Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 400 din 6 iunie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 400 din 6 iunie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 400 din 6 iunie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 939 din 22 noiembrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin Ioan Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, excepţie ridicată de Gili Gabriel Pană în Dosarul nr. 384/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 852D/2017.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Ministerul Afacerilor Interne a depus un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi judecarea cauzei în lipsă.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Precizează că se critică sintagma „nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative“, context în care arată că legea prevede mai multe etape prin care se poate contesta decizia de imputare, respectiv: formularea contestaţiei, care face şi obiectul cauzei deduse judecăţii; plângere la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor; acţiune în faţa instanţelor de judecată. Faţă de această împrejurare, menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este compatibilă intervenţia prealabilă a organelor administrative cu prevederile referitoare la procesul echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă procedura în faţa acestor organe poate face ulterior obiectul unui control judiciar cu deplină jurisdicţie. Or, potrivit legii şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv Deciziei nr. 34 din 9 februarie 2016, există alternativ atât controlul unei jurisdicţii administrative, cât şi controlul instanţei de judecată, după caz, în funcţie de opţiunile justiţiabilului. În ceea ce priveşte invocarea art. 16 din Constituţie, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor vizează recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi obligaţii fundamentale, nu şi identitate de tratament juridic asupra cărora se aplică aceste măsuri.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 18 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 384/36/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, excepţie ridicată de Gili Gabriel Pană într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri prin care s-a solicitat anularea unor acte administrative care au legătură cu angajarea răspunderii sale materiale.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma „nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative“, cuprinsă în art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, potrivit căruia „verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative“, este neconstituţională în măsura în care este permis ca din această comisie să facă parte tocmai persoanele care, efectuând cercetarea administrativă, au reţinut tendenţios în sarcina contestatorului săvârşirea unei fapte similare neglijenţei ori abuzului în serviciu, aspecte ce pot fi asimilate unei acuzaţii în materie penală.
    7. Astfel, având în vedere formularea neclară a prevederilor criticate, la nivel infralegal s-a prevăzut că din comisiile de soluţionare a contestaţiilor pot face parte şi persoanele care au efectuat cercetarea administrativă, care îşi pot asigura o soluţie favorabilă, lipsită de imparţialitate şi de obiectivitate, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21, art. 126 alin. (6) şi art. 146 din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 8 şi art. 38 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    8. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Legiuitorul a prevăzut că împotriva deciziei de imputare se poate formula contestaţie, care se analizează de către comandantul sau şeful care a emis decizia contestată sau de către o comisie numită de acesta în componenţa căreia nu este obligatoriu să fie şi persoanele care au participat efectiv la efectuarea cercetării administrative. Prin urmare, comisia poate fi compusă atât din persoane care au participat la etapa anterioară emiterii deciziei de imputare, cât şi din persoane care nu au avut legătură cu modul de stabilire a prejudiciului reţinut în decizia de imputare. Or, prin această procedură legiuitorul nu a creat privilegii sau discriminări, asigurându-se şi imparţialitatea comisiei. De asemenea, nu pot fi reţinute nici criticile în raport cu celelalte prevederi constituţionale, întrucât constituirea comisiei şi contestaţia formulată pot face obiectul analizei instanţei de contencios şi, prin urmare, nu este încălcat accesul liber la justiţie, iar componenţa comisiei din cadrul jurisdicţiei administrative nu aduce atingere competenţei instanţelor de judecată.
    9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Guvernul, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, arată că procedura prevăzută la art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este aceea de recurs graţios, nicidecum o procedură administrativ-jurisdicţională, astfel că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate cu privire la imparţialitatea şi lipsa de obiectivitate a comisiei de soluţionare a contestaţiilor, întrucât aceasta nu este o jurisdicţie administrativă care să beneficieze de aceste caracteristici. Prin urmare, apreciază că recursul graţios nu trebuie să fie reglementat după aceleaşi exigenţe ce decurg din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, deoarece această procedură nu are drept scop stingerea unei situaţii de conflict, ci o posibilitate a emitentului actului de a-şi reanaliza actul emis, astfel încât cei care au participat la emiterea iniţială a actului pot participa şi la reexaminarea sa.
