Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 357 din 22 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare, în ansamblul său, precum şi ale art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 227/2015] şi pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) şi o) din Legea nr. 227/2015], art. VIII pct. 3 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) şi p) din Legea nr. 95/2006] şi pct. 7 [cu referire la art. 224 alin. (1^4) şi (1^5) din Legea nr. 95/2006], art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005], art. XIV, art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) şi (2) şi art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017], art. XVIII alin. (9), art. XX, art. XXII, art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) şi art. LVIII din lege Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 357 din 22 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare, în ansamblul său, precum şi ale art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 227/2015] şi pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) şi o) din Legea nr. 227/2015], art. VIII pct. 3 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) şi p) din Legea nr. 95/2006] şi pct. 7 [cu referire la art. 224 alin. (1^4) şi (1^5) din Legea nr. 95/2006], art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005], art. XIV, art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) şi (2) şi art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017], art. XVIII alin. (9), art. XX, art. XXII, art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) şi art. LVIII din lege

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 698 din 25 iulie 2025
Comenteaza legea

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Elena-Simina  │- preşedinte           │
│Tănăsescu     │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Asztalos      │- judecător            │
│Csaba-Ferenc  │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihai Busuioc │- judecător            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela       │- judecător            │
│Ciochină      │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian      │- judecător            │
│Deliorga      │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător            │
│Scântei       │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly  │-                      │
│              │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate privind Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare, obiecţie formulată de un număr de 105 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar al S.O.S. România, Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri şi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.893 din 15 iulie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.333A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    (2.1.) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă
    4. Se arată că legea criticată a fost adoptată în vederea consolidării sustenabilităţii financiare a României, iar atingerea acestei finalităţi va asigura corectarea durabilă a deficitului excesiv. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate precizează că deficitul bugetar excesiv este o problemă care ţine de politica economică a Uniunii Europene, fiind reglementată de art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Prin urmare, măsurile de corecţie a deficitului excesiv intră în sfera politicii externe a României, fiind parte a angajamentelor asumate de statul român în relaţia sa cu Uniunea Europeană. Stabilirea liniilor directoare ale politicii externe aparţine Preşedintelui României, iar Guvernul are doar un rol executiv în această privinţă. Or, Guvernul a stabilit în mod unilateral, în expunerea de motive a legii, că scopul acesteia este corectarea durabilă a deficitului excesiv şi consolidarea sustenabilităţii financiare, deşi o asemenea orientare strategică nu poate fi decisă exclusiv de către executiv, fără implicarea şi acordul Preşedintelui, care este autoritatea competentă pentru angajarea statului în plan extern.
    5. Preşedintele României a atras atenţia că este interesat de acest proces de reducere a deficitului excesiv, chiar dacă nu a făcut-o expressis verbis atunci când a făcut publică intenţia de a nu creşte taxa pe valoarea adăugată (TVA). Or, Guvernul nu a ţinut cont de decizia Preşedintelui de a nu creşte TVA.
    6. Procesul de elaborare al acestui proiect de lege a fost atât de rapid încât nu au avut timp să analizeze „Raportul de ţară 2025 din 4 iunie 2025 - România/Recomandarea Consiliului privind politicile economice, sociale, de ocupare a forţei de muncă, structurale şi bugetare ale României [COM (2025) 223 final]“. Dacă membrii Guvernului ar fi parcurs acele recomandări ale Consiliului, ar fi observat că problemele României sunt altele decât cele pretins a fi corectate prin proiectul de lege. Astfel, adoptarea legii criticate fără implicarea Preşedintelui României în definirea direcţiilor de politică externă constituie o încălcare a normelor constituţionale. În plus, această conduită guvernamentală vulnerabilizează legitimitatea şi conformitatea internaţională a actului normativ.
    7. În consecinţă, legea adoptată încalcă „regimul semi-prezidenţial prin nesocotirea voinţei Preşedintelui României în componenta acestuia de reprezentare a statului român în planul politicii externe“, având în vedere angajamentul Preşedintelui României de a nu se majora TVA-ul în timpul mandatului acestuia. Prin urmare, se apreciază că legea este contrară art. 91 coroborat cu art. 80 din Constituţie.
    8. Legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului modifică mai multe acte normative, şi anume Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, Ordonanţa Guvernului pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, Legea învăţământului superior nr. 199/2023 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc. Or, în privinţa acestui ultim act normativ menţionat, legea criticată nu se limitează numai la reglementarea aspectelor fiscale, şi anume majorarea taxelor specifice domeniului jocurilor de noroc. În privinţa celorlalte aspecte modificate, Guvernul ar fi putut folosi alte instrumente, iar Parlamentul ar fi putut să legifereze anterior, chiar şi în procedură de urgenţă, mai cu seamă că aceste aspecte nu sunt unele noi, ivite în ultima perioadă. Guvernul poate modifica regimul taxării reglementate de ordonanţa de urgenţă antereferită, însă, nu poate introduce, sub acest pretext, şi alte reglementări, şi anume la sancţiuni şi pedepse noi. Prin urmare, ţinând seama de caracterul eterogen al actului normativ, se apreciază că acesta încalcă art. 1 alin. (3)-(5) şi art. 114 din Constituţie.
    9. Se mai arată că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate. Deficitul excesiv exista încă din anul 2019, iar guvernele care s-au succedat până în prezent nu au luat măsuri eficace pentru redresarea financiar-bugetară. Ultimul plan asumat de către Guvern în faţa Consiliului UE din octombrie 2024 presupunea adoptarea de măsuri până în aprilie 2024, dar, din considerente de oportunitate politică, deoarece urmau alegerile parlamentare din decembrie 2024, iar ulterior, după ce au fost anulate în decembrie 2024, alegerile prezidenţiale reluate în mai 2025, şi partidele aflate la guvernare nu doreau să le fie afectate şansele electorale, nu au adoptat niciuna dintre măsurile la care s-au obligat. În aceste condiţii, nu se poate susţine existenţa urgenţei pentru adoptarea unor asemenea măsuri prin angajarea răspunderii Guvernului în sesiune parlamentară extraordinară şi fără respectarea termenelor procedurale.
    10. În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit existenţa unor limite în privinţa adoptării unui proiect de lege prin procedura angajării răspunderii Guvernului, limite în absenţa cărora ar exista riscul transformării unei proceduri excepţionale de legiferare într-o regulă care ar pune în pericol statul de drept. Guvernul actual a primit votul de încredere al Parlamentului la data de 23 iunie 2025 (Hotărârea nr. 25/2025 pentru acordarea încrederii Guvernului), iar problema deficitului bugetar excesiv datează încă din anul 2019. Prin urmare, alegerea deliberată de a nu acţiona în sesiunea parlamentară ordinară şi de a recurge la procedura excepţională doar după încheierea acesteia relevă o strategie deliberată de eludare a controlului parlamentar efectiv. Acceptarea acestei modalităţi de legiferare în circumstanţele prezentate ar echivala cu legitimarea unei practici prin care orice guvern ar putea să îşi manufactureze propria urgenţă, ignorând deliberat termenele disponibile în procedurile normale, pentru a obţine ulterior justificarea folosirii procedurilor excepţionale.
    11. Se precizează că utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute de art. 114 transformă Guvernul într-o autoritate legiuitoare concurentă cu Parlamentul, subminând rolul constituţional al acestuia din urmă şi alterând echilibrul constituţional al puterilor. Prin urmare, în condiţiile în care urgenţa invocată este artificial creată de propria inacţiune a Guvernului pe o perioadă îndelungată, adoptarea legii prin angajarea răspunderii constituie o încălcare gravă a principiilor constituţionale fundamentale şi ale jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale.
    12. Se mai învederează faptul că anumite prevederi intră în vigoare în 180 de zile de la data intrării în vigoare a legii [art. LXIII alin. (6) din lege] sau de la 1 ianuarie 2026 [art. LXV alin. (2) din lege].
    13. Se arată că angajarea răspunderii Guvernului intervine, de regulă, în situaţiile în care încrederea Parlamentului în Guvern a scăzut şi atunci Guvernul simte nevoia să se repoziţioneze, „îşi pune mandatul pe masă“, dar poate să obţină ceea ce într-o procedură obişnuită ar obţine foarte greu. Or, Guvernul actual nu se afla într-o asemenea poziţie. Abia fusese învestit, avea o majoritate confortabilă, astfel încât nu se afla în situaţia de a-şi angaja răspunderea. Elementul esenţial este faptul că statul român se află într-o situaţie economică gravă, provocată, evident, de cei care au guvernat-o până în prezent. Din această situaţie gravă are legitimitate constituţională să o scoată şi să aibă un drept de decizie organul suprem reprezentativ al poporului român, care este Parlamentul, nu Guvernul. În alte condiţii, angajarea răspunderii Guvernului nu este decât o formă a abuzului care se dă acestei instituţii şi care se manifestă, de altfel, de când a fost introdusă în Constituţie. Prin urmare, se apreciază că legea adoptată încalcă art. 1 alin. (4) şi art. 114 din Constituţie.

