Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.422/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 64D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 14 martie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la 4 aprilie şi, respectiv, 27 aprilie 2017. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 9 mai şi, respectiv, 30 mai 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 16 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.422/108/2015, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze penale referitoare la stabilirea vinovăţiei unui inculpat sub aspectul săvârşirii a 46 de infracţiuni de înşelăciune [art. 244 alin. (2) din Codul penal], a 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 din Codul penal) şi a 46 de infracţiuni de fals informatic (art. 325 din Codul penal). 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că sintagma „împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal - care exclude compatibilitatea infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi, excepţie făcând doar situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) - încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind cea care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. În acest sens, menţionează că, sub reglementarea Codului penal din 1969, practica judiciară a fost în sensul compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul infracţiunilor împotriva patrimoniului. Consideră că sintagma criticată încalcă dreptul de apreciere al instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti sunt cele care au competenţa constituţională de a înfăptui justiţia. Arată că, în speţă, deşi cele 138 de acte materiale calificate ca infracţiuni săvârşite în concurs - din care 46 de infracţiuni de înşelăciune [art. 244 alin. (2) din Codul penal], 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322 din Codul penal) şi 46 de infracţiuni de fals informatic (art. 325 din Codul penal) - au fost comise în realizarea unei rezoluţii infracţionale comune, instanţa de judecată nu poate reţine că este vorba de 3 infracţiuni în formă continuată (fiecare infracţiune fiind săvârşită prin câte 46 de acte materiale, având în vedere că sunt 46 de subiecţi pasivi), deoarece nu este îndeplinită condiţia unităţii de subiect pasiv, aşa cum se desprinde aceasta din dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal. Astfel, raportat la gradul redus de pericol social al faptelor săvârşite şi având în vedere incidenţa, în speţă, a cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, dacă instanţa stabileşte pentru fiecare infracţiune în parte câte o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special redus cu o treime, aceasta înseamnă stabilirea unor pedepse minime cu închisoarea de câte 8 luni pentru fiecare infracţiune de înşelăciune, de câte 4 luni pentru fiecare infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi de câte 8 luni pentru fiecare infracţiune de fals informatic. Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, la pedeapsa cea mai grea - de 8 luni - se adaugă un spor de o treime din totalul - de 912 luni - al celorlalte pedepse cu închisoare stabilite, ceea ce înseamnă 304 luni, adică un spor obligatoriu de 25 de ani şi 4 luni, astfel că pedeapsa rezultantă este de 26 de ani, pentru un prejudiciu total de 22.801 lei. La aceasta se adaugă o pedeapsă anterioară de 2 ani închisoare, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul urmând să execute 28 de ani de închisoare. Dacă, privind individual limitele de pedeapsă, nu se poate afirma că există o disproporţie între pedepsele stabilite şi infracţiunile săvârşite, totuşi, prin aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, rezultă o disproporţie vădită, pe de o parte, între pedeapsa individuală cea mai grea şi pedeapsa rezultantă, iar, pe de altă parte, între pedeapsa rezultantă şi ansamblul activităţii infracţionale a inculpatului, inclusiv din perspectiva interesului societăţii de a-l pedepsi suplimentar pentru perseverenţa sa infracţională. Apreciază că o atare agravare a răspunderii penale nu respectă principiul proporţionalităţii între valoarea socială lezată prin infracţiune şi regimul sancţionator aplicabil. Observă că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ cuprinsă în dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal - care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate - poate duce la aplicarea pedepsei maxime de 30 de ani pentru infracţiuni de mic pericol social (infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni de fals etc.) săvârşite în mod repetat, în timp ce, în cazul uciderii mai multor persoane ca urmare a unei infracţiuni unice de omor calificat, făptuitorul poate primi, în temeiul art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, o pedeapsă de la 15 la 25 de ani. Or, în condiţiile în care valoarea socială supremă este viaţa omului, iar câteva sute de furturi din buzunare sunt, în modul cel mai evident, mai puţin grave decât un singur omor săvârşit chiar şi asupra unei singure persoane, reiese o lipsă vădită de proporţionalitate în dozarea pedepsei în raport cu valorile sociale ocrotite de legea penală. Consideră că legiuitorul, în opera sa de individualizare legală a pedepsei, are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că pedepsele trebuie să fie corelate cu gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni în parte, pericol determinat de importanţa valorilor sociale ocrotite, dar şi de măsura în care aceste valori pot fi vătămate. 