Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru în Dosarul nr. 42.072/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.227D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 20 martie 2018, cu participarea autorului excepţiei, a părţii Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei, reprezentată de avocat Marius-Cătălin Preduţ, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de amânare a pronunţării, în vederea depunerii de concluzii scrise, formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea, în temeiul art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a amânat pronunţarea la data de 3 aprilie 2018. La data de 3 aprilie 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la data de 19 aprilie 2018, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a amânat pronunţarea la data de 26 aprilie 2018 şi apoi, pentru acelaşi motiv, la data de 22 mai 2018. La data de 22 mai 2018, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea a amânat pronunţarea la data de 5 iunie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 42.072/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepţia a fost ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere, având ca temei dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei susţine că art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care se interpretează că împlinirea vârstei de pensionare a femeii, mai mică decât cea a bărbatului, constituie un motiv obligatoriu de încetare a contractului individual de muncă, potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. Astfel, arată că se consideră discriminată în raport cu bărbaţii, al căror contract individual de muncă încetează la o vârstă mai înaintată şi îi este afectat dreptul la muncă. De asemenea, consideră că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la directivele europene în domeniu şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acest sens, aminteşte Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 26, în care s-a statuat că „nici politica de angajare a pârâtei, nici regimul legal de securitate socială nu obligă o persoană să se pensioneze la împlinirea vârstei minime la care are dreptul să se pensioneze. Dimpotrivă, dispoziţiile legislaţiei naţionale au în vedere o eventuală continuare a activităţii profesionale dincolo de vârsta normală de la care se poate acorda pensia. În astfel de circumstanţe, ar fi dificil de justificat concedierea unei femei prin motive bazate pe sex şi pe vârstă.“ Totodată, invocă cele reţinute în dispozitivul hotărârii amintite, potrivit cărora „articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex interzisă prin această directivă“, iar „articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator, pentru a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).“ 5. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că autoarei excepţiei de neconstituţionalitate i s-a aplicat un tratament discriminatoriu care a constat în concedierea pe criteriul de sex, la împlinirea vârstei standard de pensionare, diferită de cea a colegilor bărbaţi, şi nu în funcţie de performanţa muncii sale în comparaţie cu cea a colegilor săi, angajatorul nedovedind în niciun fel care au fost carenţele în pregătirea acesteia în raport cu colegii bărbaţi, care desfăşurau activităţi identice, în condiţii de muncă identice, cu aceeaşi salarizare şi drepturi egale convenite prin contractul de muncă individual sau colectiv. 6. Instanţa de judecată aminteşte şi că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, noţiunea de concediere include şi impunerea unei limite de vârstă pentru încetarea obligatorie a activităţii, chiar dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii. De asemenea, aminteşte că, în jurisprudenţa aceleiaşi instanţe europene, aşa cum este Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M.H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207/CEE a fost interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei, în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex. De asemenea, menţionează că dispoziţiile art. 5 din Directiva 76/207/CEE au fost încorporate în art. 3 lit. c) din Directiva de modificare 202/73/CEE privind principiul egalităţii de tratament pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, inclusiv de concediere. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale precizează însă şi că stabilirea unor vârste de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi nu echivalează cu o discriminare pe criterii de sex, ci constituie o măsură de protecţie socială pe care statul o ia în legătură cu femeile, care au posibilitatea, şi nu obligaţia de a solicita pensie mai devreme decât bărbaţii. 8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, invocă deciziile nr. 191 din 28 februarie 2008 şi nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor legale care prevăd vârste diferite de pensionare pentru bărbaţi şi femei. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 au ca obiect stabilirea vârstei standard de pensionare, iar cele ale art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii se referă la încetarea de drept a contractului individual de muncă existent la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Astfel, observă că încetarea de drept a contractului de muncă are un regim juridic diferit faţă de concediere, iar, pe de altă parte, contractul de muncă încetează de drept la îndeplinirea dublei condiţii privind vârsta şi stagiul minim de cotizare. Art. 53 din Legea nr. 263/2010 stabileşte doar vârsta standard de pensionare, ceea ce intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, fără a aduce atingere valorilor unui stat de drept, democratic şi social, sau egalităţii între cetăţeni şi se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor. Totodată, menţionează că încetarea de drept a contractului de muncă în vederea acordării drepturilor la pensie nu reprezintă o îngrădire a dreptului la muncă, acesta putând fi exercitat în condiţiile legii şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, dispoziţii potrivit cărora „Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.“ 14. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează doar dispoziţiile tezei întâi a art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, care stabilesc vârsta de pensionare diferită pentru femei în raport cu bărbaţii. 15. De asemenea, Curtea constată că autoarea excepţiei critică textul de lege mai sus amintit în coroborare cu dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II.“ 16. Prin Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi excepţia de neconstituţionalitate prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală. Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare; recursul se judecă în termen de 3 zile“. 17. Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa, exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea sau inadmisibilitatea excepţiei, în cadrul considerentelor hotărârii, şi să dispună sesizarea Curţii, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii, prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri. 18. În ipoteza formulării unei excepţii prin care se invocă neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii din legi sau ordonanţe, instanţa judecătorească are obligaţia de a analiza întrunirea condiţiilor de admisibilitate referitoare la fiecare dintre dispoziţiile vizate şi de a se pronunţa cu privire la sesizarea Curţii sau la respingerea cererii de sesizare, corespunzător rezultatului controlului efectuat. Cu alte cuvinte, formularea unor critici de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii diferite din legi sau ordonanţe necesită o analiză a fiecăruia dintre aceste texte în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. 19. Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la unele dispoziţii din legi sau ordonanţe a căror neconstituţionalitate a fost invocată de autorul excepţiei nu poate avea drept consecinţă înlăturarea controlului de constituţionalitate. A admite o soluţie contrară echivalează cu atribuirea unor efecte „extra legem“ şi chiar „contra legem“ omisiunii sau refuzului instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale având ca obiect soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Într-o atare ipoteză, conduita instanţei judecătoreşti s-ar constitui într-o modalitate de paralizare a exercitării dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către instanţa de contencios constituţional. 20. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a reţinut că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Abia în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una/unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Raportându-se la aceste repere jurisprudenţiale, Curtea va reţine ca reprezentând obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în prezenta cauză, atât dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010, cât şi dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003. 22. Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (3) privind statul român, art. 4 alin. (2) referitor la egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia femeile se pot pensiona la o vârstă diferită de cea a bărbaţilor a constituit, în numeroase rânduri şi din perspective diferite, obiect al controlului de constituţionalitate. Aşa cum instanţa de contencios constituţional a observat prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, „criticile au fost invocate nu doar din perspectiva bărbaţilor, care s-au considerat discriminaţi prin obligaţia de a munci până la o vârstă mai înaintată decât femeile, aşa cum relevă Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, dar şi din perspectiva femeilor, nemulţumite de faptul că la împlinirea vârstei prevăzute de lege, mai mică decât cea a bărbaţilor, femeia poate fi pensionată, ceea ce reprezintă o discriminare, o atingere adusă dreptului la muncă şi o vătămare a dreptului la un nivel de trai decent. În acest sens, poate fi amintită Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996.“ 24. Poziţia Curţii Constituţionale faţă de aceste critici a cunoscut o evoluţie graduală, de la respingerea lor ca neîntemeiate, justificat de faptul că „datorită imperativelor legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor sporite ce revin femeilor în gospodărie, lipsei unor modalităţi sociale şi economice larg accesibile, în perioada actuală de tranziţie, care să le degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreunează ascensiunea lor profesională (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a lucra în anumite condiţii etc.), precum şi altor împrejurări, femeile sunt în situaţii ce le dezavantajează faţă de bărbaţi“ (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995), până la a admite, de principiu, că realităţile sociale au cunoscut modificări, permiţând evoluţia gradată către o reglementare uniformă, sub aspectul condiţiilor de pensionare, pentru femei şi bărbaţi (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010). 25. Cu toate acestea, Curtea precizează că, recunoscând evoluţia realităţilor sociale într-un sens care permite legiuitorului să aibă în vedere, în viitor, o egalizare treptată a tratamentului juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei de pensionare, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, nu s-a pronunţat tranşant asupra oportunităţii unei asemenea măsuri şi a amintit că între condiţiile sociale din România şi standardele întrunite în alte ţări, care justifică instituirea unei reglementări nediferenţiate între bărbaţi şi femei sub aspectul pensionării, sunt încă deosebiri. De altfel, legiuitorul a renunţat la soluţia egalizării vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi, existentă în Legea privind sistemul unitar de pensii publice (devenită ulterior Legea nr. 263/2010), în forma anterioară promulgării de Preşedintele României şi analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, şi a prevăzut vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii. 26. Prin urmare, Curtea reţine, în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, că o eventuală soluţie de uniformizare a vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi nu se poate realiza decât în măsura în care este justificată de realităţile sociale şi în mod gradual, odată ce contextul legal şi cel social susţin, în mod real, o astfel de soluţie. Doar în acest fel, înlăturarea unei măsuri legislative destinate să compenseze dezavantajele sociale cărora sunt supuse femeile este în acord cu prevederile constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în numeroase rânduri în jurisprudenţa sa, exemplu fiind Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011, presupune instituirea unui tratament juridic egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar, în acelaşi timp, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. 27. Or, Curtea observă că, în contextul actual, legiuitorul a apreciat că impunerea unui tratament juridic uniform nu este adaptată încă realităţilor sociale din România, astfel că egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi ar echivala cu o aplicare rigidă a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor între categorii de persoane, respectiv între bărbaţi şi femei, care nu se află în situaţii identice şi, prin urmare, cu o încălcare a spiritului acestui principiu constituţional. În consecinţă, Curtea respinge critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 în raport cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1). 28. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a respins şi criticile de neconstituţionalitate ale art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 care se refereau la încălcarea dreptului la muncă, reţinând că femeile îşi pot exercita dreptul la muncă şi după ce au fost pensionate şi pot cumula pensia cu salariul. (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995). Curtea apreciază că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea considerentelor jurisprudenţiale mai sus amintite, de vreme ce art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 se rezumă la a prevedea doar condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a dobândi dreptul la pensie în sistemul public de pensii şi nu instituie o interdicţie în vederea exercitării dreptului la muncă, după ce sunt întrunite aceste condiţii. 29. În prezenta cauză, însă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate pune în discuţie şi dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003. Astfel, aceasta nu contestă faptul că, după ce se pensionează, îşi poate exercita dreptul la muncă, prin încheierea unui nou contract individual de muncă, însă arată că, potrivit acestor dispoziţii de lege, contractul individual de muncă în curs la data împlinirii vârstei legale de pensionare va înceta de drept, mai devreme pentru femei decât pentru bărbaţi. Prin urmare, exerciţiul dreptului la muncă al femeii aflate la vârsta pensionării este condiţionat de încheierea unui nou contract individual de muncă, dacă angajatorul va consimţi în acest sens. Or, privită din perspectiva unei femei care doreşte să-şi exercite dreptul la muncă în aceleaşi condiţii ca bărbaţii, această reglementare nu mai apare ca o măsură favorabilă, menită să vină în sprijinul său, ci îmbracă valenţele unei discriminări negative, având ca temei criteriul sexului. 30. Analizând această critică, Curtea apreciază că este necesară sublinierea distincţiei dintre problematica vizând condiţiile de pensionare de cea referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă. Departajarea acestor problematici nu rezultă doar din sediul diferit al reglementărilor naţionale - Legea nr. 263/2010, în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de pensionare, şi Legea nr. 53/2003, referitor la situaţiile în care încetează contractul individual de muncă -, dar şi din reglementarea diferită a acestor instituţii la nivel european. Este relevantă, în acest sens, distincţia pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o face între condiţiile de pensionare (care permit stabilirea unor vârste diferite între bărbaţi şi femei) şi condiţiile de încetare a contractului de muncă, care trebuie să fie uniforme pentru bărbaţi şi femei. Astfel, atât prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragrafele 32 şi 36, cât şi prin Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 24, instanţa europeană a subliniat că „problema condiţiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, şi cea a condiţiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte“. În acest sens a făcut o departajare clară între dispoziţiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 14 februarie 1976, dispoziţii care prevedeau aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă, inclusiv a celor care reglementează concedierea şi care presupuneau ca bărbaţilor şi femeilor să li se garanteze aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex [art. 5 alin. (1), respectiv art. 3 alin. (1) lit. c)] şi dispoziţiile Directivei Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 6 din 10 ianuarie 1979, prevederi legale potrivit cărora puteau fi excluse din câmpul de aplicare al acestei din urmă directive reglementările naţionale referitoare la stabilirea vârstei de pensionare în vederea acordării pensiei pentru limită de vârstă, astfel că statele membre puteau stabili vârste de pensionare diferite pentru femei în raport cu bărbaţii [art. 7 alin. (1) lit. a)]. În acest sens, instanţa europeană, în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 37, sublinia că „în timp ce excepţia prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecinţele care decurg din limita de vârstă pentru prestaţiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din Directiva 76/207.“ Aceleaşi considerente au fost reţinute şi prin Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, şi Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), paragrafele 25 şi 26, raportat la prevederile actuale ale art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 204 din 26 iulie 2006, dispoziţii care interzic orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte „condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat“, înlocuind, astfel, dispoziţiile abrogate ale Directivei 76/207, mai sus amintite. 31. Prin urmare, Curtea Constituţională consideră că jurisprudenţa sa anterioară referitoare la reglementarea care stabileşte vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii nu este aplicabilă şi cu privire la prevederile de lege care stabilesc condiţiile încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta impunând o analiză separată. 32. Examinând, în consecinţă, criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, Curtea reţine că acestea instituie o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Această prevedere legală se aplică, deopotrivă, femeilor şi bărbaţilor, însă de la vârste diferite, de vreme ce vârsta de pensionare prevăzută de lege pentru femei este diferită de cea a bărbaţilor, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010. 33. Curtea observă că, în vreme ce dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 stabilesc condiţiile necesare pentru a dobândi pensia pentru limită de vârstă, art. 56 din Legea nr. 53/2003 nu instituie o opţiune pentru salariat cu privire la continuarea raportului de muncă aflat în desfăşurare la împlinirea vârstei de pensionare. De altfel, încetarea contractului individual de muncă nu este lăsată nici la dispoziţia angajatorului, ci acţionează ope legis. Astfel, singura posibilitate a unei persoane care îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi de stagiu minim de cotizare pentru pensionare de a continua raporturile de muncă în temeiul unui contract individual de muncă o reprezintă încheierea unui nou contract, la aceleaşi angajator, dacă acesta va fi dispus, ori la un alt angajator. 34. Or, din această perspectivă, diferenţa de tratament juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept contractul individual de muncă îşi pierde, în mod evident, caracterul de măsură menită să vină în sprijinul femeilor, în considerarea unor condiţii sociale, familiale şi economice mai puţin favorabile, ci, dimpotrivă, creează o situaţie dezavantajoasă pentru acele femei care doresc să-şi exercite acest drept în condiţii egale cu bărbaţii. Astfel, ca efect al dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003, reglementarea cu efect social reparator pentru femei, conţinută de art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010, se transformă într-o reglementare discriminatorie, care afectează exerciţiul dreptului la muncă al femeilor în raport cu cel al bărbaţilor. 35. Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa recentă, „dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale.“ (a se vedea în acest sens paragraful 30 din Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015). Or, Curtea apreciază că posibilitatea pe care o are femeia de a-şi exercita dreptul la muncă şi după pensionare, prin încheierea unui nou contract individual de muncă, nu reprezintă o garanţie suficientă a acestui drept fundamental. Mai mult, Curtea constată că, într-o atare situaţie, operează o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă întemeiată exclusiv pe criteriul de sex, ceea ce nu întruneşte exigenţele unei justificări obiective şi raţionale. Raţiunile care explică instituirea unui tratament diferit între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte condiţiile obţinerii dreptului la pensie nu îşi păstrează fundamentarea logică atunci când sunt transpuse în materia referitoare la încetarea de drept a raportului de muncă şi nu pot fi invocate, în consecinţă, ca temei al unei reglementări diferite în această din urmă situaţie. 36. Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor. Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi, la acea dată. În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, contractul individual de muncă în curs încetează de drept, iar dreptul la muncă va putea fi exercitat numai după încheierea unui nou contract, dacă angajatorul consimte în acest sens. Din contră, în măsura în care salariata optează pentru continuarea raportului de muncă, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de încheierea unui nou contract şi de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, dar că, atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit anexei amintite, în urma creşterii eşalonate, vârsta de pensionare a bărbaţilor a atins, începând cu ianuarie 2015, plafonul de 65 de ani, însă vârsta de pensionare a femeii va creşte până la atingerea plafonului de 63 de ani, în luna ianuarie 2030. În condiţiile în care legiuitorul va înţelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile în vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către salariată. 37. Curtea consideră că această interpretare este în sensul reglementărilor europene, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, „se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce priveşte: [....] c) condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, precum şi remuneraţia, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.“ Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, o reglementare asemănătoare s-a regăsit şi în Directiva 76/207/CEE. Prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunţată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, şi Ordonanţa din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, şi Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), şi Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17) paragraful 28, instanţa europeană a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depăşit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislaţiei naţionale este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite. 38. Pronunţându-se în acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere reglementări naţionale comparabile cu cele analizate de Curtea Constituţională în prezenta cauză. Astfel, spre exemplu, în hotărârea pronunţată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, instanţa europeană a avut în vedere compatibilitatea reglementărilor naţionale din Austria referitoare la stabilirea unor vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbaţii, respectiv la posibilitatea persoanelor de a fi concediate atunci când au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă. 39. Chiar dacă în speţele adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene încetarea raportului de muncă era rezultatul concedierii şi nu opera de drept, aceasta era fundamentată pe reglementările legale naţionale şi nu reprezenta un simplu act discreţionar al angajatorului, astfel că, în opinia Curţii Constituţionale, considerentele reţinute de instanţa europeană sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate în prezenta cauză. 40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi, cu unanimitate de voturi, în privinţa dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Luminiţa-Cătălina Ciobotaru în Dosarul nr. 42.072/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „condiţii de vârstă standard“ nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 5 iunie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