    (2.2.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă
    14. Se menţionează că legea criticată introduce modificări fiscale de amploare, inclusiv creşterea semnificativă a cotei de TVA, fără să fi existat semnale prealabile clare care să permită cetăţenilor şi mediului de afaceri să se adapteze progresiv, mai ales că Preşedintele României a garantat în timpul campaniei electorale desfăşurate în aprilie-mai 2025 că nu se va majora TVA-ul în timpul mandatului său, iar mulţi dintre cetăţeni l-au votat tocmai pentru acest motiv. Această abordare de tip „şoc fiscal“ contravine cerinţelor de stabilitate şi previzibilitate impuse de principiul securităţii juridice. Creşterea bruscă a TVA afectează direct puterea de cumpărare a tuturor cetăţenilor, obligându-i să suporte costuri suplimentare pentru care nu au putut să se pregătească. Familiile care şi-au planificat bugetul pe baza nivelului anterior al TVA se găsesc în imposibilitatea de a-şi respecta angajamentele financiare sau de a menţine standardul de viaţă anterior. Absenţa unei perioade de tranziţie sau a unor măsuri compensatorii pentru categoriile vulnerabile demonstrează că legiuitorul nu a ţinut cont de impactul social al modificărilor, încălcând principiul proporţionalităţii în elaborarea actelor normative, respectiv al restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    15. Eliminarea facilitărilor fiscale pentru părinţii cu copii mici, pentru beneficiarii de ajutor social şi pentru alte categorii vulnerabile reprezintă o încălcare gravă a aşteptării legitime. Principiul securităţii juridice impune ca modificările legislative majore să fie introduse gradual, cu perioade de adaptare corespunzătoare care să permită cetăţenilor să îşi reorganizeze activităţile. Legea ignoră complet această cerinţă, introducând toate modificările simultan şi cu efect imediat. Această abordare este cu atât mai problematică cu cât modificările se cumulează: acelaşi cetăţean poate fi afectat simultan de creşterea TVA, de eliminarea facilitărilor fiscale pentru copii şi de modificarea sistemului de indemnizaţii medicale.
    16. Or, legea criticată nu oferă o motivare clară şi detaliată pentru modificările fiscale majore pe care le introduce. Cetăţenii au dreptul să înţeleagă nu doar ce modificări li se aplică, ci şi de ce sunt necesare aceste modificări, care sunt obiectivele urmărite şi cum se raportează acestea la politicile publice generale ale statului.
    17. Modificările fiscale majore ar fi trebuit să fie precedate de o consultare publică amplă care să permită cetăţenilor, organizaţiilor societăţii civile şi experţilor să îşi exprime punctul de vedere şi să propună alternative. Această consultare pare să fi fost evitată deliberat pentru a preveni opoziţia publică. Consultarea publică nu este doar o formalitate procedurală, ci un instrument esenţial pentru legitimarea democratică a deciziilor şi pentru identificarea celor mai bune soluţii legislative. Prin ocolirea acestui proces, Guvernul şi-a asumat singur responsabilitatea pentru toate consecinţele negative ale măsurilor adoptate.
    18. Legea criticată nu demonstrează că au fost evaluate alternative mai puţin restrictive pentru atingerea obiectivelor fiscale urmărite. Această omisiune încalcă principiul proporţionalităţii, care impune ca restricţiile aduse drepturilor să fie minimale şi să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru atingerea scopului legitim. În loc de creşterea sarcinii fiscale asupra cetăţenilor prin măsuri noi, s-ar fi putut investi în optimizarea colectării taxelor şi impozitelor existente prin combaterea evaziunii fiscale şi îmbunătăţirea eficienţei administrative. Aceste măsuri ar fi avut un impact similar asupra veniturilor bugetare fără să afecteze cetăţenii care îşi îndeplinesc deja obligaţiile fiscale. Măsurile fiscale adoptate par să fie elaborate în izolare, fără coordonare cu alte politici publice relevante. Combinaţia tuturor modificărilor introduse prin legea criticată creează un efect de avalanşă care depăşeşte capacitatea de absorbţie a multor familii.
    19. Abordarea de tip „şoc fiscal“ subminează încrederea cetăţenilor în capacitatea şi buna-credinţă a instituţiilor statului. Cetăţenii care au respectat cu bună-credinţă toate obligaţiile legale şi au planificat pe baza cadrului juridic existent se simt trădaţi de un stat care îşi schimbă regulile în mod unilateral şi imprevizibil. Această eroziune a încrederii poate avea efecte pe termen lung asupra stabilităţii sociale şi politice, reducând cooperarea voluntară a cetăţenilor cu autorităţile şi crescând rezistenţa la alte reforme necesare.
    20. Prin adoptarea acestor măsuri, fără respectarea principiilor securităţii juridice, se creează un precedent periculos care poate fi invocat pentru justificarea altor modificări arbitrare în viitor, mai ales că sunt anunţate şi alte „pachete fiscale“. Dacă modificările fiscale majore pot fi introduse fără avertisment, consultare sau perioade de tranziţie, atunci nicio sferă a vieţii juridice nu mai este protejată de incertitudine.
    21. Relaţia dintre stat şi cetăţeni se bazează pe un contract social implicit conform căruia cetăţenii respectă legile şi plătesc taxele în schimbul unor servicii publice de calitate şi al unui cadru juridic stabil şi previzibil. Legea criticată încalcă această înţelegere fundamentală prin schimbarea unilaterală şi abruptă a „termenilor contractului“. Încălcarea principiului securităţii juridice şi a aşteptării legitime nu reprezintă doar o problemă tehnică de drept constituţional, ci o ameninţare fundamentală la adresa statului de drept şi a încrederii cetăţenilor în instituţiile democratice. Efectele acestei încălcări se extind mult dincolo de sfera fiscală, afectând stabilitatea socială, economică şi politică.
    22. Având în vedere cele expuse, se apreciază că legea, în ansamblul său, încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 53 şi art. 56 din Constituţie.
    23. Art. II pct. 7 din legea criticată stabileşte pentru pensii suma neimpozabilă de doar 3.000 lei, măsură care reprezintă o reducere drastică a protecţiei fiscale acordate pensionarilor. Acest aspect va conduce la accentuarea nivelului de sărăcie al categoriei pensionarilor, cu consecinţa creşterii premiselor de imposibilitate de supravieţuire pentru aceştia.
    24. Măsura adoptată nu are numai caracter neconstituţional, deoarece potrivit art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul are obligaţia să asigure un nivel de trai decent cetăţenilor săi, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cetăţenii au dreptul la pensie. Această dublă încălcare constituţională este amplificată de caracterul imoral al măsurii, deoarece se vizează o categorie profesională care prezintă anumite vulnerabilităţi de vârstă şi sănătate, fiind prin natura situaţiei sale mai puţin capabilă să compenseze pierderile de venit prin alte mijloace.
    25. Reglementarea creează şi o supraimpozitare a pensiilor facultative şi ocupaţionale, penalizând astfel economisirea pe termen lung şi descurajând participarea la pilonii III şi IV. Această măsură contravine politicilor publice de încurajare a economisirii private pentru perioada de după pensionare şi subminează încrederea cetăţenilor în sistemele complementare de pensii. Aplicarea plafonului neimpozabil o singură dată per fond este profund neechitabilă, în special în cazul plăţilor în rate, unde fiecare tranşă reprezintă un venit distinct şi ar trebui să beneficieze de propriul plafon neimpozabil. Această abordare creează o discriminare arbitrară între diferitele modalităţi de accesare a fondurilor de pensii şi penalizează pe cei care optează pentru o primire eşalonată a sumelor, care de multe ori este cea mai prudentă abordare financiară.
    26. Impunerea contribuţiei de sănătate pe sume provenite din venituri deja impozitate contravine principiilor fundamentale ale fiscalităţii echitabile şi constituie o formă de dublă impozitare care încalcă principiul proporţionalităţii în materie fiscală. Astfel, măsurile fiscale adoptate în privinţa pensiilor încalcă art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) şi art. 56 din Constituţie.
    27. Art. II pct. 12-19 şi art. VIII pct. 3 din lege stabilesc o discriminare între cetăţenii români, pe de o parte, şi cetăţenii străini sau apatrizii, pe de altă parte. Aceştia din urmă păstrează facilităţi medicale şi sociale considerabile, respectiv scutiri de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi acces la pachete complete de servicii medicale, în timp ce cetăţenii români aflaţi în situaţii similare, cum ar fi părinţii cu copii de până la 2-3 ani, sunt obligaţi să plătească aceste contribuţii. Această situaţie contravine însăşi esenţei noţiunii de cetăţenie şi încalcă principiul potrivit căruia cetăţenii români nu pot avea mai puţine drepturi decât cetăţenii străini pe teritoriul propriei ţări. Observaţia referitoare la discriminarea cetăţenilor români în raport cu cetăţenii străini este valabilă şi pentru persoanele prevăzute la art. 154 alin. (1) lit. o) din Codul fiscal, literă ce a fost abrogată la art. II pct. 19, precum şi pentru toate situaţiile similare din cuprinsul legii, ceea ce demonstrează caracterul sistemic şi generalizat al discriminării instituite. În susţinerea acestei critici este invocat Avizul Consiliului Legislativ emis cu privire la legea analizată. Având în vedere cele expuse, se apreciază că textele menţionate încalcă art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.
    28. Art. II pct. 14 din lege abrogă art. 154 lit. d) din Codul fiscal, astfel încât persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, magistraţii care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, persoanele care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 şi eroii Revoluţiei Române din Decembrie 1989, ai revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 şi ai revoltei muncitoreşti anticomuniste din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 sunt datori să plătească contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
    29. Principiul statului de drept impune ca toate acţiunile autorităţilor publice să fie conforme cu legea şi să respecte principiile fundamentale ale dreptăţii. În contextul tratamentului persoanelor persecutate politic şi al veteranilor, statul de drept presupune recunoaşterea faptului că aceste persoane au suferit injustiţii grave în trecut, multe dintre ele comise chiar de către aparatul statal anterior. Repararea acestor injustiţii nu este doar o obligaţie morală, ci şi o cerinţă a statului de drept, care trebuie să corecteze abuzurile trecutului şi să asigure că dreptatea este restaurată. Când statul solicită contribuţii suplimentare de la persoanele care au fost victimele propriilor sale excese din trecut, se creează o situaţie paradoxală în care statul pare să continue, într-o formă atenuată, penalizarea acelor persoane care au suferit deja nedreptăţi.
    30. Statul de drept implică, de asemenea, că legile şi măsurile administrative trebuie să fie juste şi echitabile. Aplicarea unor contribuţii identice pentru toate categoriile de persoane, fără a lua în considerare situaţia particulară a celor care au suferit persecuţii, poate fi interpretată ca o încălcare a principiului echităţii, care este fundamental pentru statul de drept. Caracterul democratic al statului român nu se limitează la existenţa unor instituţii democratice, ci presupune şi respectarea valorilor democratice fundamentale, printre care solidaritatea socială şi recunoaşterea meritelor celor care au contribuit la construirea şi apărarea democraţiei. Dacă statul este, prin definiţie constituţională, social, atunci măsurile sale trebuie să reflecte această caracteristică. Impunerea unor contribuţii care pot constitui bariere în accesul la serviciile de sănătate pentru persoanele cu venituri reduse, în special pentru cele care au suferit pentru valorile democratice, pare să contravină naturii sociale a statului. Caracterul social al statului nu implică doar abţinerea de la măsuri care ar putea afecta categoriile vulnerabile, ci şi obligaţia de a lua măsuri pozitive pentru protecţia acestora. Această obligaţie este cu atât mai puternică în cazul persoanelor care au suferit din cauza acţiunilor statului din trecut.
    31. Se apreciază că aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa art. VIII pct. 7 din lege. Prin urmare, cele două dispoziţii legale criticate încalcă art. 1 alin. (1)-(3) din Constituţie.
    32. Art. II pct. 19 din lege abrogă art. 154 alin. (1) lit. j), k), l) şi o) din Codul fiscal şi elimină, astfel, facilităţile fiscale pentru persoanele aflate în concediu de acomodare pentru adopţie şi în concediu pentru creşterea copilului, încălcând principiul interesului superior al copilului prevăzut atât în art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi în art. 3 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.
    33. Se constată că ambele tipuri de concediu şi facilităţile fiscale aferente sunt acordate în vederea îndeplinirii îndatoririi părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, îndatorire nu doar legală, ci şi constituţională, prevăzută la art. 48 alin. (1) din Constituţie. Aceste facilităţi nu sunt simple avantaje fiscale, ci instrumente juridice destinate susţinerii obligaţiilor constituţionale ale părinţilor faţă de copii. Eliminarea acestor facilităţi contravine necesităţii vitale de susţinere a demografiei naţionale şi pune în pericol sustenabilitatea sistemelor de protecţie socială. Abrogarea prevederilor pentru beneficiarii de ajutor social [lit. l)] este în contradicţie cu art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 196/2016, care prevede că ajutoarele financiare componente ale venitului minim de incluziune şi măsurile de asistenţă socială complementare includ facilităţi contributive, ce reprezintă asigurarea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, fără plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile prevăzute de art. 154 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Eliminarea acestor facilităţi contravine prin urmare nu doar unor obligaţii legale specifice, ci şi obligaţiei constituţionale a statului de a asigura protecţia socială prevăzută la art. 47 din Constituţie. Prin urmare, se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 47, art. 48 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.
    34. Art. IX pct. 1 din lege stabileşte cuantumul indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă prin aplicarea unor procente diferenţiate (55%, 65%, 75%) în funcţie de durata episodului de boală, aspect care creează multiple încălcări constituţionale şi afectează dreptul la sănătate. Modificarea propusă reprezintă o deteriorare fundamentală a sistemului de protecţie socială românesc, prin înlocuirea unui procent fix de 75% cu un sistem degradant care penalizează primele zile de boală.
    35. Reducerea de la 75% la 55% pentru primele 7 zile de boală reprezintă o diminuare cu 26,7% a veniturilor în perioada cea mai critică a bolii, când cheltuielile medicale sunt adesea cele mai mari (consultaţii, investigaţii, medicamente). Noua reglementare introduce o discriminare profundă între diferite tipuri de afecţiuni, penalizând în mod disproporţionat bolile acute care se rezolvă rapid prin tratament adecvat şi odihnă. Această diferenţiere nu are nicio justificare medicală, ci doar una fiscală, transformând durata bolii dintr-un factor medical într-un criteriu de penalizare financiară. Afecţiunile acute comune (gripa, gastroenterita, infecţiile respiratorii, migrenele severe) care necesită 3-7 zile de odihnă vor fi constant penalizate cu indemnizaţia de 55%, în timp ce bolile cronice cu episoade lungi vor beneficia de procente mai mari. Aceasta creează o ierarhie absurdă a suferinţei, în care o pneumonie care se vindecă în 6 zile este „mai puţin valoroasă“ decât o afecţiune cronică care necesită 20 de zile de concediu.
    36. Discriminarea afectează şi diferite categorii profesionale în mod inegal. Lucrătorii din domeniul medical, educaţional sau din servicii publice, care sunt expuşi la un risc epidemiologic mai mare şi trebuie să respecte cu stricteţe izolarea la primele semne de boală, vor fi constant penalizaţi pentru acest comportament responsabil din punct de vedere sanitar. Sistemul propus interferează în mod inadmisibil cu decizia medicală profesională, creând presiuni economice care pot influenţa recomandările terapeutice. Medicii se vor afla în situaţia de a şti că prescrierea unui concediu scurt va penaliza financiar pacientul, ceea ce poate duce la două situaţii problematice. Prima situaţie este prescrierea unor perioade artificial lungi pentru a ajuta pacientul să beneficieze de procente mai mari, chiar dacă medical nu este justificat. Aceasta distorsionează practica medicală şi poate duce la supraconsumul nejustificat de servicii medicale şi la creşterea costurilor sistemului. A doua situaţie, mult mai gravă, este presiunea asupra pacienţilor de a refuza concediul medical sau de a-l întrerupe prematur din motive financiare, cu riscuri majore asupra sănătăţii individuale şi publice. Această situaţie transformă decizia medicală dintr-o recomandare profesională într-o „ofertă“ pe care pacientul o poate refuza din motive economice.
    37. Modificarea propusă are potenţialul de a crea o criză de sănătate publică prin descurajarea comportamentului sanitar responsabil. Penalizarea financiară a primelor zile de boală va determina un număr semnificativ de persoane să continue activitatea în stare de boală, cu efecte devastatoare asupra răspândirii bolilor transmisibile.
    38. Obligaţia angajatorilor de a asigura un mediu de muncă sigur şi sănătos devine practic imposibil de îndeplinit dacă angajaţii sunt incitaţi economic să vină la muncă în stare de boală. Măsura încalcă principiul autonomiei medicale, garantat implicit de dreptul la sănătate din Constituţie, prin introducerea unor factori extramedicali în decizia terapeutică. Relaţia medic-pacient devine astfel mediată de considerente financiare care nu au legătură cu nevoile medicale reale.
    39. Art. 16 şi 41 din Constituţie consacră principiul egalităţii şi interzic discriminarea în exercitarea drepturilor sociale. Sistemul propus creează multiple forme de discriminare care încalcă aceste principii constituţionale fundamentale: discriminare pe criterii socioeconomice: persoanele cu venituri mici sunt cele mai afectate de reducerea indemnizaţiei în primele zile de boală; discriminare pe criterii de vârstă: persoanele în vârstă, care au adesea sisteme imunitare mai slabe şi necesită perioade mai lungi de recuperare chiar şi pentru afecţiuni minore, vor fi penalizate prin primirea constantă a indemnizaţiilor mai mici; discriminare pe criterii de sănătate: persoanele cu boli cronice care au episoade acute frecvente şi scurte (diabetici cu decompensări, hipertensivi cu crize, persoane cu afecţiuni autoimune) vor fi în permanenţă penalizate pentru vulnerabilitatea lor medicală. Aceasta constituie o dublă penalizare - mai întâi prin boală, apoi prin reducerea veniturilor; discriminare pe criterii familiale: părinţii cu copii mici, care se îmbolnăvesc mai frecvent din cauza expunerii la virusuri în colectivităţile de copii şi care trebuie să respecte cu stricteţe izolarea pentru a-şi proteja familia, vor fi constant penalizaţi pentru acest comportament responsabil. Măsura criticată afectează familiile şi încalcă principiul interesului superior al copilului, întrucât reducerea veniturilor în perioada concediului medical afectează părinţii cu copii, încălcând principiul interesului superior al copilului.
    40. Se învederează faptul că măsura criticată nu este în concordanţă cu dreptul Uniunii Europene şi instrumentele internaţionale în domeniul social, la care România este parte, deoarece cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă există reglementări cuprinse în dreptul primar al Uniunii Europene, în numeroase directive şi în acorduri internaţionale. Implementarea unui mecanism de indemnizaţii diferenţiate în funcţie de durata bolii, fără o justificare clară şi echitabilă, afectează egalitatea de tratament în materie de protecţie socială, dreptul la securitate şi sănătate în muncă.
    41. Se concluzionează în sensul că înlocuirea prin prevederile criticate a unui sistem echitabil (75% fix) cu unul discriminatoriu (55%-65%-75%) încalcă art. 4, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 56 şi art. 148 din Constituţie.
    42. Se arată că art. XVIII alin. (9) prevede că personalul nu beneficiază de banii cuveniţi pentru concediul de odihnă neefectuat dacă le încetează activitatea în anul 2026, în condiţiile în care concediul de odihnă plătit este o componentă fundamentală a dreptului la muncă. Această măsură creează o discriminare arbitrară între angajaţii cărora le încetează activitatea în anul 2026 faţă de cei din alte perioade, fără nicio justificare obiectivă sau constituţională, şi încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    43. Art. XIV şi art. XV pct. 1-4 din lege prevăd limitarea acordării stimulentelor începând cu august 2025 pentru anumite categorii de personal, în limita a 30% din salariul de bază, reducerea majorărilor salariale pentru personalul din proiecte europene de la 50% la 35%, reducerea majorărilor salariale a indemnizaţiilor lunare pentru aleşii locali care implementează proiecte europene de la 50% la 40%, reducerea majorărilor pentru personalul din structurile cu fonduri europene şi din AFIR şi APIA de la 50% la 40%, precum şi neacordarea majorărilor pentru proiectele cu termene depăşite.
    44. Aceste prevederi încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi prin crearea unor tratamente diferenţiate nejustificate între categorii similare de angajaţi din sectorul public. Nu există nicio justificare obiectivă pentru care angajaţii implicaţi în proiecte europene să fie trataţi diferit faţă de alţii sau pentru care aceleaşi funcţii să fie remunerate diferit în funcţie de momentul temporal. În al doilea rând, se încalcă art. 41 din Constituţie, întrucât sunt eliminate componente ale remuneraţiei care au fost acordate ca recunoaştere a complexităţii şi importanţei muncii prestate. Măsurile adoptate încalcă art. 53 din Constituţie prin caracterul lor disproporţionat şi prin absenţa unei justificări adecvate.
    45. Potrivit alin. (2) al art. XIV, pentru anul 2025, evaluarea activităţii pentru acordarea stimulentelor se va face exclusiv pe baza performanţei din anul 2024. În anul 2024 nu au fost aplicabile aceste noi criterii de performanţă cuantificabile, ceea ce creează un dezechilibru şi o inechitate flagrantă în evaluare. Practic, se aplică retroactiv un criteriu care nu a existat la momentul desfăşurării activităţii, încălcând principiul previzibilităţii normei juridice şi cel al justei recompense. Această abordare retroactivă încalcă principiile fundamentale ale securităţii juridice şi ale dreptului la o evaluare echitabilă.
    46. Prevederile art. XIV şi art. XV pct. 1-4 din lege nu se circumscriu scopului invocat de iniţiatori, şi anume reducerea deficitului bugetar. Conform noului cadru de guvernanţă economică al Uniunii Europene, în vigoare de la 30 aprilie 2024, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 2 şi art. 5 din Regulamentul (UE) 2024/1.263, la stabilirea deficitului public nu se iau în calcul cheltuielile naţionale cu cofinanţarea programelor finanţate de Uniune. Aceasta înseamnă că măsurile care afectează personalul implicat în gestionarea fondurilor europene nu contribuie în mod direct la reducerea deficitului public relevant din perspectiva procedurilor UE, ceea ce demonstrează că aceste măsuri sunt nejustificate chiar şi din perspectiva obiectivului declarat. Prin urmare, prevederile criticate încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    47. Art. XX din lege prevede că pentru personalul militar, poliţiştii şi poliţiştii din penitenciare, indemnizaţiile şi compensaţiile lunare pentru chirie se menţin la nivelul lunii decembrie 2025, fără actualizare ulterioară. Această situaţie creează o inechitate structurală evidentă în raport cu alte categorii profesionale din sectorul public. Militarii primesc pentru indemnizaţia de chirie sume raportate la nivelul din decembrie 2009 - între 400 şi 1.200 de lei pentru chirie în marile oraşe ale ţării - în timp ce magistraţii primesc în Bucureşti 2.900 de lei lunar pentru acelaşi tip de compensaţie. Prin urmare, se încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    48. Art. XXII din lege referitor la restricţionarea transferurilor funcţionarilor publici îngrădeşte alegerea locului de muncă. Astfel, funcţionarul public se va afla la dispoziţia angajatorului care, în mod arbitrar sau discreţionar, îi va putea refuza oricând cererea de transfer în altă funcţie publică din altă instituţie sau autoritate publică, deoarece lipsesc din cuprinsul normei elementele obiective în funcţie de care se poate aproba sau refuza transferul oricărui funcţionar public. Situaţia devine şi mai problematică cu cât în spaţiul public au fost cu frecvenţă lansate informaţii referitoare la disponibilizări masive în administraţia publică, iar măsura adoptată va limita posibilitatea funcţionarului public să îşi identifice în timp util o altă sursă de venit pentru asigurarea tuturor cheltuielilor necesare vieţii. Totodată, se constată afectarea principiului nediscriminării, întrucât vizează doar anumite categorii de posturi vacante, respectiv cele corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici şi cele corespunzătoare funcţiilor publice de conducere, funcţiilor publice de conducere cu statut special şi posturilor militare de conducere. Prin urmare, se încalcă art. 41 şi 53 din Constituţie.
    49. Art. XXIII alin. (1)-(3) din lege instituie o eşalonare pe cinci ani a plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026. Această măsură reprezintă o încălcare gravă a art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi principiului loialităţii constituţionale între instituţiile statului, prin nesocotirea hotărârilor judecătoreşti care beneficiază deja de autoritate de lucru judecat. Se încalcă dreptul de proprietate prin afectarea prerogativelor folosinţei şi a dispoziţiei, având în vedere faptul că 60% din sumele care trebuie recuperate vor putea fi primite abia începând cu al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie. Această întârziere nejustificată privează beneficiarii de folosinţa sumelor datorate şi afectează componenta economică a dreptului de proprietate.
    50. Art. XXIII alin. (5) din lege aduce atingere dreptului la proprietate privată, dat fiind că beneficiul/folosul nerealizat (lucrum cessans) în perioada în care persoana a fost privată de posibilitatea de a folosi sumele având caracter de drepturi salariale (bunuri) ar urma să nu fie acordat şi prin actualizare cu indicele preţurilor de consum. De asemenea, legea prezintă şi un caracter discriminatoriu prin raportare la drepturile prevăzute pentru beneficiarii art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, pentru care tranşele se actualizează cu indicele preţurilor de consum. Totodată, încalcă dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea termenului rezonabil care include şi faza executării, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    51. Se mai susţine că art. XXIII alin. (4) şi (7) din lege încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie deoarece normele de trimitere din cuprinsul său nu sunt previzibile.
    52. Prin urmare, art. XXIII alin. (1)-(4) şi (7) din lege încalcă art. 1 alin. (3)-(5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie.
    53. Art. LVIII din lege majorează norma didactică de predare cu 2 ore suplimentare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar. Această măsură, care poate părea tehnică la prima vedere, reprezintă în realitate o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale personalului didactic şi o subminare a calităţii actului educaţional. Majorarea forţată a normei didactice cu 2 ore reprezintă o creştere cu aproximativ 11% a sarcinii de muncă (din 18 ore la 20 de ore săptămânal pentru norma didactică completă), fără o compensaţie corespunzătoare. Această măsură încalcă principiul că modificările substanţiale ale condiţiilor de muncă trebuie să fie negociate şi să respecte drepturile lucrătorilor. Majorarea cu 2 ore a normei didactice înseamnă, în realitate, o creştere cu 68 ore a programului săptămânal real de muncă. Creşterea sarcinii de muncă fără o compensaţie proporţională echivalează cu o reducere de facto a remuneraţiei pe oră, încălcând principiul muncii decent remunerate consacrat constituţional.
    54. Supraîncărcarea profesorilor cu ore suplimentare va forţa profesorii să adopte metode de predare mai puţin interactive şi mai puţin personalizate, din lipsă de timp pentru pregătirea adecvată a lecţiilor inovatoare. Sindicatele din învăţământ au avertizat că majorarea normei didactice va accelera fenomenul de epuizare profesională, deja prezent în sistemul educaţional românesc. Studiile internaţionale demonstrează că supraîncărcarea didactică este una dintre principalele cauze ale burnoutului în educaţie. Suprasolicitarea va duce la o creştere a problemelor de sănătate în rândul personalului didactic, cu costuri suplimentare pentru sistemul de sănătate şi pentru sistemul educaţional prin înlocuiri şi supliniri. Prin urmare, se încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    55. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    56. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    57. Se arată că Guvernul, prin rolul conferit de art. 102 alin. (1) din Constituţie, şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului, în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituţie. Aspectele ce ţin de rolul şi atribuţiile Preşedintelui României, astfel cum au fost argumentate de autorii sesizării, nu se pot circumscrie actului de legiferare asumat de Guvern.
    58. Se învederează faptul că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este o lege complexă şi cuprinzătoare, subsumându-se aceleiaşi concepţii unice de legiferare. Nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege, indiferent de modalitatea de adoptare, să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale şi mai ales atunci când acestea se circumscriu unui scop unic. Art. 114 din Constituţie nu prevede condiţii exprese privitoare la proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea - nici asupra domeniului de reglementare, nici al structurii, sens în care sunt invocate deciziile nr. 147 din 16 aprilie 2003 şi nr. 298 din 29 martie 2006. Prin urmare, câtă vreme legiuitorul constituant nu a înţeles să facă distincţie asupra domeniului şi/sau structurii reglementării, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege.
    59. Cu privire la lipsa urgenţei în adoptarea măsurilor din cuprinsul legii, se arată că Guvernul şi-a motivat opţiunea de a recurge la această modalitate de legiferare, urgenţa demersului legislativ fiind determinată de angajamentele Guvernului de a armoniza legislaţia privind domeniul fiscal-bugetar, modalitatea de colectare, cuantumul taxelor şi impozitelor cu principiile din instrumentele internaţionale ratificate de România, precum şi cu luarea în considerare a tuturor recomandărilor formulate în cadrul mecanismelor europene, ale Fondului Monetar Internaţional, Comisiei Europene.