5. De asemenea, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - care prevăd că, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite - încalcă prevederile constituţionale ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 148 alin. (2)-(4) privind aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, raportate la prevederile art. 49 paragraful 3 referitor la principiul proporţionalităţii pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât împiedică instanţa de judecată să individualizeze pedeapsa rezultantă prin adăugarea la pedeapsa cea mai grea a unui spor variabil, de cel mult o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite. Aşadar, neconstituţionalitatea derivă nu din aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni, ci din imposibilitatea judecătorului de a doza acest spor în limita unei treimi din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea. Menţionează că restricţiile generale, automate şi nediferenţiate referitoare la drepturi consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au fost condamnate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), paragraful 82]. Arată că, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, dar prin raportare la alte texte constituţionale, atingând numai tangenţial, în cadrul analizei efectuate, principiul proporţionalităţii ce izvorăşte din prevederile art. 53 din Constituţie. Precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea a făcut, în mai multe rânduri, aplicarea principiului proporţionalităţii, de exemplu, prin deciziile nr. 361 din 7 mai 2015 şi nr. 712 din 4 decembrie 2014. În fine, invocă şi considerentele Deciziei nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în domeniul dreptului penal, principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor, în raport cu care la stabilirea şi aplicarea acestora trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor. 6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal este neîntemeiată. În acest sens, arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului să prevadă care este conţinutul concursului de infracţiuni, precum şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. Reglementarea modalităţii de calculare a sporului de pedeapsă în funcţie de totalul pedepselor stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea, precum şi a condiţiilor reţinerii concursului de infracţiuni, nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunilor penale ori proporţionalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi modalitatea de calculare a sporului aplicabil concursului de infracţiuni sunt expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. Sporul obligatoriu adăugat la pedeapsa cea mai grea este o consecinţă a pluralităţii de infracţiuni, iar nu o sporire aleatorie a pedepsei, aceasta fiind aplicată în limitele legale şi cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă. Alegerea uneia sau a alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept - absorbţia, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc. - reprezintă o opţiune de politică legislativă, ce constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional. Astfel, consideră că rolul instanţei de judecată - acela de înfăptuire a actului de justiţie - este pe deplin realizat şi în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă, deoarece instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată, apreciază că textul de lege criticat nu are legătură cu acest principiu constituţional, astfel că nu este de natură a afecta aplicarea sa. Arată că, potrivit art. 44 din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, în timp ce unitatea de subiect pasiv presupune, în cazul infracţiunilor patrimoniale, existenţa aceluiaşi subiect pasiv al diferitelor acte de executare ce intră în conţinutul infracţiunii continuate, iar nu existenţa unei singure persoane fizice sau juridice care este titulară a dreptului de proprietate. Consideră lămuritoare, în acest sens, dispoziţiile art. 238 lit. a) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora, în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane. Aşadar, aspectele invocate de autoarea excepţiei în ceea ce priveşte raportarea la art. 44 din Constituţia României sunt unele de aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate a acesteia. De asemenea consideră că textele art. 35 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu conţin prevederi de natură să reglementeze existenţa unei discriminări, deoarece nu este incident în cauză niciunul dintre criteriile de discriminare reţinute în art. 4 din Constituţie, dispoziţiile de lege criticate aplicându-se nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără privilegii şi fără discriminări. Arată că principiul egalităţii presupune egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. De altfel, aşa cum instanţa de contencios constituţional a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. 8. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 24 februarie 2015, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 35 alin. (1): „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“; – Art. 39 alin. (1) lit. b): „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“. 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 44 alin. (2) teza întâi privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind cea care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 148 alin. (2)-(4) privind aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, raportate la prevederile art. 49 paragraful 3 referitor la principiul proporţionalităţii pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, inclusiv prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, şi prin Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal. 14. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal reglementează infracţiunea continuată, adăugând la definiţia consacrată prin prevederile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 condiţia săvârşirii infracţiunii împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Prin urmare, potrivit actualei reglementări, infracţiunea continuată constă în săvârşirea de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, de acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fiind, astfel, caracterizată atât prin unitate sub aspectul laturii subiective, cât şi prin unitate de subiect pasiv. Cu privire la acest ultim aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 238 din Legea nr. 187/2012, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane, precum şi atunci când infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic (Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 11, Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16, şi Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, paragraful 17). 15. O amplă analiză de drept comparat a noţiunii de „infracţiune continuată“ a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe. Astfel, prin Hotărârea din 27 ianuarie 2015, pronunţată în cauza menţionată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că infracţiunea continuată constă în săvârşirea mai multor fapte ce întrunesc elementele aceleiaşi infracţiuni (sau ale unei infracţiuni similare), fapte comise într-o anumită perioadă de timp (paragraful 28). Noţiunea - introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă quod criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor - a cunoscut două abordări diferite. Potrivit unei concepţii subiective - întâlnită în Italia -, infracţiunea continuată reprezenta un grup de fapte unite de o intenţie unică şi de acelaşi „desen infracţional“. Conform concepţiei obiective - dezvoltată, în special, în Germania -, infracţiunea continuată se caracteriza prin intenţia repetată a autorului său de a ataca acelaşi bun sau obiect juridic ori un bun sau obiect juridic similar. Având în vedere că repetarea actelor infracţionale şi existenţa intenţiei infracţionale erau înlesnite de circumstanţe materiale - între altele, legătura de proximitate temporală şi natura obiectului juridic afectat -, s-a considerat că este justificată impunerea unei pedepse mai uşoare. Concepţia obiectivă cu privire la infracţiunea continuată s-a răspândit în toată Europa, fiind adoptată în mai multe legislaţii. Totuşi, pentru a nu da dovadă de prea multă clemenţă faţă de recidivişti, unii legiuitori au limitat aplicarea acestei noţiuni la anumite categorii de infracţiuni (paragraful 30). 16. Cercetarea desfăşurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei a confirmat, aşadar, existenţa unei tradiţii europene ce consacră noţiunea de „infracţiune continuată“ în concepţia sa obiectivă. Majoritatea acestor state au introdus noţiunea respectivă în ordinea juridică internă, fie pe cale de dispoziţii legale exprese, fie prin intermediul practicii judiciare (paragraful 31). Elementele de drept comparat de care a dispus Curtea de la Strasbourg cu privire la existenţa conceptului de „infracţiune continuată“ indică o convergenţă puternică între sistemele de drept naţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu. Astfel, pare să existe un larg consens, rezultat dintr-o lungă tradiţie europeană, cu privire la caracteristicile infracţiunii continuate, unitatea juridică a respectivelor fapte ilicite fiind stabilită atât prin elemente obiective (actus reus), cât şi prin elemente subiective (mens rea): a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiaşi valori sociale şi, adesea, victima este aceeaşi; b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (modus operandi) sau alte circumstanţe materiale care să unească faptele respective întrun întreg (actus reus); c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte; d) toate faptele trebuie să prezinte aceeaşi intenţie sau acelaşi „desen infracţional“ (mens rea), chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio; e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiaşi/aceloraşi infracţiuni (paragraful 33). 17. În fine, Curtea de la Strasbourg a reţinut, prin hotărârea mai sus menţionată, că pedeapsa stabilită în cazul infracţiunii continuate este, în mod invariabil, mai uşoară decât cea aplicată - potrivit cumulului aritmetic sau juridic - pentru o pluralitate de infracţiuni (paragraful 36). 18. În ceea ce priveşte sistemul de drept românesc, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal prevăd soluţia incompatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Aceasta înseamnă că - în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, dacă nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv, instanţa nu poate face aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 36 alin. (1) din Codul penal referitoare la infracţiunea continuată şi la pedeapsa pentru aceasta, ci devin incidente dispoziţiile art. 38 şi ale art. 39 din Codul penal privind concursul de infracţiuni şi tratamentul lui sancţionator. 19. Curtea observă că - sub reglementarea Codului penal din 1969 - practica instanţelor judecătoreşti a fost în sensul compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul anumitor categorii de infracţiuni, cum ar fi infracţiunile contra patrimoniului. Potrivit doctrinei actuale, prin introducerea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din noul Cod penal, legiuitorul a dorit să curme controversa referitoare la unitatea subiectului pasiv al acţiunilor sau inacţiunilor componente ale unei infracţiuni continuate, după cum este vorba de infracţiuni contra persoanei sau contra patrimoniului. 20. Curtea reţine că infracţiunea continuată se sancţionează, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Codul penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii, în timp ce tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni este mult mai sever, aşa cum rezultă din prevederile art. 39 alin. (1) din Codul penal. Concursul de infracţiuni, reglementat de prevederile art. 38 din Codul penal, reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni, alături de recidivă şi de pluralitatea intermediară, care constă fie în săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau în comiterea unei infracţiuni pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni [concurs real de infracţiuni - art. 38 alin. (1) din Codul penal], fie în comiterea de către o persoană a unei acţiuni sau a unei inacţiuni, care, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni [concurs formal - art. 38 alin. (2) din Codul penal]. Referitor la tratamentul sancţionator, art. 39 alin. (1) din Codul penal prevede că, în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică o pedeapsă, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). 