Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecţie formulată de un număr de 56 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.610 din 24 mai 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.273A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că dispoziţiile articolului unic pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât prevăd, pentru formele agravate ale infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pe care le introduc, la alin. (2) şi (3) ale art. 371 din Codul penal, pedepse disproporţionat de mari atât în raport cu pericolul social al faptelor incriminate, cât şi în raport cu pedepsele prevăzute în Codul penal pentru alte infracţiuni care prezintă un pericol social sporit. 4. În acest sens, autorii sesizării susţin că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, incriminarea şi dezincriminarea unor fapte, precum şi reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este însă una absolută, fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale, fiind invocate Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a reţinut că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, instanţa de contencios constituţional putând cenzura o astfel de opţiune a legiuitorului, dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale. Se face trimitere la Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015 şi la Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017. 5. De asemenea, autorii sesizării citează Avizul Consiliului Economic şi Social nr. 1.351 din 28 februarie 2023, prin care s-a reţinut că introducerea unor circumstanţe agravante în cazul mai multor infracţiuni şi, în special, majorarea pedepselor sunt de natură să destabilizeze echilibrul în care legiuitorul Codului penal a sistematizat gravitatea faptelor în raport cu pedepsele aferente. Cu titlu de exemplu, majorarea limitelor pedepsei pentru tulburarea liniştii publice aduce noile limite la egalitate cu cele pentru ucidere din culpă, ceea ce este vădit disproporţionat. De asemenea, autorii arată că, potrivit textului criticat, în situaţia în care fapta prevăzută la art. 371 alin. (2) din Codul penal este comisă de o persoană care are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanţă sau un animal ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime, organele judiciare pot aplica pedepse cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 6 ani şi 8 luni, în condiţiile în care, spre exemplu, pentru infracţiunea de ucidere din culpă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 5 ani. Prin urmare, se poate ajunge la situaţia în care o persoană condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, infracţiune a cărei comitere are ca rezultat moartea subiectului pasiv, să fie sancţionată penal cu o pedeapsă mai puţin severă decât o persoană care a săvârşit o faptă de tulburare a ordinii şi liniştii publice, infracţiune al cărui element material al laturii obiective nu implică vătămări corporale sau distrugeri. 6. Mai mult, se susţine că, în cazul în care infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, astfel cum este reglementată prin articolul unic pct. 10 din legea criticată, săvârşită chiar şi printr-o singură faptă, de mică intensitate şi gravitate, ar intra în concurs cu infracţiunea de distrugere, în temeiul dispoziţiilor legale ce reglementează regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, aceasta ar fi sancţionată cu o pedeapsă care ar depăşi maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de ucidere. 7. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că, pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile articolului unic pct. 10 din legea criticată sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind, totodată, contrare principiului securităţii raporturilor juridice. Se arată că standardele anterior menţionate sunt impuse atât de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, făcându-se trimitere la Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 681 din 21 octombrie 2021. 8. Referitor la norma de incriminare ce constituie - conform articolului unic pct. 10 din legea criticată - alin. (3) al art. 371 din Codul penal, se susţine că aceasta este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu prevede criterii obiective pentru determinarea obiectelor, a dispozitivelor, a substanţelor şi a animalelor care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală. 9. În ceea ce priveşte sintagma „animal ce poate pune în pericol viaţa“ din cuprinsul texului criticat, se arată că aceasta poate determina situaţia absurdă în care o persoană însoţită de un câine care nu este periculos să fie încadrată în sfera de aplicare a textului criticat. Pentru aceste motive, se susţine că legiuitorul trebuie să procedeze la definirea termenilor folosiţi în cuprinsul alin. (3) al art. 