    60. În viziunea legiuitorului constituant, alegerea modului în care Guvernul transpune în plan legislativ măsurile preconizate este lăsată, fără îndoială, la latitudinea acestuia. Nu este încălcat nici principiul loialităţii constituţionale, întrucât Guvernul nu a interferat cu activitatea de legiferare a Parlamentului, având în vedere că acesta din urmă nu era sesizat cu un proiect de lege cu obiect de reglementare similar. Apreciind că în acest moment implementarea măsurilor fiscal-bugetare prezintă o importanţă deosebită pentru realizarea programului de guvernare cu respectarea prevederilor art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi având în vedere exigenţa ca adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru reducerea deficitului bugetar, asumată de România prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, să nu rămână lipsită de conţinut, Guvernul a considerat că reglementarea instituită prin legea de faţă are caracter de urgenţă, pe care l-a justificat în expunerea de motive a legii, în concordanţă cu cerinţele jurisprudenţei constituţionale în materie. Parlamentarii au avut posibilitatea de a formula amendamente în cadrul acestei proceduri, de altfel şi admise în parte de Guvern, iar susţinerea autorilor sesizării referitoare la existenţa unei majorităţi parlamentare care să asigure adoptarea legii prin procedura obişnuită de legiferare este subiectivă, dat fiind specificul activităţii parlamentare.
    61. Existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este enunţată şi argumentată în expunerea de motive. Astfel, în expunerea de motive la legea criticată, Guvernul a indicat cel puţin 3 aspecte pentru a justifica urgenţa adoptării legii în procedura angajării răspunderii, şi anume: 1) evoluţia deficitului bugetar raportat la traiectoria de ajustare asumată de România; 2) numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie datorate crizei economice şi a politicii fiscal-bugetare actuale; 3) necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată. Prin urmare, urgenţa situaţiei este motivată prin angajamentele europene ale României, precum şi de atribuţiile ce îi revin Guvernului pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene.
    62. Cu privire la necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, se arată că legea criticată intră în vigoare în termenul constituţional prevăzut la art. 78 din Constituţie, însă, anumite măsuri reglementate vor intra în vigoare la data de 1 august 2025, la 1 septembrie 2025, dar şi la termene diferite. Faptul că sunt prevăzute mai multe termene până la data intrării în vigoare a măsurilor adoptate nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenele în cauză au fost date tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţării, precum şi instituţiile publice sau private vizate de normele adoptate să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. În acest sens, se arată că, prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, Curtea a stabilit că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede este adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare.
    63. Cu privire la aplicarea imediată a legii, se apreciază că aplicarea legii criticate este preponderent imediată, însă unele măsuri ce îi însoţesc scopul sunt de durată şi nu pot fi de aplicare imediată, instantanee. Astfel, având în vedere complexitatea măsurilor, atât în plan fiscal, cât şi în plan bugetar, multitudinea de beneficiari ai acestor măsuri, măsurile subsecvente ce trebuie adoptate ca şi consecinţă a dispoziţiilor adoptate, Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene mai scurte, această condiţie de temporalitate fiind susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.
    64. Cu privire la critica generică referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 53 şi art. 56 din Constituţie, se arată că autorii acesteia reclamă în mod formal nerespectarea prevederilor constituţionale fără a argumenta respectivele abateri sub forma unui conţinut concret şi efectiv, cât şi a unui raport de cauzalitate care să determine relevanţa din punct de vedere constituţional. Astfel, după cum reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, criticile de neconstituţionalitate trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, iar invocarea prevederilor Legii fundamentale pretins a fi încălcate nu trebuie să aibă un caracter pur formal, aspect care nu este îndeplinit de către autorii sesizării. Prin urmare, cu privire la pretinsele încălcări ale principiului securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, al necesităţii şi proporţionalităţii restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi al aşezării juste a sarcinilor fiscale, se consideră că argumentele cuprinse în obiecţia de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, acestea având doar rol declarativ. Neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din legea fundamentală, iar eventualul caracter inconvenabil al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, ca şi modalităţile de punere în practică a acesteia, nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.
    65. Cu privire la critica adusă art. II pct. 12-19 şi art. VIII pct. 3 din lege, se arată că cetăţenilor români nu li s-au introdus prin legea asumată obligaţii fiscale mai mari decât cetăţenilor străini sau apatrizilor, beneficiari ai unor drepturi stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2024, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece au fost reglementate drepturi şi obligaţii pentru situaţii total diferite. Drepturile invocate prin art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2024, cu modificările şi completările ulterioare, sunt măsuri privind protecţia temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina, menţionate la art. 2 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4 martie 2022 de constatare a existenţei unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înţelesul art. 5 din Directiva 2001/55/CE şi având drept efect introducerea unei protecţii temporare. Având în vedere cele expuse anterior, afirmaţiile autorilor sesizării privind presupusa încălcare a art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi a art. 56 sunt neîntemeiate.
    66. Cu privire la criticile aduse art. II pct. 19 din lege, se arată că prin aplicarea cotei de 10% - contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra drepturilor băneşti acordate persoanelor care se află în concediu de acomodare sau în concediu pentru creşterea copilului şi indemnizaţiei lunare pentru creşterea copiilor nu echivalează cu încălcarea obligaţiei constituţionale de a asigura protecţia socială, ci, dimpotrivă, cu obligaţia de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un trai decent - art. 47 alin. (1) din Constituţie.
    67. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a legii, în componenta privind modificarea Codului fiscal prin eliminarea unor excepţii de la plata contribuţiilor sociale de sănătate, se precizează faptul că, în cazul sistemului public de sănătate, cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor, sens în care se face referire la Decizia nr. 258 din 16 martie 2010, prin care Curtea a constatat că principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau oricărei discriminări, astfel încât la venituri egale contribuţia să fie aceeaşi. Principiul menţionat presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea protejării păturilor sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză.
    68. Cu privire la criticile referitoare la încălcarea dreptului la pensie şi la un trai decent, raportate la aplicarea contribuţiei la asigurări sociale de sănătate pensiilor mai mari de 3.000 de lei, se menţionează că, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea a stabilit că nicio dispoziţie constituţională nu statuează în sensul că veniturile din pensii nu ar fi impozabile (Decizia nr. 147 din 8 mai 2001) şi că prevederile art. 41 şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie, referindu-se la dreptul la protecţie socială şi, respectiv, la dreptul la pensie, nu au semnificaţia interzicerii posibilităţii impozitării pensiilor (Decizia nr. 173 din 23 mai 2001). Mai mult, întrucât determinarea categoriilor de venituri supuse impozitării, precum şi a condiţiilor de impozitare intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului (Decizia nr. 190 din 19 iunie 2001), rezultă, fără echivoc, că impozitarea pensiilor pentru partea care depăşeşte o anumită sumă pe lună nu poate fi considerată o confiscare parţială a pensiei (Decizia nr. 149 din 8 mai 2001). Dimpotrivă, această impozitare constituie o măsură socială prin care se majorează bugetul public naţional, care cuprinde, printre altele, şi bugetul asigurărilor sociale de stat şi, prin urmare, creează posibilităţile bugetare pentru majorarea corespunzătoare a pensiilor, precum şi pentru asigurarea unui minim nivel de trai decent pentru toţi cetăţenii ţării.
    69. Se menţionează că obligaţia cetăţenilor este de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice, iar în cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor. Prin Decizia nr. 35 din 24 ianuarie 2012, Curtea a stabilit că pentru a dobândi calitatea de asigurat persoana în cauză trebuie să contribuie la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, iar această contribuţie se materializează prin aplicarea unor cote asupra veniturilor pe care aceasta le realizează. Numai legiuitorul este în drept să stabilească categoriile de venituri pentru care urmează a se plăti contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate, iar pensia reprezintă un astfel de venit. Faptul că legiuitorul are posibilitatea de a excepta pensia de la plata unor astfel de contribuţii sau de a stabili deducerea din cuantumul pensiei a unei sume lunare asupra căreia nu se calculează contribuţia de asigurări de sănătate reprezintă chestiuni care ţin în mod exclusiv de opţiunea sa, opţiune care nu poate fi cenzurată din perspectiva garanţiilor dreptului constituţional la pensie. Ceea ce Constituţia impune este ca prin astfel de măsuri să nu se aducă atingere nivelului de trai decent al pensionarilor. În acest sens, legiuitorul a prevăzut calitatea de asigurat pensionarilor care au o pensie sub 3.000 lei, fără plata contribuţiei corespunzătoare.
    70. În concluzie, se consideră că statul este în măsură să îşi îndeplinească obligaţia fundamentală care i-a fost prescrisă prin art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, respectiv să creeze condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, condiţia necesară fiind aceea de a şi dispune de suficiente resurse bugetare.
    71. Cu privire la critica privind art. IX pct. 1 din lege, potrivit căreia stabilirea cuantumului indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă prin aplicarea unor procente diferenţiate (55%, 65%, 75%) afectează dreptul la sănătate, se apreciază că reanalizarea cuantumului brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă şi stabilirea acestuia prin raportare la diferitele tipuri de afecţiuni, în funcţie de gravitatea afecţiunii şi de durata tratamentului, se circumscrie obligaţiei pozitive a statului de ocrotire a dreptului la sănătate, nefiind de natură să aducă atingere dreptului antereferit, drept garantat prin Legea fundamentală, ci reprezintă pentru legiuitor o obligaţie de mijloace, condiţionată de contextul social şi economic în care este reglementată şi de resursele financiare pe care statul le poate aloca în această direcţie, fiind îndeosebi o chestiune de oportunitate. Soluţia reactualizării procentului aplicat asupra bazei de calcul pentru certificatele de concediu medical reprezintă o opţiune a legiuitorului, acesta fiind liber ca, în funcţie de resursele financiare disponibile, să stabilească modalitatea de acordare a acestui drept, conţinutul şi limitele acestuia, condiţiile în care poate fi acordat, precum şi să le modifice, atunci când realităţile economice şi sociale o impun.
    72. Referitor la pretinsa încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, se arată că intenţia legiuitorului nu este aceea de a „exclude de la un drept“, de a limita sau restricţiona dreptul constituţional la ocrotirea sănătăţii, ci, în contextul economic actual, protejarea resurselor financiare pentru cazurile medicale grave care necesită o recuperare mai lungă, vizând, totodată, o mai bună utilizare a resurselor din sistemul public de sănătate. Mai mult, această diferenţiere este similară cu alte sisteme de protecţie socială europene şi nu afectează drepturi fundamentale, ci vizează modul de implementare a politicii de securitate socială.
    73. Cu privire la criticile aduse art. XIV, art. XV pct. 1-4, art. XVIII alin. (9), art. XX şi art. LVIII din lege se arată că regula stabilită de legiuitor în materia reglementării sporurilor/ stimulentelor are două componente: stabilirea sporurilor/ stimulentelor sub forma unei limite maxime, în care ordonatorul de credite trebuie să se încadreze, şi limitarea sumei totale a acestora. Astfel, legiuitorul nu a reglementat un procent fix, prestabilit, din salariul de bază/solda de funcţie/salariul de funcţie/indemnizaţia de încadrare. Totodată, nici anterior modificărilor introduse prin legea contestată nu era reglementat dreptul la acordarea sporurilor la nivelul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, nivelul acestora urmând a fi determinat în raport cu celelalte dispoziţii legale corelative.
    74. Se arată că sporurile, premiile şi alte stimulente reprezintă drepturi salariale suplimentare, care sunt diferite faţă de drepturile fundamentale consacrate şi garantate de Constituţie. Totodată, instituirea şi diminuarea sporurilor sau acordarea acestora doar într-o anumită perioadă de timp, precum şi modificarea lor ori încetarea acordării acestora, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului. Prin urmare, nu se încalcă art. 41 din Constituţie.
    75. Se mai precizează că legea criticată exclude, pentru anul 2026, compensarea în bani a concediului neefectuat, în vederea reducerii cheltuielilor aferente salarizării personalului, şi nu interzice efectuarea concediului şi plata acestuia pe perioada derulării raporturilor de muncă. Se subliniază că prevederile Codului muncii reglementează compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat ca o măsură excepţională, aplicabilă exclusiv într-o situaţie anume determinată, şi anume numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
    76. În ceea ce priveşte criticile aduse art. XX din legea contestată, autorii acestora aduc în discuţie temeinicia/ oportunitatea/moralitatea lor, fără a argumenta încălcarea unei dispoziţii constituţionale expres indicate.
    77. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. LVIII privind norma didactică de predare, se arată că susţinerile autorilor obiecţiei, potrivit cărora majorarea normei didactice de la 18 la 20 de ore ar încălca drepturi fundamentale şi ar submina calitatea actului educaţional, sunt neîntemeiate. În realitate, nu creşte volumul de muncă, ci se împart diferit orele din norma de lucru în raport cu sarcinile pe care le implică actul educaţional. Salariul cuvenit pentru prestarea raportului de serviciu are în vedere norma de 8 ore pe zi, respectiv de 40 de ore pe săptămână, numai că aceasta se împarte pentru activităţile prevăzute la lit. a)-f) ale alin. (1) al art. 207. Dintre aceste activităţi, pentru care raportul de serviciu reglementează deja 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, activitatea de predare-învăţare-evaluare, de instruire practică şi de evaluare curentă a antepreşcolarilor/ preşcolarilor şi a elevilor în clasă este de 16 ore în forma aflată în vigoare. Restul orelor până la concurenţa de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, are în vedere celelalte activităţi. Astfel, art. LVIII din lege nu prevede creşterea normei raportului de serviciu şi nu reglementează creşterea sarcinii de muncă. Aceasta rămâne, cum este şi în prezent, la 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână. Astfel, intervenţia legislativă criticată reglementează temporar, până la sfârşitul anului şcolar 2029-2030, doar faptul că din cele 40 de ore pe săptămână 20 de ore să fie dedicate activităţii de predare-învăţare-evaluare, de instruire practică şi de evaluare curentă a antepreşcolarilor/preşcolarilor şi a elevilor în clasă.
    78. Cu privire la criticile privind eşalonarea succesivă a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, se arată, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că măsura criticată urmăreşte un scop legitim, respectiv asigurarea stabilităţii economice a ţării, şi este aplicată în mod egal tuturor persoanelor care intră sub incidenţa acesteia. Prevederile legale criticate stabilesc 5 tranşe de efectuare a plăţilor, precis determinate pentru plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, ce vor deveni executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026 şi asigură un termen de 5 ani pentru executarea integrală a creanţelor, acoperind şi orice devalorizare a sumelor de bani prin actualizarea sumelor datorate, fiind acordate şi dobânzi la aceste sume astfel actualizate. Eşalonarea plăţii creanţei pe durata a 5 ani nu aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, întrucât acesta urmează a se concretiza în patrimoniul creditorului, etapizat, pe durata menţionată în lege. Această eşalonare are în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Se mai arată că o asemenea reglementare nu încalcă accesul liber la justiţie, întrucât textul criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.
    79. Cu privire la art. XXII din lege, se arată că derogarea legislativă în ceea ce priveşte transferul la cerere al funcţionarului public nu afectează dreptul său de a solicita aplicarea acestui drept, atâta vreme cât îndatoririle constituţionale şi legale ale instituţiei pot fi îndeplinite cu menţinerea calităţii serviciului public oferit cetăţenilor. Astfel, legiuitorul a constatat necesar ca, în virtutea necesităţii apărării interesului public şi a serviciului public, să instituie şi necesitatea acordului de transfer pe care urmează să-l cântărească, potrivit atribuţiilor proprii, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice de la care se transferă. Mai mult decât atât, prin acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de la care se solicită transferul, în fapt este apărat principiul stabilităţii şi al dreptului la carieră, ţinând cont de necesitatea organizatorică şi funcţională a instituţiei. În acest sens, este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 574 din 9 iulie 2020.
    80. Legiuitorul a considerat că doar pentru o perioadă de timp, respectiv până la 31 decembrie 2026, să instituie necesitatea obţinerii acordului conducătorului autorităţii publice de la care se transferă, tocmai pentru ca într-o perioadă de dificultate instituţiile publice să nu facă rabat de la calitatea serviciului public oferit, iar dreptul cetăţenilor la serviciul public să nu fie afectat. Prin urmare, textul criticat nu încalcă art. 41 şi 53 din Constituţie.
    81. În final, cu caracter general, se precizează că o mare parte din argumentele invocate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate se referă, în principal, la elemente care ţin de oportunitatea reglementării.
    82. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    83. Cu privire la criticile privind excluderea Preşedintelui României din procesul de adoptare a Legii, se arată că politica fiscală nu este parte a atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui, iar exprimarea unor opinii publice nu poate echivala cu un drept de codecizie în acest domeniu. Pe de altă parte, potrivit art. 74 din Constituţie, printre titularii dreptului de iniţiativă legislativă nu se numără Preşedintele României. Mai mult, potrivit art. 114 din Constituţie, procedura de legiferare pe calea angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege nu presupune competenţe ale Preşedintelui în procedura guvernamentală sau parlamentară de legiferare pe această cale. Preşedintele are doar posibilitatea, după adoptarea legii în condiţiile art. 114 alin. (3) din Constituţie, să ceară reexaminarea legii în condiţiile alin. (4) al aceluiaşi articol. În consecinţă, Preşedintele României nu are competenţă în procedura guvernamentală sau parlamentară de adoptare a legii pe calea angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
    84. Cu privire la critica de neconstituţionalitate cu privire la eterogenitatea domeniilor vizate de proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea, se arată că obiectul de reglementare este unul clar, unic şi bine definit, iar relaţiile sociale reglementate, chiar dacă sunt variate, au o strictă legătură între ele, reflectând astfel o unitate normativă şi un scop unic, aşa cum s-a detaliat anterior. Există o conexiune logică între conţinutul modificărilor şi completărilor din actele normative care au suferit intervenţii pe această cale, conexiune dată de un numitor comun care constă în materia cărora acestea aparţin. În consecinţă, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare, a adoptat actul normativ în mod legitim şi asumat, conform Constituţiei, principiul legalităţii stând la baza oricăror acte adoptate de organul reprezentativ suprem al poporului român. Aşadar, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se consideră că legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, acestea fiind unitare şi subsumate unui scop unic al reglementării şi, prin urmare, legea nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul caracterului eterogen al actului normativ criticat.
    85. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la condiţiile angajării răspunderii Guvernului, în expunerea de motive a legii, unde se precizează la secţiunea a 2-a pct. 2.3 că „proiectul de lege reglementează unele măsuri fiscal-bugetare şi are drept scop reglementarea unor măsuri care să asigure consolidarea sustenabilităţii financiare a României prin limitarea cheltuielilor statului şi creşterea veniturilor astfel încât finanţarea categoriilor de servicii publice destinate cetăţenilor să se poată susţine din fonduri publice“. Astfel, se consideră că urgenţa şi celeritatea procedurii au fost suficient motivate, scopul reglementării criticate fiind circumscris obiectivelor menţionate anterior, a căror realizare impune adoptarea de măsuri fiscal-bugetare caracterizate printr-un anume grad de celeritate, date fiind evoluţiile economice şi financiare recente.
    86. Opţiunea Guvernului de a promova legea criticată prin angajarea răspunderii se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând din eventualele consecinţe negative ce s-ar declanşa în lipsa reglementării unui pachet de măsuri fiscal-bugetare în contextul economico-financiar actual, având în vedere, în mod esenţial, condiţia respectării termenului pentru corectarea deficitului bugetar şi a limitei minime procentuale a deficitului bugetar, stabilite în procedura de deficit bugetar declanşată cu privire la România. În ceea ce priveşte faptul că sunt prevăzute mai multe termene pentru intrarea în vigoare a măsurilor adoptate nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenele în cauză au fost date tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume majoritatea populaţiei ţării, precum şi instituţiile publice sau private vizate de normele adoptate să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. În acest sens, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 298 din 29 martie 2006, prin care s-a statuat că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede este adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare.
    87. Prin urmare, se subliniază că Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportat la situaţia dată, iar criticile de neconstituţionalitate extrinsecă privind modalitatea de adoptare a legii criticate sunt neîntemeiate.
    88. Cu privire la încălcarea principiului securităţii juridice şi al aşteptărilor legitime, al necesităţii şi proporţionalităţii restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi al aşezării juste a sarcinilor fiscale, se arată că acestea sunt extrem de vag formulate, fără a fi identificate textele concrete din lege care contravin textelor constituţionale menţionate. Astfel, din analiza sesizării, se observă că autorii realizează o critică globală a soluţiilor legislative, fără a motiva în concret aspectele de neconstituţionalitate invocate. Or, aşa cum a statuat şi instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa sa, invocarea formală a unor critici de neconstituţionalitate nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, Curtea Constituţională nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte identificarea şi formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie.
    89. În subsidiar, referitor la principiul aşteptărilor legitime, se invocă Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, iar în ceea ce priveşte critica privind caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative sunt invocate deciziile nr. 238 din 3 iunie 2020 şi nr. 678 din 29 septembrie 2020. Astfel, se consideră că susţinerile privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind lipsa sau insuficienta motivare a expunerii de motive sunt neîntemeiate.
    90. Referitor la pretinsa instituire a unei discriminări între cetăţenii români şi străini sau apatrizi prin art. II pct. 12-19 şi art. VIII pct. 3 din lege, se arată că autorii sesizării fac o analiză comparativă a soluţiilor din legea criticată şi a celor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2024 privind acordarea de sprijin şi asistenţă umanitară de către statul român cetăţenilor străini sau apatrizilor aflaţi în situaţii deosebite, proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina. Adoptarea acestor din urmă măsuri a fost impusă de Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecţiei temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, şi măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane şi suportarea consecinţelor acestei primiri, precum şi de Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 din 4 martie 2022 de constatare a existenţei unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înţelesul articolului 5 din Directiva 2001/55/CE şi având drept efect introducerea unei protecţii temporare. În aceste condiţii, se apreciază că situaţia în care se află categoriile de persoane mai sus menţionate este diferită faţă de cea a cetăţenilor români, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor constituţionale invocate.
    91. În ceea ce priveşte critica privind încălcarea principiului interesului superior al copilului şi a dreptului la protecţie a familiei, precum şi de asigurare a nivelului de trai decent de către statul român, se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la natura legală a indemnizaţiei de concediu pentru creşterea copilului, precum şi la posibilitatea diminuării cuantumului diverselor prestaţii sociale ale statului. Prin urmare, se apreciază că impunerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate cu privire la astfel de venituri nu încalcă prevederile Constituţiei.
    92. Cu privire la introducerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din pensii care depăşesc 3.000 de lei, se arată că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este impusă printr-o lege, pe o perioadă limitată de timp, respectiv până la data de 31 decembrie 2027, astfel încât revine Curţii Constituţionale să aprecieze în ce măsură soluţiile criticate respectă exigenţele impuse de textele constituţionale invocate.
    93. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea arbitrară între angajaţii cărora le încetează activitatea în anul 2026 şi care nu beneficiază de compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, pe de o parte, şi angajaţii ale căror raporturi le-au încetat în anul 2025 sau în alte perioade anterioare anului 2025, dar au beneficiat de compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat la data încetării contractului de muncă, pe de altă parte, se apreciază că este neîntemeiată, revenind Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea măsurii de la art. XVIII alin. (9) din legea criticată, prin raportare la jurisprudenţa sa privind principiul egalităţii.
    94. Cu privire la criticile referitoare la reducerea veniturilor (art. XIV şi art. XV pct. 1-4) prin limitarea stimulentelor şi a majorărilor salariale pentru angajaţii implicaţi în gestionarea proiectelor europene şi alte categorii din sectorul public, se citează jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la natura juridică a sporurilor, premiilor şi altor stimulente şi la marja de apreciere a legiuitorului în acest domeniu. Aceleaşi considerente de principiu sunt menţionate şi cu privire la plafonarea compensaţiilor pentru chirie a militarilor, poliţiştilor şi personalului din penitenciare.
    95. Cu privire la majorarea normei didactice de predare cu 2 ore, se arată că o asemenea măsură nu presupune o muncă forţată, iar în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la eşalonarea plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti, este invocată jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale.
    96. Referitor la critica de neconstituţionalitate care vizează restricţionarea transferurilor funcţionarilor publici de la art. XXII din legea criticată se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii, la raportul de serviciu al funcţionarilor publici şi la libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi se apreciază că opţiunea legiuitorului de a condiţiona în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2026 exercitarea temporară a unei funcţii de conducere sau de înalt funcţionar public fără obligativitatea organizării unor concursuri, cu notificarea prealabilă a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici cu 5 zile înainte de dispunerea măsurii, precum şi instituirea unei alte proceduri de transfer şi de mutare temporară nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale, având în vedere că este o măsură temporară care nu limitează absolut mobilitatea funcţionarilor publici, ci modifică pe o perioadă clar determinată procedura de mobilitate a funcţionarilor publici. Astfel, art. XXII nu contravine art. 41 din Constituţie, iar cei care doresc să fie transferaţi sau mutaţi urmează să apeleze la procedurile derogatorii de la art. XXII alin. (9) şi (10) din legea criticată, astfel că persoanele vizate sunt datoare să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta, iar actele emise în aplicarea arbitrară a legii pot fi contestate în justiţie de cel interesat.
    97. Preşedintele Senatului nu a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere.
    98. La dosarul cauzei, Asociaţia Atitudinea Civică Iancu Mariana din Giurgiu a depus, în calitate de amicus curiae, un înscris prin care, în esenţă, solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.

