Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 382 din 28 mai 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 382 din 28 mai 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 566 din 10 iulie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, excepţie ridicată de Ambasada Republicii Austria în România în Dosarul nr. 12.213/301/2008* al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.117D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 23 aprilie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Sorin Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul prevederilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru 28 mai 2019, dată când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 12.213/301/2008*, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ambasada Republicii Austria în România cu ocazia soluţionării unei cauze civile având ca obiect obligaţia de a face.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, sunt contrare dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, întrucât prevăd că bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale, dizolvate de drept, sunt considerate ca fiind abandonate. Arată că, pe lângă măsura sancţionării societăţii prin dizolvare, în urma omisiunii de a preschimba certificatele menţionate în Legea nr. 359/2004, sunt sancţionaţi şi acţionarii, printr-o veritabilă naţionalizare a bunurilor aflate în patrimoniul societăţii, bunuri care, în mod normal, ar fi trebuit să treacă în proprietatea acţionarilor la momentul dizolvării companiei.
    5. Autoarea excepţiei consideră, de asemenea, că trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparţinând altor persoane juridice private, ca măsură sancţionatorie pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale ce revenea societăţii comerciale, ce a fost oricum sancţionată cu dizolvarea de drept, echivalează cu o confiscare, contrară exigenţelor constituţionale stabilite prin art. 44 din Constituţie.
    6. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă arată că „pentru a evita o antepronunţare şi o analiză a dispoziţiilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, care sunt în strânsă legătură cu fondul cauzei, instanţa nu va aprecia asupra constituţionalităţii/neconstituţionalităţii acestor dispoziţii“.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că prin Legea nr. 359/2004 legiuitorul a urmărit să protejeze participanţii la operaţiunile comerciale prin stabilirea regimului juridic al certificatului de înregistrare, respectiv acela de dovadă atât a înregistrării în Registrului Comerţului, cât şi din punct de vedere fiscal. Aşa fiind, în vederea asigurării conformării tuturor operatorilor economici la noile exigenţe impuse de Legea nr. 359/2004 s-a instituit obligaţia pentru persoanele juridice care nu au preschimbat certificatul de înmatriculare şi cel de înregistrare fiscală de a solicita într-un anumit interval preschimbarea acestora cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare, legiuitorul instituind, totodată, şi sancţiunea în caz de neconformare, respectiv dizolvarea de drept a persoanelor juridice, având ca efect pierderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
    9. Raportat la sancţiunea menţionată, legiuitorul a prevăzut şi remediile procedurale prin care reprezentantul legal şi orice altă persoană interesată pot contesta şi obţine înlăturarea sancţiunii. Or, în lipsa unor diligenţe manifestate în cadrul procedurii menţionate mai sus, legiuitorul a stabilit ca persoana juridică să fie radiată din oficiu, iar bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului să fie considerate bunuri abandonate. Guvernul consideră că această calificare a bunurilor ca fiind abandonate decurge din faptul că pe întreg parcursul etapelor procedurii prevăzute de lege reprezentantul legal şi persoanele interesate rămân în pasivitate, nemanifestând nici intenţia de a menţine persoana juridică şi nici de a emite pretenţii asupra bunurilor din patrimoniul acesteia, acceptând implicit calificarea bunurilor ce alcătuiesc patrimoniul persoanei juridice drept bunuri abandonate.
    10. Pe de altă parte, Guvernul arată că persoana juridică este un subiect de sine stătător, cu patrimoniu distinct de cel al asociaţilor, astfel că, raportat la sancţiune şi la nemanifestarea interesului faţă de persoana juridică şi, implicit, faţă de patrimoniului acesteia, legiuitorul a optat pentru soluţia considerării bunurilor ca fiind abandonate. Or, în lipsa reglementării unei vocaţii pentru asociaţi cu privire la bunurile persoanei juridice radiate din oficiu, nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului de proprietate al asociaţilor, întrucât acest drept nu este dobândit/constituit.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 septembrie 2004, prevederi criticate în forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006 pentru modificarea art. 31 din Legea nr. 359/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 22 septembrie 2006, şi care prevedeau că „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. (5) şi (6), se consideră bunuri abandonate“.
