Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, excepţie ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 3.934/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.139D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 9 aprilie 2019, în prezenţa doamnei avocat Miruna Preda din cadrul Baroului Bucureşti, în calitate de reprezentant al autorului excepţiei, şi a domnului consilier juridic Dragoş Vaida, în calitate de reprezentant al Agenţiei Naţionale de Integritate, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea dezbaterilor pentru data de 7 mai 2019. Ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 220 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 4 iunie 2019, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Decizia nr. 839 din 1 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.934/2/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat de autorul excepţiei împotriva unei decizii civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de autorul excepţiei împotriva unei ordonanţe a comisiei de cercetare a averilor, prin care aceasta din urmă a sesizat Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu propunerea de confiscare a unor sume de bani aparţinând recurentului Şerban Alexandru Brădişteanu. Prin Decizia civilă nr. 89 din 4 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate anterior menţionată. Împotriva Deciziei civile nr. 89 din 4 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, dl Şerban Alexandru Brădişteanu, a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, conform prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, recurs soluţionat prin Decizia nr. 839 din 1 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.934/2/2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că asupra instituţiilor şi a întregii proceduri reglementate de dispoziţiile Legii nr. 115/1996 planează incertitudinea şi echivocul şi că operaţiunile legislative succesive realizate asupra dispoziţiilor legii criticate au condus la o încălcare gravă de către aceasta a principiului securităţii raporturilor juridice, cu atât mai mult cu cât una dintre părţile raporturilor juridice reglementate este o autoritate publică. Se arată că legea criticată nu prevede natura şi regimul juridic ale comisiei de cercetare a averilor şi nici ale actelor emise de această comisie, respectiv ale ordonanţelor de clasare sau de trimitere, şi, de asemenea, că dispoziţiile legii criticate nu prevăd căile de atac ce pot fi exercitate împotriva acestor acte şi persoanele care au dreptul să le promoveze. Se susţine că Legea nr. 115/1996 are un caracter special, care obligă legiuitorul la reglementarea în cuprinsul său a unor norme clare şi previzibile, lipsite de echivoc, care să nu comporte interpretări multiple, în vederea evitării aplicării contradictorii. Se arată că prevederile Legii nr. 115/1996 reprezintă o reminiscenţă a ceea ce s-a dorit iniţial a fi o reglementare a unei proceduri de cercetare a averilor şi că motivul abrogării în proporţie mai mare de jumătate a prevederilor acestei legi a fost tocmai caracterul abuziv al procedurii şi gradul excesiv în care au fost încălcate, prin aceste dispoziţii legale, drepturile constituţionale ale persoanelor care deţin o funcţie publică şi garanţiile ce se impun a fi asigurate în cadrul unor astfel de proceduri. 5. Se afirmă că acest caracter lacunar şi neclar al prevederilor Legii nr. 115/1996 determină încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a prezumţiei dobândirii licite a averii, legea criticată încălcând, totodată, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, inclusiv prin nereglementarea unei căi de atac împotriva ordonanţelor de trimitere emise de comisia de cercetare a averilor, ordonanţe care propun măsuri grave, similare sancţiunilor penale, precum confiscarea averilor unor persoane care deţin funcţii publice. 6. Se arată că prevederile art. 10-10^4 şi art. 15 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, întrucât reglementează o procedură contencioasă contradictorie, ce se desfăşoară în faţa unui organ al statului, respectiv comisia de cercetare a averilor, care nu îndeplineşte criteriile unui tribunal, în sensul prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Se arată că membrii acestui organ sunt judecători din cadrul curţii de apel ce urmează a fi sesizată pentru soluţionarea cauzei şi procurori de la parchetul de pe lângă aceasta, numiţi de instanţele şi parchetele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. Se susţine că acest organ administrează probe, conduce dezbaterile în fond ale părţilor, care pot fi reprezentate, deliberează şi pronunţă o ordonanţă, prin care pot fi dispuse măsuri precum clasarea sau confiscarea averii persoanei cu privire la care se efectuează cercetarea. Se susţine că această procedură reprezintă o veritabilă judecată, făcută de reprezentanţi ai puterii judecătoreşti, cu unica diferenţă că aceasta nu se concretizează într-o hotărâre judecătorească. 