    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    99. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare. Examinând criticile de neconstituţionalitate, se constată că obiectul sesizării îl constituie legea în ansamblul său, precum şi punctual art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 227/2015] şi pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) şi o) din Legea nr. 227/2015], art. VIII pct. 3 şi 7 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) şi p) şi alin. (1^4) şi (1^5) din Legea nr. 95/2006], art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005], art. XIV, art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) şi (2) şi art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017], art. XVIII alin. (9), art. XX, art. XXII, art. XXIII alin. (1)-(4) şi (7) şi art. LVIII din lege, care au următorul cuprins:
    - Art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 227/2015] şi pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) şi o) din Legea nr. 227/2015]:
    "Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    (...)
7. Articolul 100 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    ART. 100
    Stabilirea venitului impozabil lunar din pensii
    (1) Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 3.000 lei şi, după caz, a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorată potrivit prevederilor titlului V - Contribuţii sociale obligatorii.
    (...)
    (4) Pentru sumele primite ca plată unică de către participanţii la fondurile de pensii facultative şi/sau fondurile de pensii ocupaţionale şi moştenitorii acestora, în conformitate cu prevederile Legii nr. 204/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 1/2020, cu modificările şi completările ulterioare, venitul impozabil este constituit din sumele care depăşesc contribuţiile nete ale participanţilor, la care fiecare fond de pensii acordă un singur plafon de venit neimpozabil stabilit conform prevederilor alin. (1) şi, după caz, deduce contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată potrivit prevederilor titlului V - Contribuţii sociale obligatorii, în limita venitului impozabil.
    (5) Pentru sumele primite ca plăţi eşalonate în rate de către participanţii la fondurile de pensii facultative şi/sau ocupaţionale, precum şi moştenitorii acestora, în conformitate cu prevederile Legii nr. 204/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 1/2020, cu modificările şi completările ulterioare, venitul impozabil este constituit din sumele care depăşesc contribuţiile nete ale participanţilor, la care se aplică plafonul de venit neimpozabil stabilit conform prevederilor alin. (1) şi, după caz, se deduce contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată potrivit prevederilor titlului V - Contribuţii sociale obligatorii, în limita venitului impozabil, pentru fiecare rată lunară de la fiecare fond de pensii.
    (...)
12. La articolul 153 alineatul (1), literele f^3) şi f^4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    f^3) entităţile care plătesc venituri din pensii, altele decât cele prevăzute la lit. f^7);
    f^4) Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie socială ori de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii;
13. La articolul 153 alineatul (1), după litera f^6) se introduc trei noi litere, lit. f^7)-lit. f^9), cu următorul cuprins:
    "f^7) Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii, precum şi casele sectoriale de pensii, pentru persoanele care realizează venituri din pensii prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. a^2);
f^8) Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, prin agenţiile pentru plăţi şi inspecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru:
    (i) beneficiarii de indemnizaţii acordate potrivit Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    (ii) beneficiarii de indemnizaţii acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare;
    (iii) beneficiarii ajutorului de incluziune şi ai ajutorului pentru familia cu copii acordate potrivit Legii nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, cu modificările şi completările ulterioare;;
f^9) Plătitorii drepturilor băneşti stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute în Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare."

