Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Raluca-Alexandra │- │
│Buterez-Făşie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.414/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 441D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi, în acest sens, aminteşte jurisprudenţa anterioară a Curţii, respectiv Decizia nr. 823 din 10 noiembrie 2020 şi Decizia nr. 424 din 16 iunie 2016, solicitând menţinerea acesteia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 13.414/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine în primul rând că prevederile criticate nu îndeplinesc cele 4 criterii de calitate a legii - claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate - cerute pentru ca subiectul de drept vizat să îşi poată conforma conduita sau, după caz, să se poată apăra, în acord deplin cu litera şi spiritul legii. Astfel, în opinia autoarei, nu se poate înţelege dacă prevederile criticate se aplică atât acţiunilor în anularea actelor frauduloase, cât şi cererilor de repunere a părţilor în situaţia anterioară, respectiv dacă termenul prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se aplică ambelor categorii de acţiuni prevăzute de art. 80 alin. (1) din aceeaşi lege. 6. În al doilea rând, autoarea consideră că modalitatea de redactare a textului criticat afectează dreptul de acces liber la justiţie, întrucât persoana interesată nu cunoaşte cu exactitate termenul în care poate promova o acţiune având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv cel prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 sau cel de 3 ani prevăzut de Codul civil. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, aminteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 940 din 23 iunie 2009. În plus, instanţa de judecată consideră că prevederile criticate îndeplinesc condiţiile de claritate, previzibilitate şi predictibilitate, subiectul de drept vizat putând să îşi adapteze conduita în funcţie de cerinţele legii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care au următorul cuprins: „Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.“ 12. Curtea reţine că Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 344 lit. a) din titlul V - Dispoziţii tranzitorii şi finale din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Însă, ţinând cont de prevederile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, precum şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea urmează să exercite controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor criticate. 13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva altor critici, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 748 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 12 decembrie 2006, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.245 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 19 decembrie 2008, Decizia Curţii Constituţionale nr. 940 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 9 septembrie 2009, Decizia Curţii Constituţionale nr. 549 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 decembrie 2016, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 823 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 23 februarie 2021, prin care Curtea a statuat în sensul conformităţii acestora cu Legea fundamentală. 15. Prin Decizia nr. 823 din 10 noiembrie 2020, paragraful 18, Curtea a reţinut că acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale constituie o aplicare, în cadrul procedurii falimentului, a prevederilor Codului civil privind acţiunea pauliană (revocatorie), prin care se stabileşte dreptul creditorilor de a ataca actele frauduloase încheiate de debitori în dauna lor. În acest fel, este sancţionată tocmai reaua-credinţă în exercitarea de către debitori a drepturilor lor prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Dacă scopul părţilor contractante sau cel puţin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită, iar, potrivit prevederilor Codului civil, acesta nu poate avea niciun efect. Acţiunea revocatorie reglementată de Codul civil nu este însă identică cu acţiunea revocatorie prevăzută de art. 79-85 din Legea nr. 85/2006, cu toate că există şi trăsături comune (promovarea acţiunii în scopul reprimării fraudei debitorului). Deosebirile privesc efectele şi condiţiile de exercitare a acestor remedii procesuale. În cazul Legii nr. 85/2006, scopul acţiunii este nu numai sancţionarea fraudei, ci şi restabilirea echilibrului legal al şanselor creditorilor în cadrul procedurii. 16. Cât priveşte natura juridică a termenului cuprins în art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, instanţa constituţională observă că legiuitorul a stabilit un termen unic de prescripţie în vederea introducerii acţiunii pentru anularea actelor frauduloase, care începe să curgă întotdeauna de la expirarea intervalului de timp acordat pentru întocmirea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă şi expiră la împlinirea unui termen de un an, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Cu alte cuvinte, dacă decalajul dintre cele două momente este mai mic de 4 luni, atunci termenul pentru introducerea acţiunii va fi de un an, însă dacă acest decalaj este mai mare, atunci persoana interesată trebuie să introducă acţiunea până la împlinirea celor 16 luni de la data deschiderii procedurii. Prin urmare, legiuitorul a stabilit atât momentul de la care începe să curgă termenul, cât şi data-limită la care acesta se socoteşte a fi împlinit. 