    14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi de lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la situaţia de fapt din speţă, Curtea reţine că la data de 4 decembrie 1998, între părţile litigiului (Societatea Comercială Rom Gaming - S.A. şi Ambasada Republicii Austria în România) a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil - clădire, aceasta urmând a avea destinaţia de sediu al Secţiei consulare a Ambasadei Republicii Austria în România. Întrucât la data perfectării actului de vânzare-cumpărare, legislaţia română nu permitea ca persoanele fizice sau juridice străine să deţină terenuri în România, părţile contractuale au statuat, în mod convenţional, că „în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 435 mp, proprietatea vânzătoarei (Societatea Comercială Rom Gaming - S.A.), aferent construcţiei vândute, Ambasada Republicii Austria dobândeşte, prin prezentul act, întreg dreptul de folosinţă asupra acestui teren, pe toată existenţa construcţiei, nefiind posibilă transferarea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea Ambasadei Republicii Austria în România conform legislaţiei actuale“. De asemenea, părţile au stabilit, prin acelaşi contract de vânzare-cumpărare, că Societatea Comercială Rom Gaming - S.A., în momentul în care dispoziţiile legale româneşti vor permite, se obligă să transfere dreptul de proprietate asupra terenului aferent Ambasadei Republicii Austria în România în baza unui act bilateral, obligându-se, totodată, ca pe toată perioada dreptului de folosinţă să nu înstrăineze terenul unei alte persoane fizice sau juridice, decât cu consimţământul Ambasadei Republicii Austria în România şi să nu constituie vreo sarcină sau ipotecă asupra acestuia.
    16. Ca urmare a radierii din registrul comerţului a Societăţii Comerciale Rom Gaming - S.A., în temeiul art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, terenul în litigiu a intrat în proprietatea privată a statului român în anul 2006, fiind, ulterior, urmată procedura prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În acest context, statul român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, a precizat faptul că reclamanta, Ambasada Republicii Austria în România, nu poate solicita obligarea sa la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în litigiu, statul român nefiind ţinut să respecte clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1998 între Societatea Comercială Rom Gaming - S.A. şi Ambasada Republicii Austria în România, deoarece statul român nu a obţinut dreptul de proprietate asupra terenului pe cale convenţională, ci pe cale legală, astfel încât nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al Societăţii Comerciale Rom Gaming - S.A. în relaţia contractuală a acestei societăţi cu reclamanta. A arătat, totodată, faptul că dreptul de proprietate al statului român asupra terenului menţionat a fost intabulat fără a fi grevat de vreo sarcină, iar în cartea funciară a fost înscrisă o menţiune cu privire la existenţa Contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 6.211 din 4 decembrie 1998, deoarece terenul în cauză este aferent construcţiei pe care se află proprietatea Secţiei consulare a Ambasadei Republicii Austria în România. Sa subliniat că statul român poate înstrăina în mod legal terenul în cauză exclusiv pe calea procedurii prevăzute la art. 22 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 731/2007, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi potrivit cărora „Bunurile imobile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică numai prin licitaţie publică“. Această procedură, de altfel, a fost parcursă, întrucât, potrivit Procesului-verbal de desfăşurare din 27 septembrie 2016, precum şi Anunţului din 30 ianuarie 2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Serviciul valorificare bunuri confiscate a organizat licitaţie publică cu strigare pentru terenul intravilan în suprafaţă totală de 435 mp, situat în Bucureşti, sectorul 2, strada Vasile Lascăr nr. 51, în data de 9 februarie 2017, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 şi ale Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 731/2007.
