Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, obiecţie formulată de Avocatul Poporului. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.023 din 5 aprilie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 913A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (PL-x nr. 589/2021) reglementează o procedură specială, derogatorie, de judecare a căilor de atac împotriva sancţiunilor avertismentului sau amenzii de valoare redusă, reglementare care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, referitoare, pe de-o parte, la lipsa de previzibilitate şi claritate a normei legale, iar, pe de altă parte, la accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. 4. Cu privire la admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia, chiar dacă sesizarea nu a fost depusă la Curtea Constituţională în interiorul termenului de protecţie, aceasta îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate (legea nepromulgată încă), întrucât nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu reglementează obligativitatea introducerii obiecţiei de neconstituţionalitate în interiorul termenului de protecţie. Avocatul Poporului arată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu a fost adoptată în procedură de urgenţă, astfel încât în speţă este aplicabil art. 15 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992 referitor la termenul de 5 zile. Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului la data de 28 martie 2022, a fost înregistrată la instituţia Avocatul Poporului cu nr. 7.778 din 29 martie 2022 şi a fost trimisă spre promulgare la data de 2 aprilie 2022. Până la data formulării obiecţiei de neconstituţionalitate, 5 aprilie 2022, legea nu fusese promulgată de Preşedintele României. 5. În continuare, Avocatul Poporului arată, ca aspecte preliminarii, că prin Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor se urmăreşte introducerea unui nou capitol, capitolul IV^1, format din două articole, care reglementează căile de atac împotriva sancţiunilor avertismentului sau amenzii de valoare redusă. În expunerea de motive se arată că intenţia legiuitorului este, în principal, de a introduce o serie de modificări menite să „eficientizeze actul de justiţie în cazul sancţiunilor contravenţionale de valoare redusă“. De asemenea, se susţine că introducerea unor formulare standard va ajuta atât judecătorii, dar mai ales justiţiabilii, al căror „acces la justiţie, ca drept fundamental, este consolidat“, având în vedere „multitudinea de acte normative care reglementează contravenţii şi faptul că marea majoritate a cetăţenilor nu deţin cunoştinţe juridice“. În fapt, se recunoaşte că „se introduce procedura scrisă, în camera de consiliu, fiind înlocuită obligativitatea citării părţilor“. Se subliniază şi faptul că această propunere legislativă a primit aviz negativ atât din partea Consiliului Legislativ, cât şi din partea Consiliului Superior al Magistraturii. În cele două avize sunt cuprinse atât aspecte de neconstituţionalitate, cât şi de oportunitate, fiind identificate elemente care sunt de natură să vulnerabilizeze unele drepturi fundamentale, fără a se ţine cont de particularităţile specifice materiei contravenţionale. De asemenea, Guvernul, în punctul său de vedere, a expus o serie de observaţii, dintre care le menţionăm pe cele legate de utilizarea unei noţiuni nepotrivite, cum ar fi „plângere contravenţională“, dar şi de lipsa unei căi de atac care ar putea fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul procedurii propuse. În aceste condiţii, Guvernul a concluzionat că susţine o asemenea propunere legislativă, sub rezerva însuşirii aspectelor criticate de acesta. 6. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate susţine că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie prin lipsa sa de previzibilitate şi claritate. Se arată că motivele care au stat la baza adoptării acestei legi au vizat eficientizarea procedurii de soluţionare a plângerilor contravenţionale şi, implicit, a actului de justiţie. În acest sens, s-a reglementat o procedură „simplificată“ similară cu cea existentă în materie civilă, prevăzută în titlul X al cărţii a VI-a din Codul de procedură civilă, care are aplicabilitate atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei (art. 1.026 din Codul de procedură civilă). Procedura reglementată în materie civilă are un caracter alternativ, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 1.027 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun“. În reglementarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă în materie civilă, legiuitorul a avut drept model legislativ prevederile Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 199 din 31 iulie 2007. Similar acestei proceduri prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, şi procedura specială cu privire la cererile cu valoare redusă din Codul de procedură civilă este reglementată ca o procedură scrisă, în care sunt utilizate formulare tipizate pentru actele de procedură, însă părţilor din proces li se oferă posibilitatea de a alege între dreptul comun şi procedura specială. Aşadar, în timp ce în materie civilă reclamantul poate alege între procedura specială şi procedura de drept comun, în materie contravenţională legiuitorul primar, deşi ar trebui să dea dovadă de o rigoare sporită în legiferare datorită caracterului acestei materii asimilate unei acuzaţii de natură penală, s-a rezumat doar la inserarea a două articole în actul normativ privind regimul juridic al contravenţiilor, fără să prevadă caracterul alternativ al acestei proceduri. Or, în situaţia unei abordări fragmentare, propunerea legislativă, în ansamblul său, este neconstituţională, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, normele legale fiind lipsite de previzibilitate şi claritate. 7. Avocatul Poporului susţine că, analizând sistematic modalitatea în care cap. IV^1 - Căile de atac împotriva sancţiunilor avertismentului sau amenzii de valoare redusă - se integrează în ansamblul normativ al Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, se observă că acesta reglementează o procedură derogatorie pentru soluţionarea plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prin care s-a stabilit sancţiunea avertismentului sau a amenzii contravenţionale de până la 3.000 de lei, procedură distinctă de cea reglementată la cap. IV cu denumirea marginală Căile de atac. Cu referire la procedeul legislativ al derogării, se arată că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri“. Referitor la soluţia legislativă cuprinsă în art. I [cu referire la introducerea cap. IV^1 cuprinzând art. 36^1-36^2], potrivit căreia „petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda ce nu depăşeşte suma de 3.000 de lei“, se observă că, utilizând un limbaj imperativ, textul stabileşte în sarcina petentului obligativitatea completării formularului de plângere contravenţională, pornind de la o prezumţie de nelegalitate a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Prin urmare, ca efect al adoptării actului normativ criticat, toate procesele-verbale care stabilesc sancţiunea avertismentului sau amenda contravenţională sub 3.000 de lei sunt prezumate ope legis ca fiind nelegale, petenţii fiind obligaţi să formuleze plângere contravenţională, contrar regulii conform căreia procesul-verbal se bucură de prezumţia de legalitate. Împrejurarea că norma nou-introdusă este derogatorie şi imperativă rezultă din analizarea comparativă a formulei utilizate în textul art. 36^1, potrivit căreia „petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională“, prin raportare la dispoziţiile cadrului general de reglementare, şi anume prevederile art. 31 alin. (1) care face parte din cap. IV - Căile de atac din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.“ Modificarea legislativă nu este exhaustivă, corelată şi integrată în ansamblul normelor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, astfel încât se ajunge la concluzia că suntem în prezenţa a două proceduri diferite de soluţionare a plângerilor contravenţionale, în funcţie de un prag valoric. Astfel, se introduce pentru petent obligaţia să completeze formularul de plângere contravenţională, atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Aşadar, lipsa de previzibilitate şi claritate a noilor reglementări determină imposibilitatea destinatarului legii de a se conforma, or, pentru a fi înţeleasă şi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 637 din 13 octombrie 2015, paragraful 34. 