Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 4.649 din 15 octombrie 2025 referitoare la anularea art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/08.04.2023 privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 4.649 din 15 octombrie 2025 referitoare la anularea art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/08.04.2023 privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 186 din 11 martie 2026

Comenteaza legea

Dosar nr. 6.757/2/2023


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Preşedinte:        │- judecător       │
│Ştefania Dragoe    │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Ardeleanu │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bogdan Cristea     │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ileana Ramona      │-                 │
│Băluţă             │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    S-a luat în examinare recursul declarat de recurentulreclamant C.C.E. împotriva Sentinţei civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel B. - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
    La apelul nominal, efectuat în şedinţă publică, se prezintă recurentul-reclamant C.C.E., prin avocat B.M., care depune împuternicire avocaţială la dosar, şi intimatul-pârât C.P.R., prin avocat M.F. cu împuternicire avocaţială ataşată la dosar.
    Procedura de citare este legal îndeplinită.
    Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând că recursul este declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege, este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 100 lei, iar intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care nu a invocat excepţii.
    Nemaifiind alte cereri de formulat, Înalta Curte constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul reprezentanţilor părţilor litigante asupra recursului declarat în cauză.
    Recurentul-reclamant C.C.E., prin avocat, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Învederează că prin Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al C.P.R. (Regulamentul sau ROFI) a fost definit conceptul de „indisponibilitate“ a preşedintelui Colegiului ca fiind „absenţa din ţară, concediu medical, refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“. În acest context, recurentul a solicitat anularea completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulament, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înţelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“, pornind de la definiţia semantică dată de DEX şi până la reglementarea acestui concept în Legea nr. 213/2004, care reglementează activitatea de psiholog în România. Potrivit art. 31 din Legea nr. 213/2004, „Comitetul director este constituit din preşedintele Colegiului, care deţine şi calitate de preşedinte al Comitetului director, preşedinţii comisiilor şi membrii acestora“, iar, potrivit art. 32 din acelaşi act normativ, „Înlocuitorul de drept al preşedintelui Comitetului director, în caz de indisponibilitate, este preşedintele Comisiei de deontologie“. Prin urmare, singura prevedere legală care reglementează conceptul de „indisponibilitate“ este art. 32 din Legea nr. 213/2004. Arată că instanţa de fond a considerat legală o astfel de definire, respectiv că este normal să intervină o sancţiune în condiţiile în care preşedintele refuză să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere. Precizează că, în conformitate cu ROFI, indisponibilitatea se propune de către un for de conducere, numit Comitetul director, şi se constată de către Consiliul Colegiului, alt for de conducere. Dar, conform legii, aceste 2 foruri, comitetul şi consiliul, au atribuţii strict reglementate prin Legea nr. 213/2004.
    La interpelarea instanţei, avocatul recurentului-reclamant precizează că prezentul demers judiciar se îndreaptă împotriva dispoziţiilor art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare internă a C.P.R. cu referire la „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    Intimatul-pârât C.P.R., prin avocat, solicită respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat. Învederează că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat alte texte legale pretins încălcate, cu excepţia celor prevăzute de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 213/2004. De asemenea, nici argumentele de fapt indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu au făcut trimitere, direct sau indirect, la alte dispoziţii legale încălcate. Prin intermediul concluziilor scrise depuse în etapa fondului, după încheierea dezbaterilor, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, invocând noi aspecte şi încălcări ale unor texte de lege, pe care ulterior le-a reluat prin intermediul motivelor de recurs. În acest sens, arată că acele critici de nelegalitate ce formează pct. 2, 3 şi 4 din cuprinsul cererii de recurs nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond, astfel că nu pot face nici obiectul analizei instanţei de recurs. Susţine că, printre atribuţiile preşedintelui C.P.R., prevăzute de art. 43 din ROFI, se regăseşte următoarea atribuţie: „... c) duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere; emite dispoziţii şi alte acte, în urma hotărârilor adoptate în forurile colective de conducere“, dispoziţii care nu îl nemulţumesc pe reclamant. Acesta a formulat critici cu privire la dispoziţiile art. 43 alin. (3) din ROFI care stabilesc o consecinţă pentru situaţia în care preşedintele Colegiului nu respectă, respectiv nu duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere sau refuză îndeplinirea atribuţiilor legale. Modificarea Regulamentului a intervenit în anul 2023 ca urmare a unor întâmplări petrecute în anul 2017, când preşedintele Colegiului de la acea vreme a refuzat să convoace Convenţia naţională pentru organizarea procesului electoral. Concluzionând, solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică. Depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial.
    Reprezentantul recurentului-reclamant menţionează că îşi rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
    Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile şi rămâne în pronunţare asupra recursului ce face obiectul prezentei cauze.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
    I. Circumstanţele cauzei
    1. Obiectul cererii de chemare în judecată
    Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel B. - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.757/2/2023, la data de 10.10.2023, reclamantul C.C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înţelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.