21. Curtea consideră necesară schimbarea jurisprudenţei sale cu privire la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul penal, ţinând cont de evoluţia legislaţiei, a doctrinei şi a practicii judiciare în materia infracţiunii continuate şi reevaluând impactul dispoziţiilor de lege criticate sub aspectul excluderii aplicării lor în numeroase situaţii în care nu se poate justifica însă, în mod raţional şi obiectiv, incidenţa tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni. Astfel, Curtea constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de persoane care săvârşesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Curtea reţine că apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015). 22. În acest sens, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor obligatoriu şi fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că, în situaţia săvârşirii, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unui număr mare de acţiuni sau inacţiuni - care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, chiar dacă acestea au un grad redus de pericol social, se ajunge, în practică, la aplicarea unei pedepse disproporţionat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv, instanţa de judecată nu poate face aplicarea dispoziţiilor privind infracţiunea continuată. 23. Curtea constată că imposibilitatea reţinerii infracţiunii în formă continuată - dacă nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, având drept consecinţă obligarea instanţei de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, creează discriminare între autorul faptei şi o persoană care săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca şi în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiţiei unităţii subiectului pasiv. Curtea observă că persoanele în cauză se află în situaţii similare, din perspectiva gravităţii faptei săvârşite şi a periculozităţii făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancţionator aplicabil. Tratamentul diferenţiat nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare, aleatoriu şi exterior voinţei acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferenţiere între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluţiei infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent de acesta, şi, pentru acest motiv, nejustificat. 24. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22). 25. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25). 26. Din analiza procesului legislativ, Curtea constată că expunerea de motive care a însoţit proiectul noului Cod penal - adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului - nu face nicio referire la scopul urmărit de legiuitor prin introducerea condiţiei unităţii subiectului pasiv al infracţiunii continuate. De asemenea, analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidenţierea scopului avut în vedere pentru stabilirea acestui criteriu. În fine, Curtea observă că varianta expunerii de motive a noului Cod penal aflată pe site-ul Ministerului Justiţiei prevede că: „Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni, aşa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de proiect îşi găseşte pe deplin justificarea“. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că prezumarea eludării legii de către instanţele judecătoreşti cu ocazia înfăptuirii actului de justiţie nu poate fi avută în vedere la stabilirea scopului legitim al unei reglementări. 27. Prin urmare, Curtea constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal - care impune condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate - creează o diferenţă de tratament juridic în cadrul aceleiaşi categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. 28. Consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei. În acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale de timp relativ scurte a acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii, precum şi unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunţe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că „diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni“ [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007]. 29. Aşadar, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu criteriu de stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare. 30. Tot ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiţiei unităţii subiectului pasiv, rămân fără obiect de reglementare. 31. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - care prevăd că, în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite -, Curtea nu poate reţine critica adusă faţă de prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 148 alin. (2)-(4) raportate la dispoziţiile art. 49 paragraful 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât - potrivit prevederilor art. 51 paragraful 1 din Cartă - dispoziţiile acesteia se adresează statelor membre numai în situaţia în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speţă. 32. De asemenea nu poate fi primită nici pretinsa încălcare de către dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul constituţional invocat este aplicabil numai în ipoteza în care Curtea constată o restrângere a exercitării unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care însă nu s-a reţinut în cauza de faţă. 33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 3.422/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi constată că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