7. Se susţine că procedura astfel reglementată încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, dând naştere abuzurilor de drept, întrucât comisia de cercetare a averilor este un organ ce nu poate fi încadrat din punct de vedere juridic nici în categoria organelor administrative, nici în cea a organelor judecătoreşti şi nici în categoria organelor de urmărire penală. Se susţine, prin urmare, că, prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, a fost înfiinţată o comisie care acţionează similar organelor de urmărire penală, fără asigurarea garanţiilor specifice procesului penal. Se subliniază, în acest sens, că, prin conduita membrilor comisiei şi prin consecinţele pe care aceasta le poate avea, procedura în faţa comisiei de cercetare a averilor reprezintă o procedură penală, conform dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care se impun statului român prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţie. De asemenea, se arată că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 - conform cărora hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă prin care se constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a - prevăd o sancţiune similară celei reglementate la art. 70 din Codul penal referitor la publicarea hotărârii definitive de condamnare a persoanei juridice. Făcându-se trimitere la considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010, se susţine că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 115/1996 determină o expunere nejustificată în mod obiectiv şi raţional a datelor referitoare la averea persoanelor care au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere, de natură a încălca prevederile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţie. 8. De asemenea, autorul excepţiei de neconstituţionalitate realizează o comparaţie între atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, reglementate la art. 46 din Legea nr. 144/2005, anterior pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010, şi atribuţiile comisiei de verificare a averilor prevăzute la art. 10^4 din Legea nr. 115/1996, arătând că singura diferenţă între acestea constă în faptul că trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel, realizată de către comisia de cercetare a averilor, nu este însoţită şi de o propunere de confiscare. Se susţine că, deşi pare că viciul de neconstituţionalitate constatat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a fost astfel remediat, în realitate, prin dispozitivul din cuprinsul său, ordonanţa de trimitere emisă de comisia de cercetare a averilor este similară unui rechizitoriu, aspect ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4),art. 23 alin. (11) şi art. 20 alin. (2), prin raportare la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitor la principiul ne bis in idem. Se susţine că, în contradicţie cu cele statuate prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, comisia de cercetare a averilor pronunţă o ordonanţă de confiscare prin care se stabileşte existenţa unei vinovăţii a persoanei cercetate, răsturnând totodată sarcina probei, în sensul obligării acesteia din urmă să îşi dovedească nevinovăţia. Se face trimitere la opinia separată formulată la decizia mai sus invocată. Se susţine că magistraţii nu au dreptul să soluţioneze cauze decât în cadrul instanţelor judecătoreşti, or, în calitate de membri ai comisiei de cercetare a averilor, aceştia acţionează ca reprezentanţi ai statului şi, în raportul de subordonare de drept public, soluţionează cauza, urmând ca asupra propunerii de confiscare să se pronunţe alţi judecători. Se susţine că această manieră de reglementare contravine Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 18 februarie 2008, prin care s-a reţinut că „magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii“. Se mai arată că prezenţa procurorilor în cadrul comisiei de cercetare a averii constituie o imixiune în procesul de luare de deciziei de către restul membrilor comisiei. 9. Se arată că, potrivit prevederilor art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, dosarele în care comisia de cercetare a averilor sesizează curtea de apel, prin ordonanţă, sunt soluţionate de judecători ai aceleiaşi instanţe, în cadrul căreia activează şi membrii comisiei, pe baza probelor administrate de aceştia din urmă. Se susţine că, în acest fel, membrii completului sunt chemaţi să valideze sau să invalideze probele administrate de colegi ai lor, în calitate de membri ai comisiei. Se conchide că dispoziţiile legii criticate nu garantează imparţialitatea judecătorilor care participă la soluţionarea cauzelor în care sunt aplicabile prevederile Legii nr. 115/1996. Se face trimitere la art. 17 din Legea nr. 115/1996 şi se subliniază faptul că probele administrate de comisia de cercetare a averilor pot fi unicele probe administrate în procedura în faţa curţii de apel. Se susţine că, dacă persoana cercetată de către comisia de cercetare a averilor