Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 382 din 18 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 717 din 10 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cabinetul de Avocat Gheorghe Ionescu prin titular Gheorghe Ionescu în Dosarul nr. 1.162/280/2018 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.142D/2018.
    2. La apelul nominal se prezintă apărătorul părţii Radu Mircea Racotă, doamna avocat Corina Ruxandra Popescu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, iar, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând argumentele formulate în notele scrise aflate la dosar.
    4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 578 din 1 octombrie 2019, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 28 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.162/280/2018, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cabinetul de Avocat Gheorghe Ionescu prin titular Gheorghe Ionescu în procedura de soluţionare a plângerii formulate, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, împotriva Ordonanţei nr. 664/II/2/2017 din data de 5 ianuarie 2018 dispusă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014, respectiv împotriva soluţiei de clasare dispuse prin Ordonanţa din data de 15 noiembrie 2017 dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală limitează, pe de o parte, independenţa judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiţie, iar, pe de altă parte, încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi al persoanei vătămate. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocă considerente ale Deciziei Curţii nr. 802 din 5 decembrie 2017. Cât priveşte prevederile art. 290 din Codul de procedură penală, susţine că, în condiţiile în care este recunoscută de lege posibilitatea denunţătorului de a sesiza organele de urmărire penală în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, trebuie recunoscut de lege, în virtutea aceluiaşi interes, şi dreptul denunţătorului de a supune cenzurii instanţei de judecată o soluţie de clasare. Totodată, autorul este nemulţumit de Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a decis că „în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală.“
    7. Judecătoria Piteşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, apreciază că limitarea mijloacelor de probă este justificată de natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează o analiză a ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia. Reţine că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie. De asemenea, arată că textul criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, petentul având dreptul de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu înscrisurile noi prezentate, precum şi cu posibilitatea formulării de către petent a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Reţine că judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. În ceea ce priveşte prevederile art. 290 din Codul de procedură penală, reţine că specificul acestei plângeri impune posibilitatea limitării dreptului de a formula o plângere împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată la anumite persoane. Astfel, poate fi acceptată ideea existenţei unui interes legitim public pe care l-ar avea denunţătorul la momentul sesizării organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, dar procedura instituită de art. 340 din Codul de procedură penală are un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei în drepturile sau interesele sale legitime.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
    - Art. 290: „(1) Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. (2) Denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.“;
    – Art. 341 alin. (5^1): „Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.“

    12. În susţinerea neconstituţionalităţii normei procesual penale ale art. 290, autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 21 alin. (1) din Constituţie, cât şi prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, invocă atât dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât şi prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 25 noiembrie 2019, a examinat critica autorului privind imposibilitatea denunţătorului de a sesiza instanţa de judecată competentă să judece plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror, împrejurare care este de natură să afecteze accesul liber la justiţie. Soluţia instanţei de control constituţional a fost de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, însă, în considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 290 din Codul de procedură penală, intitulat „Denunţul“, prevăd la alin. (1) că denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni, deci o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În general, orice persoană poate face un denunţ, chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. Singura condiţie pentru cel care face denunţul este să nu fie persoana vătămată prin infracţiune, fiindcă în această situaţie sesizarea formulată ar constitui o plângere, şi nu un denunţ. Curtea a reţinut, totodată, că, în urma formulării denunţului, persoana denunţătoare nu dobândeşte calitatea de parte în procesul penal pe care îl declanşează.
    14. Cu privire la modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“. Ca urmare a învestirii organului de urmărire penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în temeiul art. 314 din cod, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală sau renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale. Împotriva soluţiei procurorului, persoana căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime poate face plângere. Astfel, în temeiul art. 336, coroborat cu art. 339 din Codul de procedură penală, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ulterior, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în temeiul art. 340 alin. (1) din cod.