    17. În ceea ce priveşte derularea cadrului procesual civil în speţă, Curtea reţine că prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, reclamanta Ambasada Republicii Austria în România a solicitat obligarea pârâtei Societatea Comercială Rom Gaming - S.A. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului situat în Bucureşti, strada Vasile Lascăr nr. 51, teren care este proprietatea pârâtei şi pe care se găseşte sediul Secţiei consulare a Ambasadei Republicii Austria în România. Prin Sentinţa civilă nr. 3.097 din 26 februarie 2010, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea ca fiind formulată de reclamantă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca urmare a radierii de drept a Societăţii Comerciale Rom Gaming - S.A., radiere dispusă prin Încheierea nr. 23.339 din 8 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 1.061A din 14 decembrie 2011, prin care a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 3.097 din 26 februarie 2010, iar prin Decizia civilă nr. 400 din 10 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul, a modificat decizia recurată, a admis apelul, a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 3.097 din 26 februarie 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. În faza rejudecării, la data de 15 decembrie 2016, reclamanta, Ambasada Republicii Austria în România, şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a proprietarului tabular statul român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, având în vedere că pe parcursul judecării cauzei a intervenit schimbarea proprietarului terenului, fiind înscris în Cartea funciară, la data de 13 ianuarie 2014, dreptul de proprietate al statului român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice. Prin Sentinţa civilă nr. 10.333 din 28 septembrie 2017, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti admite acţiunea modificată de reclamanta Ambasada Republicii Austria în România şi constată intervenită între reclamantă, în calitate de cumpărătoare, şi pârâtul statul român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în calitate de vânzător, vânzarea-cumpărarea dreptului de proprietate privată asupra terenului, hotărâre ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei hotărâri, statul român formulează apel în contradictoriu cu Ambasada Republicii Austria în România, context în care Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 1.294A din 13 aprilie 2018, prin care respinge apelul formulat. Împotriva deciziei mai sus menţionate, statul român formulează recurs, respins însă, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţă ce pronunţă Decizia civilă nr. 21 din 16 ianuarie 2019.
    18. Cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea subliniază că acest aspect procedural presupune, printre altele, şi îndeplinirea cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională, şi să justifice un interes legitim. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din cadrul procesului, ceea ce presupune existenţa unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză. Astfel, din interpretarea raţională a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre legile a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Iar această concluzie se sprijină inclusiv pe interesul pe care justiţiabilul îl are în promovarea unei asemenea cereri.
    19. Curtea constată că, în speţă, Ambasada Republicii Austria în România justifică un interes legitim prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta invocând contrarietatea cu Legea fundamentală a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, pe care le consideră a reprezenta o ingerinţă în dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului imobil aflat în litigiu. Curtea reţine că autoarea excepţiei este beneficiara unei promisiuni de vânzare din partea Societăţii Comerciale Rom Gaming - S.A., care s-a obligat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 4 decembrie 1998 să transfere dreptul de proprietate asupra terenului aferent Ambasadei Republicii Austria în România, obligându-se, totodată, ca pe toată perioada dreptului de folosinţă să nu înstrăineze terenul unei alte persoane fizice sau juridice, decât cu consimţământul Ambasadei Republicii Austria în România, şi să nu constituie vreo sarcină sau ipotecă asupra acestuia.
    20. În jurisprudenţa sa, exemplu fiind Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că promisiunea de vânzare constituie o obligaţie de a face care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. Astfel, beneficiarul unei promisiuni neexecutate de vânzare este titularul unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei de a vinde asumate de promitent în temeiul antecontractului. Prin decizia precitată, Curtea nu a negat protecţia constituţională de care se bucură un bun, respectiv un drept de creanţă, în temeiul art. 44 din Constituţie. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 94 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004, Curtea a reţinut că „în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (exemplu fiind Decizia nr. 70/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza «Ex-Regele şi alţii împotriva Greciei», 2000, sau cauza «Beyeler împotriva Italiei», 2000), drepturile de creanţă, ca element al patrimoniului persoanei, sunt asimilate dreptului de proprietate şi, independent de această asimilare, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, creanţele asupra statului sunt garantate, Curtea reţine pertinenţa invocării prevederilor constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate“. Prin urmare, pentru considerentele mai sus expuse, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în precedent, s-a mai pronunţat asupra unor prevederi ale Legii nr. 359/2004, exemplu fiind, în acest sens, Decizia nr. 12 din 10 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 14 februarie 2006, reţinând că prin acest act normativ „se instituie procedura de înmatriculare în registrul comerţului şi de înregistrare fiscală a comercianţilor, cărora li se eliberează certificatul de înregistrare ce cuprinde şi codul unic de înregistrare. Acest din urmă document atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal. Legea mai prevede că vechile forme de certificate de înmatriculare şi de înregistrare fiscală trebuie preschimbate până la un anumit termen, sub sancţiunea dizolvării de drept a persoanei juridice, constatată prin încheierea judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului“.
