Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^8 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, excepţie ridicată de Mihai Cătălin Savu în Dosarul nr. 19.659/303/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 70D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Având în vedere scopul pentru care a fost instituit un ordin de protecţie provizoriu şi faptul că acesta este supus controlului unei instanţe judecătoreşti, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 19.659/303/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^8 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mihai Cătălin Savu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva ordinului de protecţie provizoriu. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie trebuie analizată prin raportare la disproporţia faţă de alte prevederi ale Legii nr. 217/2003. Astfel, chiar în cuprinsul dispoziţiilor art. 30 din această lege, se arată că hotărârea prin care se soluţionează cererea de emitere a ordinului de protecţie este supusă numai apelului. Prin inserarea, în cuprinsul aceluiaşi act normativ, a posibilităţii de a ataca exclusiv hotărârea prin care s-a dispus emiterea sau neemiterea ordinului de protecţie propriu-zis se creează o disproporţie între drepturile părţilor cu interese contrare, întrucât soluţia pronunţată pentru emiterea ordinului propriu-zis poate fi atacată, pe când hotărârea pronunţată privitor la ordinul provizoriu rămâne definitivă şi nu mai poate fi pusă în discuţie. Suprimarea căii de atac în cauză, în care se judecă legalitatea emiterii ordinului de protecţie provizoriu, prin acelaşi act normativ prin care se permite atacarea hotărârii primei instanţe în cauza în care se judecă emiterea ordinului de protecţie propriu-zis, arată intenţia legiuitorului de a da o importanţă sporită acestei din urmă cauze, dată fiind perioadă relativ scurtă pentru care este emis ordinul provizoriu, spre deosebire de perioada pentru care poate fi emis un ordin de protecţie propriu-zis. Or, nu se poate permite conturarea unui astfel de principiu fără a se analiza anterior impactul real pe care îl are emiterea chiar şi a unui ordin de protecţie provizoriu. Efectele, consecinţele şi impactul emiterii unui ordin de protecţie nu se cuantifică numai după durata de timp pentru care acesta este în fiinţă, ci şi după alte criterii, respectiv consecinţele pe termen lung asupra carierei, vieţii de familie şi sociale a celui împotriva căruia se instituie, putând avea efecte de restrângere a drepturilor de exercitare a autorităţii părinteşti în viitor ori asupra posibilităţii concrete de obţinere a unui loc de muncă într-un anumit sector de activitate. În acest context, este imperios ca analiza legalităţii emiterii ordinului de protecţie provizoriu să fie făcută cu la fel de mult interes şi să existe aceleaşi pârghii de contestare a deciziei unei instanţe de fond ca şi în situaţia emiterii ordinului de protecţie propriu-zis. Astfel, în raport cu prevederile art. 30 din Legea nr. 217/2003, se creează un dezechilibru vădit între drepturile subiecţilor procesuali implicaţi, până la urmă, în aceeaşi cauză şi se conturează o notă discriminatorie între drepturile procesuale ale celui împotriva căruia se emite ordinul de protecţie provizoriu şi drepturile procedurale ale celui în favoarea căruia s-a emis acesta. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat faptul că în cazul în care persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă, se încalcă dispoziţiile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi sens, principiul egalităţii a fost afirmat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca un principiu general al dreptului european, iar potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul egalităţii nu este compatibil cu tratamentul diferit aplicat unor situaţii comparabile, cu excepţia existenţei unei justificări obiective. 6. Referitor la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, se arată că accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie, art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Acest drept de acces la justiţie trebuie să fie unul efectiv, şi nu doar iluzoriu, iar limitarea dreptului de acces la justiţie poate fi permisă numai în măsura în care nu este atinsă substanţa acestui drept de liber acces la justiţie. În acest sens, se invocă Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lungoci împotriva României, paragrafele 36 şi 39, prin care s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabilă. De asemenea, prin Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, Curtea Constituţională a stabilit că lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. Aceste considerente sunt şi cele pentru care Curtea Constituţională a ales în practica sa recentă să îşi reconsidere jurisprudenţa şi să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului ori să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragrafele 19-21). Se mai susţine că trebuie avută în vedere împrejurarea că procedura de emitere a ordinului de protecţie, chiar şi provizoriu, deşi nu prezintă caracter penal potrivit legii naţionale, are un caracter punitiv, restrictiv de drepturi şi preventiv, vizând asigurarea respectării unui drept important, respectiv acela al respectării integrităţii fizice şi psihice între membrii de familie, astfel încât lipsa unei căi de atac aduce atingere - în substanţa sa - dreptului de acces liber la justiţie, astfel cum este consacrat în art. 21 din Constituţie (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012), precum şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care statuează în mod absolut asupra necesităţii existenţei dublului grad de jurisdicţie în materie penală. În acest sens, dispoziţiile art. 22^1 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 217/2003 arată că existenţa riscului iminent, condiţie necesară pentru emiterea ordinului de protecţie provizoriu, rezultă şi din probele strânse potrivit prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când actele de violenţă domestică fac obiectul cercetării sub aspectul săvârşirii unor fapte care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 199 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. 