    2. Hotărârea primei instanţe
    Prin Sentinţa civilă nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, Curtea de Apel B. - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul C.C.E. în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamantul la plata sumei de 4.708,02 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

    3. Calea de atac exercitată
    Împotriva Sentinţei civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel B. - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.C.E. a declarat recurs, prin care, prevalându-se de motivul de casare/nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, a solicitat casarea în integralitate a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
    În motivare, după o prezentare a unui istoric al reglementării litigioase şi a parcursului procesual în faţa primei instanţe, recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa atacată încalcă dispoziţiile art. 25 şi următoarele din Legea nr. 213/2004.
    Astfel, indicând conţinutul normativ al art. 25 alin. (2) şi (3), respectiv art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, partea recurentă a arătat că preşedintele Colegiului reprezintă un for distinct de conducere a Colegiului, obligatoriu ales prin vot secret de către psihologi prin reprezentanţi în cadrul Convenţiei naţionale, şi exercită minimum un mandat de 4 ani.
    Prin completarea litigioasă a art. 42 alin. (3) din Regulament se încalcă principiul electivităţii preşedintelui Colegiului, acesta putând fi ales de către membrii Colegiului director în persoana înlocuitorului preşedintelui, pentru o perioadă de cel puţin 6 luni din cea de 4 ani de mandat. În condiţiile în care art. 42 alin. (3) în discuţie ar rămâne în varianta contestată, în orice moment al mandatului amintit, Comitetul director şi Consiliul Colegiului pot constata arbitrar refuzul preşedintelui de a-şi îndeplini atribuţiile sau pot emite hotărâri contrare legii pe care preşedintele refuză să le aducă la îndeplinire, context în care se poate schimba preşedintele de mai multe ori la iniţiativa Comitetului director şi Consiliului Colegiului, foruri care nu au atribuţii în alegerea sau revocarea preşedintelui, ceea ce încalcă dispoziţiile legale în vigoare privind continuitatea exercitării mandatului de către o singură persoană liber şi democratic aleasă de comunitatea psihologilor pentru un mandat de patru ani.
    Starea de indisponibilitate nu poate reprezenta o sancţiune, aşa cum în mod greşit apreciază instanţa de fond, singura variantă de sancţionare a preşedintelui, conform art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, fiind exclusiv revocarea acestuia de către Convenţia naţională a C.P.R.
    Până la intrarea în vigoare a dispoziţiei litigioase, nicio persoană şi niciun for de conducere nu îl puteau sancţiona şi lipsi de atribuţiile conferite de lege şi nu îl puteau îndepărta de la exercitarea acestor atribuţii. Or, prin completarea adusă art. 42 alin. (3) din Regulament, prin definirea conceptului de indisponibilitate, se ajunge în situaţia de a sancţiona persoana aleasă în funcţia de preşedinte al Colegiului prin îndepărtarea acesteia de la exercitarea atribuţiilor legale, sancţiune dispusă de Comitetul director şi Consiliul Colegiului, fără a deţine atribuţii legale în acest sens.
    Recurentul-reclamant a afirmat şi o încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004.
    Articolul 31-39 din Legea nr.213/2004 reglementează constituirea, atribuţiile şi funcţionarea Comitetului director şi, prin urmare, conceputul de indisponibilitate se aplică exclusiv în contextul funcţionării forului de conducere - Comitetul director.
    Noţiunea presupune lipsa preşedintelui Colegiului din cadrul Comitetului director prin raportare la necesitatea prezenţei acestuia (şedinţe) şi, doar în acest context, preşedintele Colegiului este înlocuit de preşedintele Comisiei de deontologie şi disciplină sau orice alt preşedinte de comisie.
    Legea nr. 213/2004 nu reglementează şi nu dă loc la interpretări în sensul că indisponibilitatea este o situaţie de fapt ce presupune refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale. Norma de lege nu extrapolează cu privire la înlocuitorul preşedintelui în raport cu activitatea preşedintelui Colegiului, ca for distinct de conducere.
    Norma litigioasă reprezintă o veritabilă completare/ modificare a Legii nr. 213/2004, imposibil de realizat printr-un act normativ inferior ierarhic.
    În acest context legal, instanţa de fond face o aplicare greşită a art. 32 din Legea nr. 213/2004, reţinând în considerentele hotărârii faptul că dispoziţiile art. 32 privind indisponibilitatea şi înlocuirea preşedintelui Colegiului sunt prevederi cu aplicaţie general valabilă, care au produs efecte şi în afara şedinţelor Comitetului director al Colegiului.
    Recurentul-reclamant a făcut referire şi la o încălcare a art. 30 şi 33 din Legea nr. 213/2004, susţinând că niciuna dintre atribuţiile stabilite în textul acelor norme juridice nu presupune şi nu poate fi interpretată în sensul art. 42 din Regulamentul litigios ori în sensul constatat de instanţa de fond, de sancţionare a preşedintelui Colegiului prin constatarea indisponibilităţii.
    Comitetul director nu are atribuţii în a face propuneri cu privire la indisponibilitatea preşedintelui Colegiului, iar Consiliul Colegiului nu are atribuţii în a constata indisponibilitatea preşedintelui Colegiului, inclusiv în condiţiile în care prin indisponibilitate se înţelege refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale.