    11. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Din examinarea actului normativ criticat rezultă că acesta are ca obiect reglementarea procedurilor legale prin care se stabileşte răspunderea materială a militarilor în cazul constatării unui prejudiciu. Prima cale de atac a deciziei de impunere este de fapt o procedură prealabilă (un recurs graţios), soluţionată de persoana care a emis decizia sau de comisia numită de aceasta, în timp ce a doua etapă este o procedură administrativ-jurisdicţională. Cu privire la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, se arată că instanţa de contencios constituţional a analizat textele de lege care reglementează activitatea acesteia şi a constatat că este un organ de jurisdicţie care beneficiază de o independenţă a activităţii administrativ-jurisdicţionale, iar procedura se bazează pe principiul contradictorialităţii şi al garantării efective a exercitării dreptului la apărare, precum şi al egalităţii părţilor litigante în faţa organului administrativ. În acest context, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se arată că, chiar dacă procedura prevăzută de norma legală criticată nu îndeplineşte exigenţele constituţionale şi convenţionale, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei europene acestea sunt suplinite la nivelul căilor de atac ulterioare, şi anume procedura jurisdicţional-administrativă asigurată de comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, respectiv în cazul sesizării instanţei de contencios administrativ. Totodată, se arată că din analiza sintagmei criticate reiese fără echivoc că norma legală permite/nu se opune ca membrii comisiei de soluţionare a contestaţiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative, iar normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 29 august 1998, care au următorul cuprins: „(3) Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.“ Potrivit alin. (2), la care face referire textul criticat, „contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.“
    15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 126 alin. (6) referitor la garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, şi ale art. 146 privind atribuţiile Curţii Constituţionale. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 8 referitor la forma de redactare a actelor normative şi art. 38 referitor la exprimarea conţinutului normativ din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra prevederilor întregii ordonanţe, prin raportare la dispoziţii constituţionale şi critici similare cu cele invocate în prezenta cauză, sens în care sunt Decizia nr. 366 din 30 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 6 noiembrie 2003, şi Decizia nr. 903 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2007, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, în raport cu aspectele criticate. Prin aceste decizii, Curtea a reţinut că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, care reglementează condiţiile, cazurile şi sancţiunile care se aplică militarilor atunci când este angajată răspunderea materială a acestora, respectă întocmai prevederile şi principiile Legii fundamentale invocate în susţinerea excepţiei, întrucât prin art. 2 din ordonanţă se reglementează condiţiile în care se poate angaja răspunderea materială a militarilor, iar prin capitolul III se instituie, pentru toţi militarii faţă de care s-a angajat răspunderea materială, o procedură prealabilă de cercetare şi stabilire a pagubei, dată în sarcina comandantului sau şefului unităţii respective, iar prin capitolul IV se reglementează căile de atac - contestaţia şi plângerea -, care se depun la unitatea ce are în evidenţă debitul şi care se soluţionează de comandantul sau şeful unităţii care a emis decizia de imputare. Prin urmare, având în vedere că art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 prevede că persoanele care se consideră lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, Curtea nu a reţinut pretinsa încălcare a principiului accesului liber la justiţie sau restrângerea acestui principiu şi nici încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât accesul liber la justiţie, incluzând dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei judecătoreşti competente pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, precum şi dreptul de a stărui în continuarea procesului judiciar declanşat până la soluţionarea definitivă a acestuia printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, inclusiv exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, nu este restrâns prin dispoziţiile criticate, ci, dimpotrivă, este garantat prin prevederile art. 43 din ordonanţă.
    17. Totodată, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte regimul răspunderii materiale a militarilor, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, în momentul în care se constată existenţa unui prejudiciu săvârşit de către un militar, comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative, iar aceasta se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate [art. 22]. Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se fac prin decizie de imputare, iar aceasta se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu [art. 25 alin. (1) şi (2)]. Persoana vizată de decizia de imputare poate face contestaţie împotriva acesteia, iar contestaţia este soluţionată de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de acesta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative [art. 30 alin. (3)]. Împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei cel nemulţumit poate face plângere, care se depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare, comisie care trebuie să o soluţioneze în cel mult 60 de zile [art. 31], şi, în situaţia în care persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile acestei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii [art. 43].