    22. De asemenea, prin Decizia nr. 28 din 19 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 27 februarie 2006, Curtea a subliniat că reglementarea instituită prin Legea nr. 359/2004 reprezintă voinţa legiuitorului care a înţeles să introducă noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare în scopul fluidizării şi simplificării procedurilor în acest domeniu, precum şi în vederea asigurării transparenţei în mediul de afaceri. Curtea a constatat că dizolvarea de drept a persoanelor juridice care nu au efectuat preschimbarea certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare nu încalcă în niciun fel principiul garantării dreptului de proprietate consacrat prin art. 44 alin. (1),(2) şi (3) din Constituţie. Dizolvarea de drept a unor persoane juridice, în anumite condiţii, nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate, ci o situaţie juridică inerentă existenţei şi funcţionării acestora, dar şi o consecinţă firească a mecanismelor economiei de piaţă, situaţie în care dreptul de proprietate al asociaţilor nu este pus în discuţie şi nici vătămat. Curtea a mai reţinut că în procesul de lichidare fiecare dintre asociaţi are posibilitatea şi mijloacele legale de a-şi apăra drepturile şi interesele, inclusiv dreptul de proprietate.
    23. Curtea reţine că în contextul procedurii reglementate de capitolul V din Legea nr. 359/2004, intitulat „Preschimbarea certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală“, legiuitorul a prevăzut faptul că până la data de 31 decembrie 2004, persoanele juridice care, până la data intrării în vigoare a acestei legi, nu au preschimbat certificatul de înmatriculare şi cel de înregistrare fiscală aveau obligaţia de a solicita la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în a cărui rază au sediul social sau secundar preschimbarea acestora cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare. Neefectuarea preschimbării certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare până la acest termen atrage dizolvarea de drept a persoanelor juridice. Constatarea dizolvării de drept se face prin încheierea judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, încheiere care se înregistrează în registrul comerţului şi se comunică concomitent persoanei juridice la sediul social, Ministerului Finanţelor Publice, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pe cale electronică şi se publică concomitent pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, precum şi la sediul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal. Potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 359/2004, radierea persoanei juridice intervine dacă, urmare a constatării, prin încheiere a judecătorului delegat, a dizolvării de drept a societăţii comerciale, persoana juridică intră în lichidare, iar în lipsa unui reprezentant legal al acesteia sau în lipsa desemnării unui lichidator, la cererea oricărei persoane interesate, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului solicită radierea persoanei juridice din registrul comerţului, prin încheiere a judecătorului delegat.
    24. Prin Decizia nr. 171 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 19 martie 2008, Curtea a constatat că radierea reprezintă sancţiunea determinată de nerespectarea prevederilor legale referitoare la preschimbarea certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală şi constituie ultima etapă din cadrul unei proceduri specifice, deschise, caracterizate prin contradictorialitate şi existenţa unor termene rezonabile înăuntrul cărora persoana juridică în cauză, precum şi orice persoană interesată pot exercita dreptul de a ataca cu recurs încheierea de constatare a dizolvării de drept, astfel cum prevede art. 31 alin. (1) din Legea nr. 359/2004. Ca urmare a neexercitării acestui drept în termenul legal, deci a pasivităţii persoanei juridice, precum şi din cauza inexistenţei unui reprezentant legal al acesteia sau a neindicării de către reprezentantul legal a unui lichidator într-un termen de 6 luni, timp în care nicio persoană interesată nu a depus, de altfel, o cerere în acest sens, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în virtutea atribuţiilor sale specifice de organ specializat în înregistrarea, în general, a oricărei menţiuni cu privire la desfăşurarea activităţii persoanelor juridice, va solicita radierea respectivei societăţi comerciale. Curtea a reţinut că este firesc ca în desfăşurarea activităţii economice, care reprezintă de altfel scopul constituirii sale, persoana juridică să adopte o conduită activă şi diligentă, în deplină cunoştinţă a reglementărilor specifice aplicabile în materie, astfel încât neglijenţa sau pasivitatea sa îndelungată nu poate fi privită ca un aspect de neconstituţionalitate a textelor legale criticate.