    15. În aceste condiţii, cu referire la titularii care, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot ataca soluţiile de clasare (neurmărire penală sau netrimitere în judecată) dispuse de procuror, Curtea a analizat problema de principiu, şi anume aceea de a stabili în ce măsură denunţătorul se circumscrie noţiunii de „persoană căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime“, întrebuinţată de legiuitor în cuprinsul art. 336 din Codul de procedură penală.
    16. Curtea a observat că, în ceea ce priveşte acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a doua din vechiul Cod de procedură penală. Instanţa supremă a apreciat că noţiunea de „denunţător“ este incompatibilă cu persoana care, în calitate de subiect pasiv şi titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunţ). Delimitând noţiunea de „interese legitime“ prin raportare la conduita denunţătorului, care acţionează fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracţiunilor a căror nedenunţare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăşi o infracţiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că „în aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă)“. Instanţa supremă a apreciat că, în vreme ce procedura instituită în art. 278^1 din vechiul Cod de procedură penală (în prezent art. 340 din Codul de procedură penală) „are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime“, încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni de către denunţător se realizează „în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu)“. Instanţa supremă a concluzionat că „acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată“.
    17. Instanţa de control constituţional a reţinut, totodată, că instituţia denunţului se regăseşte în mai multe acte normative, legiuitorul acordând unele beneficii persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea şi sancţionarea anumitor fapte penale. Astfel, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie dispun că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, prevăd că „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. Curtea a arătat că, prin reglementarea dispoziţiilor legale menţionate, legiuitorul vine să gratifice un comportament care valorizează atât interesul public, general, al aflării adevărului, cât şi interesul particular al denunţătorului. În aceste situaţii expres prevăzute de lege, interesul particular al denunţătorului se manifestă în cadrul cauzei penale în care persoana denunţătoare este parte, întrucât aici se aplică beneficiile prevăzute de lege, iar nu şi în cauza declanşată ca urmare a denunţului, în care denunţătorul nu valorizează niciun interes personal şi în care nu dobândeşte calitatea de parte.
    18. În Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, Curtea a reţinut că îşi însuşeşte pe deplin argumentele care fundamentează soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, referitor la persoanele îndrituite să formuleze plângere în faţa instanţei împotriva soluţiilor de clasare dispuse de procuror, şi, totodată, a constatat că, în cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu îşi îndreaptă critica spre dispoziţia legală care stabileşte sfera persoanelor îndrituite la calea de atac (art. 340 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 336 din cod) şi care limitează implicit dreptul denunţătorului la formularea plângerii, aşa cum s-a prezentat mai sus, ci asupra dispoziţiei legale care consacră posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a încunoştinţa organul de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, deci chiar norma în temeiul căreia autoarea a dobândit calitatea de denunţător în virtutea căreia formulează critica de neconstituţionalitate (art. 290 din Codul de procedură penală). Or, Curtea a constatat că această din urmă normă procesuală nu prezintă niciun viciu de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor formulate de autoare, obiectul excepţiei fiind greşit determinat, astfel că sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă.
    19. În aceste condiţii, având în vedere similaritatea susţinerilor autorului excepţiei din prezenta cauză, Curtea constată că soluţia şi considerentele Deciziei nr. 578 din 1 octombrie 2019 sunt pe deplin aplicabile, aşa încât, în temeiul aceluiaşi raţionament, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    20. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare, prin deciziile nr. 41 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 21 aprilie 2020, nr. 204 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 18 iulie 2018, nr. 530 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 13 noiembrie 2017, şi nr. 529 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată.
    21. În considerentele deciziilor sale, Curtea a reţinut că limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/ netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.
    22. De asemenea, Curtea a reţinut că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
    23. În aceleaşi decizii, Curtea a mai constatat că drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.
    24. Tot în deciziile precitate, instanţa de control constituţional a reţinut că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, precitată, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât Curtea a reţinut că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Astfel, Curtea a constatat că textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi a intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în respectiva cauză, petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
    25. Pentru aceleaşi argumente, Curtea a constatat că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, Curtea a reţinut că garanţiile procesuale mai sus analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 din Codul de procedură penală, poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), Curtea a constatat că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.