371 din Codul penal, întrucât aceştia nu au fost definiţi legal în cuprinsul titlului X al Părţii generale a Codului penal, intitulat „Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală“. Se susţine că dispoziţiile legale criticate au un grad de generalitate de natură să încalce atât principiul securităţii juridice, cât şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. Se face trimitere la Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 şi se arată că, pentru aceste motive, dispoziţiile legale criticate pot duce la interpretări diferite şi arbitrare ale organelor judiciare, creând insecuritate juridică pentru toţi destinatarii legii. Sunt invocate Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 90 din 7 februarie 2012, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, Decizia nr. 504 din 30 iunie 2020, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Decizia nr. 836 din 13 decembrie 2018, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, Decizia nr. 478 din 8 iulie 2021 şi Decizia nr. 688 din 21 octombrie 2021. 10. Referitor la dispoziţiile legii criticate, în ansamblul său, autorii sesizării susţin că expunerea de motive a acesteia nu cuprinde nicio justificare sau fundamentare a nevoii de majorare a pedepselor penale pe care le reglementează şi nu prevede principiile care stau la baza agravării regimului sancţionator al faptelor prevăzute în cuprinsul său. 11. Prin urmare, se arată că legea criticată prevede majorarea limitelor legale ale pedepselor aplicabile pentru o serie de infracţiuni, fără ca în expunerea de motive să existe vreo referire la studii sau statistici care să evidenţieze necesitatea unei astfel de politici penale a statului. Se susţine că, în cadrul politicii penale a statului, cuantumul sancţiunilor este un element care trebuie coroborat cu celelalte măsuri care sunt luate sau ar trebui să fie luate pentru diminuarea fenomenului infracţional. Se susţine că, pentru aceste motive, dispoziţiile legii criticate, în ansamblul său, încalcă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, fiind invocată Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 12. În considerarea tuturor argumentelor expuse, se solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a legii criticate, în ansamblul său, şi, în special, a dispoziţiilor articolului unic pct. 10 [cu referire la modificarea art. 371 din Codul penal] din aceeaşi lege (Pl-x nr. 306/2023). 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Însă, analizând susţinerile autorilor sesizării, Curtea constată că aceştia critică, în realitate, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în ansamblul său, şi, în particular, prevederile articolului unic pct. 10 [cu referire la modificarea art. 371 din Codul penal] din legea anterior menţionată. Pentru aceste motive, Curtea reţine ca obiect al prezentei sesizări Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în ansamblul său, şi, în special, dispoziţiile articolului unic pct. 10 [cu referire la modificarea art. 371 din Codul penal] din aceeaşi lege, care au următorul conţinut: "ARTICOL UNIC Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 10. Articolul 371 se modifică şi va avea următorul cuprins: Tulburarea ordinii şi liniştii publice ART. 371 (1) Fapta persoanei care, în public, prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. (3) Dacă fapta prevăzută la alin. (2) este comisă de o persoană care are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanţă sau un animal ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime." 16. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept, în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei şi la calitatea legii, ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la cele ale art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi ale art. 147 alin. (4) referitoare la deciziile Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 17. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 18. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 56 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Curtea observă că sesizarea este semnată de deputaţii anterior menţionaţi, numărul acestora fiind suficient pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de Constituţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale. 19. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 20. În cauză, propunerea legislativă a fost respinsă de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 2 mai 2023, fiind adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 mai 2023. Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 22 mai 2023, a fost trimisă Preşedintelui României la data de 26 mai 2023 pentru promulgare, iar la data de 24 mai 2023 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză). 21. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 22. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice este prevăzută la art. 371 din Codul penal, având în prezent o singură variantă normativă, prin care sunt incriminate faptele celor care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau a bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică, pedeapsa prevăzută pentru aceste fapte fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. 23. Infracţiunea astfel reglementată face parte din capitolul I, intitulat „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice“, al titlului VIII - „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“ al Părţii speciale a Codului penal. Aceasta dă expresie preocupării legiuitorului pentru asigurarea unui climat social de convieţuire civilizată, bazată pe respectul reciproc între cetăţeni. În Codul penal din 1969, aceeaşi infracţiune era reglementată la art. 321 şi cuprindea în conţinutul său constitutiv şi faptele de ultraj contra bunelor moravuri, care, în prezent, constituie obiectul de reglementare al unei norme distincte, respectiv al dispoziţiilor art. 375 din Codul penal. 24. Obiectul juridic special al infracţiunii analizate constă în protecţia relaţiilor sociale referitoare la ordinea şi liniştea publică, relaţii sociale cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Curtea reţine că ordinea şi liniştea publică sunt atribute ale unei vieţi sociale normale în care raporturile dintre oameni se desfăşoară în mod paşnic, în condiţii de respect reciproc, de securitate personală şi de încredere în atitudinea şi faptele celorlalţi oameni; aceste valori sunt rezultatul unei convieţuiri civilizate. Aşadar, ordinea şi liniştea publică sunt tulburate atunci când, în public, au loc manifestări sau comportamente imorale, când au loc scandaluri sau când oamenii se văd în primejdia de a fi subiecţi pasivi ai unor violenţe fizice sau verbale. 25. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută la art. 371 din Codul penal, este circumscris unor modalităţi de realizare expres prevăzute de lege, spre deosebire de reglementarea anterioară, care includea în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 321 din Codul penal din 1969 orice manifestări care îndeplineau condiţiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare. 26. Referitor la subiecţii infracţiunii analizate, subiectul activ al acesteia poate fi orice persoană responsabilă penal, subiectul pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar poate fi orice persoană afectată de ameninţări sau de atingeri grave aduse demnităţii sale, prin care se tulbură ordinea şi liniştea publică. Deşi dispoziţiile art. 371 din Codul penal fac referire la comiterea faptei asupra mai multor persoane, săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice poate fi reţinută şi atunci când ameninţările sau atingerile grave prevăzute prin norma criticată vizează o singură persoană, cu condiţia ca faptele în cauză să fie comise în public. Acest aspect a fost stabilit, cu valoare de principiu, prin Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 10 mai 2016, prin care s-a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane. 27. Din perspectiva laturii sale subiective, infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice este comisă, de principiu, cu intenţie. 28. În condiţiile acestei arhitecturi legislative a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, prin prevederile articolului unic pct. 10 din legea criticată, legiuitorul a extras o parte dintre faptele de tulburare a ordinii şi liniştii publice din sfera variantei de bază a infracţiunii analizate, pe care le-a definit ca fiind variante agravate ale acestei infracţiuni, având în vedere pericolul social ce caracterizează respectivele fapte, şi a prevăzut pentru ele pedepse cu închisoarea ale căror limite speciale sunt considerabil mai mari în comparaţie cu limitele speciale ale pedepsei reglementate pentru forma de bază a infracţiunii. 29. Potrivit textului criticat, o primă formă agravată a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice o constituie fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau a bunurilor, tulbură ordinea şi liniştea publică, pentru care legea analizată prevede pedeapsa cu închisoare de la unu la 5 ani, iar cea de-a doua formă agravată constă în fapta anterior menţionată comisă de o persoană care are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanţă sau un animal ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor, în cazul acestei forme agravate limitele speciale ale pedepsei majorându-se cu o treime. 30. Crearea celor două variante agravate ale infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prin articolul unic pct. 10 al legii analizate, a avut ca temei pericolul social sporit al faptelor astfel reglementate, pericol ce vizează valori fundamentale de o importanţă majoră, respectiv viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi proprietatea privată a persoanei. 