17. Curtea observă că o reglementare similară se regăseşte şi în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, iar aceasta priveşte termenul în care angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare în cazul în care constată că salariatul a săvârşit o abatere. Astfel, potrivit art. 252 alin. (1) din Codul muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei“. Asupra modului de calcul al termenului de emitere a deciziei de sancţionare disciplinară a salariatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 5 decembrie 2012, prin care a statuat că reglementarea a două termene de prescripţie constituie o aplicare a principiului protejării intereselor ambelor părţi ale raportului de muncă şi al egalităţii armelor, respectiv un termen minim de 30 de zile acordat angajatorului pentru a verifica dacă aspectele constatate în procedura cercetării prealabile constituie abatere disciplinară, dacă se impune aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru această abatere şi pentru a motiva măsura luată şi un termen de maximum 6 luni - în care este inclus şi termenul de 30 de zile - pentru a înlătura orice abuz al angajatorului rezultând din poziţia sa dominantă în cadrul raportului de muncă. De altfel, prin Decizia nr. 619 din 5 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 11 februarie 2022, Curtea Constituţională sa pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în interpretarea dată de instanţa supremă prin decizia menţionată mai sus. 18. În acest context, Curtea va analiza critica autoarei conform căreia prevederile legale atacate nu îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, ceea ce conduce, în opinia autoarei, la imposibilitatea de a determina dacă termenul prevăzut de aceste dispoziţii se aplică atât acţiunilor în anularea actelor frauduloase, cât şi cererilor de repunere a părţilor în situaţia anterioară. Astfel, în ceea ce priveşte critica autoarei privind imposibilitatea de a determina dacă acelaşi termen se aplică atât acţiunilor în anulare, cât şi cererilor de repunere a părţilor în situaţia anterioară, instanţa constituţională constată că aceasta vizează exclusiv modalitatea de interpretare a legii şi, prin urmare, excedează competenţei Curţii. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14), instanţele judecătoreşti au competenţa exclusivă de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii. 19. În continuare, Curtea va analiza pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie în speţa dedusă controlului. Fără a relua cele deja amintite, Curtea arată că, pentru acţiunea în anularea actelor frauduloase, a transferurilor şi constituirilor patrimoniale, legiuitorul a stabilit termenul de un an de la data depunerii raportului prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. În cazul în care administratorul/lichidatorul judiciar solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară odată cu acţiunea în anulare, în mod evident acesta va trebui să se încadreze în termenul stabilit de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. În ipoteza în care acesta va decide să promoveze o acţiune separată având ca finalitate restituirea bunurilor sau a valorii altor prestaţii executate în baza actului sau transferului, termenul-limită va fi determinat prin coroborare cu dispoziţiile Codului civil, act normativ cu care Legea nr. 85/2006 se completează în temeiul art. 149 din Legea insolvenţei. 20. Referitor la accesul liber la justiţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 251 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, că în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (a se vedea şi Decizia nr. 124 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 mai 2014). 21. Cât priveşte criticile autoarei referitoare la întinderea termenului în care persoana interesată este ţinută să formuleze o anumită acţiune în justiţie, acestea sunt neîntemeiate, întrucât legiuitorul are atributul exclusiv de a stabili procedura de judecată şi, implicit, durata termenelor de procedură aplicabile anumitor cereri, cu respectarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale. De altfel, în contextul analizării principiului accesului liber la justiţie, Curtea reţine şi faptul că, în cazul în care autoarea are nemulţumiri cu privire la modalitatea de interpretare şi de aplicare a prevederilor legale în cauza sa, aceasta are posibilitatea de a contesta decizia instanţei de judecată, prin exercitarea căilor de atac puse la dispoziţia sa de legiuitor. Referitor la modalitatea de aplicare în concret a regulilor de procedură de către instanţele de judecată, Curtea învederează că aceste aspecte excedează competenţei de control a Curţii Constituţionale. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, paragraful 14), instanţele judecătoreşti au competenţa exclusivă de a soluţiona probleme care ţin de aplicarea legii. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.414/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 septembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Raluca-Alexandra Buterez-Făşie -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