14. La articolul 154 alineatul (1), literele c) şi d) se abrogă.
15. La articolul 154 alineatul (1), litera f) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    f) bolnavii cu afecţiuni oncologice beneficiari de programele naţionale de sănătate, până la vindecarea respectivei afecţiuni, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 293/2022 pentru prevenirea şi combaterea cancerului, cu modificările şi completările ulterioare;
16. La articolul 154 alineatul (1), litera h) se abrogă.
17. La articolul 154 alineatul (1), litera h^1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    h^1) persoanele fizice care realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor şi/sau venituri din pensii, pentru veniturile din drepturi de proprietate intelectuală;
18. La articolul 154 alineatul (1), după litera h^1) se introduce o nouă literă, lit. h^2), cu următorul cuprins:
    h^2) persoanele fizice care au calitatea de pensionari, pentru veniturile din pensii de până la suma de 3.000 lei lunar inclusiv, pentru care nu se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate;
19. La articolul 154 alineatul (1), literele j)-l) şi o) se abrogă.“"

    – Art. VIII pct. 3 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) şi p) din Legea nr. 95/2006] şi pct. 7 [cu referire la art. 224 alin. (1^4) şi (1^5) din Legea nr. 95/2006]:
    "Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    (...)
3. La articolul 224 alineatul (1), literele c), d), i), k), m) şi p) se abrogă.
    (...)
7. La articolul 224, după alineatul (1^3) se introduc două noi alineate, alin. (1^4) şi (1^5), cu următorul cuprins:

    (1^4) Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata acesteia, prin reţinere la sursă, în condiţiile Legii nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare:
    a) persoanele fizice aflate în concediu de acomodare, potrivit Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în concediu pentru creşterea copilului potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare;
    b) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute în Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru drepturile băneşti acordate de aceste legi;
    c) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie socială care se acordă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit legii;
    d) persoanele fizice care beneficiază de venit minim de incluziune potrivit Legii nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, cu modificările şi completările ulterioare.

    (1^5) Persoanele fizice prevăzute la alin. (1^4) dobândesc calitatea de asigurat în condiţiile Legii nr. 227/2015, cu modificările si completările ulterioare."

    – Art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005]:
    "Articolul 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 29 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    ART. 17
    (1) Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii se determină raportat la fiecare episod de boală, după cum urmează:
    a) prin aplicarea procentului de 55% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de până la 7 zile de incapacitate temporară de muncă;
    b) prin aplicarea procentului de 65% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă cuprinsă între 8 şi 14 zile de incapacitate temporară de muncă;
    c) prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de peste 15 zile de incapacitate temporară de muncă."

    – Art. XIV:
    "(1) Începând cu luna august 2025, stimulentele reglementate la art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 133/2021 privind gestionarea financiară a fondurilor europene pentru perioada de programare 2021-2027 alocate României din Fondul european de dezvoltare regională, Fondul de coeziune, Fondul social european Plus, Fondul pentru o tranziţie justă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2023, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2024 privind instituirea de măsuri pentru elaborarea Planului naţional social pentru climă necesar României pentru accesarea de fonduri externe nerambursabile în cadrul Fondului social pentru climă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi cele stabilite prin Planul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 şi în Programul Naţional Strategic 2023-2027 şi în Programul pentru Pescuit şi Acvacultură 2021-2027, se acordă în limita a 30% din salariul de bază, pe bază de criterii cuantificabile, aprobate prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul de resort, care să permită evaluarea activităţii desfăşurate, prin raportare la criteriile specifice de performanţă.
(2) Pentru anul 2025, la evaluarea activităţii se au în vedere performanţele aferente activităţii desfăşurate în anul 2024."

    – Art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) şi (2) şi art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017]:
    "Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 16, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    ART. 16
    (1) Personalul din instituţiile şi/sau autorităţile publice nominalizat în echipele de proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile şi/sau fonduri externe rambursabile, precum şi personalul implicat în implementarea Mecanismului de redresare şi rezilienţă prevăzut la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2020 privind unele măsuri pentru elaborarea Planului naţional de redresare şi rezilienţă necesar României pentru accesarea de fonduri externe rambursabile şi nerambursabile în cadrul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, aprobată prin Legea nr. 230/2021, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de majorarea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare cu până la 40%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicat. Această majorare se aplică proporţional cu timpul efectiv alocat activităţilor pentru fiecare proiect.
    2. La articolul 16, după alineatul (1^1) se introduce un nou alineat, alin. (1^2), cu următorul cuprins:

    (1^2) Pentru proiectele al căror termen de realizare este depăşit, de la momentul depăşirii nu se acordă majorarea salarială prevăzută la alin. (1).
    3. La articolul 16, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

    (2) Indemnizaţiile lunare ale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene şi primarilor şi viceprimarilor unităţilor administrativ-teritoriale care implementează proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile şi/sau fonduri externe rambursabile, precum şi prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă se majorează cu până la 40%, în limita bugetului aprobat cu această destinaţie.
    4. La articolul 17, alineatele (1)-(2^1) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    ART. 17
    (1) Personalul prevăzut la art. 1 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi personalul din structurile cu rol de organisme intermediare pentru programele operaţionale, pe durata desfăşurării activităţii în acest domeniu, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare cu până la 40%.
    (2) Personalul din cadrul Direcţiei pentru coordonarea agenţiilor de plăţi, prevăzut la art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin reorganizarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, aprobată prin Legea nr. 43/2015, cu modificările şi completările ulterioare, personalul prevăzut la art. 16 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, precum şi personalul prevăzut la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare, pe durata desfăşurării activităţii în acest domeniu, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare cu până la 40%, în limita alocării bugetare.
    (2^1) Personalul prevăzut la art. 4 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2020, aprobată prin Legea nr. 230/2021, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare cu până la 40%."

    – Art. XVIII alin. (9): „(9) În anul 2026, pentru personalul din instituţiile şi autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu beneficiază la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu de compensarea în bani a concediilor neefectuate aferente anului 2026.“
    – Art. XX:
    "(1) În anul 2026, pentru personalul militar, poliţiştii şi poliţiştii de penitenciare, indemnizaţiile, compensaţiile, primele, ajutoarele, plăţile compensatorii, despăgubirile, compensaţiile lunare pentru chirie şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare, care nu fac parte din solda lunară brută/salariul lunar brut, se menţin la nivelul lunii decembrie 2025.
(2) În anul 2026, cuantumul compensaţiei băneşti, respectiv al alocaţiei valorice pentru drepturile de hrană, valoarea financiară anuală a normelor de echipare şi valoarea financiară a drepturilor de echipament se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2025."

    – Art. XXII:
    "(1) În perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2026 se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică posturilor unice vacante precum şi posturilor a căror ocupare condiţionează îndeplinirea unor indicatori de rezultat sau de proiect stabiliţi în baza unor contracte de finanţare din fonduri europene nerambursabile şi din Mecanismul de redresare şi rezilienţă.
(3) Prin post unic, în sensul alin. (2), se înţelege:
    a) acel post ale cărui atribuţii, prin conţinutul şi natura lor, sau responsabilităţi stabilite nu se regăsesc într-o altă structură organizatorică;
    b) un post dintre cele aflate în structura în care există numai posturi vacante.
(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), ordonatorii principali de credite, în cazuri temeinic justificate, pot aproba ocuparea unui procent de maximum 15% din totalul posturilor ce se vor vacanta după data de 1 ianuarie 2026, numai în condiţiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget, la nivel de ordonator principal de credite, pe fiecare sursă de finanţare în parte.
(5) Încadrarea în procentul de 15% prevăzut la alin. (4) nu se aplică în situaţia în care ocuparea posturilor vacante nu duce la majorarea numărului total de posturi ocupate, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget, la nivelul ordonatorului principal de credite, în cazul ocupării posturilor vacante corespunzătoare:
    a) categoriei înalţilor funcţionari publici;
    b) funcţiilor publice de conducere, funcţiilor publice de conducere cu statut special şi posturilor militare de conducere.
(6) Ocuparea prin concurs sau examen a posturilor prevăzute la alin. (2) şi (4) se aprobă de ordonatorul de credite, în baza solicitării fundamentate în ceea ce priveşte necesitatea şi oportunitatea ocupării şi în baza avizului structurii de specialitate a ordonatorului de credite care certifică posibilitatea ocupării posturilor cu încadrarea în bugetul aprobat la momentul iniţierii demersurilor pentru ocuparea acestora.
(7) Prin derogare de la prevederile art. 510 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), funcţiile publice de conducere pot fi exercitate cu caracter temporar, fără obligativitatea organizării unor concursuri, cu notificarea prealabilă a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici cu 5 zile înainte de dispunerea măsurii.
(8) Prin derogare de la prevederile art. 506 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), transferul la cerere se face la solicitarea funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public, precum şi a conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.
(9) Prin derogare de la prevederile art. 507 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, mutarea temporară a unui funcţionar public de execuţie se poate dispune de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, motivat, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), în măsura în care nu este afectată organigrama autorităţii sau instituţiei publice.
(10) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), autorităţile publice organizează concursuri sau examene pentru ocuparea posturilor vacante aferente creşelor realizate în cadrul Programului guvernamental construire creşe «Sfânta Ana» finanţat prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă al României, componenta 15 - Educaţie, investiţia 1, respectiv în cadrul Programului naţional de construcţii de interes public sau social.
(11) La atingerea unui stadiu de execuţie fizic de 75% al obiectivului de investiţie, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei înştiinţează Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în vederea iniţierii demersurilor necesare operaţionalizării creşei.
(12) Guvernul aprobă, prin memorandum, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cu avizul Ministerului Finanţelor, scoaterea la concurs a posturilor vacante aferente creşelor, conform alin. (10) şi (11), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget."

    – Art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7):
    "(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, se va realiza astfel:
    a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu;
    b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu;
    c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
    d) în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
    e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) Procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, având ca obiect acordarea unor drepturi reprezentând diurnă, cazare, hrană sau facilitarea legăturii cu familia, prevăzute de legislaţia privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român.
(3) Procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din instituţiile şi autorităţile publice.
(4) În cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
(5) La sumele eşalonate conform alin. (1) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie.
    (...)
(7) Nerespectarea prevederilor alin. (1)-(6) de către ordonatorul principal de credite şi conducătorul compartimentului financiar-contabil constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform legii."

    – Art. LVIII:
    "Prin derogare de la prevederile art. 207 alin. (4) lit. c)-h) din Legea nr. 198/2023, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu anul şcolar 2025-2026, până la începutul anului şcolar 2029-2030, norma didactică de predare-învăţare-evaluare, de instruire practică şi de evaluare curentă a antepreşcolarilor/preşcolarilor şi a elevilor în clasă, în care pot fi incluse şi activităţi de pregătire pentru evaluări/examene naţionale şi/sau pentru obţinerea performanţei educaţionale, precum şi cele de învăţare remedială, reprezintă numărul de ore corespunzător activităţilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi se stabileşte după cum urmează:
    a) un post de învăţător/învăţătoare ori de profesor pentru învăţământul primar pentru fiecare clasă din învăţământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde nu se pot constitui clase separate. În atribuţiile postului se includ obligatoriu 2 ore/săptămână de pregătire remedială;
    b) 20 de ore pe săptămână pentru profesorii din învăţământul gimnazial, liceal şi postliceal, pentru profesorii din unităţile şi clasele cu program integrat şi suplimentar de artă şi sportiv, precum şi din unităţile de educaţie extraşcolară, care au dobândit cel puţin licenţierea în cariera didactică;
    c) 18 ore pe săptămână pentru profesorii din învăţământul preuniversitar care au dobândit gradul didactic I sau titlul de profesor emerit şi care desfăşoară activitate de mentorat;
    d) 26 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică şi maiştrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puţin licenţierea în cariera didactică;
    e) 22 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică şi maiştrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puţin gradul didactic I şi care desfăşoară activitate de mentorat;
    f) pentru personalul didactic de predare din învăţământul special, norma didactică se stabileşte astfel: învăţători, profesori la predare, profesori care efectuează terapiile specifice - 18 ore pe săptămână; învăţător-educator, institutor-educator, profesor-educator, profesor preparator (nevăzător), maistru-instructor şi profesor pentru instruire practică - 22 de ore pe săptămână."


    100. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul social şi idealurile Revoluţiei din 1989, principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi principiul securităţii juridice şi al previzibilităţii legii, art. 4 alin. (2) privind criteriile de nediscriminare, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 18 alin. (1) privind protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, art. 48 alin. (1) privind familia, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 80 privind rolul Preşedintelui României, art. 91 privind atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului şi ale art. 148 privind actele cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene. Sunt invocate şi prevederile art. 24 alin. (2) privind drepturile copilului din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi art. 3 alin. 1 privind obligaţia statelor de a proteja interesele copilului din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    101. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    102. Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 105 deputaţi.
    103. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    104. Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moţiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 14 iulie 2025, fiind înregistrate 134 voturi pentru, 4 împotriva acesteia, astfel că nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit art. 114 alin. (3) din Constituţie, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiţii, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la 16 iulie 2025 a fost comunicată Preşedintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituţională a fost sesizată în data de 15 iulie 2025 cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de protecţie stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă.
    105. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea urmează să constate că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    106. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.