31. Analizând cea dintâi variantă agravată introdusă, prin textul criticat, la art. 371 alin. (2) din Codul penal, Curtea reţine că diferenţa dintre aceasta şi varianta-tip a infracţiunii constă în faptul că, în cazul normei de incriminare nou-introduse, faptele care tulbură ordinea şi liniştea publică sunt fapte de violenţă comise împotriva persoanelor şi a bunurilor, aspect care apropie varianta agravată astfel reglementată de sfera infracţiunilor contra integrităţii corporale şi a sănătăţii, comise prin acte de violenţă, şi a infracţiunilor contra patrimoniului, săvârşite prin acţiuni de aceeaşi natură. Or, având în vedere pericolul social major al unor astfel de fapte, aspectul comiterii lor în public, pe care îl implică infracţiunea analizată, precum şi latura lor subiectivă, constând în comiterea acestor fapte cu forma de vinovăţie a intenţiei, Curtea reţine ca fiind pe deplin justificată reglementarea de către legiuitor, în cazul săvârşirii acestei forme agravate a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, a unei pedepse cu închisoarea ale cărei limite speciale sunt sensibil mai mari decât în cazul formei de bază a infracţiunii. O astfel de soluţie juridică este în acord cu principiul proporţionalităţii, nefiind contrară prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Această concluzie este susţinută şi de faptul că, printre circumstanţele agravante legale, prevăzute la art. 77 din Codul penal, se numără şi săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, reglementată la lit. c) a art. 77 anterior menţionat. 32. În ceea ce priveşte varianta agravată prevăzută, prin dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate, la alin. (3) al art. 371 din Codul penal, aceasta este reglementată prin raportare la varianta agravată prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol. În cazul acesteia, au fost determinate de către legiuitor cinci circumstanţe distincte, enumerate, în mod expres, în ipoteza normei de incriminare, care conferă un caracter agravat faptelor de violenţă împotriva persoanelor sau a bunurilor prevăzute la art. 371 alin. (2) din Codul penal. Aceste circumstanţe vizează subiectul activ al infracţiunii, implicând comiterea unei fapte de violenţă, împotriva persoanelor sau a bunurilor, care tulbură ordinea şi liniştea publică, de către o persoană care are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanţă sau un animal ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor. Or, comiterea, cu intenţie, în public, a unei fapte de violenţă, de către o persoană înarmată cu o armă de foc sau care are asupra sa un obiect, un dispozitiv, o substanţă sau un animal ce pot periclita una dintre valorile anterior enumerate face ca pericolul social al infracţiunii analizate să fie unul mai grav decât cel al primei forme agravate a infracţiunii, de natură să justifice sancţionarea acestor fapte cu pedepse cu închisoarea considerabil mai mari în comparaţie atât cu cele prevăzute pentru forma de bază a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, cât şi cu cele prevăzute pentru varianta agravată introdusă prin textul criticat la art. 317 alin. (2) din Codul penal, fără ca această manieră de reglementare să contravină principiului securităţii raporturilor juridice, prevăzut la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 33. Referitor la semnificaţia termenilor folosiţi în enumerarea circumstanţelor prevăzute la art. 371 alin. (3) din Codul penal, Curtea reţine că dreptul penal se caracterizează, printre altele, prin autonomie conceptuală, principiu potrivit căruia legiuitorul poate defini anumiţi termeni şi anumite expresii în cuprinsul legii penale, dându-le acestora o semnificaţie specifică dreptului penal, diferită de cea uzuală. Per a contrario, nedefinirea prin legea penală a unor noţiuni şi sintagme utilizate în cuprinsul normelor penale semnifică intenţia legiuitorului de a le conferi acestora înţelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor. 34. Astfel, noţiunea de „armă“ este definită, în sensul legii penale, la art. 179 din Codul penal, care, la alin. (1), prevede că armele sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale, iar, la alin. (2), asimilează armelor orice alte obiecte de natură să poată fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac, lăsând, aşadar, la aprecierea organelor judiciare chemate să aplice legea penală încadrarea oricărui obiect în categoria definită, dacă acesta are aptitudinea de a putea fi folosit ca armă şi dacă este folosit, în mod concret, pentru atac. 35. Totodată, noţiunea de „armă de foc“ este definită legal la art. 2 pct. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2004, prin aceasta înţelegându-se orice armă portabilă cu ţeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din care este confecţionat, poate fi transformat în acest scop. 36. Noţiunile „obiect“, „dispozitiv“, „substanţe“ şi „animal“ nu sunt definite în cuprinsul legii penale, o atare definiţie nefiind, de altfel, posibilă, având în vedere spectrul foarte larg al sensurilor acestor noţiuni. Prin urmare, prin textul criticat, legiuitorul lasă la aprecierea organelor judiciare încadrarea în aceste noţiuni a obiectelor şi a mijloacelor aflate asupra persoanelor care, în public, comit acte de violenţă asupra altor persoane sau a unor bunuri, prin care tulbură ordinea şi liniştea publică. Acest drept de apreciere conferit organelor judiciare nu este însă unul discreţionar, de natură să determine interpretări subiective ale dispoziţiilor art. 371 alin. (3) din Codul penal, întrucât norma de incriminare analizată prevede un criteriu obiectiv potrivit căruia faptele anterior menţionate pot fi încadrate în sfera de aplicare a textului criticat, respectiv ca aceste obiecte, dispozitive, substanţe sau animale să aibă capacitatea de a pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală. 37. Acest criteriu obiectiv, stabilit în cuprinsul normei de incriminare criticate, va fi coroborat, ex lege, de către organele judiciare, cu alte criterii legale (obiective) subsidiare, prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzelor pe care sunt chemate să le soluţioneze. În acest sens, există o bogată legislaţie referitoare la regimul juridic al diferitelor obiecte, dispozitive, substanţe şi animale, care fie prevede, în mod expres, fie permite să se deducă, în mod direct, pericolul pe care obiectele, dispozitivele, substanţele sau animalele care fac obiectul reglementării îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 371 alin. (3) din Codul penal. Cu titlu exemplificativ, Curtea reţine Legea nr. 295/2004, precitată, ce reglementează regimul juridic al diferitelor categorii de arme, Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, care prevede atât regimul juridic, cât şi caracteristicile produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2004, ce reglementează regimul juridic al tuturor bunurilor care pot fi calificate drept droguri, conţinând, în final, patru tabele ce enumeră, în mod exhaustiv, substanţele care constituie droguri şi/sau concentraţiile admise ale acestora, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 27 februarie 2014, din ale cărei prevederi rezultă, în mod direct, pericolul pe care îl prezintă diferite rase canine pentru viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor etc. 38. Aşadar, dispoziţiile articolului unic pct. 10 din legea criticată sunt însoţite de suficiente criterii obiective pentru ca destinatarii legii penale să poată determina, în fiecare situaţie concretă, dacă faptele pe care le comit se încadrează în prevederile art. 371 alin. (3) din Codul penal. 39. În ceea ce priveşte activitatea de soluţionare a cauzelor penale referitoare la infracţiuni ce vizează, direct sau indirect, viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, organele judiciare sunt învestite să aprecieze cu privire la aptitudinea de a pune în pericol valorile anterior menţionate ale unor categorii foarte variate de obiecte, dispozitive, substanţe sau chiar animale. În acest scop sunt reglementate la dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată, dar şi a părţilor procesului penal, mijloacele procesual penale referitoare la expertize şi la constatări, prevăzute la art. 172-191 din Codul de procedură penală, ca mijloace de probă cu valoare ştiinţifică, ce furnizează concluzii obiective, în condiţii de imparţialitate, rapoartele de expertiză putând completa criteriile obiective legale de determinare a sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 371 din Codul penal. 40. Cu privire la standardele constituţionale şi convenţionale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi şi că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 41. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, ele fiind în acord cu exigenţele specifice calităţii legii şi ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi la art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 42. Aşa fiind, prevederile articolului unic pct. 10 din legea criticată nu îndeplinesc exigenţele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 43. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la majorarea semnificativă a cuantumului limitelor speciale ale pedepselor prevăzute pentru formele agravate ale infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, Curtea reţine că aceasta este justificată de pericolul social foarte ridicat pe care îl prezintă faptele incriminate prin dispoziţiile legale criticate şi de importanţa majoră pe care o au valorile fundamentale ocrotite prin normele penale criticate. Stabilirea acestor limite speciale ale pedepselor este însă atribuţia exclusivă a legiuitorului, care le reglementează potrivit politicii penale a statului, conform rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 44. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal (a se vedea Decizia nr. 255 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 9 august 2022, paragraful 18). 45. De asemenea, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în atribuţiile Parlamentului. Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 27). 46. Totodată, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă (a se vedea Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006). 47. Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de către legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi menţionate fiind obligate să respecte individualizarea pedepsei realizată în etapa anterioară intervenţiei sale (a se vedea Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2023, precitată, paragraful 21). De asemenea, s-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea (a se vedea Decizia nr. 283 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 6 iunie 2023, paragraful 39). Mai mult, instanţa de contencios constituţional a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare a făptuitorului (a se vedea Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 23 mai 2023, paragraful 21). 48. Referitor la exemplele invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, cu privire la cuantumul pedepselor care ar putea fi dispuse în cazuri concrete de către instanţele judecătoreşti, Curtea reţine că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepselor este de competenţa exclusivă a organelor judiciare. Totodată, pericolul social al faptelor concrete deduse judecăţii, precum şi condiţiile şi împrejurările săvârşirii acestora sunt foarte diferite, motiv pentru care astfel de aprecieri au un caracter strict ipotetic, neconstituind veritabile argumente de neconstituţionalitate. Mai mult, Codul penal oferă foarte multe mijloace şi forme de individualizare judiciară a pedepselor, acesta reglementând, pe de o parte, efectele circumstanţelor atenuante şi ale circumstanţelor agravante, iar, pe de altă parte, instituţiile renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală oferă inculpaţilor posibilitatea recunoaşterii învinuirii, procedură prevăzută la art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) din codul anterior menţionat, şi posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478-488 din Codul de procedură penală, ambele cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor speciale ale pedepselor cu închisoarea şi a reducerii cu o pătrime a limitelor speciale ale pedepselor cu amenda. Or, aplicarea coroborată a mijloacelor juridice anterior menţionate poate determina dispunerea unor pedepse foarte diferite, chiar şi pentru fapte ce pot fi încadrate în sfera de aplicare a aceleiaşi norme penale, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, fără ca acest aspect să constituie un motiv de neconstituţionalitate a normelor de incriminare în cauză. 49. Aşadar, legislaţia penală şi cea procesual penală oferă organelor judiciare, dar şi inculpaţilor, diferite soluţii de individualizare a pedepselor penale, ce au ca scop stabilirea unor cuantumuri ale acestora proporţionale cu pericolul social concret al faptelor săvârşite, aşa încât, în cazul comiterii unor acte de tulburare a ordinii şi liniştii publice cu un pericol social scăzut, instanţele pot dispune pedepse penale potrivite circumstanţelor concrete ale respectivelor cauze deduse judecăţii. 50. Referitor la comparaţia pe care o fac autorii sesizării între regimul sancţionator reglementat prin dispoziţiile articolului unic pct. 10 din legea criticată şi cel prevăzut pentru comiterea altor infracţiuni, Curtea reţine că reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de anumite elemente incidente este expresia firească a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, care impune ca pentru situaţii juridice diferite să fie reglementat un tratament juridic diferit. În acest sens, Curtea reţine că persoanele care au săvârşit infracţiuni diferite se află în situaţii juridice diferite, ceea ce permite şi instituirea unui tratament juridic diferenţiat, conform opţiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reţine instituirea unor privilegii sau a unor discriminări (a se vedea Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, paragraful 39). De altfel, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale nu poate fi dedusă din compararea acestora cu alte dispoziţii legale, ci presupune raportarea nomelor criticate la dispoziţiile Legii fundamentale. 