aprilie 2017, paragraful 53]. În cazul de faţă, Curtea constată că noua reglementare nu ridică probleme de constituţionalitate, fiind expresia politicii penale a legiuitorului, astfel încât revine instanţelor judecătoreşti competenţa de stabili, prin prisma acestei reconfigurări normative a textului de incriminare, întinderea şi conţinutul concret al laturii obiective al infracţiunii de conflict de interese. 39. Cu privire la eliminarea din ipoteza normei de la art. 301 alin. (1) din Codul penal a sintagmei „sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură“, Curtea constată că aceasta are ca efect restrângerea faptelor din sfera de incriminare a infracţiunii de conflict de interese, prin excluderea din rândul persoanelor care beneficiază de folosul obţinut prin săvârşirea acestora a persoanelor cu care făptuitorul s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea cărora a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Curtea reţine, în acest sens, că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, a constatat că sintagma „raporturi comerciale“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, aceasta nefiind modificată, ulterior de legiuitor, prin punerea sa în acord cu dispoziţiile Legii fundamentale, motiv pentru care, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, a fost eliminat din fondul activ al legislaţiei, chiar şi în lipsa elaborării legii contestat. Rămân, prin urmare, incriminate, potrivit legii a cărei constituţionalitate este contestată, doar faptele funcţionarilor publici producătoare de foloase pentru sine, pentru soţ sau pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv. 40. În ceea ce priveşte introducerea, în cuprinsul art. 301 alin. (1) din Codul penal, a sintagmei „pe o perioadă de 3 ani“, cu referire la interdicţia exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, aceasta constituie o pedeapsă complementară, potrivit art. 55 lit. a) din Codul penal. 41. Procedând la compararea celor două forme ale Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea constată că, într-adevăr, intervenţiile efectuate asupra proiectului de lege de către Camera Deputaţilor modifică atât structura, cât şi conţinutul infracţiunii de conflict de interese sub aspectul întinderii incriminării. Analiza mai atentă a soluţiilor legislative relevă, însă, doar o aparentă îndepărtare a formei proiectului de lege adoptat de Camera Deputaţilor de structura şi conţinutul formei adoptate de Senat şi de scopul urmărit de iniţiatori. În realitate, din interpretarea teleologică a conţinutului celor două forme ale proiectului de lege, Curtea constată că, în ambele cazuri, finalitatea avută în vedere a fost aceea a restrângerii sferei reglementării infracţiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul laturii obiective a infracţiunii, fie pe calea reglementării unor excepţii, în cazul Senatului, fie prin modificarea formei de bază, prevăzute la art. 301 alin. (1) din Codul penal, în cazul Camerei Deputaţilor, a unor fapte, împrejurări sau efecte pe care faptele comise de funcţionarii publici le pot avea asupra unor categorii de persoane. 42. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că modificările şi completările operate asupra legii analizate, astfel cum ea a fost adoptată de Camera Deputaţilor, nu încalcă principiul bicameralismului, nefiind de natură a întruni criteriile esenţiale care indică prezenţa unei asemenea încălcări, statuate de Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa mai sus invocată. Prin raportare la criteriile anterior menţionate, consacrate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, adoptarea, de către Senat şi de către Camera Deputaţilor, a unor soluţii juridice relativ diferite, ca formă şi conţinut, în vederea atingerii aceleiaşi finalităţi legislative, constituie o aplicare a principiului autonomiei funcţionale a Camerelor Parlamentului, ce dă sens însăşi componenţei bicamerale a autorităţii legiuitoare, prevăzute la art. 61 alin. (2) din Constituţie. De altfel, lipsa dreptului Camerei decizionale de a modifica şi completa proiectele de lege trimise spre dezbatere de către Camera de reflecţie ar echivala cu atribuirea unei funcţii formale Camerei decizionale, de aprobare a proiectelor de legi, fără ca aceasta să poată manifesta un rol activ în procesul de legiferare, aspect ce ar goli de conţinut chiar principiul bicameralismului, invocat de autorii sesizării. În acest sens, prin Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragraful 37, Curtea a reţinut că bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. S-a constatat, cu această ocazie, că a nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-a reţinut, de asemenea, că, astfel, s-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în cea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. 43. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că procedura de adoptare a proiectului de lege supus controlului de constituţionalitate nu încalcă principiul bicameralismului, aceasta fiind în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) şi art. 75 din Constituţie. (2.4.