    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă

    (2.1.1.) Critica raportată la art. 91 coroborat cu art. 80 din Constituţie
    107. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate precizează că deficitul bugetar excesiv este o problemă care ţine de politica economică a Uniunii Europene, fiind reglementată de art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), şi că măsurile de corecţie a deficitului excesiv intră în sfera politicii externe a României, fiind parte a angajamentelor asumate de statul român în relaţia sa cu Uniunea Europeană. Prin urmare, astfel de măsuri nu pot fi decise de Guvern, prin procedura angajării răspunderii sale, fiind necesare implicarea şi acordul Preşedintelui, care este autoritatea competentă pentru angajarea statului în plan extern.
    108. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115. Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituţional de referinţă, este respectat rolul Parlamentului, configurat de art. 61 din Constituţie (Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, paragraful 28).
    109. Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă nu aduc atingere „monopolului legislativ al Parlamentului“, atât timp cât aceste modalităţi sunt utilizate în condiţiile prevăzute de Constituţie. De altfel, adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege elaborat de Guvern pe calea acestei proceduri respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea ca exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege (Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006).
    110. Curtea a reţinut că Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică pentru un proiect de lege, ce se consideră adoptat dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei. S-a mai arătat că art. 114 din Constituţie instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferită de aceea reglementată de secţiunea a 3-a „Legiferarea“ din capitolul I al titlului III din Constituţie, justificată prin aceea că „riscul căderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludând procedura legislativă parlamentară“ (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998).
    111. Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005).
    112. Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la executiv şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute.
    113. Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Moţiunea de cenzură se constituie într-un instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010).
    114. Totodată, Curtea a subliniat că dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu stabilesc, în mod expres, nicio condiţie referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicţia armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul îşi poate angaja răspunderea oricând şi în orice condiţii, sens în care Curtea a reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. O interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală în sensul unei puteri discreţionare acordate Guvernului este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, încălcând în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 29 din 29 februarie 2020, paragraful 28, sau Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragraful 167).
    115. Curtea a mai reţinut, în jurisprudenţa sa, că Preşedintele României nu îşi poate asuma public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin angajarea răspunderii (a se vedea Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6 iulie 2012, pct. 3.2. final).
    116. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea constată că Preşedintele României nu îşi poate asuma iniţiativa luării unor măsuri legislative, ceea ce înseamnă că Preşedintele nu niciun rol în luarea deciziei de angajare a răspunderii Guvernului. În virtutea principiului loialităţii constituţionale, stabilit de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prim-ministrul îl poate consulta, însă decizia finală de a apela la procedura angajării răspunderii Guvernului aparţine în exclusivitate prim-ministrului.
    117. Art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) reglementează obligaţia de supraveghere a evoluţiei situaţiei bugetare şi a nivelului datoriei publice de către instituţiile Uniunii Europene, precum şi procedura de evitare şi corectare a deficitului public excesiv de către aceleaşi instituţii. Or, angajarea răspunderii Guvernului este un mecanism intern indirect de legiferare, care permite remedierea legislativă a unor dezechilibre bugetare la nivel naţional, venind, astfel, în preîntâmpinarea art. 126 din TFUE. Măsurile legislative promovate prin legea analizată reprezintă aspecte care ţin de politica fiscal-bugetară a statului, şi nu de politica sa externă.
    118. Parlamentul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49) - (a se vedea Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 4 august 2023, paragraful 21, Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, precitată, paragraful 196).
    119. Indiferent de declaraţiile pe care Preşedintele României le-a dat în cursul campaniei sale electorale - când avea calitatea de candidat la funcţia de Preşedinte - sau de consultările pe care le-a avut cu prim-ministrul în calitate de Preşedinte pe tema măsurilor fiscal-bugetare care trebuie adoptate în vederea reducerii deficitului public, angajarea răspunderii Guvernului în privinţa măsurilor ce trebuie luate în considerarea finalităţii urmărite este un aspect de natură constituţională al raporturilor dintre Guvern şi Parlament, realizându-se, astfel, atât controlul parlamentar, cât şi actul de legiferare în sine. Prin urmare, consultările avute între reprezentanţii statului român anterior luării deciziei angajării răspunderii Guvernului au fost realizate în temeiul principiului loialităţii constituţionale şi reflectă faptul că decizia luată a fost asumată de prim-ministru potrivit exigenţelor constituţionale.
    120. Curtea mai reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate formulează această critică de neconstituţionalitate referitoare la implicarea Preşedintelui României în politica externă a statului prin preluarea unor argumente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, decizie care, având în vedere art. 91 coroborat cu art. 80 alin. (1) din Constituţie, a stabilit că reprezentarea României la Consiliul European se realizează de către Preşedintele României. Or, în cauza de faţă, angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege - având ca obiect reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare - nu pune în discuţie o problemă de reprezentare externă a României.


    (2.1.2.) Critica raportată la art. 1 alin. (3)-(5) şi art. 114 din Constituţie
    121. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că legea criticată modifică, printre alte acte normative, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, în privinţa căreia nu se limitează numai la reglementarea aspectelor fiscale, ci şi la reglementarea unor sancţiuni şi pedepse noi. Prin urmare, ţinând seama de caracterul eterogen al actului normativ, se apreciază că acesta încalcă art. 1 alin. (3)-(5) şi art. 114 din Constituţie.
    122. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. Din acest punct de vedere, legea criticată reglementează, în mod primar, modifică şi completează acte normative existente, pentru obţinerea transparenţei decizionale, în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei. Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în legea criticată, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze art. 114 alin. (1) din Constituţie şi nici art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000 (a se vedea Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, precum şi, în acelaşi sens, Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2009).
    123. Curtea a statuat că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca întrun proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului, şi anume Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă unitate ansamblului de reglementări (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005).
    124. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea a recomandat, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, pronunţate în cadrul competenţei Curţii Constituţionale de a verifica iniţiativele de revizuire a Constituţiei, completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu.
    125. Ulterior, Curtea a statuat că, prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii pe calea angajării răspunderii Guvernului, a fost încălcat art. 114 alin. (1) din Constituţie. Acest text constituţional prevede în mod expres că o procedură de angajare a răspunderii Guvernului vizează un singur proiect de lege, iar raţiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că în sine procedura de angajare a răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este una care limitează rolul de legiferare al Parlamentului, astfel că aceasta trebuie şi poate fi realizată doar în condiţii restrictive. Or, în cauza de faţă, Guvernul nu a făcut altceva decât să convertească o serie de proiecte de lege care ar fi vizat cele peste 20 de acte normative modificate/completate/prorogate într-unul singur, tocmai în scopul de a se încadra, în mod formal, în prescripţia normativă a art. 114 alin. (1) din Constituţie. Un astfel de proiect de lege eludează însă atât litera, cât şi scopul textului constituţional, astfel încât legea adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului este neconstituţională (Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 77).
    126. În cauza de faţă, Curtea reţine că, într-adevăr, legea criticată modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009, însă modificările operate cu privire la acest act normativ dimensionează direct sau indirect cuantumul veniturilor la bugetul de stat. Stabilirea regulilor de desfăşurare a jocurilor de noroc, însoţite de regimul contravenţional aferent, precum şi impozitarea sau taxarea activităţilor realizate sunt aspecte ce ţin de dimensionarea şi realizarea veniturilor statului. Se poate observa că pentru atragerea unor sume la bugetul de stat sub formă de taxe, impozite sau alte contribuţii este necesară mai întâi stabilirea unor reguli şi modalităţi de organizare, funcţionare şi exploatare a unor activităţi, aspecte care sunt în conexitate cu creşterea resurselor financiare ale statului. Ca atare, reglementările adoptate fac obiectul unui singur proiect de lege, au un obiect şi scop unitar, respectiv măsuri fiscal-bugetare pentru a consolida sustenabilitatea financiară a României.


    (2.1.3.) Critica raportată la art. 1 alin. (4) şi art. 114 din Constituţie
    127. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea nu reclamă o urgenţă în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate. Deficitul excesiv exista încă din anul 2019, iar guvernele care s-au succedat până în prezent nu au luat măsuri eficace pentru redresarea financiar-bugetară. Utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute de art. 114 transformă Guvernul într-o autoritate legiuitoare concurentă cu Parlamentul, subminând rolul constituţional al acestuia din urmă şi alterând echilibrul constituţional al puterilor. Prin urmare, în condiţiile în care urgenţa invocată este artificial creată de propria inacţiune a Guvernului pe o perioadă îndelungată, adoptarea legii prin angajarea răspunderii constituie o încălcare gravă a principiilor constituţionale fundamentale şi ale jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale.
    128. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ţinându-se seama, printre altele, de existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor preconizate, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate şi de aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011).
    129. Recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat. Or, urgenţa reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situaţii iminente sau cel puţin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existenţa unei situaţii de fapt ce nu poate fi depăşită prin apelarea la procedurile legislative obişnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existenţa unei situaţii extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, şi anume ordonanţa de urgenţă, însă ea trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 28 februarie 2020, paragraful 72).
    130. În expunerea de motive a legii se arată că neadoptarea în regim de urgenţă a legii criticate poate avea consecinţe negative în sensul că ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, ceea ce afectează sustenabilitatea finanţelor publice. Aspectele învederate în expunerea de motive întrunesc elementele necesare calificării lor ca fiind o situaţie urgentă care să impună adoptarea măsurilor conţinute în legea criticată. Decizia Guvernului de aşi angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere deficitul bugetului general consolidat şi necesitatea creşterii veniturilor acestuia. Reglementările adoptate reprezintă un răspuns energic şi necesar la situaţia financiar-bugetară a statului. Rezultă, de asemenea, că se impunea adoptarea unor asemenea măsuri cu maximă celeritate în condiţiile în care apelarea la procedura generală de legiferare ar fi însemnat o prelungire în timp a crizei financiar-bugetare a statului şi adâncirea deficitului public.
    131. Cu privire la necesitatea legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, se reţine faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, reglementarea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în privinţa pensiilor nu poate fi realizată prin ordonanţă de urgenţă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 650 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1262 din 28 decembrie 2022, paragraful 51).
    132. Curtea reţine că introducerea/reglementarea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu se poate realiza printr-un act de delegare legislativă, ci numai prin lege, sens în care, ţinând seama şi de urgenţa măsurilor care se impun, Guvernul are deschisă calea utilizării angajării răspunderii sale, ca procedură rapidă de legiferare. Prin urmare, apelarea la această procedură, în condiţiile date, apare ca fiind necesară.
    133. Cu privire la critica referitoare la faptul că legea nu s-ar aplica imediat, Curtea constată că, în realitate, legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, cu excepţia anumitor prevederi pentru care, în corpul legii, au fost indicate date ulterioare de intrare în vigoare, în considerarea unor aspecte raţionale necesar a fi avute în vedere pentru buna aplicare a legii. Astfel, chiar dacă prevederile art. XV pct. 5, art. XLIV şi XLV intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2026, iar ale art. LXIII alin. (6) la 180 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se poate observa că acestea privesc fie aspecte care implică o abordare anuală sau de opţiune socială (condiţiile acordării voucherelor de vacanţă, respectiv a normei de hrană), fie o chestiune de adaptare a conduitei operatorilor economici la prescripţiile legii (necesitatea efectuării unor investiţii cu privire la infrastructura aferentă jocurilor de noroc - a se vedea şi Decizia nr. 845 din 19 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2020, paragraful 97).



    (2.2.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1.) Critici privind legea în ansamblul său
    134. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că modificările fiscale majore ar fi trebuit să fie precedate de o consultare publică amplă care să permită cetăţenilor, organizaţiilor societăţii civile şi experţilor să îşi exprime punctul de vedere şi să propună alternative. Legea criticată nu oferă o motivare clară şi detaliată pentru modificările fiscale majore pe care le introduce şi nu demonstrează că au fost evaluate alternative mai puţin restrictive pentru atingerea obiectivelor fiscale urmărite. Absenţa unei perioade de tranziţie sau a unor măsuri compensatorii pentru categoriile vulnerabile demonstrează că legiuitorul nu a ţinut cont de impactul social al modificărilor, încălcând principiul proporţionalităţii în elaborarea actelor normative, respectiv a restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    135. Criticile referitoare la proporţionalitatea măsurilor adoptate sunt formulate în mod generic şi vizează legea în ansamblul său. Ca atare, Curtea nu are competenţa de a identifica ea însăşi normele expres criticate şi, ulterior, să răspundă la criticile formulate într-o manieră generală. Mai mult, astfel cum sunt formulate, criticile vizează chestiuni şi opţiuni de politică economică sau socială, neexistând o motivare propriuzisă sub aspect constituţional.
    136. În ceea ce priveşte motivarea măsurilor adoptate în cadrul expunerilor de motive, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Curtea reţine că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument de interpretare a acesteia (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 38).
    137. În ceea ce priveşte consultarea publică, se constată că aceasta este o opţiune a iniţiatorului proiectului sau propunerii legislative, şi nu o exigenţă de constituţionalitate a iniţiativei legislative.
    138. De altfel, procedurile privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor sunt reglementate de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, lege care, astfel cum arată şi titlul său, nu se aplică ratione materiae iniţiativelor legislative ale Guvernului şi, ca atare, nici procedurii de angajare a răspunderii sale în faţa Parlamentului.