    Niciuna dintre aceste atribuţii nu prevede explicit sau prin interpretare lato sensu posibilitatea ca aceste organe de conducere să controleze activitatea preşedintelui Colegiului şi să ia măsuri privind înlocuirea temporară a acestuia în condiţiile constatării unor ipotetice abuzuri sau încălcări ale exercitării legale a activităţii.
    Această modificare a art. 42 alin. (3) din Regulament transformă funcţia de preşedinte într-una subordonată Comitetului director, fără atribuţii de conducere, când în realitate, întreaga răspundere pentru punerea în executare a hotărârilor Colegiului şi-o asumă doar preşedintele.
    Completarea litigioasă devine în plus una adusă Legii nr. 213/2004, inadmisibilă în raport cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    Abordând şi din punctul de vedere al limbii române conceputul de inadmisibilitate, acesta se referă la o incapacitate de funcţionare, ceea ce nu este în cazul de faţă vorba despre un refuz, întrucât reprezintă o acţiune volitivă, care nu poate fi echivalentă indisponibilităţii.
    De altfel, este imposibilă constatarea indisponibilităţii preşedintelui care ar refuza să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, conform textului litigios.
    Această prevedere se raportează la durată în timp, şi nu la refuzul de a duce la îndeplinire o hotărâre a Consiliului Colegiului sau a Comitetului director.
    În final, recurentul-reclamant a pretins existenţa unei încălcări a art. 4 şi 58 din Legea nr. 24/2000, dat fiind că acea completare contestată depăşeşte limitele Legii nr. 213/2004, ce ajunge să fie completată şi modificată printr-un act normativ de rang inferior, încălcându-se prevederile indicate din Legea nr. 24/2000.

    4. Apărările formulate în cauză
    Intimatul-pârât C.P.R. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
    În apărare, intimatul-pârât a susţinut cu caracter prealabil că, în afara pretinsei încălcări a art. 25 din Legea nr. 213/2004, prin cererea de chemare în judecată nu au mai fost indicate alte texte de lege pretins încălcate şi nici nu s-a făcut referire în mod direct sau indirect la alte dispoziţii legale. Prin concluziile scrise depuse în fond, recurentul-reclamant şi-a modificat, fără o respectare a Codului de procedură civilă, cererea de chemare în judecată, argumentele respective fiind preluate şi în memoriul de recurs ca motive de casare/nelegalitate. Or, acestea din urmă se impun a fi înlăturate de instanţa de control judiciar, neîncadrându-se în argumentele de fapt şi de drept cu care prima instanţă a fost invocată prin cererea de chemare în judecată.
    În continuare, partea intimată a arătat că Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România este un act normativ adoptat de Convenţia naţională a Colegiului Psihologilor din România, forul decizional suprem şi de conducere al Colegiului.
    Raportat la art. 27 din Legea nr. 213/2004 şi la art. 14 din ROFI, Convenţia naţională este forul decizional suprem şi de conducere al Colegiului, având cea mai mare reprezentativitate dintre toate forurile de conducere ale Colegiului, în alcătuirea sa intrând reprezentanţi ai tuturor filialelor teritoriale ale Colegiului.
    Potrivit art. 30 din aceeaşi lege şi art. 17 din ROFI, Consiliul Colegiului, constituit din membrii Comitetului director şi preşedinţii filialelor teritoriale, este forul de conducere deliberativ, cu caracter colegial.
    Articolul 33 din Legea nr.213/2004 şi art. 20 din ROFI arată că în cazul Colegiului director există un for de conducere colegial, cu atribuţii atât deliberative, cât şi executive, care realizează acţiuni directe pentru administrarea Colegiului, organizarea exercitării profesiei de psiholog şi reglementarea condiţiilor de desfăşurare a activităţilor profesionale ale psihologilor.
    În condiţiile art. 41 din aceeaşi lege şi ale art. 43 din ROFI, preşedintele Colegiului este forul de conducere cu caracter individual, cu atribuţii executive şi de reprezentare a Colegiului în relaţiile cu terţii. În acelaşi timp, potrivit art. 31 din Legea nr. 213/2004, preşedintele Colegiului este şi membru al Consiliului Colegiului. Totodată, preşedintele este membru al Comitetului director, participând la adoptarea hotărârilor acestor foruri deliberative, pe care le şi reprezintă în faţa terţilor.
    Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 şi următoarele din Legea nr. 213/2004, prima instanţă a reţinut legal că art. 42 alin. (3) din Regulament reglementează în mod limitativ care sunt situaţiile asimilate noţiunii de indisponibilitate, fără a lăsa loc arbitrarului din partea Consiliului Colegiului sau Comitetului director, respectiv reglementează posibilitatea forurilor de conducere de a alege sau revoca preşedintele Colegiului.
    În raport cu atribuţiile preşedintelui, refuzul acestuia de a le îndeplini sau de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere ale Colegiului ar reprezenta o situaţie ce ar afecta grav bunul mers şi interesele organizaţiei în ansamblul său, art. 42 din ROFI stabilind tocmai soluţia de deblocare în cazul apariţiei unei situaţii nedorite, anume aceea în care Colegiul sar găsi în situaţia de a nu-şi putea desfăşura activitatea şi atinge obiectivele conform hotărârilor şi măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al preşedintelui de a duce la îndeplinire aceste hotărâri sau din cauza refuzului de îndeplinire a atribuţiilor legale.
    Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, art. 42 alin. (3) din ROFI stabileşte în mod limitativ care sunt situaţiile asimilate noţiunii de indisponibilitate.
    Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant în sensul că art. 42 alin. (3) din ROFI ar încălca principiul electivităţii preşedintelui Colegiului.
    Procedura reglementată de art. 42 din ROFI nu presupune nici înlocuirea sau revocarea preşedintelui şi nici posibilitatea forurilor de conducere reprezentate de Comitetul director şi Consiliul Colegiului de a alege sau de a revoca preşedintele Colegiului.
    Consiliul Colegiului are doar atribuţia de a constata intervenirea vreuneia dintre situaţiile de indisponibilitate şi de a solicita înlocuitorului de drept al preşedintelui convocarea Convenţiei naţionale pentru revocarea preşedintelui şi organizarea de alegeri pentru această poziţie, conform art. 42 alin. (4) şi (5) din ROFI, doar acel for de conducere având puterea de a decide continuarea mandatului ori revocarea preşedintelui potrivit art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004.
    Puterea Consiliului Colegiului de a constata indisponibilitatea derivă din art. 30 lit. a) din Legea nr. 213/2004.
    Nu se aduce astfel atingere atribuţiei Convenţiei naţionale din art. 27 lit. b).
    Nici Colegiul director şi nici Consiliul Colegiului nu stabilesc perioada de timp pentru care înlocuitorul de drept al preşedintelui va exercita atribuţiile preşedintelui, ci aceasta intervine fie până la data alegerii unui nou preşedinte, fie până la decizia Convenţiei naţionale în sensul continuării mandatului respectivului preşedinte.
    De asemenea, starea de indisponibilitate nu reprezintă o sancţiune, ci art. 42 din ROFI reglementează soluţia de deblocare în situaţia apariţiei unei situaţii nedorite de împiedicare a Colegiului în desfăşurarea activităţii şi atingerea obiectivelor conform hotărârilor şi măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al preşedintelui de a duce la îndeplinire hotărârile adoptate sau de îndeplinire a atribuţiilor sale legale.
    Preşedintele nu reprezintă însă un organ jurisdicţional capabil să cenzureze orice hotărâre a forurilor colegiale de conducere ale Colegiului după simpla sa apreciere cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acelor hotărâri.
    Preşedintele participă direct şi nemijlocit la luarea hotărârilor forurilor deliberative, putându-şi exprima votul în calitate de membru al acestora, fără însă ca ulterior, în considerarea calităţii sale, să poată refuza punerea în executare sau ducerea la îndeplinire a acelor hotărâri. O astfel de posibilitate se regăseşte doar în sesizarea instanţei de judecată pentru a le cenzura conţinutul, aspect recunoscut şi de recurentul-reclamant prin formularea acestei cereri de chemare în judecată.
    A accepta raţionamentul recurentului-reclamant implică o acceptare a faptului că oricând activitatea forurilor de conducere colegiale şi hotărârile acestora să poată fi cenzurate arbitrar de către preşedintele Colegiului prin nepunerea lor în aplicare, ceea ce ar genera un haos instituţional şi organizaţional, ce ar afecta grav profesia de psiholog.
    Este vădit neîntemeiată şi critica privind pretinsa încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004.
    Noţiunea de indisponibilitate este reglementată de art. 32 din Legea nr. 213/2004, normă care se coroborează cu art. 28 şi 31 din acelaşi act legislativ, susţinerile recurentului-reclamant reprezentând un nonsens juridic, deoarece nu se poate aprecia că una şi aceeaşi persoană ar putea fi apreciată ca fiind indisponibilă în calitate de preşedinte al Comitetului director, dar nu şi în calitatea acesteia de preşedinte al Colegiului şi de preşedinte al Consiliului Colegiului.
    Nici încălcarea afirmată a art. 30 şi 33 din Legea nr. 213/2004 nu poate fi primită.
    Astfel, niciodată printr-un act legislativ nu pot fi reglementate exhaustiv şi detaliat atribuţiile concrete ale unor organe de conducere, deliberative sau executive. Tocmai de aceea, prin acte normative date în executarea legii, cum este şi cazul ROFI, sunt detaliate ulterior alte situaţii care privesc atribuţii, drepturi şi obligaţii ale forurilor de conducere.
    Dacă s-ar accepta opinia recurentului-reclamant, atunci singurele atribuţii ale preşedintelui ar fi acelea din art. 41 din Legea nr. 213/2004, or, art. 43 din ROFI detaliază atribuţiile acestuia astfel încât să asigure puterea sa de a gestiona orice aspect referitor la activitatea organizaţiei.
    Art. 42 din ROFI nu reglementează atribuţiile preşedintelui Colegiului, ci situaţiile de indisponibilitate şi procedura de urmat în asemenea cazuri, anume modalitatea de constatare, forul de conducere competent să o propună, forul de conducere competent să constate situaţia indisponibilităţii, modalitatea de comunicare a hotărârii privind indisponibilitatea.