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 11 din Constituţie referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern 44. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin proiectul de lege contestat, a dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, Curtea reţine că, într-adevăr, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi Convenţia penală privind corupţia, prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, şi, respectiv, Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, însă acestea obligă statele semnatare să adopte măsuri legislative, de domeniul dreptului penal sau extrapenal, care să prevină şi să combată diferitele forme ale corupţiei. Aceste convenţii lasă, însă, la latitudinea statelor alegerea mijloacelor de combatere a fenomenului ilicit reglementat, fără a le impune, în mod expres, prevederea în legislaţia naţională a anumitor infracţiuni, într-o anumită manieră sau cu un conţinut prestabilit. De altfel, infracţiunea de conflict de interese nu este reglementată în legislaţia penală a tuturor statelor europene semnatare ale celor două acte internaţionale mai sus arătate. 45. Pentru aceste motive, Curtea constată că restrângerea acestei reglementări, prin diminuarea sferei incriminării nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la obligaţia statului român de a îndeplini în tocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, prevăzute la art. 11 din Legea fundamentală. (2.5.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi 46. Curtea constată că autorii sesizării susţin, de asemenea, încălcarea, prin legea criticată, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, prin reglementarea, în cuprinsul art. 301 alin. (1) din Codul penal, a interdicţiei exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pentru o perioadă de 3 ani, interdicţie ce însoţeşte aplicarea pedepsei penale prevăzute prin aceeaşi normă de incriminare. Această soluţie legislativă discriminează, în opinia lor, persoanele condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese în raport cu cele condamnate pentru comiterea altor infracţiuni, cărora le sunt aplicabile regulile generale referitoare la reabilitare, prevăzute la art. 165 şi următoarele din Codul penal. 47. Curtea reţine că excepţia astfel prevăzută, cu referire la regimul juridic al infracţiunii de conflict de interese are în vedere pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, prevăzută la art. 55 şi art. 66 din Constituţie. Curtea reţine, în acest sens, că reglementarea pedepselor este, conform prevederilor art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, atribuţia exclusivă a legiuitorului, care, în aplicarea politicii sale penale, are competenţa să prevadă reguli cu caracter general privind pedepsele penale, dar şi excepţii de la aceste reguli, câtă vreme acestea din urmă au ca efect acordarea unui regim juridic mai favorabil. 48. Prin urmare, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea, prin legea analizată, a principiului egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie. (2.6.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 147 alin. (4) din Constituţie 49. Referitor la invocarea, în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reţine că, prin decizia anterior arătată, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea normei de incriminare a conflictului de interese în forma propusă de iniţiatorii proiectului Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal din 1969, întrucât dispoziţiile criticate eliminau „funcţionarul public“ ca subiect activ al infracţiunii de conflict de interese şi îl înlocuiau cu persoana care avea calitatea de angajat al unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public, prevăzute de art. 145 din Codul penal din 1969. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a constatat că norma modificatoare a alin. (1) al art. 253^1 din Codul penal din 1969 restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare a conflictului de interese la persoanele care săvârşesc fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu „ce rezultă dintr-un contract de muncă şi o fişă a postului semnate cu o instituţie dintre cele prevăzute la art. 145 din Codul penal [1969]“, excluzând incidenţa normei de incriminare în cazul tuturor persoanelor care exercită funcţii alese sau numite, funcţii care nu implică încheierea unui contract de muncă cu una dintre instituţiile prevăzute în art. 145 din Codul penal din 1969 şi nu presupun exercitarea atribuţiilor de serviciu pe baza unei fişe a postului. Or, în condiţiile în care finalitatea legii a fost aceea de a crea premisele ca persoana care deţine o demnitate sau o funcţie publică să-şi îndeplinească cu obiectivitate atribuţiile care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, să-şi exercite activitatea de serviciu cu respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public, iar nu în scopul realizării unor interese personale de natură patrimonială, care să prejudicieze interesul public şi să afecteze încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, Curtea a constatat că restrângerea sferei de incidenţă a normei de incriminare a conflictului de interese generează o veritabilă cauză de impunitate a persoanelor care deţineau funcţii alese sau numite, fiind excluşi, printre alţii, Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, judecătorii, procurorii, funcţionarii publici, primarii, preşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi judeţeni sau prefecţii. 50. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin înlocuirea noţiunii de „funcţionar public“ cu sintagma „persoanei care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce rezultă dintr-un contract de muncă şi o fişă a postului semnate cu o instituţie dintre cele prevăzute la art. 145“ erau exonerate de răspundere penală pentru infracţiunea de conflict de interese toate persoanele care, deşi se circumscriu sferei noţiunii de drept penal a „funcţionarului public“, astfel cum este aceasta definită de art. 147 din Codul penal din 1969, sunt învestite în funcţia sau demnitatea publică prin numire sau alegere. De asemenea, s-a reţinut că, prin eliminarea din sfera actelor care pot constitui infracţiunea de conflict de interese a celor care privesc emiterea, adoptarea, aprobarea şi semnarea actelor administrative sau a hotărârilor privind creaţia şi dezvoltarea ştiinţifică, artistică, literară şi profesională, infracţiunea este propriu-zis lipsită de conţinut. 51. Curtea a constatat că, în mod paradoxal, legiuitorul extrage din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului. În consecinţă, Curtea a conchis că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate privind modificarea normei de incriminare a conflictului de interese şi constatarea neconstituţionalităţii acesteia a fost consecinţa exclusivă a încălcării principiului egalităţii, în sensul că dispoziţia legală supusă controlului de constituţionalitate a produs în sine o diferenţiere nepermisă între subiectele de drept care pot fi subiect activ al infracţiunii de conflict de interese. Aşadar, sustragerea de sub incidenţa normei penale a unor subiecte de drept a determinat crearea unui regim privilegiat în privinţa acestora, aspect care a dus la constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale care restrângeau şi limitau în această manieră sfera de incidenţă a infracţiunii de conflict de interese. 53. Raportând legea supusă analizei la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin prisma considerentelor Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014, mai sus invocate, Curtea constată că, spre deosebire de prevederile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal din 1969, aceasta nu reglementează în domeniul stabilirii subiectului activ al infracţiunii de conflict de interese. Prin urmare, norma de incriminare vizează toate persoanele care au calitatea de funcţionar public, fără excepţii, astfel încât, în cadrul acestei categorii de persoane, subiectul activ calificat al infracţiunii este apreciat în funcţie de criteriile de drept comun cuprinse în art. 175 din Codul penal. Aşadar, nu se creează niciun regim juridic privilegiat sau diferenţiat în privinţa persoanelor care pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, în sensul excluderii sau exceptării anumitor funcţii publice de sub incidenţa prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, din moment ce această infracţiune poate fi săvârşită, conform legii supuse controlului de constituţionalitate, de către orice funcţionar public. Astfel, modificările propuse de iniţiatori vizează doar sfera elementului material al laturii obiective al infracţiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul normei de la art. 301 alin. (1) din Codul penal a anumitor fapte ce intră sub incidenţa dispoziţiilor legale anterior menţionate. Or, restrângerea categoriei faptelor ce fac obiectul incriminării este, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, de competenţa exclusivă a legiuitorului care, în aplicarea politicii sale penale, are dreptul de a emite acte normative care prevăd infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora, cu respectarea exigenţelor prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, în scopul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii în domeniul corupţiei, Parlamentul este abilitat să intervină, prin dispoziţii legale de domeniul legii organice, stabilind faptele ce constituie obiectul incriminării infracţiunilor de corupţie şi de serviciu, în vederea adecvării legislaţiei penale la nevoile de protecţie existente în societate. 54. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută aplicarea mutatis mutandis a Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 în prezenta cauză. 55. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iunie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Pentru magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop, semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prim-magistrat-asistent delegat, Claudia-Margareta Krupenschi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