ar beneficia de garanţiile procesuale specifice procesului penal, această procedură ar prezenta o aparenţă de constituţionalitate, impunându-se însă analiza acesteia din perspectiva principiului ne bis in idem. 10. Referitor la art. 17 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, se arată că acesta permite curţii de apel să dispună indisponibilizarea bunurilor, dacă această măsură nu a fost luată în condiţiile art. 13 din Legea nr. 115/1996, articol care însă a fost abrogat. Cu privire la aceeaşi dispoziţie legală, se susţine că aceasta este neconstituţională, întrucât, conform art. 972 din Codul de procedură civilă, indisponibilizarea bunurilor nu poate fi dispusă în lipsa unei cereri de sechestru judiciar, iar art. 17 mai sus menţionat nu reglementează o derogare de la dreptul comun în materie. Se susţine că indisponibilizarea bunurilor astfel reglementată seamănă, mai degrabă, cu cea reglementată la art. 249 din Codul de procedură penală, reprezentând o intruziune nejustificată în dreptul de proprietate privată al persoanei cercetate. 11. Se susţine că neconstituţionalitatea vădită a dispoziţiilor legale criticate este determinată şi de încălcarea dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie, prin faptul că persoana cercetată se poate apăra doar după trimiterea sa în judecată, în faţa curţii de apel, în cadrul dezbaterilor contradictorii. Aceasta, întrucât dispoziţiile legale criticate nu reglementează o cale de atac împotriva ordonanţelor de confiscare ale comisiei de cercetare a averilor, ci doar o cale de atac, cea a recursului, ce poate fi exercitată împotriva sentinţelor pronunţate de curtea de apel. Se arată că astfel nu există o cale de atac integral devolutivă împotriva ordonanţelor comisiei de cercetare a averilor care să asigure aplicarea principiului dublului grad de jurisdicţie. În acest sens se susţine că abrogarea art. 19 din Legea nr. 115/1996 - care prevedea că ordonanţa de trimitere a cauzei spre soluţionare curţii de apel nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu sentinţa pronunţată asupra fondului - a denotat intenţia legiuitorului de a permite atacarea ordonanţelor printr-o acţiune separată; se arată însă că această interpretare a operaţiunii de abrogare nu poate înlocui o dispoziţie legală expresă referitoare la existenţa unei căi de atac. 12. Cu privire la natura comisiei de cercetare a averilor, se mai arată că, prin modul în care este alcătuită, aceasta reprezintă un organ jurisdicţional, compus din judecători şi procurori, care face parte din puterea executivă, aspect ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut în art. 1 alin. (4) din Constituţie, prevederilor art. 126 din Constituţie referitoare la instanţele judecătoreşti şi celor ale art. 132 alin. (2) din Legea fundamentală referitoare la statutul procurorilor. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 18 februarie 2008 şi se susţine că Legea nr. 115/1996 reglementează, de fapt, o dezicere de funcţie a magistraţilor, prin consacrarea unei modalităţi de soluţionare a litigiilor anterior sesizării instanţelor judecătoreşti. 13. Se mai susţine că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 115/1996 - conform cărora averea Preşedintelui României va putea fi cercetată numai după încetarea exercitării mandatului, iar pe durata acestuia, numai la solicitarea sa sau pe baza hotărârii Parlamentului României, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor - sunt discriminatorii, întrucât Preşedintele României este un cetăţean român care îndeplineşte o funcţie publică. 14. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, întrucât prevăd posibilitatea cercetării moştenitorilor persoanelor care au deţinut funcţii publice şi au înregistrat diferenţe pretins nejustificate între venituri şi cheltuieli, în condiţiile în care o astfel de procedură, similară celei penale, nu poate fi decât intuitu personae. Se precizează că o astfel de reglementare încalcă întregul sistem de principii referitoare la răspunderea juridică. 15. Se susţine că restul dispoziţiilor legale din cuprinsul Legii nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, întrucât reprezintă un corolar al prevederilor mai sus criticate. 16. Se indică, de asemenea, că prevederile Legii nr. 115/1996 încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece, deşi comisia de cercetare a averilor nu este un organ de urmărire penală, soluţionarea cauzei de către curtea de apel se face pe baza probelor administrate de această comisie. Se susţine, totodată, încălcarea, prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, a prezumţiei de dobândire licită a averii, reglementată la art. 44 alin. (8) din Constituţie, întrucât confiscarea averii poate fi dispusă doar printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 17. Se mai arată că, în urma abrogării prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, există o diferenţă discriminatorie între tratamentul procesual aplicabil ordonanţelor