    Norma litigioasă reprezintă garanţia că activitatea Colegiului nu se va bloca atunci când preşedintele ar refuza să îşi îndeplinească atribuţiile. Faptul că forul de conducere executiv este chemat să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere colegiale cu rol deliberativ este expresia funcţională a relaţiei dintre organele menţionate în orice structură organizaţională în care există mai multe foruri de conducere distincte.
    Acceptarea ipotezei în care preşedintele Colegiului ar avea posibilitatea de a refuza îndeplinirea atribuţiilor legale şi ducerea la îndeplinire a hotărârilor forurilor de conducere ale Colegiului ar însemna golirea de conţinut a rolului şi atribuţiilor acestor foruri de conducere deliberative şi transformarea preşedintelui într-o autoritate autocratică aptă să refuze îndeplinirea acelor hotărâri.
    În calitate de membru al forurilor amintite, preşedintele are posibilitatea de a-şi exprima opinia şi de a vota, cu respectarea regulilor democratice vizând majoritatea în adoptarea deciziilor.
    Remediile legitime ale aprecierii preşedintelui în sensul caracterului nelegal al unei hotărâri sau decizii sunt suspendarea de executare şi anularea în faţa instanţei competente, iar nu refuzul de a le pune în executare, câtă vreme se bucură de o prezumţie de legalitate.
    Aceasta a şi fost raţiunea pentru care Convenţia naţională a procedat la modificarea art. 42 alin. (3) din ROFI în sensul litigios.
    Cât priveşte dispoziţiile art. 4 şi 58 din Legea nr. 24/2000, nici această critică de nelegalitate nu poate fi primită.
    Din moment ce nu se susţine teza recurentului-reclamant privind art. 32 din Legea nr. 213/2004, acest text legal reglementând generic noţiunea de indisponibilitate, fără o detaliere a situaţiilor în care intervine aceasta, prin art. 42 alin. (3) din Regulament au fost enumerate acele împrejurări, în aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004. De altfel, rolul actului administrativ de putere inferioară este de a face posibilă aplicarea actului normativ superior.
    Fără o enumerare concretă şi exhaustivă a cazurilor care atrag indisponibilitatea, aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004 nu s-ar putea realiza, reprezentând şi o garanţie împotriva aplicării legii în mod arbitrar şi abuziv.
    Articolul 42 alin. (3) din Regulament nu adaugă la Legea nr. 213/2004, ci doar explicitează situaţii concrete de indisponibilitate, în scopul aplicării efective a art. 32 amintit anterior, cele două acte normative corelându-se, iar dispoziţiile ROFI au fost emise în limitele actului normativ de putere superioară, anume Legea nr. 213/2004.
    Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant critică doar două dintre ipotezele exemplificate ca reprezentând indisponibilitate, fiind absurd ca textul să fie doar în parte nelegal prin adăugarea la lege.
    În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

    II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs
    Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta intervenind în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Ca principiu, va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
    Instanţa de control judiciar mai reţine că art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“. Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent reiese că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.
    Preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin memoriul de recurs partea recurentă-reclamantă a subsumat motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă critici referitoare la pretinsa încălcare de către instanţa de fond: (i) a art. 25 şi următoarele din Legea nr. 213/2004; (ii) a art. 32 din acelaşi act legislativ; (iii) a art. 30 şi 33 din Legea nr. 213/2004; precum şi (iv) a art. 4 şi 58 din Legea nr. 24/2000.
    Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a menţionat expres în cadrul cauzei juridice a acesteia dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 213/2004.
    Totodată, prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa curţii de apel la data de 9 aprilie 2024, reclamantul a făcut referire la conţinutul normativ al art. 30 şi 33, respectiv al art. 32 din Legea nr. 213/2004.
    Dat fiind că acest din urmă act de procedură a fost depus în cursul judecăţii de primă instanţă până la primul termen de judecată din 3 iunie 2024, criticile de nelegalitate dezvoltate în conţinutul său au învestit legal prima instanţă, fiind respectat sub acest aspect art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    De altfel, Curtea de Apel B. a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate toate aceste norme juridice în cadrul argumentării soluţiei pronunţate.
    Din conţinutul cererii de chemare în judecată şi al răspunsului la întâmpinare a rezultat că un aspect esenţial pentru criticile formulate de reclamant l-a constituit pretinsa nerespectare a principiului ierarhiei normelor juridice, a cărui reflectare îşi găseşte expresie şi în dispoziţiile art. 4 şi 58 din Legea nr. 24/2000.
    În concluzie, motivele de recurs au fost dezvoltate de recurentul-reclamant întemeindu-se exclusiv pe aspecte de nelegalitate ce se regăsesc în cauza juridică a acţiunii exercitate în faţa primei instanţe, fără a exista critici inadmisibile în calea de atac din acest punct de vedere.