    25. În ceea ce priveşte textul de lege care face obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. (5) şi (6), se consideră bunuri abandonate“. Prin criticile formulate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că pe lângă măsura sancţionării societăţii prin dizolvare, în urma omisiunii de a preschimba certificatele menţionate în Legea nr. 359/2004, sunt sancţionaţi şi acţionarii, printr-o veritabilă naţionalizare a bunurilor aflate în patrimoniul societăţii, bunuri care, în mod normal, ar fi trebuit să treacă în proprietatea acţionarilor la momentul dizolvării companiei. Mai mult, trecerea în proprietatea privată a statului a unor bunuri aparţinând altor persoane juridice private, ca măsură sancţionatorie pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale ce revenea societăţii comerciale, ce a fost oricum sancţionată cu dizolvarea de drept, echivalează cu o confiscare, contrară exigenţelor constituţionale stabilite prin art. 44 din Constituţie.
    26. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
    "Potrivit Legii nr. 359/2004, neefectuarea preschimbării certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare, până la data de 31 decembrie 2004, a atras dizolvarea de drept a persoanelor juridice. Potrivit art. 233 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege. Aceasta este şi situaţia reglementată prin art. 31 din Legea nr. 359/2004, fiind vorba despre o dizolvare de drept a persoanei juridice, o situaţie în care societatea nu a mai parcurs etapa lichidării, dar în care legiuitorul a considerat ca fiind de interes public acordarea posibilităţii efectuării unei radieri a societăţii comerciale, chiar dacă nu a fost realizată lichidarea patrimoniului acesteia. Fiind vorba despre o radiere fără lichidare, patrimoniul persoanei juridice subzistă, astfel încât nu poate fi vorba despre bunuri rămase (de reliquat sau produs net al lichidării), astfel cum prevede art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004. Câtă vreme nu a avut loc lichidarea, din punct de vedere juridic există un patrimoniu, care nu rămâne decât să fie transmis, de la data radierii, asociaţilor respectivei persoane juridice, deopotrivă drepturi (activ) şi obligaţii (pasiv), fiecăruia proporţional cu cota sa de participare la capitalul social al persoanei juridice radiate."

    27. Curtea reţine că regimul juridic de bunuri abandonate conferit bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului este, în concepţia legiuitorului, consecinţa pasivităţii persoanei juridice în îndeplinirea unor obligaţii ce îi reveneau pe parcursul derulării procedurii prevăzute de Legea nr. 359/2004. Sancţiunea instituită de legiuitor pentru neefectuarea preschimbării certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare este dizolvarea de drept a persoanei juridice, iar ulterior, în lipsa unor diligenţe manifestate de persoana juridică în cadrul procedurii judiciare specializate, în care au fost prevăzute remediile procedurale prin care se putea obţine înlăturarea acestei sancţiuni, legiuitorul a stabilit ca persoana juridică să fie radiată, din oficiu, din registrul comerţului, iar bunurile rămase în patrimoniul acesteia să fie considerate bunuri abandonate.
