Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

$Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 384 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative$

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 384 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 657 din 24 iulie 2020

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Mircea-Lucian Hrudei în Dosarul nr. 4.103/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 715D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că atribuţiile procurorilor sunt prevăzute în legi organice, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Codul de procedură penală, iar atribuţiile procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se regăsesc şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Alte atribuţii ale acestora din urmă se află şi în Regulamentul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, însă, în opinia reprezentantului Ministerului Public, acest regulament explicitează legislaţia enunţată anterior. În continuare, apreciază că, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, trebuie analizate şi motivele revocării, astfel cum sunt ele arătate în ordinul atacat. Observă, astfel, că lipseşte o încadrare juridică a faptelor precizate, însă consideră că aceasta nu poate fi suplinită în faţa Curţii. Pornind de la motivele de fapt ale revocării, constată că este vorba despre nerespectarea unor atribuţii cu caracter general, reglementate în legile originare precitate şi explicitate în Regulamentul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Prin urmare, consideră că motivele de neconstituţionalitate referitoare la aspectele reţinute anterior sunt nefondate. Cu referire la sintagma „exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, apreciază că legea este suficient de clară, înţelesul fiind acela că atribuţiile nu sunt exercitate în conformitate cu prevederile legale, indiferent de sediul materiei acestora. Reţine, totodată, că un magistrat este obligat să cunoască atribuţiile specifice funcţiei, din actele normative care le reglementează. Astfel, observă că, în speţă, este vorba despre un procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu o anumită vechime în profesie şi pregătire profesională, astfel încât apreciază că acesta poate evalua, în mod concret, situaţiile în care exercită în mod necorespunzător atribuţiile. Reţine că art. 20 din Legea fundamentală nu are incidenţă în cauză, iar, cu referire la art. 21 şi art. 24 din Constituţie, arată că titular al acţiunii în contencios administrativ este procurorul. Constată că nu este reglementată nicio modalitate în care procurorul supus revocării să-şi exprime un punct de vedere în faţa procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, însă arată că acesta se poate adresa instanţei judecătoreşti în faţa căreia îşi poate formula toate apărările. În concluzie, apreciază criticile de neconstituţionalitate nefondate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 13 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.103/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Excepţia a fost ridicată de Mircea-Lucian Hrudei în soluţionarea acţiunii în contencios administrativ formulate de acesta în contradictoriu cu Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Colegiul de conducere al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv anularea Ordinului nr. 564 din 29.06.2017 al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, de revocare din funcţia de procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi a celorlalte acte care au stat la baza revocării din funcţie a autorului excepţiei. Revocarea din funcţie a autorului excepţiei s-a dispus în baza Ordinului nr. 564 din 29.06.2017 al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, în temeiul art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016. În actul de sesizare a Curţii, instanţa de judecată a reţinut că, în analiza motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate în Dosarul nr. 4.103/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea actelor administrative de revocare a autorului excepţiei din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este obligată să cerceteze incidenţa cazului de revocare din funcţie privind exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, respectiv să aplice dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, având în vedere că legiuitorul nu defineşte conceptul de „exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“. Precizează că, dacă în cazul abaterilor disciplinare sunt menţionate, în mod expres, faptele sau actele care constituie abatere disciplinară, precum şi sancţiunile ce pot fi aplicate, gradual, în funcţie de gravitatea abaterii, „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ legiuitorul nu defineşte acest concept. Textul nu stabileşte natura şi felul atribuţiilor, modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora şi nici autorităţile competente să constate astfel de deficienţe în activitatea procurorului. Susţine, totodată, că textul prezintă neclarităţi în ceea ce priveşte sintagma „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, deoarece nu lămureşte diferenţele faţă de răspunderea penală, civilă sau disciplinară şi nu stabileşte nici modalităţile/procedurile prin care se poate constata incidenţa acestui caz de revocare din funcţie. De asemenea, consideră că textul este confuz în ceea ce priveşte sintagma „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, deoarece nu se specifică natura şi felul atribuţiilor a căror îndeplinire necorespunzătoare poate conduce la revocarea din funcţie, modalitatea prin care se verifică îndeplinirea acestei condiţii, autoritatea competentă să constate şi să califice ca necorespunzătoare exercitarea atribuţiilor, gravitatea care atrage eliberarea din funcţie şi perioada de timp de la sesizarea faptelor sau a acţiunilor ce ar putea constitui temei al exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei în care poate fi declanşată procedura. Reţine că instanţa de control constituţional a examinat susţineri similare prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ale cărei considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, cel puţin în parte, excepţiei de faţă. Arată că persoanele vizate de textele de lege criticate nu au niciun mijloc de a verifica, înţelege în avans sau de a prevedea consecinţele faptelor lor, respectiv care acţiuni/inacţiuni ar intra în câmpul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei ori în ce mod şi în cadrul căror proceduri s-ar putea stabili exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor. Faţă de aceste vicii, susţine că revocarea din funcţie a procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, astfel cum prevede reglementarea actuală, este expresia unui demers lăsat la discreţia exclusivă a puterii publice. Susţine, deci, că, în lipsa unei proceduri de verificare a incidenţei acestui caz de revocare din funcţie, se instituie un regim mixt şi confuz, imprevizibil şi neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea revocării. Menţionează că exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către cei interesaţi, în sensul de înţelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează nu trebuie doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 26 aprilie 1979, 20 mai 1999, 4 mai 2000 şi 25 aprilie 2006, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotam împotriva României, şi, respectiv, Dammann împotriva Elveţiei, în care Curtea de la Strasbourg a reţinut că o lege trebuie să reprezinte o normă enunţată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat. Aşadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma „prevăzute de lege“, conţinută în art. 8-11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnifică mai întâi că măsura dispusă trebuie să aibă o bază în dreptul intern.
    6. Susţine, aşadar, că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu se stabileşte gravitatea faptelor ce intră în sfera sintagmei „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu“, legiuitorul nu stabileşte criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aprecierea gravităţii îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, care să determine măsura revocării. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 75. Susţine că o altă lacună a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 priveşte procedura constatării exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei. Reţine, cu privire la acest aspect, că legiuitorul omite să indice persoana/entitatea abilitată să constate exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor. De asemenea, arată că legiuitorul nu reglementează căile şi mijloacele prin care subiectul unei astfel de proceduri poate să îşi exercite dreptul de apărare, să conteste modul de declanşare, de desfăşurare, concluziile unor astfel de verificări privind exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei. Arată, aşadar, că procurorul supus unui astfel de demers nu are la dispoziţie vreun mijloc de apărare, fiind expus, din această perspectivă, unor decizii arbitrare, subiective. Totodată, arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu prevede posibilitatea persoanei vizate de a formula un punct de vedere cu privire la aspecte ce determină revocarea sa din funcţie. Or, cunoaşterea faptelor sau a acţiunilor imputate procurorului, precum şi a procedurilor aplicate, a dovezilor cu privire la săvârşirea faptelor ce conduc la concluzia exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor, analiza modului în care acestea corespund sau nu cu atribuţiile încredinţate, precum şi posibilitatea persoanei vizate de a exprima un punct de vedere reprezintă aspecte esenţiale ale dreptului la apărare. Susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 132 din Constituţie, în condiţiile în care dispoziţiile legale privitoare la revocarea pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei reprezintă un factor de presiune asupra procurorului vizat, care ar urma să-şi exercite funcţia astfel cum solicită procurorul-şef, iar nu în mod imparţial şi independent, deoarece acesta din urmă dispune de o putere discreţionară de a decide revocarea din funcţie în lipsa unui cadru legal care să garanteze transparenţa şi respectarea drepturilor fundamentale ale procurorului vizat.
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, sintagma „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ fiind una generică. Reţine că, într-o situaţie similară, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că definiţia erorii judiciare, cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din Legea nr. 303/2004, este mult prea generică.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile comunicate la dosar de către autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, având următorul cuprins: „Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.“
    12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 132 referitor la statutul procurorilor, cât şi a dispoziţiilor art. 6 şi art. 8-11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în considerentele Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 131, a reţinut că „În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în titlul III - Ministerul Public, capitolul II - Organizarea Ministerului Public, prevede trei secţiuni referitoare la structurile de parchet înfiinţate pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: secţiunea 1 - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiunea 1^1 - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi secţiunea a 2-a - Direcţia Naţională Anticorupţie. Cele două direcţii sunt structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţe în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, respectiv în combaterea infracţiunilor de corupţie. Statutul procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în aceste structuri este cel prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, act normativ cu caracter de drept comun în materia statutului judecătorilor şi procurorilor. Însă, având în vedere specializarea acestor parchete, legiuitorul a prevăzut unele dispoziţii derogatorii sub aspectul condiţiilor de acces (interviu organizat de comisii speciale), de evaluare anuală a rezultatelor sau de încetare a activităţii (revocarea prin ordin a procurorului-şef) în ceea ce priveşte procurorii celor două direcţii, chiar în cuprinsul acestei legi.“
    14. Cu privire la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Curtea reţine că a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, iar Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de la acea dată a fost aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti nr. 1.226/C/2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 1 iunie 2009. În prezent, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 7 iunie 2018, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018, care a abrogat Legea nr. 508/2004 şi prin care a fost introdusă secţiunea 11 cu art. 791-793 din capitolul II - Organizarea Ministerului Public, titlul III - Ministerul Public al Legii nr. 304/2004. Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 4.682/C/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 29 decembrie 2016, a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
    15. Totodată, Curtea reţine că numirea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are loc în condiţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, potrivit cărora „(1) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii. (2) Numărul procurorilor încadraţi în structurile direcţiei este stabilit de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în funcţie de volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate, în limita numărului total de posturi aprobat.“ De asemenea, art. 79^1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, prevede că: „(2) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.“ Potrivit art. 79^1 alin. (5),(6) şi (7) din Legea nr. 304/2004, „(5) Interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi a altor calităţi specifice. (6) La evaluarea candidaţilor vor fi avute în vedere şi activitatea desfăşurată de procurori, cunoaşterea unei limbi străine şi cunoştinţele de operare pe calculator. (7) Comisia prevăzută la alin. (3) este numită prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi este formată din 3 procurori din cadrul Direcţiei. Din comisie pot face parte şi specialişti în psihologie, resurse umane şi alte domenii.“
    16. Cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ocuparea postului de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Curtea observă că, potrivit art. 79^1 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, acesta trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o anumită vechime în funcţia de procuror sau judecător (de cel puţin 6 ani, potrivit Legii nr. 304/2004, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018; de cel puţin 8 ani, potrivit Legii nr. 304/2004, în forma modificată prin Legea nr. 207/2018; de cel puţin 10 ani, potrivit Legii nr. 304/2004, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018), să nu fi fost sancţionat disciplinar (condiţie introdusă prin Legea nr. 304/2004, în forma modificată prin Legea nr. 207/2018) şi să fi fost declarat admis în urma susţinerii unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
    17. În ceea ce priveşte revocarea din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, legiuitorul a prevăzut atât în art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, cât şi în art. 79^1 alin. (9) din Legea nr. 304/2004, că aceasta se face prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în două cazuri: (i) al exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei; (ii) al aplicării unei sancţiuni disciplinare. În ambele cazuri, ulterior revocării, potrivit art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, „La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori ca urmare a revocării, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii.“, iar potrivit art. 79^1 alin. (10) din Legea nr. 304/2004, „La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul revine la parchetul de unde provine.“
    18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, pe de-o parte, sintagma „îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ este neclară, iar, pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate nu stabilesc modul prin care se poate constata îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, nu stabilesc limitele de gravitate ale exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei şi nu prevăd modul în care persoana vizată ia cunoştinţă de aspectele constatate şi de dispunerea revocării din funcţie.
    19. Cu referire la prima critică formulată de autor, Curtea reţine că atribuţiile generale ale funcţiei de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt stabilite în titlul VII - Structura centrală a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, capitolul II - Atribuţiile procurorilor, art. 29 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar atribuţiile specifice funcţiei de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt reglementate în art. 29 alin. (4) din regulamentul menţionat, astfel: „(4) Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au următoarele atribuţii specifice: a) efectuează urmărirea penală în cauzele repartizate, potrivit legii; b) conduc şi coordonează activitatea de cercetare penală efectuată de ofiţerii de poliţie judiciară, precum şi activităţile de ordin tehnic efectuate de specialişti; c) ţin evidenţa cauzelor în curs de soluţionare, respectând termenele stabilite de procurorul-şef ori de alte cadre de conducere; d) participă, potrivit dispoziţiei procurorului-şef, la judecarea cauzelor penale; e) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; f) examinează temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi fac propuneri pentru promovarea căilor de atac extraordinare în cazurile în care se impun; g) sesizează conducerea Serviciului judiciar ori pe procurorul-şef ierarhic superior cu privire la practicile neunitare din activitatea instanţelor de judecată, precum şi cu privire la dificultăţile în aplicarea unor dispoziţii legale; h) primesc cetăţenii în audienţă, conform programului stabilit de conducerea serviciului sau a biroului; i) rezolvă, potrivit legii, sesizările, reclamaţiile şi plângerile repartizate de conducerea serviciului sau a biroului; j) exercită orice alte atribuţii ce le revin potrivit legii, regulamentelor, ordinelor sau dispuse de conducerea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de către procurorul-şef ierarhic superior, în condiţiile legii.“
    20. Referitor la înţelesul sintagmei „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 şi ale art. 79^1 alin. (9) din Legea nr. 304/2004 nu definesc această sintagmă. În cazul revocării pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, legiuitorul nu reglementează vreo normă referitoare la înţelesul sintagmei „exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“.
    21. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
    22. Totodată, Curtea a statuat, în esenţă, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31, sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 49). De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 49).
    23. Aplicând aceste considerente de principiu la textul de lege criticat, Curtea constată că revocarea pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism trebuie să fie consecinţa unei evaluări a modului de exercitare a atribuţiilor respective, evaluare efectuată în baza unor criterii obiective. Cu alte cuvinte, legea trebuie să prevadă criterii şi condiţii obiective pentru evaluarea de către procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, întrucât concluzia rezultată în urma evaluării, în sensul că exercitarea atribuţiilor specifice a fost făcută în mod necorespunzător, conduce la încetarea activităţii acestuia în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Or, nereglementarea unor criterii obiective de evaluare a modului în care un procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi-a exercitat atribuţiile specifice funcţiei determină lipsa de claritate şi de previzibilitate a sintagmei „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ cuprinse în art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016.
    24. Cât priveşte motivele de neconstituţionalitate potrivit cărora textul de lege criticat nu reglementează o procedură de revocare a procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, Curtea reţine că normele criticate instituie un caz de încetare a activităţii procurorului în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Chiar dacă, potrivit art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, la data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorul revine la parchetul de unde provine, textul de lege criticat reglementează un aspect al carierei procurorului, ce ţine de statutul magistraţilor. Or, statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragraful 19).
    25. Curtea constată că statutul judecătorilor şi procurorilor este consacrat la nivel constituţional în art. 125 (Statutul judecătorilor) şi în art. 132 (Statutul procurorilor), dispoziţii care fac parte din titlul III - Autorităţile publice, cap. VI - Autoritatea judecătorească, secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti (art. 124-130) şi secţiunea a 2-a - Ministerul Public (art. 131 şi art. 132). Dispoziţiile art. 132 din Constituţie stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, iar funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. La nivel infraconstituţional, statutul magistraţilor este reglementat prin Legea nr. 303/2004.
    26. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că reglementarea aspectelor privind cariera magistraţilor trebuie realizată prin lege. În acest sens, prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 23, Curtea a reţinut că, a fortiori, în situaţia magistraţilor, al căror statut este consacrat la nivel constituţional în art. 125 (Statutul judecătorilor) şi în art. 132 (Statutul procurorilor), elementele esenţiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege.
    27. Aplicând aceste considerente jurisprudenţiale la textul de lege criticat, Curtea constată că aspectele privind revocarea din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism reprezintă aspecte esenţiale ale raportului juridic de muncă şi ale carierei procurorului.
    28. Or, nici textul de lege criticat, nici alt text din cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ori al Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu prevede vreo procedură de evaluare a exercitării atribuţiilor procurorului sau vreo procedură similară cercetării prealabile, în baza căreia să se poată constata, ţinând cont de criterii obiective, de către procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de către procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. De pildă, nu se reglementează modul în care persoana vizată ia cunoştinţă de aspectele constatate, posibilitatea persoanei vizate de a fi ascultată ori posibilitatea de a contesta aspectele constatate, textul criticat stabilind doar că procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism poate revoca procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei.
    29. Totodată, Curtea reţine că solicitarea/emiterea, în mod obligatoriu, a unui aviz de către Consiliul Superior al Magistraturii nu acoperă viciile constatate anterior, ţinând cont şi de faptul că avizul menţionat are un caracter consultativ. Mai mult, legiuitorul nu a prevăzut în cadrul procedurii de emitere a avizului Consiliului Superior al Magistraturii posibilitatea de citare a procurorului vizat de revocare.
    30. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Conform jurisprudenţei Curţii, în virtutea statutului procurorilor consacrat de Constituţie, controlul ierarhic în activitatea acestora presupune eo ipso posibilitatea efectuării actelor şi lucrărilor din dosarele de urmărire penală chiar de către procurorul ierarhic superior, care controlează activitatea procurorilor din subordinea sa (Decizia nr. 90 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 1 martie 2011). Totodată, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 147, Curtea a reţinut că „transpunerea în plan legal a principiului constituţional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor în România o constituie prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004. Potrivit acestor din urmă dispoziţii, «(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.»“ De asemenea, Curtea a reţinut că, „indiferent de modul de numire în funcţiile de conducere în cadrul parchetelor, potrivit principiului constituţional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor, toţi aceştia sunt subordonaţi procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.“ (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 150).
    31. Cu toate acestea, Curtea constată că principiul constituţional al controlului ierarhic nu poate avea semnificaţia că revocarea procurorului pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei poate fi dispusă de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în lipsa unor criterii obiective de evaluare a modului de exercitare a atribuţiilor respective şi fără reglementarea unei proceduri de revocare a procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
    32. În aceste condiţii, Curtea constată că lipsa unor norme, care să prevadă, pe de-o parte, criteriile şi condiţiile revocării procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în caz de exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, iar, pe de altă parte, procedura revocării pentru exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice - determină neclaritatea şi imprevizibilitatea textului de lege criticat, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, referitoare la principiul legalităţii, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii. Cu alte cuvinte, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu creează cadrul clar, predictibil şi lipsit de echivoc cu privire la condiţiile şi procedura de revocare a procurorului Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei.