51. Toate considerentele mai sus arătate referitoare la atribuţia exclusivă a legiuitorului de a reglementa faptele care constituie infracţiuni şi limitele speciale ale pedepselor penale, potrivit politicii penale a statului, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa criticilor de neconstituţionalitate formulate de către autorii prezentei obiecţii, cu caracter general, cu privire la limitele speciale ale pedepselor prevăzute prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în ansamblul său. 52. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa justificării de către legiuitor a nevoii de reglementare a normelor penale din cuprinsul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea reţine că, deşi nu conţine un studiu de criminologie cu date concrete referitoare la evoluţia fenomenului infracţional în cazul infracţiunilor pentru care legea analizată reglementează noi circumstanţe agravante sau limite speciale mai mari ale pedepselor, expunerea de motive care însoţeşte această lege este amplă şi bogată în conţinut, ea făcând vorbire tocmai despre evoluţia infracţionalităţii în domeniul faptelor penale comise cu violenţă, despre pericolul social major al unor astfel de fapte şi despre categoriile de victime pe care acestea le vizează. Astfel, expunerea de motive descrie pericolul social sporit pe care anumite fapte comise cu violenţă îl prezintă, în special atunci când victimele agresate se află în stare vădită de vulnerabilitate, determinată de factori precum vârsta, starea de sănătate, infirmităţi etc., atunci când astfel de fapte sunt săvârşite în public, precum şi atunci când acestea sunt comise împotriva celor chemaţi să protejeze victimele şi să asigure respectarea legii, un climat adecvat de convieţuire şi înfăptuirea justiţiei. Se arată, totodată, în cuprinsul aceleiaşi expuneri de motive, că pericolul social al faptelor prevăzute de legea penală este cu atât mai ridicat cu cât acestea sunt comise de către mai multe persoane sau autorul lor are asupra sa obiecte sau mijloace care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor. În acest fel, legiuitorul motivează modificarea şi completarea, prin dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a conţinutului constitutiv al infracţiunilor de omor calificat (art. 189 din Codul penal), lovire sau alte violenţe (art. 193 din Codul penal), vătămare corporală (art. 194 din Codul penal), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 din Codul penal), încăierare (art. 198 din Codul penal), hărţuire (art. 208 din Codul penal), tâlhărie calificată (art. 234 din Codul penal), ultraj (art. 257 din Codul penal), ultraj judiciar (art. 279 din Codul penal) şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 din Codul penal). Mai mult, pentru a justifica o parte dintre intervenţiile legislative, legiuitorul face trimitere, în expunerea de motive analizată, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la activitatea de reglementare, fiind invocată, în acest sens, Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020. 53. În acest context, Curtea subliniază că, în acord cu jurisprudenţa sa, expunerea de motive a legii criticate nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat constant că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate; expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut, de asemenea, că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, Curtea a constatat că expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, Decizia nr. 120 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 19 aprilie 2023, paragrafele 55-56, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 100). 54. Referitor la conţinutul normelor juridice penale prevăzute în cuprinsul legii criticate, Curtea reţine că soluţiile legislative reglementate de legiuitor în cuprinsul legii analizate, în scopul prevenirii şi combaterii formelor de criminalitate descrise în expunerea de motive şi al sporirii protecţiei, prin dispoziţiile dreptului penal, a valorilor sociale vizate, constituie opţiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, în acord cu politica penală a statului. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, în materie penală, principiul ultima ratio nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat (a se vedea Decizia nr. 283 din 17 mai 2023, precitată, paragraful 39). 55. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 56 de deputaţi şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în ansamblul său, şi, în special, dispoziţiile articolului unic pct. 10 [cu referire la modificarea art. 371 din Codul penal] din aceeaşi lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 364 din 28 iunie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în ansamblul său, şi, în special, a dispoziţiilor articolului unic pct. 10 [cu referire la modificarea art. 371 din Codul penal] din aceeaşi lege](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