    28. În acest context, Curtea reţine că exigenţa cu care legiuitorul reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale se datorează implicaţiilor profunde produse de prezenţa societăţii comerciale în mediul economic, ca principal vector al vieţii comerciale. Această rigoare se justifică cu atât mai mult în situaţia dispariţiei subiectului de drept care este societate comercială. Acoperirea obligaţiilor societăţii comerciale, disoluţia patrimoniului acesteia, distribuţia între asociaţi a rezultatelor lichidării şi încetarea personalităţii juridice, moment care constituie punctul final al existenţei societăţii comerciale, nu se pot produce la voia întâmplării, întrucât ele reprezintă operaţiuni juridice care interesează nu numai pe asociaţi, ci şi pe terţi, în calitate de creditori ai societăţii. Întradevăr, persoana juridică trebuie să adopte o conduită activă şi diligentă, în deplină cunoştinţă cu reglementările specifice aplicabile în materie, conduită firească pentru desfăşurarea activităţii sale economice, însă legiuitorul nu poate converti neglijenţa sau pasivitatea persoanei juridice într-o sancţiune disproporţionată, de natură a afecta iremediabil dreptul de proprietate al acesteia.
    29. În speţă, problema care se impune a fi analizată, din punct de vedere al constituţionalităţii măsurii reglementate prin actul normativ criticat, este aceea a încălcării dreptului de proprietate privată al persoanei juridice şi, respectiv, al asociaţilor acesteia.
    30. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea în sens Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, Curtea subliniază că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014).
    31. De asemenea, Curtea învederează faptul că, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014). Or, în cazul de faţă, Curtea constată că prin încadrarea bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului ca bunuri abandonate şi trecerea acestora în proprietatea privată a statului, legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate, întrucât, prin efectul prevederilor de lege criticate, se produce un dezechilibru între interesul statului şi cel al persoanei juridice, în defavoarea acesteia din urmă.
    32. În prezenta cauză, Curtea apreciază că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim, şi anume acela de a responsabiliza, disciplina şi totodată de a sancţiona persoana juridică/societatea comercială pentru nerespectarea dispoziţiilor legale care instituiau obligaţia de preschimbare a certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală, o primă consecinţă fiind dizolvarea de drept, iar ulterior, ca urmare a pasivităţii şi lipsei de diligenţă a acesteia, radierea din registrul comerţului. Curtea constată, însă, că opţiunea legiuitorului de a califica bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice ca fiind bunuri abandonate nu este o măsură necesară atingerii scopului menţionat, ci, dimpotrivă, reprezintă o măsură disproporţionată care depăşeşte cadrul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate privată. Curtea apreciază că scopul urmărit de legiuitor putea fi atins prin atribuirea asociaţilor/acţionarilor societăţii dizolvate a bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în acest sens, fiind, de altfel, şi prevederile art. 237 alin. (13) din Legea societăţilor nr. 31/1990, potrivit cărora „Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului, în condiţiile alin. (8)-(10), le revin acţionarilor/asociaţilor“. În acest context, Curtea reţine că de vreme ce scopul legiuitorului, constând în sancţionarea persoanei juridice pentru nerespectarea reglementărilor specifice aplicabile în sfera activităţii sale economice, putea fi atins prin modalitatea mai sus menţionată, măsura trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului este una excesivă, ducând la ruperea justului echilibru care trebuie să existe între drepturile şi interesele în concurs, respectiv interesul statului de lua măsurile necesare în vederea fluidizării şi simplificării procedurilor, precum şi a asigurării transparenţei în mediul de afaceri, deci a desfăşurării în condiţii optime a activităţii economice, pe de o parte, şi dreptul de proprietate al persoanei juridice, pe de altă parte.
    33. Totodată, Curtea apreciază că reglementarea de lege criticată este nejustificată şi prin prisma faptului că sancţiunea aplicată persoanei juridice se răsfrânge, implicit, şi asupra asociaţilor societăţii dizolvate şi, ulterior, radiate din registrul comerţului. Din această perspectivă, Curtea constată că prevederile criticate în speţă au fost modificate ulterior prin art. I din Legea nr. 360/2006 pentru modificarea art. 31 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acesteia, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 22 septembrie 2006, astfel încât, în prezent, art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 prevede că „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. (5), revin asociaţilor.“, legiuitorul eliminând astfel o soluţie legislativă abuzivă.