    Tot preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că prin cererea de chemare în judecată partea recurentă-reclamantă a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulament, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înţelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    Instanţa de control judiciar mai constată că prin forma iniţială a Regulamentului de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost aprobat de C.P.R. prin Hotărârea nr. 4/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 14 februarie 2019, art. 42 alin. (3) prevedea că „Prin indisponibilitate se înţelege, după caz, absenţa din ţară, concediu medical sau refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    Aşadar, modificarea şi completarea aduse art. 42 alin. (3) din Regulament prin Hotărârea nr. 1/2023 au adăugat în conţinutul definiţiei noţiunii de indisponibilitate o semnificaţie nouă, în sensul refuzului de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, sintagmă care s-a alăturat sensurilor stabilite iniţial.
    Cu toate acestea, intervenţia normativă asupra art. 42 alin. (3) din Regulament nu s-a limitat la o menţiune de completare a textului iniţial cu noua semnificaţie dată noţiunii de „indisponibilitate“, ci printr-o reglementare in extenso a întregii definiţii, anume prin consemnarea într-o normă unică a înţelesului exhaustiv al noţiunii respective.
    În aceste condiţii, instanţa de recurs reţine că intenţia părţii recurente-reclamante, manifestată în cadrul acţiunii adresate instanţei de contencios administrativ, a fost aceea de a obţine anularea în parte a definiţiei litigioase, aşa cum se regăsea aceasta în realitatea normativă la data învestirii judecătorului, respectiv atât cu privire la semnificaţia referitoare la „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“, precum şi cu privire la cea vizând „refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“, ambele regăsindu-se în conţinutul art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023.
    În consecinţă, învestirea judecătorului s-a realizat cu privire la legalitatea ambelor menţiuni ale textului legal.
    În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşte actul administrativ ca fiind acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
    Din definiţia actului administrativ, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, rezultă şi regimul său juridic, respectiv condiţiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalităţii, condiţii care se subordonează în esenţă obligaţiei ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
    Observând definiţia legală menţionată, Înalta Curte arată că actul administrativ trebuie să fie emis: (1) în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având forţă juridică superioară lui; (2) de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale; (3) în forma şi cu procedura prevăzută de lege. Fiind o sumă a tuturor condiţiilor de validitate a actului administrativ, legalitatea acestuia implică şi (4) oportunitatea sa, derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi egale în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.
    De asemenea, Înalta Curte mai arată că într-o jurisprudenţă constantă şi îndelungată a instanţelor de contencios administrativ se reţine, în acord cu doctrina relevantă în materie, că actele administrative unilaterale se clasifică în acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual pe baza criteriilor constând în, pe de o parte, scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise, iar, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse, astfel:
    a) actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/emise în vederea organizării executării legii, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii;
    b) actele administrative cu caracter normativ conţin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situaţie strict determinată şi produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un număr determinat sau determinabil de persoane.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat de altfel în Decizia nr. 12/2021 că „57. …, reglementarea constituie expresia normativităţii, implicând stabilirea de reguli cu caracter general ce se aplică, în principiu, unui număr nedeterminat de persoane destinatare, ...“.
    Astfel, Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost adoptat prin Hotărârea nr. 4/2018, modificată şi completată prin Hotărârea nr. 1/2023, constituie un act administrativ unilateral cu caracter normativ, ce provine de la o autoritate publică asimilată, anume C.P.R., şi conţine reguli cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situaţii, de natură a produce efecte faţă de un număr nedeterminat de persoane.
    În raport cu cele arătate anterior, instanţa de control judiciar reţine că Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea C.P.R. (forma în vigoare la data actului administrativ litigios) prevede la art. 32 că „Înlocuitorul de drept al preşedintelui Comitetului director, în caz de indisponibilitate, este preşedintele Comisiei de deontologie şi disciplină sau alt preşedinte de comisie, desemnat de Comitetul director“.
    Din lectura atentă a acestei norme legale rezultă că în cazul preşedintelui Comitetului director poate apărea o situaţie de „indisponibilitate“, ipoteză în care legiuitorul a stabilit un înlocuitor de drept al acestuia.
    Cu toate acestea, prin Legea nr. 213/2004 nu s-a arătat şi semnificaţia noţiunii de „indisponibilitate“, anume cazul sau cazurile în care aceasta poate interveni.
    Spre acest rezultat, C.P.R. a stabilit prin art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea nr. 1/2023, o definire a noţiunii de „indisponibilitate“, indicând în acest sens cazurile referitoare la „absenţa din ţară, concediu medical, refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    Raportat la cele patru împrejurări enumerate exhaustiv prin Regulamentul litigios ca reprezentând expresia „indisponibilităţii“, instanţa de control judiciar observă că două dintre acestea sunt în legătură cu modul în care preşedintele îşi îndeplineşte atribuţiile şi privesc o conduită de refuz asumat fie de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, fie de îndeplinire a atribuţiilor legale, în timp ce primele două ipoteze au în vedere situaţii referitoare la absenţa sa din ţară şi imposibilitatea medicală de a fi prezent.
    Controlul judecătoresc solicitat în acest proces de recurentulreclamant are ca obiect cele două ipoteze de pretinsă „indisponibilitate“ constând în conduita preşedintelui de refuz asumat în legătură cu exercitarea atribuţiilor specifice.
    Aşadar, cazurile în care se indică „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“ şi „refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“ privesc ipoteze în care preşedintele Comitetului director nu se află într-o imposibilitate de participare, ci vizează constatarea acestor împrejurări de către Consiliul Colegiului la propunerea Comitetului director, dat fiind şi textul art. 42 alin. (4) din Regulament. Altfel spus, deşi preşedintele Comitetului director îşi exercită mandatul deţinut, totuşi, sub motiv că acesta refuză de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere sau de a-şi îndeplini atribuţiile legale, Consiliul Colegiului, la propunerea Comitetului director, constată o pretinsă „indisponibilitate“ ce are ca efect aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004, anume exercitarea funcţiei respective de către înlocuitorul de drept al preşedintelui Comitetului director.
    Or, un asemenea efect al celor două teze finale ale art. 42 alin. (3) din Regulament este echivalent unei suspendări din exercitarea funcţiei a preşedintelui Comitetului director, prezentând caracter sancţionator, fără ca în Legea nr. 213/2004, inclusiv art. 31 şi 33, să poată fi identificat un temei care să permită o astfel de conduită a Consiliului Colegiului la propunerea Comitetului director, respectiv fără să se regăsească în Regulament o procedură care să confere preşedintelui garanţii de prezentare a unor apărări şi posibilitatea de a fi ascultat în raport cu ceea ce îi este imputat, anterior constatării „indisponibilităţii“ sale. În acest din urmă sens, deşi preşedintele are calitatea de membru atât al Comitetului director, cât şi al Consiliului Colegiului, putând să participe la lucrările acestora şi să îşi exprime punctul de vedere în cadrul respectiv, un astfel de context este unul de fapt, fără a echivala unor garanţii consacrate normativ.
    De altfel, între primele două ipoteze normative şi următoarele două ipoteze normative litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament există o diferenţă esenţială, întrucât în primul caz există o imposibilitate de exercitare a mandatului, fie consimţită de preşedinte (absenţa din ţară), fie cauzată de starea sa medicală, în timp ce în al doilea caz nu există vreo astfel de imposibilitate, ci, în legătură cu modul în care preşedintele Colegiului director îşi exercită mandatul, alte două foruri de conducere din cadrul C.P.R. determină o aplicare a normei legale referitoare la înlocuitorul său de drept, împiedicând cu caracter temporar exercitarea de către preşedintele Colegiului director a mandatului său în contra voinţei acestuia.
    Articolul 25 din Legea nr. 213/2004 prevede că „(1) Forurile de conducere ale Colegiului sunt: a) Convenţia naţională; b) Consiliul Colegiului; c) Comitetul director; d) preşedintele Colegiului. (2) Alegerea forurilor de conducere ale Colegiului se face numai prin vot secret. (3) Persoanele alese în forurile de conducere exercită un mandat de 4 ani şi nu mai mult de două ori consecutiv“, iar potrivit art. 27 din acelaşi act normativ „Convenţia naţională are următoarele atribuţii: ... b) alege şi revocă preşedintele Colegiului şi membrii Comitetului director; ...“.
    În aceste condiţii, preşedintele este îndreptăţit potrivit legii să exercite un mandat de 4 ani, iar forul de conducere cu atribuţii în ceea ce priveşte încetarea mandatului respectiv este Convenţia naţională a C.P.R., printr-un vot de revocare din funcţie a preşedintelui.
    Aşadar, potrivit voinţei legiuitorului, mandatul de 4 ani al preşedintelui Comitetului director nu poate fi afectat în principiu decât prin revocarea sa, implicând o încetare a calităţii respective, decisă de Convenţia naţională.
    Într-adevăr, în raport cu reglementarea art. 42 din Regulament, revocarea preşedintelui rămâne şi în acest caz în atribuţia Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România, textul alin. (5) dispunând că „În situaţia constatării indisponibilităţii preşedintelui pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, Consiliul Colegiului solicită înlocuitorului de drept al preşedintelui convocarea Convenţiei naţionale având ca puncte pe ordinea de zi revocarea preşedintelui şi organizarea de alegeri pentru această poziţie, ...“.
    Cu toate acestea, efectul art. 42 alin. (3) din Regulament va fi acela că, între momentul deciziei iniţiale a Consiliului Colegiului de constatare a pretinsei „indisponibilităţi“ şi momentul deciziei Convenţiei naţionale în sensul menţinerii sau revocării din funcţie, preşedintele Colegiului director va fi împiedicat să îşi exercite mandatul împotriva voinţei sale, atunci când îi sunt imputate refuzurile litigioase, ceea ce echivalează unei suspendări din exercitarea funcţiei sau revocări temporare de facto dispuse de un for de conducere necompetent (Consiliul Colegiului) anterior oricărei revocări de jure care să fi fost dispusă de forul competent (Convenţia naţională).
    Conchizând, instanţa de control judiciar reţine că simpla menţiune în conţinutul art. 32 din Legea nr. 213/2004 a noţiunii de „indisponibilitate“ nu conferă C.P.R. posibilitatea de a reglementa prin Regulament cazuri punctuale de angajare a răspunderii preşedintelui în faţa Consiliului Convenţiei ori a Colegiului director, altele decât acela de revocare, ce aparţine însă competenţei Convenţiei naţionale, potrivit voinţei legiuitorului primar.
    Deşi nu poate fi negată posibilitatea intervenirii unor disfuncţionalităţi în modul în care interacţionează diferitele foruri de conducere din cadrul C.P.R., cu efecte defavorabile asupra bunului mers al activităţii desfăşurate de entitatea intimatăpârâtă, totuşi astfel de împrejurări nu pot conferi prin ele însele caracter legal normelor litigioase, în absenţa unor temeiuri care să le susţină şi în corpul Legii nr. 213/2004. În altă ordine de idei, nu pot fi stabilite pretinse soluţii de a fi deblocată activitatea C.P.R. în cazul unor disfuncţionalităţi ale unui for de conducere decât în acord cu norma legală supraordonată, nu în absenţa unui temei care să permită reglementarea secundară.
    După cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că „Actele normative date în executarea legilor, ... se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă“, iar potrivit art. 58 alin. (3) din acelaşi act legislativ „Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, ...“.
    Or, tezele finale litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament, modificat şi completat, încalcă principiul ierarhiei normelor juridice, pe de o parte, nerespectând limita Legii nr. 213/2004, iar, pe de altă parte, procedând la o completare a acesteia.
    Caracterul succint sau general al unei reglementări legislative nu poate constitui însă un argument care să valideze orice normă juridică cu putere juridică inferioară ce ar fi adoptată în vederea unei pretinse organizări a legii. În cauza de faţă, nici litera şi nici spiritul Legii nr. 213/2004 nu permit Consiliului Colegiului, la propunerea Comitetului director, să îl împiedice pe preşedintele Colegiului în exercitarea mandatului său, atunci când nu există vreo imposibilitate din partea acestuia de îndeplinire a propriilor atribuţii. Absenţa unei interdicţii exprese în conţinutul legii în sensul împiedicării Colegiului spre a reglementa în forma litigioasă nu poate reprezenta temeiul adoptării acesteia, deoarece un astfel de fundament trebuie să se regăsească în lege pentru a interveni organizarea executării sale prin norma de rang subordonat.
    Revenind la condiţiile de legalitate proprii actului administrativ unilateral, astfel cum au fost menţionate anterior, Înalta Curte arată că teza finală a art. 42 alin. (3) din Regulamentul litigios nu a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2004, având forţă juridică superioară, astfel că există o cauză de nelegalitate care afectează respectiva normă juridică.
    Totodată, cum recurentul-reclamant acţionează în cadrul unui contencios subiectiv, raportat la cauza de nulitate a textului normativ în litigiu şi prin prisma calităţii deţinute de preşedinte al C.P.R., acesta justifică vătămarea unui drept sau interes legitim privat propriu în legătură cu exercitarea funcţiei respective ca urmare a conţinutului art. 42 alin. (3) din Regulament.
    În concluzie, în proces se confirmă existenţa cazului de anulare invocat.
    În acest context, nu prezintă utilitate realizarea oricărei alte analize privind raporturile dintre forurile de conducere ale C.P.R. ori măsura în care preşedintele ar fi îndreptăţit legal să se opună executării unor decizii ale Comitetului director sau Consiliului Colegiului, întrucât astfel de probleme excedează chestiunii stării de „indisponibilitate“ vizate de art. 32 din Legea nr. 213/2004 şi în legătură cu a cărei lămurire a fost adoptat art. 42 alin. (3) din Regulament, dat fiind cadrul legislativ actual.
    Faţă de cele arătate în precedent, găsind întemeiat motivul de casare/nelegalitate invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, urmând a anula, în parte, art. I pct. 39 din Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2023 privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, în sensul anulării din conţinutul art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România a menţiunilor „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    În aceste condiţii, instanţa de control judiciar va respinge cererea formulată de intimatul-pârât C.P.R. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată, în raport cu art. 494 raportat la art. 451 şi următoarele din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că partea amintită a pierdut procesul, prin admiterea căii de atac şi anularea în parte a actului administrativ unilateral pe care l-a adoptat, astfel că îi revine culpa procesuală şi, în mod corespunzător, sarcina suportării propriilor cheltuieli de judecată efectuate.

    PENTRU ACESTE MOTIVE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul declarat de recurentul-reclamant C.C.E. împotriva Sentinţei civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel B. - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
    Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
    Admite cererea formulată de reclamantul C.C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.P.R.
    Anulează, în parte, art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/08.04.2023 privind modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare internă a Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenţiei naţionale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, în sensul anulării din conţinutul art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare internă al Colegiului Psihologilor din România a menţiunilor „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere şi refuzul îndeplinirii atribuţiilor legale“.
    Respinge cererea formulată de intimatul-pârât C.P.R. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată.
    Definitivă.
    Pronunţată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.

                    JUDECĂTOR
                    ŞTEFANIA DRAGOE
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Ramona Băluţă

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 4.649 din 15 octombrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"