    33. Autorul excepţiei susţine, de asemenea, că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 21 şi art. 24 din Constituţie, deoarece legiuitorul nu prevede căile şi mijloacele prin care subiectul unei astfel de proceduri poate să îşi exercite dreptul de apărare, să conteste modul de declanşare, desfăşurare, concluziile unor astfel de verificări privind exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei.
    34. În ceea ce priveşte revocarea din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Curtea reaminteşte că, potrivit textului de lege criticat, aceasta se poate dispune în două cazuri, şi anume „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.“ În aceste condiţii de reglementare, Curtea reţine că revocarea în cazul unei abateri disciplinare constatate şi sancţionate constituie o ipoteză distinctă a revocării din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în raport cu revocarea în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, conjuncţia „sau“, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative.
    35. Cât priveşte faptele ce constituie abatere disciplinară sancţionate prin aplicarea unor sancţiuni disciplinare, Curtea reţine că, în cadrul controlului de constituţionalitate a apriori asupra art. I pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, în noua sa redactare, potrivit căreia constituie abatere disciplinară „r) nemotivarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în termenele prevăzute de lege“, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 231, a reţinut că „orice abatere disciplinară se săvârşeşte cu vinovăţie, art. 247 alin. (2) din Codul muncii fiind clar în această privinţă: «Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici». Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii; or, Legea nr. 303/2004 nu cuprinde dispoziţii derogatorii cu privire la definirea abaterii disciplinare [a se vedea art. 98 şi următoarele], astfel că ipotezele reglementate ca abateri disciplinare, precum cea analizată, nu pot exceda noţiunii gen. Aşadar, nu poate fi considerată abatere disciplinară săvârşirea unei fapte fără existenţa elementului de vinovăţie, drept care se reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, revenind legiuitorului obligaţia de a pune de acord acest text cu cele stabilite anterior.“
    36. Analizând reglementările referitoare la răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, cuprinse în titlul IV al Legii nr. 303/2004, Curtea observă că legiuitorul a definit noţiunile folosite în reglementarea conţinutului abaterilor disciplinare. Astfel, potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară, „exercitarea funcţiei cu reacredinţă sau gravă neglijenţă“, iar art. 99^1 din aceeaşi lege defineşte atât reaua-credinţă („atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane“), cât şi grava neglijenţă („atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual“).
    37. Totodată, Curtea observă că procedura disciplinară în cazul judecătorilor şi procurorilor, prevăzută de Legea nr. 317/2004, ce include faza cercetării disciplinare, respectă toate garanţiile dreptului la apărare şi ale dreptului la un proces echitabil. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, recurs care este unul devolutiv (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018). Acesta este şi sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (2), potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor [...]“, şi ale art. 134 alin. (3), potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“.
    38. Aşadar, Curtea constată că, în cazul revocării procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare, revocarea dispusă prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are loc doar după ce s-a constatat abaterea disciplinară (prevăzută la art. 99 din Legea nr. 303/2004) şi s-a aplicat sancţiunea disciplinară (prevăzută la art. 100 din Legea nr. 303/2004) de către Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 317/2004, cu posibilitatea de a se ataca hotărârea de sancţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, procurorului vizat de revocare i se asigură toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare.
    39. În schimb, în ipoteza revocării din funcţie a procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pentru exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, legea prevede doar că emiterea ordinului de revocare se face de către procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
    40. Cu toate că, potrivit textului de lege criticat, revocarea în cazul unei abateri disciplinare constatate şi sancţionate constituie o ipoteză distinctă a revocării din funcţia de procuror al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în raport cu revocarea în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, exercitarea necorespunzătoare a acestora din urmă reprezintă, totuşi, o faptă în legătură cu munca şi poate consta în orice acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către angajat (lato sensu), prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Curtea reţine însă că acest lucru nu are semnificaţia unei identităţi de natură juridică a faptei de exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei cu fapta ce constituie abatere disciplinară, însă conţinutul juridic al celor două noţiuni este similar. Cu alte cuvinte, deşi exercitarea necorespunzătoare de către procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a atribuţiilor specifice funcţiei nu poate fi calificată ca abatere disciplinară, protecţia juridică a acestuia - din perspectiva existenţei unui control judiciar efectiv - se impune a fi garantată, în vederea respectării drepturilor fundamentale de acces la justiţie, a unui proces echitabil şi a dreptului la apărare. De altfel, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, precitată, paragraful 121, Curtea a statuat că fiecare aspect ce ţine de statutul judecătorului „trebuie supus unui control judiciar efectiv“.
    41. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, revocat pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei, poate ataca în contencios administrativ ordinul de revocare din funcţie, emis de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - cadru procesual în care a fost invocată şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin aceasta fiind asigurat accesul la un control judiciar, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. Acest aspect nu exclude însă ca, în cadrul procedurii de revocare, procurorul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, vizat de revocare, să fie citat, să ia cunoştinţă de toate actele dosarului de revocare, să solicite administrarea de probe în apărare, anterior emiterii ordinului de revocare, aşadar, să i se asigure toate garanţiile dreptului la apărare specifice revocării ca sancţiune disciplinară.
    42. În final, Curtea reţine că art. 79^1 alin. (9) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că „Procurorii numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 100 lit. b)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.“ Prin urmare, viciul de neconstituţionalitate, constatat de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, subzistă şi în ceea ce priveşte prevederile art. 79^1 alin. (9) din Legea nr. 304/2004. Având în vedere limitarea prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea nu se poate pronunţa în acest cadru cu privire la dispoziţiile art. 79^1 alin. (9) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
    43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea-Lucian Hrudei în Dosarul nr. 4.103/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative trebuia respinsă ca neîntemeiată întrucât:
    Critica de neconstituţionalitate nu vizează o contradicţie între norme de rang legal şi norme de rang constituţional, ci se solicită completarea legii cu prevederi despre care autorul excepţiei susţine că lipsesc, deşi ele există în cadrul sistemului actelor normative ce vizează statutul profesional al procurorilor DIICOT şi au fost aplicate în cazul său concret.
    1. Art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 78/2016 stabileşte că procurorii din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al DIICOT, cu avizul CSM, între altele şi în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“.
    2. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a arătat, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate întrucât: (i) legiuitorul nu defineşte clar şi previzibil conceptul de „îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ ceea ce face ca persoanele vizate de dispoziţiile contestate să nu poată înţelege în avans ce anume se aşteaptă de la ele şi să nu poată prevedea consecinţele faptelor lor şi (ii) legiuitorul nu a prevăzut garanţii în vederea respectării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, fiind astfel încălcate (i) art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi (ii) art. 21 şi 24 din Constituţie.
    3.1. Cu titlu general trebuie observat că dispoziţiile contestate vizează procurorii din cadrul DIICOT, structură specializată a parchetului în care sunt selectaţi practicieni care, pe lângă faptul că au pregătire juridică superioară şi, în urma unui proces competitiv, au fost admişi în cadrul corpului profesional al magistraţilor, fac parte dintr-un corp profesional de elită, deoarece trebuie să facă dovada unor standarde ridicate de experienţă şi abilităţi tehnice şi deontologice, aşa cum rezultă din art. 5 al OUG nr. 78/2016 şi din art. 79^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Mai precis, pentru a fi numiţi în cadrul DIICOT procurorii „trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 10 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de către comisia constituită în acest scop“. Altfel spus, dispoziţiile legale criticate se adresează unor profesionişti ai dreptului, care sunt în măsură să înţeleagă şi să interpreteze norme juridice de vreme ce realizează cotidian, la standarde înalte de profesionalism, atribuţii de serviciu care constau în interpretarea şi punerea în aplicare a normelor juridice de natură penală din legislaţia în vigoare.
    Sintagma „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ de procuror DIICOT nu ar trebui să ridice dificultăţi de înţelegere celui/celei care a devenit deja procuror în cadrul DIICOT de vreme ce un astfel de profesionist de elită ştie care sunt atribuţiile specifice funcţiei pentru care a candidat şi pe care o îndeplineşte, altminteri el/ea neputând funcţiona în cadrul DIICOT. De asemenea adjectivul „corespunzător“ din cadrul expresiei „îndeplinirea corespunzătoare“ nu ar trebui să ridice dificultăţi de înţelegere celui/celei care a devenit deja procuror în cadrul DIICOT de vreme ce un astfel de profesionist de elită este în măsură să evalueze în ce constă realizarea corectă, adică realizarea într-o modalitate corespunzătoare exigenţelor profesionale generale, a acestor atribuţii şi poate distinge acest mod de îndeplinire a atribuţiilor de unul defectuos.

    3.2. De asemenea trebuie observat şi faptul că statutul procurorilor este reglementat de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care, în privinţa gestiunii resursei umane din cadrul corpului profesional specializat al magistraţilor, se completează cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste reglementări primare sunt completate de alte acte normative, adoptate de CSM şi de structurile specializate din cadrul parchetului, aşa cum rezultă şi din art. 106 din Legea nr. 303/2004, care dispune expres „Consiliul Superior al Magistraturii aprobă, prin hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I: [...] e) Regulamentul privind modul de desfăşurare a cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor şi atestare a rezultatelor obţinute; f) Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor; g) Regulamentul de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor; h) Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor; [...]“.
    3.3. De asemenea normele juridice aplicabile profesiei de procuror presupun, pe lângă dispoziţiile sus-menţionate referitoare la statutul lor, şi atribuţiile pe care aceştia trebuie să le îndeplinească. În această privinţă, cadrul normativ include la nivel de reglementare primară legile referitoare la autoritatea judecătorească, actele normative specifice care reglementează organizarea şi funcţionarea direcţiilor specializate ale parchetului (acolo unde aceste norme sunt incidente, aşa cum este cazul în prezenta cauză), codul de procedură penală. Cu privire doar la procurorii din cadrul DIICOT acest cadru normativ se completează la nivel de reglementare secundară cu Regulamentul de organizare şi funcţionare al DIICOT, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.
    3.4. Prin urmare, „atribuţiile specifice funcţiei“ de procuror din cadrul DIICOT pot fi cunoscute oricărui profesionist din cadrul corpului profesional al magistraţilor şi ele se regăsesc în cea mai mare parte în norme de reglementare primară, cu precădere în legi organice. Pe cale de consecinţă, trimiterea realizată de art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 la „atribuţiile specifice funcţiei“ de procuror din cadrul DIICOT nu poate fi considerată neclară sau imprevizibilă ori de natură a încălca art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu necesită nicio complinire, aşa cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă prin raportare la această critică.
    4.1. Nici sintagma „exercitarea necorespunzătoare“ a atribuţiilor specifice funcţiei de procuror din cadrul DIICOT nu este neclară, imprevizibilă ori impredictibilă, astfel încât să poată fi invocată încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    4.2. Cadrul normativ care stabileşte coordonatele generale ale profesiei de procuror şi pe cele specifice procurorilor din cadrul DIICOT include prevederi referitoare la:
    - recrutarea procurorilor în cadrul acestei direcţii specializate pe baza unor criterii de înalt profesionalism (a se vedea şi art. 79^1 alin. (2)-(8) din Legea nr. 304/2004);
    – evaluarea periodică a activităţii acestora (a se vedea art. 39 din Legea nr. 303/2004 al cărui prim alineat precizează expres „(1) Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă, judecătorii şi procurorii sunt supuşi unei evaluări periodice privind calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale.“, precum şi, specific pentru procurorii din cadrul DIICOT, art. 79 alin. (8) din Legea nr. 304/2004 care precizează expres „Procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism evaluează, anual, rezultatele obţinute de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.“);
    – modalităţile de contestare, inclusiv în justiţie, a calificativelor acordate (a se vedea art. 40 din Legea nr. 303/2004);
    – consecinţele primirii calificativului „nesatisfăcător“ (a se vedea art. 41 din Legea nr. 303/2004);
    – regimul juridic al abaterilor disciplinare, inclusiv modalităţile de contestare, chiar şi în justiţie, a acestora (a se vedea art. 99-101 din Legea nr. 303/2004);
    – controlul realizat de procurorul general sau de procurorii-şefi ai direcţiilor specializate în condiţiile art. 65 din Legea nr. 304/2004 [al cărui alin. (3) dispune expres: „Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.“] şi în condiţiile art. 72 din Legea nr. 304/2004 (care arată că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.“);
    – controlul realizat de ministrul justiţiei în condiţiile art. 69 din Legea nr. 304/2004, care arată că: „(1) Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei. (2) Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.“
    Altfel spus, toţi procurorii şi cu atât mai mult cei de elită, recrutaţi în cadrul unor direcţii specializate, ştiu şi înţeleg faptul că în virtutea statutului profesional de procuror au anumite atribuţii, pe care trebuie să le îndeplinească la înalte standarde profesionale, standarde care le sunt reamintite periodic sau ori de câte ori conducerile parchetelor dispun controale tematice.

    4.3. Evaluarea periodică [art. 39 din Legea nr. 303/2004 şi art. 79^1 alin. (8) din Legea nr. 304/2004] a calităţii şi eficienţei activităţii desfăşurate, precum şi a integrităţii procurorilor are ca scop, stabilit de legiuitor, „verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă“, adică verificarea faptului că aceştia şi-au îndeplinit corespunzător atribuţiile specifice funcţiei. Toate celelalte forme de evaluare a activităţii desfăşurate de procurori în general şi de procurorii DIICOT în particular au aceeaşi finalitate, anume verificarea modului în care şi-au îndeplinit atribuţiile specifice funcţiei pentru a se putea stabili dacă au realizat obiectivele stabilite, adică dacă şi-au realizat corespunzător sau necorespunzător atribuţiile specifice funcţiei. În concluzie, de vreme ce în discuţie se află conduita profesională a unor specialişti, respectiv modalitatea corectă, corespunzătoare de îndeplinire de către aceştia a atribuţiilor de serviciu care le revin, nu se înţelege ce anume este neclar sau imprevizibil într-un text care solicită unor profesionişti de elită să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu în mod corespunzător şi cum ar fi trebuit să fie redactat textul de lege pentru ca destinatarii săi, procurori în cadrul DIICOT, să poată să îşi prefigureze conduita de urmat şi să prevadă consecinţele faptelor proprii. Criteriile şi condiţiile pentru evaluarea de către procurorul-şef al DIICOT a exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de procuror în cadrul DIICOT sunt prevăzute în legile nr. 303/2004 şi nr. 304/2004, republicate, cu modificările şi completările ulterioare. Pe cale de consecinţă, trimiterea realizată de art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 la „exercitarea necorespunzătoare“ a atribuţiilor funcţiei de procuror din cadrul DIICOT nu poate fi considerată neclară sau imprevizibilă ori de natură a încălca art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu necesită nicio complinire, aşa cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă şi prin raportare la această critică.
    5.1. Art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 stabileşte că procurorii din cadrul DIICOT pot fi revocaţi în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare. Din această formulare autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dedus că revocarea ar fi o sancţiune, cu natură juridică incertă de vreme ce nu este menţionată printre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 şi care, tocmai din pricina acestei naturi juridice incerte, nu prezintă toate fazele procedurale pe care le cunosc sancţiunile disciplinare detaliate în art. 99-101 din Legea nr. 303/2004.
    5.2. Or, prevederile referitoare la statutul procurorilor sunt într-adevăr cuprinse în Legea nr. 303/2004, unde sunt reglementate şi sancţiunile disciplinare, în vreme ce gestiunea resursei umane din cadrul corpului profesional al magistraţilor face obiectul reglementării Legii nr. 304/2004, care priveşte organizarea judiciară, şi al actelor normative speciale care vizează organizarea şi funcţionarea unor structuri specializate din cadrul parchetului, cum este şi DIICOT (a se vedea OUG nr. 78/2016). Revocarea este unul dintre instrumentele prin care se realizează gestiunea resursei umane în cadrul corpului profesional al procurorilor, şi nu o sancţiune disciplinară. Acest lucru rezultă nu doar din interpretarea sistematică a sediului materiei, ci şi din interpretarea coroborată a tuturor celorlalte dispoziţii care se referă la posibilitatea revocării unor procurori - în cazul în care îşi îndeplinesc necorespunzător atribuţiile - din funcţiile în care sunt numiţi temporar. Revocarea constituie practic un caz de încetare a activităţii procurorului din cadrul DIICOT, procurorul revenind la parchetul de unde a provenit, aşa cum statuează dispoziţiile art. 79^1 din Legea nr. 304/2004.
    5.3. Astfel, în contextul legilor organice prin care au fost detaliate şi puse în aplicare prevederile art. 124-134 din Constituţie (Titlul III. Capitolul VI - Autoritatea judecătorească), revocarea se prezintă ca o instituţie juridică specifică gestionării resurselor umane din cadrul corpului profesional al magistraţilor. Ea presupune retragerea dintr-o funcţie (de conducere sau de încadrare într-o structură specializată) fără pierderea calităţii de magistrat, abia aceasta din urmă fiind o sancţiune disciplinară. Revocarea asigură independenţa magistraţilor căci presupune menţinerea lor în cadrul corpului profesional prin revenirea în structurile şi pe poziţiile profesionale avute anterior încredinţării mandatului. Ea nu constituie o sancţiune disciplinară, dar poate fi consecinţa juridică a unei sancţiuni disciplinare, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile criticate în prezenta speţă. În vreme ce contestarea sancţiunilor disciplinare aplicate magistraţilor cunoaşte un regim juridic specific, stabilit de art. 133 alin. (7) coroborat cu art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie, contestarea - inclusiv în justiţie - a oricăror alte măsuri luate cu privire la raportul de muncă al magistraţilor, deci şi cu privire la raportul de serviciu al procurorilor DIICOT, se supune regulilor generale referitoare la contestarea pe calea contenciosului administrativ a actelor juridice de putere prin care se gestionează resursa umană din cadrul corpului profesional al magistraţilor.
    5.4. Dată fiind diversitatea situaţiilor în care poate fi incidentă revocarea, legiuitorul a stabilit regimuri juridice adecvate pentru fiecare situaţie în parte. Cu titlu de exemplu, revocarea magistraţilor aleşi din cadrul CSM (art. 55 din Legea nr. 317/2004) este reglementată diferit faţă de revocarea magistraţilor din unele funcţii de conducere [pentru cazul particular al parchetelor a se vedea art. 51 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 „Revocarea din funcţia de conducere a procurorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a conducătorului parchetului, pentru motivele prevăzute la alin. (2), care se aplică în mod corespunzător“] şi diferit faţă de revocarea procurorilor-şefi ai unor structuri specializate [pentru cazul particular al şefului secţiei speciale de investigare a magistraţilor a se vedea art. 88^3 alin. (7) din Legea nr. 304/2004 „Revocarea din funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în caz de neîndeplinire a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul în care acesta a fost sancţionat disciplinar în ultimii 3 ani, la propunerea comisiei prevăzute la alin. (2)“]. Tot cu titlu de exemplu şi relevant pentru prezenta cauză, în prezent, în măsura în care magistraţii sunt nemulţumiţi de calificativul primit în raportul de evaluare a activităţii lor profesionale, ei pot face contestaţie la secţia corespunzătoare a CSM în termen de 30 de zile de la comunicare, iar hotărârile secţiilor pot fi atacate cu recurs la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în termen de 15 zile de la comunicare, fără parcurgerea procedurii prealabile. Hotărârea curţii de apel este definitivă [a se vedea art. 40 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 303/2004]. Chiar şi anterior modificării Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018 contestarea rezultatelor evaluării periodice a magistraţilor era posibilă tot în faţa secţiilor CSM, iar aceste hotărâri erau atacabile în faţa plenului CSM, care acţiona în calitate de instanţă de judecată. Prin urmare, evaluarea magistraţilor poate fi contestată şi, pe cale de consecinţă, revocarea magistraţilor realizată pe baza unei evaluări profesionale nu este lipsită de orice posibilitate de contestare.
    6.1. În privinţa revocării procurorilor din cadrul DIICOT, legiuitorul [art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016] a stabilit că aceasta este posibilă în două ipoteze: (i) în cazul aplicării unor sancţiuni disciplinare sau (ii) în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ şi întotdeauna doar cu avizul CSM. De altfel, revocarea procurorilor din toate funcţiile de conducere ca şi din toate structurile specializate ale parchetelor se realizează fie ca o consecinţă a unor sancţiuni disciplinare, fie pentru îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei (temporar) deţinute. În plus, cu variaţii pentru a adapta regimul juridic specificului fiecărei situaţii în parte, legiuitorul organic (dar nu cel delegat) a prevăzut şi modalităţi de contestare a acestei măsuri, inclusiv în justiţie, anume posibilitatea unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ (curte de apel). Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că revocarea procurorilor din cadrul DIICOT nu dispune de garanţiile accesului la justiţie sau al dreptului la apărare.
    6.2. Pentru sancţiunile disciplinare aplicabile procurorilor, în aplicarea art. 133-134 din Constituţia revizuită legiuitorul a stabilit un regim juridic general în Legea nr. 303/2004, în cadrul Titlului IV: Răspunderea judecătorilor şi procurorilor - Capitolul II: Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor şi totodată a prevăzut, explicit şi detaliat în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, o procedură ce cuprinde inclusiv o fază administrativ-jurisdicţională anterioară celei judiciare prin care se poate contesta măsura sancţionatorie. Această procedură generală este aplicabilă tuturor procurorilor ce ar fi sancţionaţi disciplinar, adică inclusiv celor din cadrul DIICOT, şi asigură accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al celor interesaţi. Prin urmare, art. 5 alin. (4) teza finală din OUG nr. 78/2016, care stabileşte că procurorii din cadrul DIICOT pot fi revocaţi în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare, nu poate fi considerat neclar sau imprevizibil ori de natură a încălca art. 1 alin. (5) sau art. 21 ori art. 24 din Constituţie şi nu necesită nicio complinire, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă şi prin raportare la această critică.
    6.3. În cazul revocării procurorilor DIICOT pentru „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“, nefiind vorba de o sancţiune disciplinară care să facă incidente prevederile art. 133-134 din Constituţie, legiuitorul nu a reglementat explicit în art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 regimul juridic al contestării acestei revocări, dar nici nu a împiedicat în vreun fel aplicarea regimului juridic general al contestării evaluărilor şi, deci, al contestării revocărilor din funcţii a procurorilor, regim juridic general care presupune cu necesitate parcurgerea unei faze judiciare. De altfel, că revocarea procurorilor din cadrul DIICOT poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ (fază judiciară), care asigură atât garanţia accesului liber la justiţie şi a procesului echitabil (prevăzute de art. 21 din Constituţie), cât şi pe cea a dreptului la apărare (prevăzută de art. 24 din Constituţie), şi că revocarea procurorului DIICOT care este autorul excepţiei de neconstituţionalitate în prezenta cauză a fost în mod efectiv contestată de acesta, în dosarul nr. 4.103/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, este plenar şi grăitor dovedit de însuşi faptul că există prezenta decizie a Curţii Constituţionale. Curtea nu ar fi avut cum să fie sesizată cu situaţia concretă ce a condus la dosarul de pe rolul său dacă nu ar fi existat pe rolul instanţei judecătoreşti un dosar în cadrul căruia să fi fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Pe cale de consecinţă, precaritatea argumentelor prin care se invocă încălcarea art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală rezultă nu doar din interpretarea sistematică a prevederilor legale incidente, dar şi din aspectele concrete ale dosarului ce s-a aflat pe rolul Curţii Constituţionale. În aceste condiţii a susţine că procurorul astfel revocat (adică în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“) nu a beneficiat de un proces echitabil ori de dreptul la apărare nu este doar contrar realităţii juridice, ci contrar şi realităţii factuale. Pe cale de consecinţă, art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 care stabileşte că procurorii din cadrul DIICOT pot fi revocaţi în cazul "exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei" nu poate fi considerat neclar sau imprevizibil ori de natură a încălca art. 1 alin. (5) sau art. 21 ori art. 24 din Constituţie şi nu necesită nicio complinire, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă şi prin raportare la această critică.
    7.1. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a mai susţinut şi că inexistenţa unui mecanism de apărare a persoanei vizate de o astfel de revocare face ca întregul procedeu să fie un demers lăsat la discreţia exclusivă a puterii publice. Or, pe de o parte, din punct de vedere factual, această susţinere este falsă. Prin Hotărârea CSM nr. 444 din 27 iunie 2017, care a avizat favorabil solicitarea de revocare din funcţia de procuror la DIICOT a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, s-a reţinut că acesta a formulat obiecţiuni şi a administrat probe în faţa CSM. Altfel spus, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu a beneficiat doar de accesul liber la justiţie, ci şi de o fază administrativ-jurisdicţională anterioară, în faţa CSM, în care a putut inclusiv să administreze probe. Urmare a faptului că revocarea s-a produs anterior modificării Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018, contestarea evaluării în urma căreia s-a ajuns la concluzia „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ a fost realizată în faţa plenului CSM, care, conform art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în redactarea iniţială, a acţionat în calitate de instanţă de judecată. Prin Hotărârea CSM nr. 526 din 4 iulie 2017 s-a dispus încetarea activităţii la DIICOT a autorului excepţiei de neconstituţionalitate ca urmare a revocării sale din funcţie dispusă prin Ordinul nr. 564 din 29 iunie 2017 al procurorului-şef DIICOT şi revenirea acestuia la Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin (unitate de parchet de la care provenea). Actul administrativ, respectiv Ordinul procurorului-şef al DIICOT de revocare din funcţie a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, a fost atacat la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ cu acţiune în anulare în Dosarul nr. 4.103/2/2017.
    7.2. Pe cale de consecinţă, pentru contestarea revocării sale bazate pe „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ autorul excepţiei de neconstituţionalitate a beneficiat şi de o fază administrativ-jurisdicţională în faţa CSM, în cadrul căreia a putut să formuleze apărări şi să administreze probe, cât şi de o fază judiciară în faţa unei instanţe de contencios administrativ, unde a şi ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Din punct de vedere factual, în mod obiectiv nu se poate susţine că nu ar exista un mecanism de apărare a persoanei vizate de o astfel de revocare şi că ar fi încălcate art. 21 şi art. 24 din Constituţie.
    7.3. Pe de altă parte, şi din punct de vedere normativ această susţinere a autorului excepţiei de neconstituţionalitate este la fel de falsă. Nici CSM şi nici instanţa de contencios administrativ nu ar fi dat curs cererilor formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate dacă nu ar fi existat norme juridice care să îi permită acestuia să depună contestaţii, să formuleze apărări, să administreze probe, să introducă acţiuni în justiţie în faţa instanţelor de contencios administrativ. Prin urmare, art. 5 alin. (4) din OUG nr. 78/2016 care stabileşte că procurorii din cadrul DIICOT pot fi revocaţi în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ nu poate fi considerat neclar sau imprevizibil ori de natură a încălca art. 1 alin. (5) sau art. 21 ori art. 24 din Constituţie şi nu necesită nicio complinire, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă prin raportare atât la critica ce vizează inexistenţa fazei administrativ-jurisdicţionale, cât şi a fazei judiciare în cadrul procedurii de contestare a acestei revocări.
    8. Nu în ultimul rând, autorul excepţiei sugerează iar opinia majoritară susţine că prin inexistenţa unor prevederi referitoare la o eventuală fază administrativ-jurisdicţională se încalcă art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Or, pe de o parte, Constituţia nu impune nicidecum existenţa unei faze administrativ-jurisdicţionale anterioare celei judiciare pentru a se garanta accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, Constituţia obligă la asigurarea unui acces liber la justiţie chiar şi atunci când legiuitorul a prevăzut o astfel de fază administrativ-jurisdicţională (s.n. în ipoteza aplicării unei sancţiuni disciplinare), prin definiţie anterioară celei judiciare. Prin urmare, art. 21 şi art. 24 din Constituţie nu sunt încălcate de art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 care prevede posibilitatea ca procurorii DIICOT să fie revocaţi în cazul „exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ şi le conferă posibilitatea de a contesta în faţa instanţelor de contencios administrativ măsura revocării. Pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele dosarului, reglementările în vigoare oferă celor interesaţi inclusiv posibilitatea parcurgerii unei faze administrativ-jurisdicţionale de vreme ce autorul excepţiei de neconstituţionalitate a parcurs-o şi, deci, el nu poate invoca în prezenta cauză încălcarea drepturilor sale fundamentale la un proces echitabil sau la apărare prin raportare la (in)existenţa unei eventuale faze administrativ-jurisdicţionale în cadrul procedurii de contestare a revocării din funcţia de procuror DIICOT.
    9. Epistemologia - inclusiv a ştiinţelor juridice - ne învaţă că absenţa dovezii unui fenomen nu echivalează cu dovada absenţei sale. Însă existenţa unei dovezi probează realitatea respectivului fenomen. De vreme ce autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat apărări în faţa CSM cu privire la o revocare din funcţia de procuror DIICOT pentru „exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei“ despre care susţine că nu a înţeles ce înseamnă, de vreme ce el a introdus o acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ şi a ajuns în faţa Curţii Constituţionale în cadrul unei contestaţii despre care susţine că nu este prevăzută de lege înseamnă că legiuitorul a reglementat destul de clar noţiunea de „exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor funcţiei“ şi a prevăzut căile procedurale prin care persoana astfel revocată poate contesta măsura, inclusiv in faţa instanţelor judecătoreşti. În atare condiţii apreciem că au fost respectate atât art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii prin prisma clarităţii şi predictibilităţii acesteia, precum şi art. 21 şi art. 24 din Constituţie cu referire la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.
    Pentru toate aceste motive considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 trebuia respinsă ca neîntemeiată, întrucât critica de neconstituţionalitate nu vizează o contradicţie între norme de rang legal şi norme de rang constituţional, ci se solicită completarea legii cu prevederi despre care autorul excepţiei susţine că lipsesc, deşi ele există în cadrul sistemului actelor normative ce vizează statutul profesional al procurorilor DIICOT şi au fost aplicate în cazul său concret.

                    Judecători,
                    dr. Livia Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 384 din 18 iunie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"