    18. Faţă de această împrejurare, prin Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 35, Curtea a observat că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 reglementează mai multe proceduri, dintre care numai una poate fi calificată ca fiind procedură administrativ-jurisdicţională, anume cea din faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor ale cărei elemente sunt reglementate la art. 31-43 din ordonanţă; astfel, în capitolul IV din ordonanţă sunt reglementate două căi de atac (în afară de cea a revizuirii prevăzute de art. 35 din ordonanţă); prima cale de atac este, de fapt, un recurs graţios [art. 30 alin. (2)], iar cea de-a doua este exercitată în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor; dacă în primul caz se reţine că recursul graţios nu are natura juridică a unei proceduri administrativ-jurisdicţionale şi, implicit, nu este soluţionat de către o jurisdicţie administrativă specială, în cazul comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor s-a constatat că această procedură, desfăşurată potrivit dispoziţiilor art. 31-39 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, este una administrativ-jurisdicţională. În acest context, dispoziţiile art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 îl obligau practic pe justiţiabil să parcurgă căile de atac prevăzute de aceasta, una dintre aceste căi de atac fiind soluţionată de o jurisdicţie administrativă specială, respectiv comisia de jurisdicţie a imputaţiilor. Însă, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite“. Astfel, dacă înainte de revizuirea Constituţiei din anul 2003 legiuitorul putea impune obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrativ-jurisdicţionale în faţa unei jurisdicţii administrative speciale, după introducerea art. 21 alin. (4) în Legea fundamentală, această obligaţie nu mai poate exista, ea încălcând prevederile constituţionale menţionate. În consecinţă, prin decizia precitată, paragraful 36, Curtea a constatat că, prin efectul sintagmei „după epuizarea acestor căi de atac“ din cuprinsul art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, posibilitatea conferită de art. 31 din aceeaşi ordonanţă de a apela la o jurisdicţie administrativă specială se transformă în obligaţie, încălcând-se astfel art. 21 alin. (4) din Constituţie, aspect ce a condus la constatarea neconstituţionalităţii acestei sintagme.
    19. Totodată, Curtea a reţinut că justiţiabilul trebuie să aibă posibilitatea să opteze pentru parcurgerea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale, ca o expresie a încrederii sale în faptul că litigiul său poate fi soluţionat cu celeritate şi de către o jurisdicţie specializată, dar nu i se poate impune recurgerea la o jurisdicţie administrativă specială dacă acesta consideră că este mai bine să sesizeze direct instanţa judecătorească competentă potrivit legii. Acest lucru nu înseamnă că justiţiabilul nu poate fi obligat la parcurgerea unei proceduri prealabile, respectiv a unor căi de atac interne, cum ar fi recursul ierarhic sau recursul graţios şi care dau posibilitatea autorităţilor competente să reanalizeze actul administrativ contestat; prin urmare, efectele Deciziei nr. 34 din 9 februarie 2016 nu se aplică recursului graţios prevăzut de art. 30 din ordonanţă. Constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „după epuizarea acestor căi de atac“ priveşte procedura administrativ-jurisdicţională care se desfăşoară în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, procedură prevăzută de art. 31-39 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 (a se vedea paragraful 37 din Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016).
    20. În acest context, Curtea observă că se critică de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate condiţiile în care se desfăşoară prima cale de atac şi care este, astfel cum s-a precizat mai sus, un recurs graţios. Mai precis, autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit de normele legale care, practic, vin în completarea celor care prevăd, pe de o parte, faptul că persoana care consideră că imputarea sau reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate, poate face contestaţie; pe de altă parte, dispun că această contestaţie se poate face în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată, se depune la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată. Astfel, în dezvoltarea prevederilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, legiuitorul prin art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, criticat în prezenta cauză, a explicat circumstanţele verificării temeiniciei contestaţiei, statuând că aceasta poate fi făcută de persoana prevăzută la alin. (2) sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative.
    21. În acest context, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la pretinsa neclaritate a textului criticat, Curtea observă că, astfel cum a reţinut constant în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20, legea trebuie să întrunească cerinţele de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - respectiv claritate, precizie şi previzibilitate. Respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23).
    22. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De asemenea, prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, s-a statuat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.