    34. Aşa fiind, Curtea constată că atribuirea regimului de bunuri abandonate ca sancţiune pentru lipsa de diligenţă a persoanei juridice reprezintă o măsură care depăşeşte limitele a ceea ce este necesar pentru atingerea scopului avut în vedere, iar măsura legislativă adoptată de legiuitor este una de natură a deturna scopul pe care acesta şi-a propus să-l realizeze, respectiv responsabilizarea/disciplinarea persoanei juridice. Nu se mai poate vorbi deci despre un scop legitim, ci se pune problema îmbogăţirii fără justă cauză a statului, această măsură nefiind motivată de interesul sau de utilitatea publică, ci echivalează cu o confiscare a patrimoniului persoanei juridice, consecinţa fiind suprimarea dreptului de proprietate al persoanei juridice şi, implicit, al asociaţilor acesteia.
    35. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, statul are nu doar obligaţia negativă de a nu adopta măsuri care să afecteze proprietatea, ci şi obligaţia pozitivă, de a asigura, cu alte cuvinte, de a garanta dreptul de proprietate privată. Prin urmare, textul constituţional al art. 44 determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativă de stabilire a unei condiţii excesive, în sensul de a împiedica titularul dreptului de proprietate de a se bucura de plenitudinea dreptului său, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigura valorificarea acestui drept şi de a proteja titularul dreptului de proprietate. În prezenta cauză, Curtea constată că, din contră, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, fiind afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate, măsura legislativă criticată neputând fi calificată ca fiind conformă cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie.
    36. Curtea observă, de altfel, că aşa cum reiese din Expunerea de motive a Legii nr. 359/2004, iniţiatorii subliniau faptul că legislaţia actuală conţine o serie de prevederi care conduc spre dizolvarea persoanei juridice şi radierea acesteia din registrul comerţului fără parcurgerea etapei de lichidare, iar prin eliminarea etapei lichidării se împiedică inventarierea creanţelor faţă de creditorii privilegiaţi şi, totodată, nu se mai permite derularea procedurilor de urmărire a realizării creanţelor şi protejarea terţilor care au calitatea de creditori ai persoanelor juridice. Or, prin prevederile de lege criticate care calificau bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice ca fiind bunuri abandonate şi preluarea acestora de către stat, legiuitorul s-a dezis tocmai de unul dintre aceste deziderate avute în vedere la emiterea acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât în actul de legiferare s-a avut în vedere şi armonizarea legislaţiei din România cu reglementările Uniunii Europene în acest domeniu.
    37. Aşa fiind, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, este contrară exigenţelor constituţionale stabilite prin art. 44 din Legea fundamentală.
    38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ambasada Republicii Austria în România în Dosarul nr. 12.213/301/2008* al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, forma anterioară modificării prin Legea nr. 360/2006, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 28 mai 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ingrid Alina Tudora


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 382 din 28 mai 2019, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice trebuia respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu cauza, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).
    De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea în acest sens Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
    Analizând din această perspectivă excepţia de neconstituţionalitate, reţinem că, în fapt, la data de 4 decembrie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între
    Societatea Comercială Rom Gaming - S.A. din Bucureşti, în calitate de vânzătoare, şi Ambasada Republicii Austria în România, în calitate de cumpărătoare, având ca obiect dreptul de proprietate asupra unui imobil-construcţie situat în Bucureşti. În cuprinsul contractului s-a menţionat faptul că, în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, se creează un drept de folosinţă asupra acestuia, pe toată durata existenţei construcţiei, nefiind posibilă transmiterea dreptului de proprietate, în temeiul legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului, ce nu permitea persoanelor fizice sau juridice străine să deţină terenuri în România. Prin acelaşi contract, părţile au stipulat că se obligă să încheie în viitor, în momentul când legislaţia românească o va permite, un act bilateral prin care să transfere dreptul de proprietate asupra terenului.