8. Se mai susţine că, pe măsură ce judecătorul aplică noua procedură şi ajunge în faza finală, cea de pronunţare şi redactare a hotărârii, textul art. 36^2 alin. (4) din legea criticată aduce o altă neclaritate, atât în ceea ce priveşte modalitatea de redactare şi pronunţare a hotărârii, cât şi în ceea ce priveşte calculul termenului de 30 de zile. Din formularea propusă, potrivit căreia „instanţa va redacta şi pronunţa“, nu este clar dacă se urmăreşte ca pronunţarea hotărârii să se facă la un moment ulterior redactării acesteia, ca o derogare de la dreptul comun aplicabil în materie procesual civilă [art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă], sau dacă pronunţarea şi redactarea ulterioară a hotărârii trebuie făcute în termenul de 30 de zile. Dacă legiuitorul a intenţionat ca pronunţarea hotărârii judecătoreşti să fie ulterioară redactării, se remarcă o abordare diferită atât faţă de dreptul comun în materie civilă, cât şi faţă de dispoziţiile aplicabile altor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contravenţională, care vor fi redactate ulterior pronunţării acestora. De asemenea, se arată că este lipsită de claritate şi modalitatea de calcul al termenului de 30 de zile, deoarece, în cazul în care nu se dispune înfăţişarea părţilor, legea vizează curgerea acestui termen de la primirea tuturor informaţiilor necesare, fără a se putea stabili cum se determină acest moment. De altfel, aceste aspecte au fost remarcate şi de Consiliul Superior al Magistraturii în avizul transmis Biroului permanent al Senatului. 9. Aşadar, date fiind coordonatele constituţionale invocate şi având în vedere importanţa de rang constituţional a domeniului reglementat - materia contravenţională - se impune o reglementare clară a procedurii de contestare a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, care să nu lase loc unor interpretări. Cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 20 noiembrie 2018), iar în reglementarea supusă controlului de constituţionalitate s-au nesocotit cerinţele de claritate şi previzibilitate. De altfel, aceeaşi cerinţă referitoare la calitatea legii este impusă şi de prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, conform cărora actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, dispoziţii legale a căror respectare de către legiuitor este obligatorie, prin prisma prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, Curtea a reţinut că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare, şi că nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare standardelor constituţionale anterior referite. În concluzie, dispoziţiile legale criticate sunt neclare şi lipsite de precizie, ca o condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar lipsa de claritate şi de previzibilitate a actului normativ afectează în mod direct şi accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, care sunt în egală măsură încălcate. 10. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţine că legea criticată afectează liberul acces la justiţie, garantat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. În acest sens, se arată că legiuitorul a dispus în sarcina contravenientului sancţionat prin aplicarea avertismentului sau cu amendă care nu depăşeşte 3.000 de lei obligativitatea de a completa formularul de plângere contravenţională. Din prisma celor expuse mai sus, din cauza neclarităţii normei, se observă că, în adoptarea acestei legi, s-a plecat de la o premisă greşită, aceea că toate procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei prin care s-a aplicat avertismentul sau amendă care nu depăşeşte 3.000 de lei sunt nelegale, contrar jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Instanţa de contencios constituţional a statuat în numeroase decizii că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, atunci când este formulată plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură (Decizia nr. 435 din 4 iulie 2019). Or, prin reglementarea obligativităţii de a completa formularul de plângere contravenţională se deturnează prezumţia de veridicitate a procesului-verbal contravenţional, considerându-se că cele prin care s-a aplicat avertisment sau o amendă de valoare redusă sunt nelegale, în timp ce, pentru aplicarea unor amenzi mai mari, contravenientului i se păstrează libertatea, dreptul de a alege dacă formulează sau nu plângere în faţa instanţei de judecată competente. În considerentele Deciziei nr. 266 din 7 mai 2014, Curtea Constituţională a definit accesul liber la justiţie ca fiind facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. În acest fel, liberul acces la justiţie, care constă în posibilitatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, este înlocuit cu obligaţia de a formula acţiune împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenţiei. Potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sub aspectul normelor de procedură, ordonanţa se completează cu normele de procedură civilă. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina acestuia, contravenientul este cel care poate determina nu numai declanşarea procedurii contravenţionale prin formularea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Se pierde astfel din vedere faptul că accesul liber la justiţie este un drept individual, nu o obligaţie, deoarece ia naştere ca urmare a unei decizii personale, astfel încât orice persoană are facultatea de a învesti instanţa de judecată cu o acţiune în justiţie, pentru a-i fi restabilit un drept nesocotit, iar orice constrângere în acest sens aduce atingere normelor constituţionale. Sancţionarea contravenţională a unei persoane este asimilată unei acuzaţii în materie penală, aceasta bucurându-se de toate garanţiile instituite în materie penală de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motiv pentru care este obligatoriu ca toată această materie a contravenţiilor să fie caracterizată de mai multă rigurozitate în reglementarea procedurii de soluţionare a plângerilor contravenţionale, care să nu permită existenţa vreunei îndoieli în privinţa prezumţiei de legalitate a procesului-verbal. 11. De asemenea, Avocatul Poporului susţine că legea criticată încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, garantat de art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. Potrivit reglementării criticate, soluţionarea plângerii contravenţionale presupune o procedură scrisă, desfăşurată în camera de consiliu, de regulă, în lipsa părţilor. Înfăţişarea părţilor poate fi dispusă de instanţă, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar, sau la solicitarea expresă a uneia dintre părţi, însă doar pentru completarea secţiunilor aferente din formularele prevăzute la art. 36^1 alin. (1) şi (9) din legea criticată. Este adevărat că în materie civilă procedura privind cererile cu valoare redusă, astfel cum a fost configurată, prin art. 1.026 - art. 1.033 din Codul de procedură civilă, de către legiuitor, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 din Legea fundamentală, este o procedură specială, facultativă, fiind, de regulă, scrisă, lipsită de oralitate, principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvenţională (Decizia nr. 101 din 25 februarie 2016). În reglementarea acestei proceduri în materia contravenţiilor, care există şi în materie civilă, ar fi trebuit să se ţină cont de particularităţile răspunderii contravenţionale. Astfel, aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal (Decizia nr. 152 din 6 mai 2020), context în care legislaţia contravenţională din România intră sub prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Având în vedere domeniul de incidenţă al legii, se impune un cadru precis de reglementare având în vedere că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, contravenţiile au fost asimilate unei „acuzaţii în materie penală“, astfel cum rezultă din hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în Cauzele Anghel împotriva României, paragraful 51, Albert împotriva României, paragraful 33, Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragraful 26, şi din deciziile de admisibilitate din 28 iunie 2011 şi din 13 martie 2012, pronunţate în Cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, şi Haiducu şi alte 16 cereri împotriva României, paragraful 11 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 736 din 8 octombrie 2020, paragrafele 20 şi 22). 12. Se mai susţine că, în ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea Constituţională a stabilit că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Mai mult, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său“ (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). În plus, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. În procedura contravenţională, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. În acest sens, art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte că „Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal […]“. Aşadar, instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţie. 13. Referitor la încălcarea dreptului la apărare, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea Constituţională a reţinut că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de lege (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, paragraful 33). Având în vedere cele de mai sus, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Avocatul Poporului reţine incidenţa art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile de procedură contravenţională, chiar şi în cazul în care sancţiunea contravenţională este amenda mai mică de 3.000 de lei, să prevadă o procedură bazată pe contradictorialitate. 14. De asemenea, se susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare întrucât nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţă, potrivit art. 36^2 alin. (4) din această lege. Ca atare, pragul valoric al sancţiunii dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu reprezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru interzicerea accesului la calea de atac a apelului reglementată de art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, legiuitorul, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. În consecinţă, lipsa căii de atac a apelului în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura derogatorie stabilită de cap. IV^1 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor încalcă obligativitatea constituţională şi convenţională a dublului grad de jurisdicţie în materie contravenţională, părţile fiind în imposibilitatea de a beneficia de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare. 15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a formula punctele de vedere asupra acesteia. 16. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/2.622/2022 înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.755 din 3 mai 2022, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, arată că procedura specială de judecată a căilor de atac „împotriva sancţiunilor avertismentului sau amenzii cu valoare redusă“ este reglementată similar procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă, prevăzută în titlul X al cărţii a VI-a din Codul de procedură civilă. Aşa cum a subliniat Curtea Constituţională în Decizia nr. 389 din 18 iunie 2020, în materie civilă, „de principiu, legiuitorul poate institui o procedură de judecată specială în privinţa cererilor evaluabile în bani alternativă la cea de drept comun, folosind drept criteriu valoarea redusă a cererii din moment ce acesta dă expresie unei necesităţi de judecare cu celeritate a unor cauze cotidiene/obişnuite/cu caracter recurent“. Însă reglementarea unei proceduri similare în materie contravenţională trebuie să ţină seama de particularităţile acestei forme de răspundere juridică, întrucât „aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriuzisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020, paragraful 122). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care contravenţiile au fost asimilate unei „acuzaţii în materie penală“, astfel cum rezultă din hotărârile invocate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care în procedura plângerii împotriva procesuluiverbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii trebuie asigurate garanţiile procesuale prevăzute de Convenţie, respectiv, dreptul la un proces public şi de a fi prezent la proces, egalitatea armelor, reglementarea unei proceduri care să asigure contradictorialitatea şi a unei căi de atac. 17. Referitor la publicitatea şedinţei de judecată, în Hotărârea din 23 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Jussila împotriva Finlandei, s-a reţinut că obligaţia de a ţine o şedinţă publică nu este absolută în toate cauzele reglementate de latura penală a art. 6 din Convenţie, întrucât, având în vedere extinderea conceptului de „acuzaţie în materie penală“ la cauze care nu se încadrează în categoriile tradiţionale de drept penal, „acuzaţiile în materie penală“ nu au toate aceeaşi greutate (paragraful 43). Cu toate acestea, în aceeaşi hotărâre, s-a precizat că circumstanţele care pot justifica renunţarea la publicitatea şedinţei de judecată depind de natura problemelor ridicate în faţa instanţei naţionale (paragraful 42). Or, prin legea criticată se instituie regula aplicării procedurii scrise cu privire la toate plângerile în materie contravenţională, în funcţie de gravitatea sancţiunii aplicate - avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Dincolo de discuţiile care pot avea loc în ceea ce priveşte calificarea unei amenzi de 3.000 de lei drept „amendă de valoare redusă“, criteriul ales nu poate justifica prin el însuşi derogarea de la principiul oralităţii şi al publicităţii şedinţei de judecată. Totodată, nu s-ar putea justifica derogările de la procedura de drept comun în situaţiile în care organul constatator aplică o sancţiune principală, dintre cele reglementate de art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sau o altă sancţiune principală prevăzută de un alt act normativ contravenţional special, dar, pentru protejarea ordinii publice, aplică una sau mai multe sancţiuni complementare cu efecte importante asupra patrimoniului contravenientului, cum este, spre exemplu, sancţiunea complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În legătură cu participarea părţilor şi publicitatea şedinţei de judecată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale se plasează pe coordonatele unui proces guvernat de principiul contradictorialităţii, al oralităţii procedurii şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se, în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de realizare a acestuia (a se vedea în acest sens, ad similis, în materie procesual civilă, Decizia nr. 194 din 27 aprilie 2004 sau Decizia nr. 757 din 5 noiembrie 2015, iar în materie procesual penală Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 sau Decizia nr. 630 din 8 octombrie 2015). De aceea, justiţia nu trebuie să fie una ascunsă, secretă, ci, din contră, ea trebuie să asigure participarea efectivă a părţilor în vederea realizării în mod plenar a actului de justiţie. Legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de a reglementa o procedură care să nu implice posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de vedere, susţinerile sau cererile. Numai în acest mod poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare pentru părţi. 18. Astfel, Guvernul arată că normele criticate nu asigură respectarea principiului contradictorialităţii, consacrat de art. 14 din Codul de procedură civilă şi de art. 6 din Convenţie, întrucât nu se prevede posibilitatea petentului de a discuta şi de a argumenta cu privire la aspectele evidenţiate în formularul de răspuns de către organul care a aplicat sancţiunea, precum şi cu privire la înscrisurile depuse de acesta. Or, potrivit art. 14 alin. (4) din Codul de procedură civilă, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că părţile trebuie să aibă posibilitatea de a se familiariza cu probele dosarului, precum şi de a comenta existenţa, conţinutul şi autenticitatea acestora într-o formă adecvată şi într-un termen corespunzător (a se vedea Hotărârea din 3 iunie 2000, pronunţată în Cauza Krčmář şi alţii împotriva Republicii Cehe). 19. Guvernul mai arată că reglementarea nu are în vedere nici faptul că, indiferent de cuantumul amenzii aplicate, potrivit art. 19 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul nu se află de faţă la încheierea procesului-verbal, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor, caz în care procesul-verbal va cuprinde şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia. Pentru respectarea dreptului la apărare, art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede că instanţa sesizată cu plângerea împotriva procesului-verbal dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei. Din acest punct de vedere, normele propuse prin legea criticată nu cuprind nicio precizare referitoare la aceste aspecte, creând astfel premisele încălcării dreptului la apărare. În practica instanţelor de judecată, s-a decis că este nelegală hotărârea în cazul în care instanţa de fond a soluţionat cauza fără a proceda la citarea martorului semnatar al procesului-verbal de contravenţie, fiind afectată prezumţia de nevinovăţie a celui împotriva căruia statul formulează o „acuzaţie“, soluţia reprezentând o ingerinţă nejustificată în dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 din Convenţie şi de art. 21 din Constituţie. 20. Cu privire la principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca textul normativ să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, astfel ca, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, să ofere persoanei vizate o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea în acest sens, spre exemplu, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotam împotriva României, paragraful 52, şi din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, sau deciziile Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010 sau nr. 26 din 18 ianuarie 2012). În domeniul contravenţional, după cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 435 din 4 iulie 2019, procesulverbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură, iar în acest caz instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii adevărului. Totodată, Curtea a reţinut că instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie. În acest sens sunt dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Astfel, s-a constatat că instanţei de judecată îi incumbă un rol activ mai accentuat în acest domeniu, în raport cu alte procese care se judecă potrivit Codului de procedură civilă, revenindu-i acesteia obligaţia să administreze întregul probatoriu necesar stabilirii adevărului. Or, în procedura scrisă propusă, de principiu, nu pot fi administrate alte probe în afara înscrisurilor, contravenientul nu îşi poate prezenta decât în scris apărările, iar citarea părţilor se dispune doar dacă instanţa consideră necesar sau la solicitarea expresă a acestora. 21. Guvernul mai arată că, deşi legea criticată prevede posibilitatea, atât pentru petent, cât şi pentru intimat, de a solicita, prin intermediul formularelor tipizate, orice alte dovezi necesare, modalitatea de reglementare a acestei proceduri nu este compatibilă cu administrarea altor probe, atunci când nu se dispune înfăţişarea părţilor, care este, de fapt, regula în situaţiile menţionate anterior. Mai mult, chiar dacă se dispune înfăţişarea părţilor în condiţiile propuse la art. 36^2 alin. (2) din legea criticată, judecarea cauzei în aceste situaţii ar continua tot în camera de consiliu, iar nu potrivit dispoziţiilor dreptului comun, fără a rezulta dacă părţile, ulterior citării acestora de către instanţă, vor putea participa în mod direct şi efectiv la administrarea probatoriului sau dacă soluţionarea litigiului se face, şi în acest caz, în baza dovezilor propuse în procedura scrisă. Din această perspectivă, reglementarea este lipsită de claritate şi previzibilitate, putând genera dificultăţi de interpretare şi aplicare atât pentru instanţe, cât şi pentru părţi. Mai mult, normele criticate nu definesc noţiunea de „petent“, iar din conţinutul lor se înţelege că petentul ar fi exclusiv contravenientul. Astfel, acestea nu vor fi aplicabile părţii vătămate prin contravenţie (care poate avea interes să conteste cuantumul despăgubirilor), nici persoanei căreia îi aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul, interesată să atace măsura confiscării), deşi inclusiv în cazul acestor persoane acţiunea are natura unei plângeri contravenţionale. Totodată, în legătură cu reglementarea unei căi de atac, se observă că dispoziţiile art. 36^2 din legea criticată nu cuprind norme referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii instanţei care se pronunţă pe fondul cauzei. Şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 36^2 alin. (3) din legea criticată norma este lipsită de claritate, atât raportat la modalitatea de redactare şi pronunţare a hotărârii, cât şi la calculul termenului de 30 de zile. Astfel, pe de o parte, din formularea propusă nu este clar dacă se urmăreşte ca pronunţarea hotărârii să se facă la un moment ulterior redactării acesteia, prin derogare de la dreptul comun aplicabil în materie procesual civilă în reglementarea în vigoare [art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă], sau dacă pronunţarea şi redactarea ulterioară a hotărârii trebuie făcute în termenul de 30 de zile. În cazul în care intenţia legiuitorului este ca pronunţarea hotărârii judecătoreşti să fie ulterioară redactării, în măsura adoptării propunerii formulate, în funcţie de natura şi valoarea sancţiunii contravenţionale contestate, va exista o abordare diferită atât faţă de dreptul comun în materie civilă, cât şi faţă de dispoziţiile aplicabile altor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contravenţională, care vor fi redactate ulterior pronunţării acestora. Pe de altă parte, este lipsită de claritate modalitatea de calcul al termenului de 30 de zile, deoarece, în cazul în care nu se dispune înfăţişarea părţilor, propunerea vizează curgerea acestui termen de la primirea tuturor informaţiilor necesare, fără a se putea stabili cum se determină acest moment. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 23 martie 2022. 24. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare. 25. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27). 26. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 913A/2022 îndeplineşte condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, aceasta fiind formulată de Avocatul Poporului, care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori. 27. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la data de 5 aprilie 2022. Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost adoptată în procedură generală de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 23 martie 2022, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la data de 28 martie 2022 şi a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare la data de 2 aprilie 2022. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“. Ţinând cont de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi având în vedere că legea care formează obiectul controlului de constituţionalitate nu a fost adoptată în procedura de urgenţă, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la data de 28 martie 2022, a fost trimisă la promulgare la data de 2 aprilie 2022, iar sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 5 aprilie 2022, s-ar putea pune problema respectării termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Referitor la natura juridică a termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că acestea sunt termene de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea lor; în plus, aceste termene privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţi publice; în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, ele nu se calculează pe zile libere (a se vedea în acest sens Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, sau Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragrafele 50 şi 51). De asemenea, aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă. Având în vedere că legea criticată a fost trimisă la promulgare la data de 2 aprilie 2022, iar Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 5 aprilie 2022, nefiind promulgată până la această dată, Curtea constată că obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, aspect ce se încadrează în a doua ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018. Chiar dacă sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, aceasta a fost depusă în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, legea criticată nefiind încă promulgată, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi sub aspectul termenului de sesizare. 28. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege nepromulgată, şi anume Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, lege adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 23 martie 2022. 29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 30. Înainte de a trece la analiza criticilor de neconstituţionalitate invocate de Avocatul Poporului, Curtea reţine că este necesară examinarea domeniului de reglementare al legii criticate. Astfel, aşa cum rezultă din titlul acesteia şi din expunerea de motive, legea criticată are ca domeniu de reglementare modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. În realitate, se completează Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prin introducerea în cuprinsul acesteia a cap. IV^1 - Căile de atac împotriva sancţiunilor avertismentului sau amenzii de valoare redusă, care reglementează o procedură specială, simplificată, de contestare a proceselor-verbale prin care s-a aplicat sancţiunea avertismentului sau sancţiunea amenzii contravenţionale care nu depăşeşte suma de 3.000 lei. Astfel, art. I din legea supusă controlului de constituţionalitate conţine următoarele prevederi: atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională; odată cu formularul de plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care contravenientul înţelege să se folosească şi se indică dovezile de care petentul înţelege să se folosească; în cazul în care informaţiile furnizate de contravenient sau, după caz, de persoana care a făcut plângerea nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul nu a fost completat corect, contravenientului i se vor comunica în scris lipsurile, instanţa acordând acestuia posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării plângerii, situaţie în care se va folosi un formular tipizat pentru completarea formularului de plângere; dacă obligaţiile privind completarea sau rectificarea formularului de plângere nu sunt îndeplinite în acest termen, prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea plângerii; împotriva încheierii de anulare petentul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării; cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii; cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea petentului, de către un alt complet format dintr-un judecător al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat; în caz de admitere a cererii de reexaminare, cauza se retrimite completului iniţial învestit; după primirea formularului de plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii completat corect, instanţa va trimite formularul tipizat de răspuns, de îndată, spre completare, organului care a aplicat sancţiunea, însoţit de o copie a formularului de plângere şi de copii de pe înscrisurile depuse de petent; în termen de 30 de zile de la comunicarea actelor, organul care a aplicat sancţiunea va trimite instanţei formularul tipizat de răspuns, precum şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se folosească indicând şi orice alte dovezi necesare; instanţa va comunica petentului copii de pe răspunsul organului care a aplicat sancţiunea, precum şi de pe înscrisurile depuse de acesta; procedura cu privire la plângerile contravenţionale, atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, este scrisă şi se desfăşoară în camera de consiliu; în vederea soluţionării cauzei, instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi; instanţa dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar, sau la solicitarea expresă a uneia dintre părţi prin completarea secţiunilor aferente din formularele prevăzute; instanţa va redacta şi pronunţa hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la încheierea dezbaterilor orale. Art. II din legea criticată prevede că formularele introduse se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, iar art. III dispune republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, cu modificările aduse de legea criticată. 31. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie prin lipsa de previzibilitate şi claritate a normelor legale, Curtea reţine că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că modificarea legislativă supusă controlului de constituţionalitate nu este exhaustivă, corelată şi integrată în ansamblul normelor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, astfel încât se ajunge la concluzia că suntem în prezenţa a două proceduri diferite de soluţionare a plângerilor contravenţionale, în funcţie de un prag valoric, petentul fiind obligat să completeze formularul de plângere contravenţională atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, ceea ce determină imposibilitatea destinatarului legii de a se conforma acesteia. 32. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate, deşi, aşa cum este menţionat în titlul acesteia, se referă la modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, în realitate, completează acest act normativ - legea generală în materia contravenţiilor - instituind o procedură specială, simplificată, scrisă, de soluţionare a căilor de atac împotriva proceselor-verbale de sancţionare prin care s-a aplicat sancţiunea avertismentului sau sancţiunea amenzii contravenţionale care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Procedura specială simplificată introdusă prin dispoziţiile criticate este similară cu cea existentă în materie civilă, prevăzută în titlul X - Procedura cu privire la cererile de valoare redusă al cărţii a VI-a din Codul de procedură civilă, procedură aplicabilă atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei (art. 1.026 din Codul de procedură civilă). Procedura specială reglementată în materie civilă are un caracter facultativ, reclamantul putând opta pentru procedura reglementată de art. 1.026 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi procedura de drept comun, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 1.027 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun“. În reglementarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă în materie civilă, legiuitorul a avut în vedere Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 199 din 31 iulie 2007. Similar acestei proceduri prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, şi procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă cu privire la cererile cu valoare redusă este reglementată ca o procedură scrisă, în care sunt utilizate formulare tipizate pentru actele de procedură, însă părţilor li se oferă posibilitatea de a alege între dreptul comun şi procedura specială. Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 101 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 mai 2016, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură specială prin care se soluţionează cererile a căror valoare nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, fiind exclusă de la aplicare în materiile şi cererile expres prevăzute de art. 1.026 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, având un caracter alternativ, reclamantul putând alege între procedura specială şi procedura de drept comun. Totodată, Curtea a reţinut că „procedura privind cererile cu valoare redusă astfel cum a fost configurată, prin art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă, de legiuitor, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 din Legea fundamentală potrivit cărora «Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege», este o procedură specială, facultativă, fiind, de regulă, scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvenţională. Hotărârea pronunţată asupra cererii se comunică părţilor, care pot formula apel în termenul prevăzut de lege“. 33. Cât priveşte susţinerea Avocatului Poporului potrivit căreia textul criticat transformă dreptul persoanei de a formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei într-o obligaţie de exercitare a unei acţiuni în justiţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul criticat nu instituie obligaţia de a ataca toate procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei care stabilesc sancţiunea avertismentului sau amenda contravenţională sub 3.000 de lei, ceea ce ar echivala cu o prezumţie a nelegalităţii tuturor proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei care stabilesc sancţiunea avertismentului sau amenda contravenţională sub 3.000 de lei. Astfel, chiar dacă art. I din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu referire la introducerea art. 36^1 alin. (1) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prevede că „petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională“, din modul în care este formulat, aplicând metoda de interpretare literală, reiese că se aplică doar în ipoteza în care sancţiunea „contestată“, iar nu sancţiunea aplicată, este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Totodată, utilizând metoda de interpretare teleologică a textului şi analizând expunerea de motive a legii supuse controlului de constituţionalitate, reiese că legiuitorul a urmărit instituirea unei proceduri scrise, simplificate, „menite să eficientizeze actul de justiţie în cazul sancţiunilor contravenţionale de valoare redusă“, prin introducerea unor formulare standard, atât pentru plângerea contravenţională, cât şi pentru răspunsul organului constatator, evident fără a intenţiona ca formularea căii de atac să fie obligatorie. Aşadar, intenţia reală a legiuitorului, în ipoteza în care sancţiunea aplicată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, nu a fost şi nici nu ar fi putut să fie instituirea obligaţiei formulării căii de atac împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare. Astfel, consecinţele necompletării formularului constau în imposibilitatea exercitării căii de atac. Or, este evident că, în situaţia în care nu se doreşte contestarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, nu se va completa formularul de plângere contravenţională. Prin urmare, susţinerea Avocatului Poporului potrivit căreia textul criticat transformă dreptul persoanei de a formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei într-o obligaţie de exercitare a unei acţiuni în justiţie este lipsită de suport juridic. 