    26. În prezenta cauză, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cabinetul de Avocat Gheorghe Ionescu prin titular Gheorghe Ionescu în soluţionarea plângerii formulate, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, împotriva Ordonanţei nr. 664/II/2/2017 din data de 5 ianuarie 2018 dispusă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014, respectiv împotriva soluţiei de clasare dispuse prin Ordonanţa din data de 15 noiembrie 2017 dispuse de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014.
    27. Potrivit încheierii de sesizare şi a înscrisurilor aflate la dosar, autorul excepţiei susţine că a fost vătămat prin efectuarea de către intimatul din cauză a unei expertize în cauza civilă în care autorul a reprezentat, în calitate de avocat, petentul dintro plângere contravenţională respinsă atât în fond, cât şi în căile de atac, cu consecinţa neîncasării onorariului de succes stabilit în contractul de asistenţă juridică. Din această perspectivă, prin plângerea formulată, a solicitat admiterea acesteia, desfiinţarea soluţiilor atacate, cu consecinţa redeschiderii urmăririi penale şi trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale in personam cu privire la intimatul din cauză (care a avut calitatea de expert în cauza privind plângerea contravenţională, în calea de atac) sub aspectul săvârşirii de mărturie mincinoasă. În acest sens, a solicitat judecătorului de cameră preliminară efectuarea unei expertize tehnice auto, solicitare respinsă de acesta.
    28. Alăturat celor reţinute anterior, Curtea constată că, prin Încheierea definitivă din 13 iulie 2018, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul Cabinetul de Avocat Gheorghe Ionescu - autor al excepţiei de neconsituţionalitate - împotriva Ordonanţei nr. 664/II/2/2017 din data de 5 ianuarie 2018 dispuse de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014 şi, de asemenea, în baza aceloraşi norme procesual penale, a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea formulată de către acelaşi petent - autor al excepţiei - împotriva Ordonanţei din data de 15 noiembrie 2017 dispuse de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 8.840/P/2014. În considerentele încheierii menţionate, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 336 şi art. 340 din Codul de procedură penală reiese că pot face plângere împotriva soluţiei de clasare în faţa judecătorului de cameră preliminară părţile, subiecţii procesuali principali şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate sau sunt susceptibile a fi vătămate prin soluţia de netrimitere în judecată. Interesul vătămat al petentului trebuie să fie personal, iar nu general, astfel că denunţătorul nu este o persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin soluţia de clasare, dacă nu poate dovedi, în concret că prin soluţia procurorului au fost vătămate interese legitime private, personale. Totodată, s-a reţinut că petentul, autor al excepţiei, se consideră vătămat prin soluţia de clasare, întrucât nu a încasat onorariul de succes ca urmare a soluţiei dispuse în dosarul civil, în care intimatul a efectuat o expertiză tehnică. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară a constatat că neîncasarea onorariului de succes de către petent în dosarul civil şi calitatea de avocat a petentului în acelaşi dosar nu justifică existenţa unui interes legitim personal vătămat în formularea plângerii, astfel că, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea petentului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate.
    29. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală este, la rândul ei, inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22).
    30. În ceea ce priveşte solicitarea avocatului părţii Radu Mircea Racotă, formulată în punctul de vedere transmis instanţei de control constituţional odată cu încheierea de sesizare, de a i se acorda cheltuieli de judecată, Curtea constată, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, că aceasta nu poate fi primită, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.352 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 7 decembrie 2009, nr. 270 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 16 iulie 2013, şi nr. 230 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 1 iunie 2016, paragraful 22).
    31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cabinetul de Avocat Gheorghe Ionescu prin titular Gheorghe Ionescu în Dosarul nr. 1.162/280/2018 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016