    Prin cererea introductivă de instanţă, la data de 8 octombrie 2008, reclamanta Ambasada Republicii Austria în România a chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială Rom Gaming - S.A. din Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului în cauză. Ca urmare a radierii de drept a societăţii comerciale vânzătoare din evidenţele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în temeiul art. 31 alin. (5) din Legea nr. 359/2004, prin Încheierea nr. 23.339 din 8 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a chemat în judecată persoanele fizice - asociaţi ai societăţii comerciale supusă dizolvării. Prin Sentinţa civilă nr. 3.097 din 26 februarie 2010, Judecătoria Sectorului 3 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea reclamantei în consecinţă, dat fiind faptul că imobilul în cauză nu se mai găsea în patrimoniul asociaţiilor, fiind intrat în proprietatea statului, în temeiul art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, forma în vigoare la data pronunţării încheierii de radiere, textul de lege criticat în prezenta cauză, potrivit căruia „Bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului (...) se consideră bunuri abandonate“. Prin Decizia civilă nr. 1.061A din 14 decembrie 2011 apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar prin Decizia civilă nr. 400 din 10 martie 2014 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a modificat decizia recurată şi a admis apelul formulat, desfiinţând sentinţa instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
    În acest al doilea ciclu procesual, la data de 15 decembrie 2016, reclamanta Ambasada Republicii Austria în România a depus o cerere de modificare a acţiunii, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a Statului român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, având în vedere că faptul că a intervenit schimbarea proprietarului terenului ce face obiectul acţiunii. Astfel, în temeiul textului de lege criticat pentru neconstituţionalitate în prezenta cauză, bunurile existente în patrimoniul societăţii au fost considerate bunuri abandonate şi au intrat de drept în proprietatea statului. În consecinţă, dreptul de proprietate dobândit ope legis a fost înscris în cartea funciară fără a fi grevat de sarcini, fiind înscrisă doar menţiunea cu privire la existenţa contractului de vânzare-cumpărare din anul 1998, terenul în cauză fiind aferent unei construcţii ce nu se afla în proprietatea statului, noul proprietar tabular al terenului.
    Având în vedere aspectele relevate, reţinem că, în primul ciclu procesual, în care acţiunea era îndreptată împotriva societăţii comerciale, exista un interes concret al declarării neconstituţionalităţii normei legale în temeiul căreia terenul în litigiu ieşea din patrimoniul societăţii comerciale pârâte. Însă, având în vedere modificarea cadrului procesual pasiv, în care societatea comercială, debitoare convenţională a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, nu mai are calitate de pârât, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este lipsită de relevanţă practică.
    Astfel, constatarea neconstituţionalităţii prevederilor textului de lege criticat echivalează cu desfiinţarea titlului de proprietate al statului, noul proprietar tabular, astfel încât se pune întrebarea cum ar mai fi posibilă îndeplinirea obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în condiţiile în care nu mai există temeiul legal al dobândirii bunului în cauză de către acesta, statul fiind un veritabil terţ faţă de raportul juridic stabilit pe cale convenţională. Or, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, trebuie analizată prin prisma interesului procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, în eventualitatea unei constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
    Din această perspectivă, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi avut relevanţă practică în cadrul procesual iniţial, în care debitoarea obligaţiei contractuale de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu era societatea comercială, nu şi în cadrul procesual modificat ulterior, în care statul are calitatea procesuală de pârât, dat fiind faptul că nu mai este posibilă executarea obligaţiei de a face de către stat, asumată iniţial de către societatea comercială pe cale convenţională. Astfel, statul nu poate executa această obligaţie, titlul său de proprietate fiind desfiinţat, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege care constituia temeiul legal al intrării bunului în litigiu în patrimoniul acestuia.
    Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, „în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).
    Din această perspectivă, prin prisma efectelor generate de admiterea excepţiei, după modificarea cadrului procesual iniţial, astfel cum au fost detaliate în cele ce precedă, se relevă lipsa interesului procesual al invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care nu mai îndeplineşte condiţia relevanţei, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, precum şi jurisprudenţei Curţii în această materie.
    Pentru argumentele mai sus expuse, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004 ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă.


                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice