Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Ionel Bogdan în Dosarul nr. 38.743/215/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.408D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a comunicat la dosar o cerere de amânare a judecării cauzei în vederea conexării la prezentul dosar a Dosarului Curţii nr. 3.374D/2019, aflat în faza premergătoare şedinţei de dezbateri, şi, totodată, o solicitare de judecare în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, partea Mitică Bogdan a formulat o solicitare de judecare în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu este de acord cu conexarea. Curtea, deliberând, respinge cererea de conexare a Dosarului nr. 3.374D/2019 la Dosarul nr. 1.408D/2018 şi, în consecinţă, respinge cererea de amânare formulată de autorul excepţiei. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a respectat rolul referitor la dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru realizarea obiectivului de unificare a practicii judiciare, fără a adăuga la lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 7 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 38.743/215/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Excepţia a fost ridicată de Ionel Bogdan cu ocazia soluţionării apelurilor formulate, printre alţii, şi de autorul excepţiei împotriva Sentinţei penale nr. 1.440 din 13 aprilie 2018, pronunţată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. 38.743/215/2016, prin care s-a dispus condamnarea, în primă instanţă, a inculpatului, autor al excepţiei, pentru infracţiuni concurente cu infracţiunea pentru care acesta a beneficiat de reducerea reglementată de dispoziţiile criticate. În cauză, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că „în situaţia în care ar fi condamnat, ar putea fi beneficiar al reducerii pedepsei, în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor“, totodată fiind „definitorie, pentru dezlegarea dată motivului de apel nr. 2, privind aplicarea beneficiului denunţului reţinut în cauzele distincte în care se află inculpatul Bogdan Ionel, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Gorj şi Judecătoria Sector 3, toate aceste instanţe apreciind la acel moment că este vorba de fapte concurente, iar tratamentul sancţionator al faptelor concurente nu permite aplicarea unor astfel de circumstanţe“. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, faptul că, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu realizează o simplă şi legală interpretare a textului de lege pus în discuţie, ci adaugă, în mod nepermis, la lege. Deşi legiuitorul nu a făcut, în textul art. 19 din Legea nr. 682/2002, nicio precizare cu privire la situaţia în care autorul denunţului este implicat în mai multe cauze penale distincte, dar concurente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie introduce o nouă teză şi anume aceea că autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta, ci numai în cauza penală determinată. Susţine că deciziile instanţei supreme trebuie să se rezume strict la interpretarea legii, aceasta neputând modifica, completa ori abroga norme cuprinse în lege. Apreciază că, în caz contrar, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece instanţa ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi s-ar manifesta ca o autoritate legiuitoare, în dezacord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (1). Susţine, de asemenea, că, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie creează, pe cale jurisprudenţială, un regim sancţionator diferit pentru infracţiunile concurente, în raport cu dispoziţiile art. 38 din Codul penal, astfel încât se creează posibilitatea unui tratament diferenţiat al denunţătorilor, fără a exista situaţii care să justifice această deosebire. Aşadar, deşi contribuie la furnizarea unor informaţii esenţiale organelor judiciare, martorului îi este aplicat un tratament juridic diferit ca urmare a voinţei organului judiciar, pentru simplul motiv că infracţiunile concurente se judecă separat. Invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015 şi precizează că, în măsura în care reducerea pedepsei s-ar aplica exclusiv pentru cauza penală determinată, având în vedere modul de calcul al pedepsei expus în acestea, beneficiul denunţătorului ar fi unul redus, întrucât reducerea pedepsei aplicate ar fi lipsită de importanţă, astfel încât ar lipsi motivarea sa de a face un denunţ. 8. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, exprimându-şi opinia, apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta priveşte dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018. Prin decizia menţionată, Înalta Curte a stabilit că: „Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.“ Prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 au următorul conţinut: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ 13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat aduce atingere prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi alin. (5) potrivit cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (2) privind legile constituţionale, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (3) potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare. Instituţia reglementată de norma legală are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. 15. Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune. Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea nr. 682/2002. 16. Totodată, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale“, „în timpul urmăririi penale“ sau „în timpul judecăţii“. 17. Prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care nu a comis o infracţiune gravă este neconstituţională“. Anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege. Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale, sfera de incidenţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunţului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale, asupra oricărei infracţiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa. 18. Prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018 - urmare a examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare“ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: „Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.“ 19. În considerentele deciziei sale, precitate, instanţa supremă a identificat două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracţiuni concurente. O primă ipoteză este cea a existenţei unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de martorul autor al unui denunţ conform exigenţelor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. S-a statuat că, în această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de martor şi care fac obiectul urmăririi penale sau judecăţii în cauza respectivă. 20. Instanţa supremă a identificat însă şi o a doua ipoteză, aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise de aceeaşi persoană, aceasta din urmă generând şi problema de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare a făcut obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanşat. 21. În această din urmă ipoteză s-au identificat două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc diferenţiat, în funcţie de particularităţile procedurilor parcurse. 22. O primă subcategorie este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de martorul denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii. În această situaţie, instanţa supremă a reţinut că, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de martorul denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor formate prin disjungere. Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal. S-a mai reţinut că, între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita martorului participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului denunţător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi autorilor lor, având ca finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni comise. În aceste condiţii, date fiind aceste particularităţi, s-a decis că măsura procesuală a disjungerii nu poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă a denunţului şi facilitării realizate de martorul autor al infracţiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de acesta şi cercetate în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, s-a constatat că o atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015. 23. Instanţa supremă a identificat şi o a doua subcategorie, respectiv aceea a cauzelor penale ab initio distincte, având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dar aflate în concurs cu infracţiunile pentru care martorul denunţător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate (situaţie în care se află şi autorul excepţiei din prezenta cauză). În această situaţie, instanţa supremă a decis că efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului. În acest sens, s-a reţinut că raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni. Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului. Un argument al instanţei supreme a constat în interpretarea gramaticală a sintagmei „(...) şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează (...)“ inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Totodată, sa reţinut că prin folosirea conjuncţiei „iar“ se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte. S-a arătat că şi interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. 24. Numai grefat pe o atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de martor, pe de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată (respectiv martorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă. 25. A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate. Totodată, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet independent de conduita martorului denunţător în acele cauze. 26. O atare concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul de individualizare a pedepsei. 27. Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri. A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi asupra pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunţului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat, anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, instanţa supremă a considerat că o atare concluzie este inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă ele au ca obiect infracţiuni concurente. 28. Curtea constată că soluţia şi argumentele Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care o fundamentează, sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. 29. Astfel, Curtea reţine că noul Cod de procedură penală instituie competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, la sesizarea instanţelor de judecată, hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru realizarea obiectivului de unificare a practicii judiciare. Spre deosebire de recursul în interesul legii, care urmăreşte acelaşi scop, hotărârile preliminare nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora. Procedura de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, mecanism asemănător cu cel instituit prin prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la cererea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale cu privire la modul de interpretare a dreptului Uniunii. Obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. 30. Cu privire la competenţa instanţei supreme de a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa de control constituţional a pronunţat deciziile nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, şi nr. 198 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, în care a reţinut că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Curtea a reţinut, totodată, că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea pe fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, obiectul sesizării în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile îl constituie o „chestiune de drept“ de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acest mecanism de unificare a practicii vizând, deopotrivă, o chestiune de drept material ori o chestiune de drept procedural, aşadar dispoziţii de drept material sau procedural înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti. „Chestiunea de drept“ priveşte o problemă de drept a cărei lămurire se solicită şi care se află într-o relaţie de dependenţă cu soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, în sensul ca decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. De altfel, instanţa de control constituţional a observat că, în Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa supremă a motivat că aceasta este „condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. [...] În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde «soluţionarea pe fond a cauzei» având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date“. 31. Potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea reţine însă că efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. 32. În acord cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“, iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Raportat la aceste dispoziţii constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). 33. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, precitată - urmare a examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare“ - prin care a stabilit că: „Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.“ 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionel Bogdan în Dosarul nr. 38.743/215/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