    23. Faţă de această împrejurare, raportând considerentele de principiu mai sus enunţate la speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că normele criticate sunt în acord cu cerinţele referitoare la calitatea legii, deoarece obiectul reglementării este clar, legiuitorul stabilind cu precizie şi exactitate faptul că împotriva deciziei de imputare se poate formula contestaţie, care se analizează de către comandantul sau şeful care a emis decizia contestată sau de către o comisie numită de acesta în componenţa căreia nu este obligatoriu să fie şi persoanele care au participat efectiv la efectuarea cercetării administrative, aspecte care incumbă în primul rând celor îndrituiţi cu stabilirea componenţei acestei comisii, precum şi a comisiei respective. Prin urmare, comisia poate fi compusă atât din persoane care au participat la etapa anterioară emiterii deciziei de imputare, cât şi din persoane care nu au avut legătură cu modul de stabilire a prejudiciului reţinut în decizia de imputare. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii, inclusiv prin prisma normelor de tehnică legislativă, este neîntemeiată.
    24. Cu privire la invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea observă că prin consacrarea constituţională a principiului universalităţii prevăzut la art. 15 alin. (1) din Constituţie se recunoaşte faptul că drepturile, libertăţile şi obligaţiile sunt deopotrivă universale şi se referă atât la sfera drepturilor/libertăţilor/obligaţiilor, cât şi la titularii acestora. Referitor la principiul egalităţii în faţa legii, potrivit considerentelor de principiu rezultate din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional cu privire la acest principiu, acesta implică egalitatea în faţa legii şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu egalitatea de tratament (a se vedea Decizia nr. 238 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 14 iunie 2005). Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa, în mod constant, a reţinut că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa antereferită la cauza de faţă, Curtea constată că prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal şi fără discriminări tuturor celor ce se află în ipoteza normativă a acestora. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, în raport cu art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, este neîntemeiată.
    25. În ceea ce priveşte invocarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea observă că, potrivit principiului accesului liber la justiţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, ceea ce presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, în jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009), Curtea a reţinut că liberul acces la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale. Astfel cum au decis Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere ( a se vedea Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).
    26. Or, procedura reglementată de textul de lege criticat, inclusiv prin numirea în comisia de soluţionare a contestaţiei, atât a unor membri care au participat la efectuarea cercetării administrative, cât şi a unor membri care nu au avut legătură cu procedura care a condus la emiterea deciziei de imputare, nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie ori dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, având în vedere faptul că instituirea recursului prealabil sau graţios reprezintă o modalitate simplă, rapidă prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent, procedurile şi cerinţele desfăşurării acestei proceduri sunt diferite de cele privind activitatea administrativ-jurisdicţională sau de judecată, spre exemplu aspecte ce ţin de imparţialitate şi obiectivitate, contradictorialitate etc. Pe de altă parte, având în vedere cele de mai sus prezentate cu privire la evoluţia jurisprudenţială în materia căilor de atac prevăzute la capitolul IV din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile formulate în prezenta cauză, nefiind încălcate prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, în situaţia în care persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile acestei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii, prilej cu care îşi pot formula toate apărările pe care le consideră necesare, fiind în acord şi cu prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar, aşadar, există căi de atac şi, în final, decidentul este instanţa de judecată. De asemenea, în contextul declanşării unui litigiu pe cale judecătorească, se pot formula inclusiv excepţii de neconstituţionalitate în virtutea art. 146 lit. d) din Constituţie, astfel cum este şi situaţia din speţa de faţă. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 20, art. 21, art. 126 alin. (6) şi ale art. 146 din Constituţie, precum şi cu cele convenţionale menţionate în susţinerea acesteia, este neîntemeiată.
    27. Distinct de cele prezentate, în ceea ce priveşte notele scrise depuse la Curtea Constituţională după închiderea dezbaterilor, precum şi solicitarea de introducere în cauză a altor persoane, Curtea arată că, pe de o parte, potrivit art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă. Pe de altă parte, Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi. Aşa fiind, solicitarea formulată prin notele scrise depuse la Curtea Constituţională, respectiv solicitarea de a fi introduse în cauză unele părţi sau criticarea unor noi prevederi legale şi adăugarea altor temeiuri constituţionale în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate este inadmisibilă (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 7 septembrie 2011).
    28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gili Gabriel Pană în Dosarul nr. 384/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 6 iunie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016