de clasare şi cel aplicabil ordonanţelor de trimitere pronunţate de comisia de cercetare a averilor. Se arată că, atâta vreme cât în locul normei abrogate legiuitorul nu a reglementat o dispoziţie legală expresă care să prevadă imposibilitatea atacării ordonanţei de trimitere, prin acţiune separată sau odată cu fondul, restrângerea acestui drept reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a prevederilor constituţionale ale art. 53 referitoare la restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăţi. 18. Se susţine, totodată, că prevederile Legii nr. 115/1996 încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, impuse atât de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin faptul că, în urma intervenţiilor legislative succesive, acestea au devenit echivoce, creând confuzii la nivel logico-juridic şi raţional. Sunt invocate prevederile art. 13 şi 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010. Se susţine că procedura de cercetare a averilor nu reprezintă, per se, o activitate contrară normelor constituţionale, însă, în măsura în care un stat alege să reglementeze o astfel de procedură, trebuie să se asigure că legislaţia corespunzătoare acesteia respectă cerinţele de calitate a legii şi garanţiile constituţionale oferite persoanelor cercetate. Se susţine că intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, care cuprinde reguli de natură procedurală şi, prin urmare, de aplicare imediată, a condus la menţinerea fragmentării legislaţiei în materia cercetării averilor şi a echivocului care gravitează în jurul acesteia, echivoc care vizează inclusiv soluţiile ce pot fi pronunţate în astfel de cauze şi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva lor. Se arată că materia analizată este reglementată în prezent prin Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 176/2010. Se mai susţine că prevederile Legii nr. 144/2007, constatate neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, au fost preluate integral prin art. 35 din Legea nr. 176/2010 în Legea nr. 115/1996. 19. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 321 din 29 martie 2007, nr. 307 din 5 iunie 2014 şi nr. 604 din 4 noiembrie 2014, despre care se afirmă că nu îmbunătăţesc calitatea legii şi nu oferă garanţii pe care persoana cercetată să le poată invoca în apărarea sa. Se mai susţine că sintagma „organ intermediar“ este o creaţie ad hoc şi că se impune clarificarea naturii juridice a comisiei, a ordonanţelor emise de aceasta şi a căii de atac ce poate fi exercitată împotriva lor. 20. În fine, autorul excepţiei de neconstituţionalitate formulează critici referitoare la prevederile art. 18 din Legea nr. 176/2010, criticând sintagma „diferenţe semnificative“ despre care se afirmă că este similară cu expresia „diferenţe vădite“ care a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010. Se susţine că dispoziţiile Legii nr. 176/2010 operează cu noţiuni nedefinite legal şi diferite de cele consacrate la nivel constituţional, respectiv „avere“, „venituri realizate“, „modificări intervenite în avere“ „avere justificată/nejustificată“, „diferenţe semnificative/nesemnificative“, „diferenţe nejustificate“, şi că, în contextul acestei reglementări, precizarea din cuprinsul textului criticat referitoare la faptul că trebuie să existe o „diferenţă mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă“ este nesemnificativă. Se susţine că, astfel reglementate, prevederile art. 18 din Legea nr. 176/2010 încalcă prezumţia de dobândire licită a averii şi răstoarnă sarcina probei în defavoarea persoanei cercetate. 21. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se susţine că, prin actul normativ a cărui neconstituţionalitate este invocată, legiuitorul a reglementat comisia de cercetare a averilor sub forma unui organ de cercetare şi de sesizare a instanţei de judecată care efectuează o activitate de cercetare prealabilă cu rol de filtrare. Se arată că, din totalitatea sesizărilor primite de la Agenţia Naţională de Integritate, comisia de cercetare a averilor selectează doar acele cauze care se impune a fi înaintate instanţei competente spre soluţionare definitivă. Se susţine că actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată, în condiţiile art. 16-20 din Legea nr. 115/1996, aspect ce conferă părţilor garanţiile exercitării dreptului la un proces echitabil. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, dispoziţiile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, cu valoare de principiu, că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate; în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Aşa fiind, Curtea reţine că obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010. Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 au următorul cuprins: „Prin diferenţe semnificative, în sensul prezentei legi, se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.“ 26. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 26 cu privire la viaţa intimă, familială şi privată, art. 44 alin. (8) şi (9) privind dreptul de proprietate privată şi prezumţia dobândirii licite a averii, art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi art. 132 alin. (2) referitor la statutul procurorilor, precum şi prevederilor art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi dispoziţiilor art. 2 şi 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie referitoare la principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală şi la principul ne bis in idem. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10,art. 10^1-10^4,art. 15-18 şi art. 20 din Legea nr. 115/1996 şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată în acest sens Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 28 noiembrie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. De asemenea, prevederile art. 10,art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1),art. 18,art. 28 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 115/1996 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2007, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Curtea Constituţională. Totodată, prevederile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 4 august 2014. În fine, prevederile art. 10-10^4 din Legea nr. 115/1996 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 7 ianuarie 2019, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 28. Prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 19, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996, referitoare la înfiinţarea, compunerea, funcţionarea şi atribuţiile comisiei de cercetare a averilor, precum şi procedura specifică efectuării lucrărilor sale, au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 115/1996 prin art. 35 pct. 2 şi, respectiv, pct. 3 din Legea nr. 176/2010. În forma sa iniţială, Legea nr. 115/1996 conţinea dispoziţii relativ asemănătoare, care prevedeau, de asemenea, existenţa comisiei de cercetare a averilor pe lângă fiecare curte de apel, cu aceeaşi compunere şi având atribuţii şi procedură specifică asemănătoare. Astfel, Curtea a reţinut că actualul art. 10 din Legea nr. 115/1996 este identic, în ceea ce priveşte soluţia juridică, cu art. 8 din forma iniţială a Legii nr. 115/1996, art. 10^2 corespunde fostului art. 12,art. 10^3 preia soluţia juridică a fostului art. 13 alin. (1), iar actualul art. 10^4 conservă, în esenţă, substanţa juridică a fostului art. 14. În concepţia originară a Legii nr. 115/1996, controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere era exercitat de către comisia de cercetare a averilor, înfiinţată pe lângă fiecare curte de apel şi formată, ca şi în prezent, din doi judecători de la curtea de apel şi un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel. Întrucât Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată abia ulterior, prin Legea nr. 144/2007, controlul averilor nu era declanşat ca în prezent prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate, ci printr-o cerere de sesizare ce putea fi făcută de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel sau conducătorul unităţii publice la care a funcţionat ori funcţiona cel a cărui avere era supusă cercetării, precum şi de către persoanele care erau supuse, potrivit art. 2 din lege, obligaţiei de declarare a averii şi cărora li s-au adus imputări publice cu privire la provenienţa averii deţinute. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care, odată cu intrarea sa în vigoare, a abrogat, prin art. 63 alin. (1) lit. a), dispoziţiile art. 8, art. 9,art. 12,art. 13 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, adică acele texte referitoare la comisia de cercetare a averilor care însă prezintă o corespondenţă semnificativă, ca soluţie juridică, cu art. 10 şi art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996. 29. Prin aceeaşi decizie, paragraful 20, Curtea a reţinut, referitor la natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, că această comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, ci este un organ de cercetare - aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecată. Curtea a mai reţinut că, pe de o parte, întrucât această comisie nu este o instanţă extraordinară, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţă şi că, pe de altă parte, compunerea comisiei din judecători şi procurori nu contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în această privinţă. Curtea a mai arătat, totodată, că atât judecătorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de organ independent şi imparţial. Observând că toate actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată, Curtea a conchis că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 11,art. 20 şi a art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate. 30. Tot prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 26 şi 27, Curtea a reţinut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu „spune dreptul“ (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror. Cu privire la modalitatea de constituire a comisiei de cercetare, Curtea a observat că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, iar, conform art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din aceasta, procurorii reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, desfăşurându-şi activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Curtea a reţinut că, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa sa ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, şi, respectiv, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 126 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. 