34. Referitor la critica privind neclaritatea caracterului procedurii simplificate privind exercitarea căii de atac împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, Curtea reţine că, atât din modul în care este redactat, cât şi din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii în ansamblul actului normativ pe care îl completează, capitolul introdus în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prin legea criticată, care cuprinde două articole referitoare la introducerea unei proceduri scrise, simplificate, de contestare a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, prin completarea unor formulare standard, în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, reprezintă norme derogatorii de la procedura de drept comun a contestării proceselor-verbale de sancţionare, procedură reglementată de dispoziţiile art. 31-36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. De lege lata, potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia“. În conformitate cu art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile art. 236^1 şi ale art. 405 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile“, iar, potrivit alin. (2) din acelaşi articol, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Apelul suspendă executarea hotărârii“. Art. 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede că „Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere“. Potrivit art. I din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu referire la introducerea art. 36^1 alin. (1) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda ce nu depăşeşte suma de 3.000 de lei“. 35. Analizând raportul dintre cele două reglementări (cea în vigoare şi cea introdusă prin legea criticată), Curtea constată că acesta este unul de tip lege generală - lege specială, situaţie în care se aplică principiul general de drept specialia generalibus derogant. Astfel, Curtea reţine că, în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, petentul are la dispoziţie doar procedura specială, simplificată, scrisă, reglementată de dispoziţiile criticate, neputând opta, potrivit legii criticate, între aceasta şi procedura de drept comun, prevăzută de cap. IV - Căile de atac (art. 31-36) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 36. Examinând punctual dispoziţiile legii criticate, din perspectiva îndeplinirii cerinţelor de claritate a legii, Curtea reiterează jurisprudenţa sa referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu privire la principiul calităţii actelor normative, potrivit căreia una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 52). 37. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea constată că art. I din legea analizată, cu referire la introducerea art. 36^1 alin. (1) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, întruneşte cerinţa de claritate astfel încât să poată fi aplicat, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de acesta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Astfel, în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, dispoziţiile criticate instituie norme derogatorii de la procedura de drept comun a contestării proceselor-verbale de sancţionare, petentul având la dispoziţie doar procedura reglementată de dispoziţiile criticate, neputând alege între aceasta şi procedura de drept comun, reglementată de art. 31-36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 38. Însă, cu privire la art. I din lege, cu referire la introducerea art. 36^1 alin. (2) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea reţine că acesta prevede că „Odată cu formularul de plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care contravenientul înţelege să se folosească şi se indică dovezile de care petentul înţelege să se folosească“. În primul rând, Curtea observă că textul nu defineşte noţiunea de „petent“, lăsând să se înţeleagă că aceasta este diferită faţă de cea de contravenient, între cele două categorii existând relaţia gen proxim (petent) - diferenţă specifică (contravenient). Astfel, potrivit art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, poate face plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii: contravenientul, partea vătămată numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării. Or, în legea criticată se folosesc alternativ termenii „petent“ şi „contravenient“, însă fără să prevadă posibilitatea părţii vătămate de a face plângere în ceea ce priveşte despăgubirea şi nici posibilitatea celui căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, de a face plângere în ceea ce priveşte măsura confiscării. Totodată, Curtea reţine că art. 5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 permite legiuitorului să stabilească şi alte sancţiuni principale, dar şi complementare, prevăzute în acte normative speciale. Aceasta este situaţia în cazul contravenţiilor rutiere, în ipoteza în care contravenientului îi este aplicată sancţiunea principală a amenzii contravenţionale, dar şi una sau mai multe sancţiuni complementare prevăzute de art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 30 august 2006. Or, legea criticată nu face nicio referire la posibilitatea de a ataca sancţiunile complementare aplicate. 39. Prin urmare, din analiza conţinutului normativ al textelor introduse prin legea criticată în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 nu rezultă cu claritate dacă petentul este numai contravenientul sau poate fi şi altă persoană, astfel încât procedura nou-introdusă nu se poate aplica nici de părţile interesate, nici de către instanţa judecătorească. 40. În al doilea rând, textul criticat - art. I din lege, cu referire la introducerea art. 361 alin. (2) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - prevede probele care se trimit odată cu formularul de plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii, făcând distincţie între „înscrisurile de care contravenientul înţelege să se folosească“ şi „dovezile de care petentul înţelege să se folosească“. Aplicând metoda de interpretare literală, Curtea observă că textul criticat instituie posibilitatea de a depune probe diferite în funcţie de calitatea procesuală activă, după cum urmează: contravenientul poate depune numai înscrisuri, iar ceilalţi petenţi orice dovezi pe care le consideră necesare. Însă, aplicând metoda logică de interpretare a unei norme juridice, Curtea constată că legiuitorul a intenţionat reglementarea unei proceduri scrise, care, de regulă, se desfăşoară fără înfăţişarea părţilor, ceea ce ar face imposibilă administrarea altor probe în afară de înscrisuri. Prin urmare, textul poate avea două soluţii legislative distincte, ceea ce conduce la imposibilitatea aplicării lui în forma adusă prin legea criticată. 41. Pe de altă parte, deşi art. 36^1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel cum este introdus prin legea criticată, face distincţie între probele permise în această procedură simplificată, în funcţie de calitatea procesuală activă, art. 36^1 alin. (9) nu mai reglementează aceeaşi distincţie, prevăzând că „După primirea formularului de plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii completat corect, instanţa va trimite formularul tipizat de răspuns, de îndată, spre completare, organului care a aplicat sancţiunea, însoţit de o copie a formularului de plângere şi de copii de pe înscrisurile depuse de petent“. 42. De asemenea, Curtea observă că art. 36^1 alin. (3), nouintrodus prin legea criticată, prevede că, „În cazul în care informaţiile furnizate de contravenient sau, după caz, de persoana care a făcut plângerea nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate, ori formularul nu a fost completat corect, contravenientului i se vor comunica în scris lipsurile, instanţa acordând acestuia posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării plângerii, situaţie în care se va folosi un formular tipizat pentru completarea formularului de plângere.“ Or, Curtea reţine că, din analiza conţinutului normativ al acestui text, se deduce că doar contravenientului i se comunică necesitatea complinirii lipsurilor, nu şi petentului, ceea ce creează confuzie cu privire la aplicarea normei. 43. Aşadar, prin modul în care sunt redactate, atât dispoziţiile art. 36^1 alin. (2) şi (3), cât şi dispoziţiile art. 36^1 alin. (9) din legea criticată sunt neclare cu privire la probele pe care le pot aduce petenţii în procedura simplificată instituită de legiuitor, ceea ce conduce la imposibilitatea de aplicare a acestora de către părţi şi de către instanţa judecătorească. De asemenea, Curtea constată că legiuitorul nu a instituit un termen de trimitere la instanţa judecătorească a formularului de plângere contravenţională. Or, procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, ca orice procedură desfăşurată în faţa unei instanţe judecătoreşti, trebuie să fie reglementată în mod clar şi precis astfel încât să poată fi aplicată. În plus, Curtea observă inadvertenţe privind folosirea următorilor termeni: plângere contravenţională/plângere împotriva procesului-verbal, petent/persoana care a făcut plângerea. Totodată, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 foloseşte termenul „procesverbal de constatare a contravenţiei“, iar legea criticată foloseşte termenul „proces-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii“. Or, potrivit art. 13 lit. a), art. 36 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune“; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“; „Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019). 44. Având în vedere toate acestea, Curtea constată că, din cauza modului în care este redactat art. 36^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, introdus prin legea criticată, procedura simplificată a contestării sancţiunii avertismentului sau a amenzii de până la 3.000 de lei este imposibil de aplicat, astfel că art. I din legea criticată, cu referire la art. 36^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componentele referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 45. Cât priveşte art. 36^2, introdus tot prin art. I din legea criticată, Curtea reţine că acesta reglementează procedura de soluţionare a plângerii contravenţionale în faţa instanţei judecătoreşti. Potrivit art. 36^2 alin. (1), această procedură este scrisă şi se desfăşoară în camera de consiliu, iar, în conformitate cu art. 36^2 alin. (2), „În vederea soluţionării cauzei, instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi“. Curtea constată că, deşi art. 36^2 alin. (2) prevede posibilitatea instanţei judecătoreşti de a încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor, nu rezultă care este procedura de administrare a acestor probe. 46. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 36^2 alin. (3), introdus prin legea criticată, „Instanţa dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar, sau la solicitarea expresă a uneia dintre părţi prin completarea secţiunilor aferente din formularele prevăzute la art. 36^1 alin. (1) şi (9)“. Curtea observă că, în ipoteza în care părţile se citează, legiuitorul nu a reglementat în mod clar dacă judecata plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi aplicare a sancţiunii are loc în camera de consiliu sau în şedinţă publică. 47. De asemenea, art. 36^2 alin. (4), introdus prin legea criticată, stabileşte că instanţa „va redacta şi pronunţa hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau după caz, de la încheierea dezbaterilor orale“. Pe de o parte, Curtea reţine că, potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dispoziţiile acestei ordonanţe „se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz“. Or, analizând conţinutul normativ al art. 36^2 alin. (4), potrivit căruia „instanţa va redacta şi pronunţa hotărârea“, nu reiese cu certitudine dacă legiuitorul a intenţionat ca pronunţarea hotărârii să se facă la un moment ulterior redactării acesteia, aceasta constituind o derogare de la dreptul comun aplicabil în materie procesual civilă. Astfel, potrivit art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă, Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Este adevărat că, spre deosebire de normele procesual civile, dispoziţiile art. 405 alin. (1) din Codul de procedură penală [astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 12 mai 2021, lege adoptată ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021] prevăd că „Hotărârea se pronunţă, după redactare, în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte, asistat de grefier, care va citi dispozitivul hotărârii, sau se pronunţă prin punerea acesteia la dispoziţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei“, iar art. 406 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că „Hotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi 397“. Însă, din modul în care este redactat art. 36^2 alin. (4), introdus prin legea criticată, potrivit căruia „instanţa va redacta şi pronunţa hotărârea“, nu reiese cu claritate dacă redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept) trebuie să aibă loc la data pronunţării, prin derogare de la dreptul comun aplicabil în materie procesual civilă. Dacă acesta este sensul dispoziţiilor în discuţie, atunci această reglementare va fi diferită şi faţă de cea aplicabilă hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează celelalte plângeri contravenţionale. 48. Pe de altă parte, referitor la acelaşi art. 36^2 alin. (4), nouintrodus prin legea criticată, în ipoteza în care nu se dispune înfăţişarea părţilor, modalitatea de calcul al termenului de 30 de zile în care trebuie redactată şi pronunţată hotărârea judecătorească este lipsită de claritate, deoarece legea vizează curgerea acestui termen de la primirea tuturor informaţiilor necesare, fără a se putea stabili în mod cert cum se determină acest moment. 49. Prin urmare, din cauza modului defectuos în care este redactat art. 36^2, introdus prin legea criticată, procedura de judecată a plângerii contravenţionale împotriva sancţiunii avertismentului sau a amenzii de până la 3.000 de lei este imposibil de aplicat, astfel că art. I din legea criticată, cu referire la art. 36^2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componentele referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 50. Curtea constată că, pentru a respecta dispoziţiile şi principiile constituţionale, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare clară, precisă şi previzibilă a procedurii de contestare a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, luând în considerare ansamblul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001. 51. Referitor la critica privind afectarea accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin art. I din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu referire la introducerea art. 36^1 alin. (1) în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit căruia „petentul este obligat să completeze formularul de plângere contravenţională atunci când sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda ce nu depăşeşte suma de 3.000 de lei“, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, din modul în care textul criticat este formulat, reiese că se aplică doar în ipoteza în care sancţiunea „contestată“ este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei, iar nu în toate ipotezele în care sancţiunea aplicată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Prin urmare, susţinerile Avocatului Poporului privind introducerea obligativităţii formulării unei acţiuni în instanţă sunt neîntemeiate. 52. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi a dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit reglementării criticate, soluţionarea plângerii contravenţionale presupune o procedură scrisă, desfăşurată în camera de consiliu, de regulă, în lipsa părţilor. Înfăţişarea părţilor poate fi dispusă de instanţă, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar, sau la solicitarea expresă a uneia dintre părţi, însă doar pentru completarea secţiunilor aferente din formularele prevăzute la art. 36^1 alin. (1) şi (9) din legea criticată. În mod similar, în materie civilă, procedura privind cererile cu valoare redusă, astfel cum a fost configurată, prin art. 1.026 - art. 1.033 din Codul de procedură civilă, de legiuitor, în virtutea competenţei sale constituţionale conferite de art. 126 din Legea fundamentală, este o procedură specială, facultativă, fiind, de regulă, scrisă, lipsită de oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare fiind respectate, de principiu, prin comunicarea către părţi a actelor de procedură, acestea putând formula întâmpinare, răspuns la întâmpinare sau cerere reconvenţională (a se vedea Decizia nr. 101 din 25 februarie 2016, precitată). 53. Curtea constată că, în reglementarea unei proceduri simplificate în materia contravenţiilor, legiuitorul trebuie se ţină cont de particularităţile sancţiunilor contravenţionale. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legislaţia contravenţională din România intră sub prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003), iar aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal (a se vedea în acest sens Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, sau Decizia nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragrafele 20 şi 22). Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, garanţiile dreptului la un proces echitabil trebuie să se aplice nu numai în procesul penal, în sens strict, ci ori de câte ori fapta imputabilă are „conotaţie penală“, cum ar fi, spre exemplu, în materia sancţiunilor administrative. Astfel, potrivit instanţei de contencios al drepturilor omului, conceptul de „acuzaţie în materie penală“ are o semnificaţie autonomă, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lutz împotriva Germaniei, paragraful 52). Prin Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Curtea Constituţională a preluat considerentele de principiu din jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a arătat, de pildă, invocând Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragraful 50, că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (acuzaţie „în materie penală“), trebuie avute în vedere 3 criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicate persoanei în cauză. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013, modul de definire a faptelor prin dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. În acest sens sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate la 24 septembrie 1997 în Cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, paragraful 32, şi la 2 septembrie 1998 în Cauza Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 50. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, al doilea şi al treilea criteriu avute în vedere în scopul aplicării garanţiilor instituite de art. 6 din Convenţie sunt alternative, şi nu neapărat cumulative. Astfel, pentru ca art. 6 să fie aplicabil, este suficient ca fapta respectivă să fie considerată, prin natura sa, „penală“ din punctul de vedere al Convenţiei sau ca, prin săvârşirea unei fapte, o persoană să fie pasibilă de o sancţiune care, prin natura sa şi prin gradul său de gravitate, aparţine, în general, sferei „penale“. În acest sens este Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragraful 54. 54. Aplicând aceste considerente de principiu în cauza de faţă şi ţinând cont de criticile Avocatului Poporului, Curtea reţine că, în procedura scrisă, simplificată, reglementată de legea criticată, este respectat principiul contradictorialităţii, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. Cu privire la contradictorialitate, Curtea Constituţională a stabilit că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Mai mult, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). În plus, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. Or, potrivit procedurii reglementate de legea criticată, odată cu formularul de plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care contravenientul înţelege să se folosească şi se indică dovezile de care petentul înţelege să se folosească [art. 36^1 alin. (2)], iar, după primirea formularului de plângere împotriva procesuluiverbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii completat corect, instanţa va trimite formularul tipizat de răspuns, de îndată, spre completare, organului care a aplicat sancţiunea, însoţit de o copie a formularului de plângere şi de copii de pe înscrisurile depuse de petent [art. 36^1 alin. (9)], organul care a aplicat sancţiunea va trimite instanţei formularul tipizat de răspuns, precum şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se folosească, indicând şi orice alte dovezi necesare [art. 36^1 alin. (10)], instanţa va comunica petentului copii de pe răspunsul organului care a aplicat sancţiunea, precum şi de pe înscrisurile depuse de acesta [art. 36^1 alin. (11)]; în vederea soluţionării cauzei, instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi [art. 36^2 alin. (2)], instanţa dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar, sau la solicitarea expresă a uneia dintre părţi [art. 36^2 alin. (3)]. Prin urmare, Curtea reţine că partea are posibilitatea reală de a aduce la cunoştinţa celeilalte părţi argumentele de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi că există, de asemenea, posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte, ceea ce respectă principiul contradictorialităţii, chiar dacă procedura reglementată de legea criticată este una scrisă şi lipsită de oralitate. Astfel, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. 55. Curtea constată, însă, că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţă, potrivit art. 36^2 alin. (4) din această lege. În jurisprudenţa sa referitoare la reglementarea generală a căilor de atac, Curtea a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 38, că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Totodată, Curtea a statuat că legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. Prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la o cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragrafele 28 şi 29). De asemenea, prin Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Curtea a reţinut că stabilirea unui prag valoric al obiectului litigiului nu poate constitui un criteriu de natură să justifice instituirea unui tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra fondului cauzei. 56. Referitor la reglementarea specială a căilor de atac în materie contravenţională, prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, dispoziţii care eliminau controlul judiciar al hotărârilor pronunţate de judecătorie în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice. Curtea a constatat că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie, astfel încât eliminarea singurei căi de atac în materie, şi anume a recursului, echivalează cu golirea de conţinut a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Curtea a mai reţinut că este de necontestat faptul că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, prin norma legală criticată, se elimină singura cale de atac, şi anume recursul. Curtea a constatat, aşadar, că eliminarea controlului judiciar al hotărârii pronunţate de judecătorie în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice aduce atingere art. 129 din Constituţie raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil. 57. Curtea reţine că de lege lata, potrivit art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este obligatorie. Motivele de apel pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Apelul suspendă executarea hotărârii“. Însă prin legea criticată nu se prevede o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei. Având în vedere instituirea unei proceduri speciale a judecării plângerii contravenţionale în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei şi lipsa din cadrul acestei proceduri a posibilităţii de exercitare a unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, Curtea constată că pragul valoric al sancţiunii dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu poate reprezenta o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru interzicerea accesului la calea de atac a apelului reglementată deja de art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 58. Ţinând cont de jurisprudenţa sa constantă, Curtea constată că eliminarea căii de atac a apelului împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională în ipoteza în care sancţiunea contestată este avertismentul sau amenda care nu depăşeşte suma de 3.000 de lei contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. 59. În consecinţă, Curtea constată că art. I din legea criticată - cu referire la introducerea art. 36^1 şi art. 36^2 în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - este neconstituţional, întrucât contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la claritatea, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, precum şi celor ale art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. 60. În final, Curtea reţine că, drept urmare a constatării neconstituţionalităţii art. I din legea criticată, art. II care prevede că formularele introduse se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei şi art. III care dispune republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, cu modificările aduse de legea criticată, rămân fără obiect de reglementare. 61. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 septembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