    (2.2.2.) Critici privind art. II pct. 7 din legea criticată
    139. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că art. II pct. 7 din legea criticată stabileşte pentru pensii suma neimpozabilă de doar 3.000 lei, măsură care reprezintă o reducere drastică a protecţiei fiscale acordate pensionarilor. Impunerea contribuţiei de sănătate pe sume provenite din venituri deja impozitate contravine principiilor fundamentale ale fiscalităţii echitabile şi constituie o formă de dublă impozitare care încalcă principiul proporţionalităţii în materie fiscală. Reglementarea creează şi o supraimpozitare a pensiilor facultative şi ocupaţionale, penalizând astfel economisirea pe termen lung şi descurajând participarea la pilonii III şi IV. Astfel, măsurile fiscale adoptate în privinţa pensiilor încalcă art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) şi art. 56 din Constituţie.
    140. Cu privire la susţinerea potrivit căreia legea criticată stabileşte pentru pensii suma neimpozabilă de doar 3.000 lei, măsură care reprezintă o reducere drastică a protecţiei fiscale acordate pensionarilor, Curtea constată că aceasta este inexactă, întrucât chiar legea în vigoare prevede acest lucru. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, legea criticată nu operează nicio modificare faţă de legea în vigoare.
    141. Cu privire la susţinerea potrivit căreia contribuţia de asigurări sociale de sănătate se impune pe sume provenite din venituri deja impozitate, aşadar, s-ar realiza o dublă impunere, ceea ce ar contraveni principiilor fundamentale ale fiscalităţii, Curtea reţine că, prin natura sa, pensia din sistemul public este o formă de asigurare socială reglementată în considerarea art. 1 alin. (3) din Constituţie privind caracterul de stat social al României. La stabilirea cuantumului pensiei se ţine seama de numărul total de puncte acumulate în cadrul stagiului de cotizare, determinat prin valorizarea punctajelor lunare, care, la rândul lor, se determină, de principiu, prin raportare la venitului brut lunar realizat de asigurat (a se vedea capitolul II din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023). Ca atare, impozitul pe veniturile realizate din raporturi de muncă nu condiţionează şi nu influenţează cuantumul pensiei, cele două categorii de venituri având naturi juridice diferite, ce determină un regim fiscal pe care legiuitorul îl structurează în funcţie de opţiunea sa. Totodată, impozitarea veniturilor din salarii şi din pensii nu are nicio legătură cu asigurarea socială de sănătate, întrucât, pentru a beneficia de asigurare de sănătate, trebuie plătită o „primă“ de asigurare, denumită contribuţia de asigurări sociale de sănătate, care are o destinaţie specială, iar sumele rezultate se constituie venit la Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS). Astfel, plata contribuţiei garantează persoanei în cauză, salariat şi/sau pensionar, calitatea de asigurat la sistemul public de sănătate. Rezultă că veniturile din pensii sunt venituri în sens fiscal, iar faptul că asiguratul a plătit impozit şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate pe salariu nu condiţionează în niciun fel posibilitatea legiuitorului de a impozita sau de a preleva respectiva contribuţie asupra veniturilor din pensie.
    142. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că, potrivit art. 34 din Constituţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat, ceea ce semnifică faptul că statul are obligaţia pozitivă generală de a lua măsuri în acest sens prin garantarea unui cadru legislativ corespunzător şi alocarea resurselor necesare pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale. De asemenea, statul poate să ia orice alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei (Decizia nr. 818 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, paragraful 17). Art. 139 alin. (3) din Constituţie îi asigură pe destinatarii fondurilor cu destinaţie precisă că toate prelevările pe care statul le realizează invocând constituirea acestora vor fi, în mod efectiv, vărsate la aceste fonduri, şi nu vărsate în bugetul general al statului sau în alte fonduri cu destinaţie specială (Decizia nr. 222 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 12 august 2022, paragrafele 54 şi 55).
    143. Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident şi asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu se realizează pe baza participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) [art. 219 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii].
    144. Consacrarea prin lege a asigurărilor sociale presupune drepturi şi obligaţii atât pentru asigurat, cât şi pentru stat, esenţială fiind acoperirea unui risc în cazul producerii anumitor evenimente ce privesc sănătatea asiguraţilor. Dreptul la ocrotirea sănătăţii impune stabilirea riscurilor asigurate într-o manieră care să protejeze viaţa şi integritatea corporală (Decizia nr. 818 din 5 decembrie 2019, precitată, paragraful 29).
    145. Prin urmare, plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate asigură atât finanţarea sistemului de sănătate, cât şi accesul la servicii medicale pentru asiguraţi. Cu alte cuvinte, contribuind la FNUASS, contribuabilii beneficiază, atunci când au nevoie, de consultaţii gratuite la medicul de familie, medicamente gratuite sau compensate, investigaţii medicale şi spitalizare. În acelaşi timp, stabilirea bazei de calcul pentru plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate trebuie astfel realizată încât să nu includă alte impozite sau taxe datorate (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013).
    146. În acest context, analizând textul criticat, Curtea constată că autorii obiecţiei fac confuzie între baza de calcul asupra căreia poartă contribuţia şi cuantumul pensiei rezultate în urma operaţiunii de impozitare. Or, textul este foarte clar: contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate de 10% poartă asupra unei anumite baze de calcul, respectiv asupra cuantumului pensiei rezultat din deducerea unei sume de 3.000 lei - a se vedea art. II pct. 21 [cu referire la art. 155 alin. (1) lit. a^2)] şi pct. 25 (cu referire la art. 157^6), precum şi pag. 31 a expunerii de motive. Cuantumul contribuţiei astfel obţinut, precum şi suma fixă de 3.000 de lei se deduc din venitul din pensii, obţinându-se, astfel, baza de calcul a impozitului. Ulterior, din venitul din pensii se scad cuantumul impozitului şi cuantumul contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate, rezultând cuantumul pensiei nete aflate în plată. Ca atare, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate nu se impune pe sume provenite din venituri deja impozitate.
    147. În privinţa obligaţiei plăţii contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi pentru veniturile obţinute din pensii, Curtea a constatat, în jurisprudenţa sa, că o asemenea măsură nu încalcă art. 47 şi 56 din Constituţie.
    148. Astfel, prin Decizia nr. 35 din 24 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 7 martie 2012, pct. 2, Curtea a statuat că sistemul public de asigurări sociale de sănătate, datorită faptului că este guvernat de principiul solidarităţii, îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate. Art. 56 din Constituţie prevede obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011). Principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a categoriilor sociale cele mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză (a se vedea şi Decizia nr. 258 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010). Toate acestea demonstrează faptul că, pentru a dobândi calitatea de asigurat, persoana în cauză trebuie să contribuie la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, iar această contribuţie se exprimă prin aplicarea unor cote fixe sau procentuale asupra veniturilor pe care persoana le realizează, indiferent că acestea provin din pensii sau salarii. Numai legiuitorul este în drept să stabilească categoriile de venituri pentru care urmează a se plăti contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate, iar pensia, în mod indubitabil, este un astfel de venit; în lipsa plăţii acestei contribuţii, persoana nu poate dobândi calitatea de asigurat dacă nu face parte din acele categorii de persoane reglementate expres prin art. 224 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei (cu titlu de exemplu, elevii şi studenţii, inclusiv doctoranzii, cu vârsta între 18 şi 26 de ani sunt asiguraţi fără plata contribuţiei de asigurări de sănătate, dacă nu realizează venituri din muncă).
    149. Faptul că legiuitorul are posibilitatea de a excepta anumite categorii de persoane sau categorii de venituri, precum pensiile, de la plata unei astfel de contribuţii reprezintă o chestiune care ţine în mod exclusiv de opţiunea sa. O atare exceptare nu este o cerinţă de ordin constituţional. Ceea ce Constituţia impune este ca prin astfel de măsuri să nu se aducă atingere nivelului de trai decent - de altfel, un concept constituţional relativ (Decizia nr. 35 din 24 ianuarie 2012; totodată, a se vedea şi Decizia nr. 1.594 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 decembrie 2011) - al pensionarilor.
    150. De altfel, cu privire la prezenta cauză, Curtea constată existenţa unei astfel de excepţii, prin care persoanele fizice beneficiare ale unei pensii sub pragul de 3.000 de lei au fost scutite de la plata impozitului şi a contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuţiei.
    151. Cu privire la impunerea contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi asupra veniturilor rezultate din sistemul fondurilor de pensii facultative/ocupaţionale (pilonii III şi IV), Curtea constată că statul are competenţa de a stabili contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate pe orice categorie de venituri, inclusiv pe aceste tipuri/categorii de pensii. Prin urmare, pensia din sistemul public sau cea facultativă ori ocupaţională poate fi supusă contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în funcţie de decizia legiuitorului. Fiind o opţiune legislativă, Curtea nu o poate cenzura. De asemenea, este de observat grija legiuitorului de a nu impune contribuţia de asigurări sociale de sănătate pe întreaga sumă provenită din astfel de pensii, ci numai pe sumele care depăşesc contribuţiile nete ale participantului, ţinând seama de faptul că aceste contribuţii nete au provenit ab initio din venituri care au făcut obiectul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate. Cu alte cuvinte, contribuţia de asigurări sociale de sănătate, în acest caz, similar impozitului asupra veniturilor din dobânzile aferente instrumentelor de economisire, poartă asupra câştigului realizat în urma subscrierii contribuţiei participantului la pilonii III sau IV, şi nu asupra contribuţiei acestuia.
    152. În consecinţă, Curea reţine că măsurile fiscale adoptate în privinţa pensiilor nu încalcă art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) şi art. 56 din Constituţie.


    (2.2.3.) Critici privind art. II pct. 12-19 şi art. VIII pct. 3 din legea criticată
    153. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că art. II pct. 12-19 şi art. VIII pct. 3 din lege stabilesc o discriminare între cetăţenii români, pe de o parte, şi cetăţenii străini sau apatrizii, pe de altă parte. Aceştia din urmă păstrează facilităţi medicale şi sociale considerabile, respectiv scutiri de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi acces la pachete complete de servicii medicale, în timp ce cetăţenii români aflaţi în situaţii similare, cum ar fi părinţii cu copii de până la 2-3 ani, sunt obligaţi să plătească aceste contribuţii. Această situaţie contravine însăşi esenţei noţiunii de cetăţenie şi încalcă principiul că cetăţenii români nu pot avea mai puţine drepturi decât străinii pe teritoriul propriei ţări. În susţinerea acestei critici este invocat Avizul Consiliului Legislativ emis cu privire la legea analizată. Având în vedere cele expuse, se apreciază că textele menţionate încalcă art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.
    154. Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pornesc de la o premisă falsă. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene în măsura în care sunt asiguraţi în statul de origine beneficiază de cardul european de asigurări sociale de sănătate, care, potrivit art. 333 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, conferă dreptul pentru asigurat de a beneficia de asistenţa medicală necesară în cursul unei şederi temporare într-un stat membru al Uniunii Europene. Cetăţenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene beneficiază de asistenţa medicală, de principiu, dacă au încheiat o asigurare medicală sau dacă sunt asiguraţi în sistemul de asigurări sociale de sănătate, după caz (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008). Ca atare, atât cetăţenii români, cât şi cei străini/apatrizi trebuie să fie asiguraţi pentru a beneficia de servicii medicale de bază.
    155. Ceea ce îi nemulţumeşte pe autorii sesizării este, în realitate, faptul că străinii sau apatrizii aflaţi în situaţii deosebite, respectiv cei proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina, „beneficiază de pachetul de servicii de bază prevăzut în contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale, medicamentelor şi dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi în normele de aplicare ale acestuia, precum şi de medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi serviciile medicale cuprinse în programele naţionale de sănătate curative, ca şi asiguraţii români, fără plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, a contribuţiei personale pentru medicamentele acordate în tratamentul ambulatoriu şi cu scutire de la coplată“ [art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2024 privind acordarea de sprijin şi asistenţă umanitară de către statul român cetăţenilor străini sau apatrizilor aflaţi în situaţii deosebite, proveniţi din zona conflictului armat din Ucraina, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 29 iunie 2024]. Or, aceste persoane se află într-o situaţie juridică diferită atât faţă de alte categorii de cetăţeni străini, care nu provin din zone de conflict armat, cât şi faţă de cetăţenii români.
    156. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2024 a fost adoptată având în vedere prelungirea măsurii privind protecţia temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina până la 4 martie 2025, astfel cum este menţionată la art. 2 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4 martie 2022 de constatare a existenţei unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înţelesul art. 5 din Directiva 2001/55/CE. Protecţia temporară presupune, conform art. 13 alin. (2) şi (4) din respectiva directivă, ca statele membre să dispună ca persoanele care beneficiază de aceasta să primească sprijin necesar pentru îngrijiri medicale, care include cel puţin îngrijirea de urgenţă şi tratamentul de bază al bolii, iar persoanele care au nevoi speciale, cum ar fi minorii neînsoţiţi sau persoanele care au suferit torturi, violuri sau alte forme grave de violenţă psihologică, fizică sau sexuală, să beneficieze de asistenţa medicală necesară sau alt fel de asistenţă.
    157. Astfel, în considerarea situaţiei de fapt şi de drept diferite în care se află persoanele antereferite şi a necesităţii asigurării unei minime protecţii temporare a acestora, inclusiv prin accesul la îngrijiri medicale corespunzătoare, Curtea constată că obligativitatea plăţii de către cetăţenii români a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pe veniturile realizate din pensii nu încalcă art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.


    (2.2.4.) Critici privind art. II pct. 14 şi art. VIII pct. 7 din legea criticată
    158. Se susţine că art. II pct. 14 din lege abrogă art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, astfel încât persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, magistraţii care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, persoanele care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 şi eroii Revoluţiei Române din Decembrie 1989, ai revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 şi ai revoltei muncitoreşti anticomuniste din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 sunt datori să plătească contribuţia de asigurări sociale de sănătate. Se apreciază că aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa art. VIII pct. 7 din lege. Prin urmare, cele două dispoziţii legale criticate încalcă art. 1 alin. (1)-(3) din Constituţie.
    159. Curtea reţine că indemnizaţiile de care beneficiază persoanele enumerate art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, chiar dacă au o natură reparatorie pentru suferinţele îndurate de persoanele beneficiare ale acestora (Decizia nr. 1.087 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 25 noiembrie 2008, sau Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2011, pct. 3), sunt, în sens fiscal, venituri. Ca atare, ţine de opţiunea legiuitorului să le impoziteze sau să reţină contribuţia de asigurări sociale de sănătate în privinţa acestora. Constituţia nu prevede nici expres, nici implicit natura veniturilor asupra cărora poartă impozitul sau contribuţia de asigurări sociale de sănătate, astfel încât acest aspect intră în marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, Curtea constată că art. II pct. 14 şi art. VIII pct. 7 din lege nu încalcă art. 1 alin. (1)-(3) din Constituţie.


    (2.2.5.) Critici privind art. II pct. 19 din legea criticată
    160. Se susţine că art. II pct. 19 din lege abrogă art. 154 alin. (1) lit. j), k), l) şi o) din Codul fiscal şi elimină, astfel, facilităţile fiscale pentru persoanele aflate în concediu de acomodare pentru adopţie şi în concediu pentru creşterea copilului, încălcând principiul interesului superior al copilului prevăzut atât în art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi în art. 3 alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului. Prin urmare, se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 47, art. 48 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.
    161. Curtea reţine că indemnizaţiile de care beneficiază persoanele enumerate art. 154 alin. (1) lit. k) din Codul fiscal, chiar dacă au o natură socială, sunt, în sens fiscal, venituri. Ca atare, ţine de opţiunea legiuitorului să le impoziteze sau să reţină contribuţia de asigurări sociale de sănătate în privinţa acestora. Constituţia nu prevede nici expres, nici implicit natura veniturilor asupra cărora poartă impozitul sau contribuţia de asigurări sociale de sănătate, astfel încât acest aspect intră în marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, Curtea constată că art. II pct. 19 nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 47, art. 48 alin. (1) şi art. 56 din Constituţie.


    (2.2.6.) Critici privind art. IX pct. 1 din legea criticată
    162. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că art. IX pct. 1 din lege stabileşte cuantumul indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă prin aplicarea unor procente diferenţiate (55%, 65%, 75%) în funcţie de durata episodului de boală, aspect care creează multiple încălcări constituţionale şi afectează dreptul la sănătate. Modificarea propusă reprezintă o deteriorare fundamentală a sistemului românesc de protecţie socială, prin înlocuirea unui procent fix de 75% cu un sistem degradant care penalizează primele zile de boală. Se concluzionează în sensul că înlocuirea prin prevederile criticate a unui sistem echitabil (75% fix) cu unul discriminatoriu (55%-65%-75%) încalcă art. 4, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 56 şi art. 148 din Constituţie.
    163. Curtea reţine că reglementarea criticată stabileşte că, pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de până la 7 zile/14 zile de incapacitate temporară de muncă, cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii se determină prin aplicarea cotei de 55%, respectiv 65% asupra bazei de calcul. Dacă certificatul de concediu medical este eliberat pentru o perioadă de cel puţin 15 zile, cota aplicată asupra bazei de calcul este de 75%.
    164. Art. 47 alin. (2) din Constituţie stabileşte că salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, iar printre acestea se regăsesc şi cele privind sănătatea salariaţilor. Cu alte cuvinte, legiuitorul are obligaţia constituţională pozitivă de a reglementa concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, sens în care a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005. Modul de stabilire, baza de calcul, dimensionarea, cuantumul şi durata pentru care se acordă aceste indemnizaţii sunt însă chestiuni de opţiune legislativă. Desigur, ele trebuie astfel structurate încât să nu aducă atingere însăşi substanţei dreptului constituţional consacrat.
    165. În cauza de faţă, Curtea constată că renunţarea la un sistem fix al procentului care se aplică asupra bazei de calcul şi înlocuirea lui cu un sistem progresiv al procentului care se aplică asupra aceleiaşi baze de calcul nu pun în discuţie efectivitatea dreptului şi, prin urmare, nu reflectă decât o opţiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională. Legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum şi competenţa exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea măsurii. Prin urmare, Curtea constată că art. IX pct. 1 din lege nu încalcă art. 4, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 şi art. 148 din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.


    (2.2.7.) Critici privind art. XVIII alin. (9) din legea criticată
    166. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că art. XVIII alin. (9) din lege prevede că personalul nu beneficiază de banii cuveniţi pentru concediul de odihnă neefectuat dacă le încetează activitatea în anul 2026, în condiţiile în care concediul de odihnă plătit este o componentă fundamentală a dreptului la muncă. Această măsură creează o discriminare arbitrară între angajaţii cărora le încetează activitatea în 2026 faţă de cei din alte perioade, fără nicio justificare obiectivă sau constituţională, şi încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    167. Curtea reţine că art. 47 alin. (2) din Constituţie stabileşte că salariaţii au dreptul la concediu de odihnă plătit. Codul muncii reglementează durata anuală minimă a acestui concediu. Acelaşi cod, în art. 146 alin. (2), stabileşte că, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. Art. 146 alin. (3) din Cod prevede compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat numai în cazul încetării contractului individual de muncă, ceea ce înseamnă că norma criticată stabileşte o reglementare derogatorie pentru personalul din instituţiile şi autorităţile publice pentru anul 2026, an în care nu se va realiza o atare compensare. Însă, norma nu afectează dreptul persoanei de a efectua concediul de odihnă anual, caz în care acesta îşi menţine caracterul „plătit“. Textul criticat încurajează salariaţii să îşi efectueze concediul, şi nu să primească o sumă de bani la încetarea raporturilor de muncă pentru că nu l-au efectuat. De altfel, raţiunea textului constituţional este acela de a permite salariaţilor refacerea capacităţii lor de muncă prin efectuarea concediului plătit, şi nu acela de a li se compensa în bani concediul neplătit, aceasta fiind, în realitate, o situaţie de excepţie. Reglementarea criticată nu face altceva decât să încurajeze salariaţii să îşi efectueze concediul de odihnă şi nu de a aştepta o eventuală compensare în bani a concediului neefectuat.
    168. De altfel, o măsură similară este în vigoare şi în anul 2025 [art. III alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 156/2024 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice pentru fundamentarea bugetului general consolidat pe anul 2025, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1334 din 31 decembrie 2024].
    169. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, sau Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 19 iulie 2023, paragraful 21).
    170. În consecinţă, Curtea constată că art. XVIII alin. (9) din lege nu încalcă art. 4, art. 16 şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.