31. Revenind la procedura specifică activităţii de cercetare desfăşurate de comisie în acord cu prevederile legale criticate, prin aceeaşi decizie, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 28-31, Curtea a reţinut că această comisie hotărăşte cu majoritate de voturi, în termen de 3 luni de la data sesizării, şi pronunţă o ordonanţă motivată prin care poate dispune fie trimiterea cauzei spre curtea de apel competentă, dacă, pe baza probelor administrate, constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fie clasează cauza, când constată că provenienţa bunurilor este justificată, fie suspendă controlul şi trimite cauza parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unor infracţiuni. Curtea a constatat aşadar că, spre deosebire de actele jurisdicţionale - cum sunt hotărârile judecătoreşti -, actele emise de comisia de cercetare a averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare“, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei „ordonanţe motivate“ - deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală -, vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă. În final, instanţa judecătorească, fiind sesizată potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 şi administrând, dacă părţile o cer, probe noi, constată dacă dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun este sau nu justificată şi va putea hotărî, după caz, fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită pe bază de expertiză. De asemenea, instanţa judecătorească poate să trimită dosarul la parchetul competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, iar în cazul în care constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului. Sentinţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, cu recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În considerarea celor arătate anterior, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative. Procedura desfăşurată de către comisia de cercetare a averilor, activitatea sa, finalizată prin actul intitulat „ordonanţă motivată“ ce constituie, după caz, actul de sesizare a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente, nu prezintă elemente de natură a imprima comisiei de cercetare caracterul unei jurisdicţii speciale administrative. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de „jurisdicţie administrativă specială“ semnifică „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale“. În acest sens Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004) că „jurisdicţiile speciale administrative“ reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta. Or, aşa cum s-a arătat anterior, comisia de cercetare a averilor este un organ colegial, compus din doi judecători şi un procuror, o structură înfiinţată pe lângă fiecare curte de apel, având rolul de cercetare prealabilă a celor sesizate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, fără a fi ea însăşi o „autoritate administrativă“ sau să funcţioneze pe lângă o astfel de autoritate şi care să soluţioneze un „conflict“ - adică să spună dreptul - printr-un act administrativ-jurisdicţional. Totodată, Curtea a reţinut că activitatea de control al averilor persoanelor prevăzute de lege se desfăşoară în prealabil celei din faţa instanţei judecătoreşti competente, şi nu în paralel, iar persoana interesată nu se află în situaţia de a opta între cele două proceduri, deoarece comisia de cercetare este sesizată exclusiv prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate. 32. De asemenea, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că alcătuirea comisiei de cercetare a averilor din doi judecători garantează independenţa şi asigură imparţialitatea activităţii sale, corectitudinea şi obiectivitatea soluţiei pronunţate în cauză. Totodată, Curtea a reţinut că alcătuirea acestei comisii din judecători nu poate fi caracterizată ca o încălcare a normelor constituţionale invocate, având în vedere specificul activităţii comisiei de cercetare a averilor ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească. De altfel, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului pentru implicarea judecătorilor în alte activităţi, care nu se referă exclusiv la înfăptuirea justiţiei, rezultă şi din alte reglementări, cum sunt, spre exemplu, cele privind componenţa Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie, astfel cum rezultă din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European sau Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 115/1996 instituie, la art. 15-17 şi art. 20, reguli procedurale privind soluţionarea de către instanţa judecătorească a ordonanţei motivate prin care comisia de cercetare a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat. Astfel, preşedintele curţii de apel sau preşedintele secţiei de contencios administrativ şi fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, şi dispune citarea tuturor părţilor care au fost chemate la Agenţia Naţională de Integritate. Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi întotdeauna citat în faţa instanţei judecătoreşti. Participarea procurorului şi a Agenţiei Naţionale de Integritate este obligatorie. Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare. La prima zi de înfăţişare părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată poate dispune indisponibilizarea bunurilor, dacă această măsură nu a fost luată în condiţiile art. 13 din lege. 33. Referitor la pretinsa încălcare a prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007 Curtea a constatat că şi această critică este neîntemeiată, dat fiind că prin textele criticate se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea a observat că, pe de o parte, textele criticate stabilesc doar premisele declanşării controlului averii, nu şi ale angajării răspunderii juridice, iar, pe de altă parte, că problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, Curtea a reţinut că susţinerea autorilor excepţiei în sensul că textele analizate instituie o „prezumţie de iliceitate“ care constituie o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor este neîntemeiată. Totodată, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu contravin principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în condiţiile prevăzute în ipotezele normelor analizate, fără privilegii sau discriminări. Totodată, Curtea a reţinut că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. 34. Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 26, prin care a reţinut că textul criticat este redactat cu suficientă precizie şi claritate astfel încât destinatarul său să îşi poată conforma conduita. Curtea a constatat în acest sens că, potrivit acestuia, prin „diferenţe semnificative“ se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă. În sensul legii, diferenţele respective nu ar putea să provină decât din neconcordanţa dintre informaţiile înscrise în declaraţiile de avere completate şi depuse la diferite intervale de timp, pe parcursul exercitării funcţiei, de către persoana verificată. Or, în principiu, aceasta cunoaşte exact conţinutul declaraţiilor sale, astfel că poate să explice menţiunile din cuprinsul acestora. De altfel, din prevederile legii în sensul că inspectorul de integritate are obligaţia de a invita persoana verificată pentru a prezenta un punct de vedere nu se înţelege că aceasta se limitează la o singură prezentare a persoanei verificate, ci, aflând care sunt informaţiile pe care trebuie să le clarifice, aceasta va putea să revină cu date şi lămuriri suplimentare. Relevante sub acest aspect sunt, de asemenea, şi prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, care prevăd că persoana supusă evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informaţii pe care le consideră necesare, dar şi cele ale art. 16 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferenţele semnificative, poate fi efectuată o expertiză extrajudiciară, potrivit legii, cu acordul persoanei a cărei avere este supusă evaluării, aceasta având dreptul să îşi aleagă un expert asistent (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 29 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 11 martie 2013). 35. În ceea ce priveşte inexistenţa căilor de atac împotriva ordonanţei emise de comisia de cercetare a averilor, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părţile interesate, de Agenţia Naţională de Integritate şi procuror, a recursului împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluţionarea acestuia revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3),art. 124 alin (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută. 36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenţei mai sus analizate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 37. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa mai sus invocată, în ceea ce priveşte noţiunile de „avere“, „venituri realizate“, „modificări intervenite în avere“, „avere justificată/nejustificată“, din cuprinsul Legii nr. 176/2010, criticate de autorul excepţiei, Curtea reţine că acestea, nefiind definite legal, au înţelesul ce rezultă din sensul obişnuit al cuvintelor care le compun. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 3.934/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici şi ale art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