7. Referitor la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, se susţine că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa recentă, aceste norme constituţionale nu cuprind dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să aibă în vedere să asigure părţilor posibilitatea efectivă, reală, concretă, şi nu iluzorie, de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabilă şi totodată a stabilit că lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, paragraful 16, şi Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 18). Or, prin prevederile art. 22^8 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 - act normativ adoptat după publicarea unei serii de decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-au arătat importanţa şi necesitatea existenţei unui control judecătoresc eficient şi real - se încalcă în mod vădit dispoziţiile constituţionale şi se limitează accesul la exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii date de o instanţă de fond, fără a se ţine cont de cerinţele normelor constituţionale care impun conferirea unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, interpretarea prevederilor art. 129 din Constituţie nu poate fi decât una singură, şi anume aceea că hotărârile judecătoreşti pot fi atacate de părţile interesate şi de Ministerul Public numai în condiţiile legii, însă legea trebuie să asigure existenţa cel puţin a unei căi de atac. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, eliminarea căii de atac împotriva soluţiei pronunţate cu privire la contestaţia împotriva ordinului de protecţie provizoriu şi lipsirea părţii de posibilitatea de a supune controlului judiciar o asemenea soluţie constituie o măsură excesivă ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac. Deşi legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al soluţiei astfel pronunţate, a fost eliminată singura cale de atac existentă în această materie, respectiv apelul. O astfel de soluţie legislativă este disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi nu îşi găseşte justificarea. În plus, dezideratul celerităţii nu se poate realiza cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aşadar, prin consacrarea caracterului definitiv al hotărârii prin care se soluţionează contestaţia împotriva ordinului de protecţie provizoriu şi eliminarea în acest mod a controlului judiciar al soluţiilor pronunţate în această materie se aduce atingere accesului liber la justiţie în substanţa sa, încălcându-se astfel prevederile art. 21 din Constituţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost menţionat în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 22^8 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu următorul cuprins: „Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.“ Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 217/2003 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, articolele fiind renumerotate, art. 22^8 alin. (5) devenind art. 35 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, cu acelaşi conţinut normativ, astfel încât acesta constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea urmează să se pronunţe. 13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 privind accesul la instanţele judecătoreşti din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 14 pct. 1 privind accesul la justiţie din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că textul de lege criticat face parte din capitolul IV - Ordinul de protecţie provizoriu din Legea nr. 217/2013 şi prevede că hotărârea prin care se soluţionează contestaţia împotriva ordinului de protecţie provizoriu este definitivă. Pornind de la scopul instituirii unui ordin de protecţie provizoriu, şi anume diminuarea riscului iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violenţă domestică [scop precizat în art. 28 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], legiuitorul a reglementat procedura emiterii ordinului de protecţie provizoriu, stabilind în secţiunea 1 a capitolului IV din Legea nr. 217/2003 competenţa şi condiţiile de fond pentru emitere, în secţiunea 2 reguli privind verificarea sesizărilor privind violenţa domestică, în secţiunea 3 condiţii de formă pentru emiterea ordinului de protecţie provizoriu, în secţiunea 4 măsuri de protecţie ce se pot dispune prin ordinul de protecţie provizoriu, în scopul diminuării riscului constatat, în secţiunea 5 norme privind punerea în aplicare a ordinului de protecţie provizoriu, în secţiunea 6 reguli privind confirmarea şi contestarea ordinului de protecţie provizoriu. Astfel, prin ordinul de protecţie provizoriu se dispun, pentru o perioadă de 5 zile, una sau mai multe măsuri de protecţie, apte să contribuie la diminuarea riscului iminent constatat, dintre următoarele obligaţii sau interdicţii: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa comună, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor în locuinţa comună; c) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; d) obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere; e) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute. Ordinul de protecţie provizoriu se comunică agresorului şi victimei, iar obligaţiile şi interdicţiile dispuse împotriva agresorilor prin ordinele de protecţie provizorii devin obligatorii imediat după emiterea acestora, fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen. 15. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 217/2003, ordinul de protecţie provizoriu se emite de poliţist şi se înaintează de către unitatea de poliţie din care face parte poliţistul care l-a emis, pentru confirmare, parchetului de pe lângă judecătoria competentă în a cărei rază teritorială a fost emis, în termen de 24 de ore de la data emiterii. Procurorul decide cu privire la necesitatea menţinerii măsurilor de protecţie dispuse de organul de poliţie în termen de 48 de ore de la emiterea ordinului de protecţie provizoriu, fiind posibile două ipoteze: 1. procurorul confirmă necesitatea menţinerii măsurilor de protecţie dispuse de poliţist prin ordinul de protecţie provizoriu şi înaintează imediat ordinul de protecţie provizoriu, însoţit de documentele care au stat la baza emiterii şi confirmării acestuia, judecătoriei competente, însoţit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecţie (situaţie în care durata iniţială pentru care a fost dispus se prelungeşte, de drept, cu durata necesară îndeplinirii procedurii judiciare de emitere a ordinului de protecţie, cu informarea agresorului despre acest fapt); 2. în cazul în care constată că nu mai este necesară menţinerea măsurilor de protecţie dispuse, procurorul poate dispune motivat încetarea măsurilor de protecţie, cu menţionarea momentului de la care acestea încetează. Procurorul comunică acest lucru de îndată unităţii de poliţie care a înaintat ordinul de protecţie provizoriu, care ia măsuri pentru informarea imediată a persoanelor ce făceau obiectul acestuia. 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit de lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului de protecţie provizoriu, susţinând că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie trebuie analizată prin raportare la disproporţia faţă de prevederile Legii nr. 217/2003 referitoare la ordinul de protecţie, întrucât soluţia pronunţată pentru emiterea ordinului propriu-zis poate fi atacată, pe când hotărârea pronunţată privitor la ordinul provizoriu rămâne definitivă. 17. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, spre deosebire de ordinul de protecţie provizoriu, care este emis de poliţist pentru o durată de 5 zile şi este confirmat de procuror, ordinul de protecţie se emite de către instanţa judecătorească pentru o durată de maximum 6 luni. Astfel, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre obligaţiile sau interdicţiile prevăzute de lege. Totodată, sub aspectul posibilităţii de atacare la instanţa judecătorească a actelor prin care s-a dispus atât ordinul de protecţie provizoriu, cât şi ordinul de protecţie, nu există diferenţe între persoanele împotriva cărora s-au emis aceste ordine de protecţie, deoarece, pe de o parte, ordinul de protecţie provizoriu poate fi contestat la instanţa de judecată competentă, hotărârea fiind definitivă, iar, pe de altă parte, hotărârea judecătorească prin care se soluţionează cererea de emitere a ordinului de protecţie este supusă numai apelului, în termen de 3 zile. 18. Aşadar, Curtea constată că atât în cazul ordinului de protecţie provizoriu (care este emis de poliţist), cât şi în cel al ordinului de protecţie (care este emis de instanţa de judecată), legiuitorul a prevăzut o singură cale de atac la instanţa judecătorească, având în vedere situaţia premisă a emiterii unui ordin de protecţie provizoriu, şi anume existenţa un risc iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violenţă domestică. 19. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 21 din Constituţie, prin imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept care este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a se supune judecăţii unei instanţe naţionale. Curtea a mai reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 389 din 16 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 24 octombrie 2003,Decizia nr. 634 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 22 august 2007, Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). 20. Or, Curtea constată că textul de lege criticat prevede că persoana interesată are posibilitatea de a formula contestaţie la instanţa judecătorească împotriva ordinului de protecţie provizoriu, beneficiind, astfel, pe tot parcursul acestei proceduri, de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi accesului liber la justiţie. 21. Referitor la critica raportată la art. 129 din Constituţie, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, Curtea a stabilit că această normă din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti (a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 510 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 21 mai 2010, Decizia nr. 1.341 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 3 decembrie 2010, şi Decizia nr. 246 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 aprilie 2012). Totodată, Curtea a reţinut că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte din Legea fundamentală (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). 22. Or, în cauza de faţă, Curtea constată că, prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestaţiei - împotriva ordinelor de protecţie provizorii, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi 129 din Constituţie, de vreme ce partea interesată beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil, a dreptului la apărare şi a dreptului la folosirea căilor de atac. 23. Referitor la aplicarea considerentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, precitată, invocate de autoarea excepţiei, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în primă instanţă aduce atingere art. 129 din Constituţie raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil, se observă că aceste susţineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele invocate nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice. 24. Referitor la invocarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituţională, se reţine că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă. Astfel, problema de drept constituţional soluţionată de Curte prin acea decizie vizează încălcarea egalităţii juridice a cetăţenilor în accesul la calea extraordinară de atac a recursului prin impunerea de către legiuitor a unui prag valoric al cererii evaluabile în bani. Aşa cum a constatat Curtea la paragraful 28 al respectivei decizii, legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac a recursului, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi raţional. Aşadar, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în cauza de faţă, reglementarea criticată vizează lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează contestaţia privind ordinul de protecţie provizoriu, iar nu posibilitatea de a exercita recurs în funcţie de valoarea pretenţiei cererii. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Cătălin Savu în Dosarul nr. 19.659/303/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iulie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