    (2.2.8.) Critici privind art. XIV şi art. XV pct. 1-4 din legea criticată
    171. Se susţine că art. XIV şi art. XV pct. 1-4 din lege prevăd limitarea acordării stimulentelor începând cu august 2025 pentru anumite categorii de personal, în limita a 30% din salariul de bază, reducerea majorărilor salariale pentru personalul din proiecte europene de la 50% la 35%, reducerea majorărilor salariale a indemnizaţiilor lunare pentru aleşii locali care implementează proiecte europene de la 50% la 40%, reducerea majorărilor pentru personalul din structurile cu fonduri europene şi din AFIR şi APIA de la 50% la 40%, precum şi neacordarea majorărilor pentru proiectele cu termene depăşite. Totodată, se arată că aceste prevederi nu se circumscriu scopului invocat de iniţiatori, şi anume reducerea deficitului bugetar, întrucât la stabilirea deficitului public nu se iau în calcul cheltuielile naţionale cu cofinanţarea programelor finanţate de Uniune. Prin urmare, prevederile criticate încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    172. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede la art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe ţară“, fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57 (Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, paragraful 18).
    173. Statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula - Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, paragraful 13, şi Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, paragraful 24. Regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, paragraful 15, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, paragraful 25, sau Decizia nr. 77 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, paragraful 26).
    174. Regula limitării sporurilor la un anumit procent din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia nr. 196 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 22 iulie 2022, paragraful 26).
    175. Curtea a statuat că instituirea şi diminuarea sporurilor, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu singura condiţie de ordin constituţional ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situaţie identică (Decizia nr. 63 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 18 iulie 2023, paragraful 27).
    176. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea constată că stimulentele şi sporurile nu sunt drepturi fundamentale, iar limitarea stimulentelor în raport cu cuantumul salariului de bază, precum şi diminuarea sporurilor pentru personalul care prestează activitate în legătură cu fondurile europene este o chestiune de opţiune legislativă, fără relevanţă constituţională. Curtea reţine că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum şi competenţa exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea unor asemenea măsuri. Prin urmare, Curtea constată că art. XIV şi art. XV pct. 1-4 nu încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.


    (2.2.9.) Critici privind art. XX din legea criticată
    177. Se susţine că art. XX din lege prevede că pentru personalul militar, poliţiştii şi poliţiştii din penitenciare, indemnizaţiile şi compensaţiile lunare pentru chirie se menţin la nivelul lunii decembrie 2025, fără actualizare ulterioară. Această situaţie creează o inechitate structurală în raport cu alte categorii profesionale din sectorul public (magistraţi), care beneficiază de un cuantum valoric mai mare. Prin urmare, se încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
    178. Curtea reţine că o asemenea compensaţie lunară pentru chirie nu este un drept fundamental, astfel că, în cauză, nu poate fi invocat art. 41 din Constituţie. Cu privire la pretinsa discriminare a personalului militar, poliţiştilor şi poliţiştilor din penitenciare în raport cu magistraţii, se constată că plata chiriei pentru persoanele îndreptăţite se realizează prin moduri diferite, respectiv, în cazul primilor se acordă o indemnizaţie lunară de până la 50% din soldă (art. 20^1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare), pe când a doua categorie are dreptul la „compensarea diferenţei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinţă de serviciu, potrivit legii, şi chiria plătită pe baza unui contract de închiriere încheiat în condiţiile legii“ [art. 23 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006]. Ca atare, măsura menţinerii compensaţiei lunare pentru chirie la nivelul lunii decembrie 2025 pentru anul 2026 în privinţa personalului militar, poliţiştilor şi poliţiştilor din penitenciare nu are vreun grad de comparaţie în raport cu magistraţii, care beneficiază de un alt sistem de decontare a chiriei. În lipsa unei situaţii analoage/ similare, tratamentul juridic poate fi diferenţiat. Faptul că legiuitorul a plafonat această valoare a compensaţiei lunare pentru chirie este o chestiune de politică socială ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională. Curtea reţine că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum şi competenţa exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea unor asemenea măsuri. Prin urmare, Curtea constată că art. XX din lege nu încalcă art. 4, art. 16 şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.


    (2.2.10.) Critici privind art. XXII din legea criticată
    179. Se susţine că art. XXII din lege restricţionează transferul funcţionarului public de la un angajator din mediul public la altul. Astfel, funcţionarul public se va afla la dispoziţia angajatorului care, în mod arbitrar sau discreţionar, îi va putea refuza oricând cererea de transfer în altă funcţie publică din altă instituţie sau autoritate publică. Prin urmare, se consideră că textul criticat îngrădeşte alegerea locului de muncă şi încalcă art. 41 şi 53 din Constituţie.
    180. Potrivit art. 506 alin. (1) din Codul administrativ, transferul poate avea loc în interesul serviciului sau la cererea funcţionarului public. Art. 506 alin. (8) stabileşte că transferul la cerere se face la solicitarea funcţionarului public şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public. Reglementarea criticată impune pentru anul 2026 şi aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public în vederea realizării unui atare transfer, soluţie legislativă aplicabilă şi în anii 2024 şi 2025 [a se vedea art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 127/2023 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1197 din 29 decembrie 2023, precum şi art. VII alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 156/2024]. Această condiţie nu pune în discuţie o afectare a dreptului la muncă a funcţionarului public, mai exact buna exercitare a raporturilor de serviciu ale acestuia, ci are în vedere organizarea în condiţii optime a activităţii instituţiilor publice, realizându-se o necesară corelare între instituţia de la care se transferă şi instituţia la care se transferă funcţionarul public. O asemenea măsură este una de oportunitate legislativă pentru a preveni deplasarea în masă a funcţionarilor publici de la o instituţia la alta şi de a proteja capacitatea administrativă a instituţiilor publice din care se solicită transferul. Prin urmare, Curtea constată că art. XXIII din lege nu încalcă art. 41 din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.


    (2.2.11.) Critici privind art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) din legea criticată
    181. Se susţine că art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) din lege instituie o eşalonare pe cinci ani a plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, ceea ce constituie o nesocotire a hotărârilor judecătoreşti, aduc atingere dreptului la proprietate privată, dat fiind că beneficiul/folosul nerealizat (lucrum cessans) în perioada în care persoana a fost privată de posibilitatea de a folosi sumele având caracter de drepturi salariale (bunuri) ar urma să nu fie acordat şi prin actualizare cu indicele preţurilor de consum, şi cuprind norme de trimitere care nu sunt previzibile. Prin urmare, se apreciază că art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) din lege încalcă art. 1 alin. (3)-(5), art. 21 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie.
    182. Printr-o jurisprudenţă constantă, de exemplu, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 18 august 2020, Curtea a validat practica legislativă de adoptare a unor reglementări care au prevăzut eşalonarea succesivă a plăţii sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. În esenţă, Curtea a reţinut că acestea au în vedere rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar şi derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în contextul de criză economică naţională şi internaţională.
    183. Curtea a statuat că statul ca debitor nu şi-a arogat mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile în care măsura contestată urmăreşte un scop legitim - asigurarea stabilităţii economice a ţării - şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere - executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. În aceste condiţii, Curtea a constatat că situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic (a se vedea paragraful 23 al Deciziei nr. 365 din 16 iunie 2020, precitată).
    184. În mod similar şi critica din prezenta cauză raportată la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi-a găsit deja un răspuns în jurisprudenţa Curţii, de exemplu, în paragraful 24 al deciziei anterior citate, în care s-a reţinut că nu se refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci, din contră, aceasta se recunoaşte şi legiuitorul îşi ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile şi obiective stabilite în actul normativ contestat. Deşi autorităţile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătoreşti îndreptate împotriva sa, în situaţii de excepţie, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăţi, dificultăţi financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). Curtea a reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţie; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.
    185. În continuare, cu referire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, rămân pe deplin relevante cele reţinute în Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020, paragraful 25, prin care Curtea a admis că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi că neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 28-34, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragraful 41). Însă Guvernul, prin adoptarea tipului de reglementare criticat şi în prezenta cauză, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora, măsura fiind, mai degrabă, una de garantare a dreptului de proprietate privată.
    186. Având în vedere caracterul neîntemeiat al criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, critica potrivit căreia Guvernul a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti este neîntemeiată. Astfel, câtă vreme Curtea a admis că practica statală de eşalonare a plăţilor constatate prin hotărâri judecătoreşti este legitimă din punctul de vedere al prevederilor constituţionale care garantează dreptul de proprietate privată şi egalitatea în drepturi, nu i se poate imputa Guvernului o intruziune contrară art. 1 alin. (4) din Constituţie în exercitarea puterii judecătoreşti (a se vedea, în sensul celor arătate, şi Decizia nr. 153 din 27 martie 2025, paragrafele 26-30).
    187. Întrucât soluţia legislativă criticată aplicabilă pentru anul 2026 este identică cu cele analizate în precedent, Curtea constată că deciziile menţionate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Prin urmare, Curtea constată că art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3)-(5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie.


    (2.2.12.) Critici privind art. LVIII din legea criticată
    188. Se susţine că art. LVIII din lege majorează norma didactică de predare cu 2 ore suplimentare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar. Această măsură încalcă principiul potrivit căruia modificările substanţiale ale condiţiilor de muncă trebuie să fie negociate şi să respecte drepturile lucrătorilor. Majorarea cu 2 ore a normei didactice înseamnă, în realitate, o creştere cu 6-8 ore a programului săptămânal real de muncă. Creşterea sarcinii de muncă fără o compensaţie proporţională echivalează cu o reducere de facto a remuneraţiei pe oră, încălcând principiul muncii decent remunerate consacrat constituţional. Prin urmare, se încalcă art. 4, art. 16, art. 41 alin. (2), art. 53 din Constituţie.
    189. Potrivit art. 207 alin. (1) din Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 5 iulie 2023, „activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână, şi cuprinde:
    a) activităţi didactice de predare-învăţare-evaluare şi de instruire practică şi examene de final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învăţământ, de pregătire pentru evaluări/examene naţionale şi/sau pentru obţinerea performanţei educaţionale, precum şi de învăţare remedială;
    b) activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică, activităţi de dezvoltare a curriculumului la decizia elevului din oferta şcolii, în acord cu nevoile elevilor;
    c) activităţi de educaţie, mentorat şi alte activităţi complementare procesului de învăţământ;
    d) activităţi de management al clasei;
    e) activităţi specifice elaborării, implementării şi evaluării proiectelor educaţionale;
    f) activităţi de sprijin pentru persoanele care ocupă funcţia didactică de profesor itinerant şi sprijin în cadrul CJRAE/CMBRAE“.

    190. Art. 207 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că: „(4) Norma didactică de predare-învăţare-evaluare, de instruire practică şi de evaluare curentă a antepreşcolarilor/preşcolarilor şi a elevilor în clasă, în care pot fi incluse şi activităţi de pregătire pentru evaluări/examene naţionale şi/sau pentru obţinerea performanţei educaţionale, precum şi cele de învăţare remedială, reprezintă numărul de ore corespunzător activităţilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi se stabileşte după cum urmează:
    a) un post de educator sau de profesor pentru educaţie timpurie pentru fiecare grupă cu program normal, respectiv două posturi de educator sau de profesor pentru educaţie timpurie pentru fiecare grupă cu program prelungit constituită în educaţia timpurie;
    b) un post de educator/educatoare ori de profesor pentru educaţie timpurie pentru fiecare grupă cu program normal, respectiv două posturi de educator/educatoare ori de profesor pentru învăţământul preşcolar pentru fiecare grupă cu program prelungit constituită în educaţia timpurie;
    c) un post de învăţător/învăţătoare ori de profesor pentru învăţământul primar pentru fiecare clasă din învăţământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde nu se pot constitui clase separate;
    d) 18 ore pe săptămână pentru profesorii din învăţământul gimnazial, liceal şi postliceal, pentru profesorii din unităţile şi clasele cu program integrat şi suplimentar de artă şi sportiv, precum şi din unităţile de educaţie extraşcolară, care au dobândit cel puţin licenţierea în cariera didactică;
    e) 14 ore pe săptămână pentru profesorii din învăţământul preuniversitar care au dobândit gradul didactic I sau titlul de profesor emerit şi care desfăşoară activitate de mentorat;
    f) 24 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică şi maiştrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puţin licenţierea în cariera didactică;
    g) 20 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică şi maiştrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puţin gradul didactic I şi care desfăşoară activitate de mentorat;
    h) pentru personalul didactic de predare din învăţământul special, norma didactică se stabileşte astfel: învăţători, profesori la predare, profesori care efectuează terapiile specifice - 16 ore pe săptămână; învăţător-educator, institutor-educator, profesor-educator, profesor preparator (nevăzător), maistru-instructor şi profesor pentru instruire practică - 20 de ore pe săptămână;
    i) un post pentru personalul didactic de predare din învăţământul special integrat, pentru personalul didactic itinerant şi de sprijin, pentru personalul didactic din învăţământul special preşcolar, kinetoterapie, educaţia psihomotrică, terapii specifice şi altele, în funcţie de tipul şi nivelul de severitate al dizabilităţii, conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educaţiei;
    j) un post de profesor documentarist pentru digitalizare, în centrele de documentare şi informare.“

    191. Noua reglementare restructurează art. 207 alin. (4) din Legea nr. 198/2023 pe o perioadă de 5 ani, în sensul că în cele 40 de ore/săptămână aferente activităţii de lucru al personalului didactic de predare, activităţile de prevăzute la alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, şi anume cele didactice de predare-învăţare-evaluare şi de instruire practică, vor avea o pondere mai mare. Cu alte cuvinte, creşterea normei didactice nu conduce la o creştere a numărului de ore/săptămână corespunzătoare activităţii personalului didactic, ci se realizează în interiorul numărului total de ore de lucru prestate de personalul didactic de predare.
    192. Curtea nu poate cenzura o asemenea opţiune a legiuitorului atât timp cât măsura adoptată nu implică o disproporţie vădită între activităţile pe care personalul didactic trebuie să le desfăşoare. Stabilirea ponderii normei didactice prin raportare la ansamblul activităţilor didactice desfăşurate este un aspect de politică legislativă în domeniul învăţământului preuniversitar. Susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă, în mare măsură, critici referitoare la oportunitatea adoptării măsurii criticate. Din această perspectivă, se observă că instanţa de control constituţional nu decide dacă o lege este sau nu este bună, dacă este sau nu este eficientă sau dacă este ori nu este oportună. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii adoptării acestora [în acest sens, Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, punctul 3 lit. c), sau Decizia nr. 187 din 4 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 13 aprilie 2023, paragraful 67). Ca atare, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în acest sens, Curtea putând cenzura creşterea normei didactice numai în măsura în care aceasta implică o abordare vădit disproporţionată şi dacă, în aceste condiţii, încalcă reguli, valori, principii sau exigenţe constituţionale, ceea ce, în speţă, nu este cazul. Prin urmare, Curtea constată că art. LVIII din lege nu încalcă art. 4, art. 16 şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, iar art. 53 din Constituţie, invocat în susţinerea criticii, nu este incident în cauză.
    193. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,




    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 227/2015] şi pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) şi o) din Legea nr. 227/2015], art. VIII pct. 3 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) şi p) din Legea nr. 95/2006] şi pct. 7 [cu referire la art. 224 alin. (1^4) şi (1^5) din Legea nr. 95/2006], art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005], art. XIV, art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) şi (2) şi art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017], art. XVIII alin. (9), art. XX, art. XXII, art. XXIII alin. (1)-(5) şi (7) şi art. LVIII din lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 iulie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Benke Károly


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 357 din 22 iulie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016