Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Prin Adresa nr. 339 din 26 aprilie 2018, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 2 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituite în Secţii Unite, act de sesizare care a fost înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 3.166 din 27 aprilie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 612A/2018. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii formulează critici de neconstituţionalitate prin raportare la (i) prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi la (ii) prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta privind securitatea raporturilor juridice. 4. Cu privire la primul aspect, pornind de la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referitoare la supremaţia Constituţiei (Decizia nr. 31 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, sau Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015), cea referitoare la calitatea actelor normative - claritatea, precizia şi previzibilitatea pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească (Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016), precum şi cea referitoare la incidenţa normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012), autorii sesizării susţin că reglementarea măsurilor de individualizare judiciară a executării pedepselor, într-un cadru normativ distinct de Partea generală a Codului penal, este de natură a aduce atingere caracterului sistematizat, unitar şi coerent al legislaţiei penale, încălcând art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. 5. Din perspectiva sistematizării, a unificării şi a coordonării legislaţiei, dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate reglementează veritabile măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei. Or, individualizarea pedepselor, inclusiv individualizarea judiciară a executării pedepselor, formează obiect de reglementare al Părţii generale a Codului penal. 6. În acest context, autorii obiecţiei subliniază faptul că executarea unei fracţii de 1/5 din pedeapsă anterior dispunerii măsurilor nu modifică natura acestora, de veritabile măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor, în condiţiile în care art. 1 din lege prevede în mod explicit că măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate „înlocuiesc“ măsura executării pedepsei principale a închisorii în regim de detenţie, iar stabilirea competenţei judecătorului de supraveghere a privării de libertate, reglementată în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, de a dispune aceste măsuri afectează sistematizarea şi coerenţa legislaţiei penale. 7. Din perspectiva clarităţii, a preciziei şi a previzibilităţii, autorii sesizării apreciază că mai multe dispoziţii din legea criticată nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. 8. Astfel, Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu reglementează criteriile pe baza cărora judecătorul alege una dintre măsurile alternative. Conform art. 3 alin. (1), oricare dintre măsurile alternative se poate dispune în cazul condamnării la pedeapsa principală a închisorii de până la 5 ani, dacă persoana a executat o fracţie de 1/5, iar potrivit art. 8 alin. (4), pe durata executării pedepsei, persoana privată de libertate poate beneficia de oricare dintre măsurile alternative, în funcţie de comportamentul acesteia şi de natura infracţiunii săvârşite, omisiunea includerii unor criterii precise pentru alegerea uneia dintre măsurile alternative afectând caracterul previzibil al legii. 9. De asemenea, art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate exceptează de la aplicarea măsurilor alternative de executare a pedepselor privative de libertate infracţiunile comise „cu violenţă“ ori „profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei.“ Referirea la aceste infracţiuni nu permite identificarea, în mod exact, a sferei infracţiunilor exceptate de la aplicarea măsurilor. Astfel, de exemplu, infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută în art. 371 din Codul penal, se poate săvârşi „prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor“, însă în cazul acestei infracţiuni, la fel ca în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, „nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la aplicarea măsurilor sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor“. 10. Tot astfel, referirea la infracţiunile comise „profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei“ nu are un corespondent exact în dispoziţiile Codului penal, care utilizează formulări diferite, neputându-se stabili, cu claritate, dacă anumite categorii de infracţiuni sunt incluse sau nu sunt incluse în sfera excepţiilor. Nici în cazul acestor infracţiuni nu rezultă cu claritate dacă legiuitorul se referă la modalitatea concretă de săvârşire a faptei sau la norma de incriminare care conţine, ca modalitate, săvârşirea faptei „profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei.“ 11. În ceea ce priveşte referirea la „persoanele aflate în stare de recidivă“ din cuprinsul art. 3 alin. (3) lit. c) din lege, autorii sesizării apreciază că aceasta prezintă un caracter inexact în contextul executării pedepsei privative de libertate de către persoana condamnată, întrucât existenţa stării de recidivă se evaluează de către instanţa de judecată şi se constată prin hotărârea definitivă de condamnare, iar nu de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ulterior fazei de punere în executare a hotărârii definitive de condamnare. În plus, apare neclar dacă este vorba despre o persoană care a comis o infracţiune susceptibilă de a fi în stare de recidivă, pe care judecătorul de supraveghere a privării de libertate o cunoaşte, dar care nu a fost încă soluţionată sau este vorba despre persoane faţă de care s-a constatat starea de recidivă printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Mai mult decât atât, deşi pentru ambele situaţii starea de recidivă există, ea va produce efecte juridice diferite în funcţie de data hotărârii de condamnare pentru infracţiunea care constituie al doilea termen al recidivei. În consecinţă, în ipoteza în care nu există o hotărâre de condamnare, persoana va beneficia de măsura alternativă, iar în situaţia în care există o astfel de hotărâre, persoana este exclusă de la acest beneficiu, astfel încât se creează o diferenţă de tratament juridic pentru persoanele aflate în situaţii de fapt identice. 12. Dispoziţiile art. 4 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu răspund exigenţei constituţionale privind previzibilitatea legii, întrucât nu stabilesc modalitatea de supraveghere din partea unor lucrători anume desemnaţi de către Ministerul Afacerilor Interne a persoanei condamnate care execută pedeapsa la domiciliu, fără brăţară electronică. 13. Cu privire la dispoziţiile art. 2 lit. b) din lege care enumeră „măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate: în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar“, autorii sesizării observă că, în cuprinsul art. 5 din lege, care reglementează conţinutul acestei măsuri, nu se face nicio referire la fracţia din pedeapsă care se execută în timpul săptămânii la domiciliu. De asemenea, în art. 6 care prevede că „măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent“, legiuitorul omite să reglementeze prestarea muncii în folosul comunităţii. 14. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate arată că alin. (1) al acestui articol, care prevede că „judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile prezentei legi, va dispune stabilirea unei măsuri alternative pentru persoanele care au executat, fără a fi sancţionate, jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar“, nu permite identificarea, cu claritate, a fracţiei minime la care se referă şi nu stabileşte cu claritate dacă acesta priveşte numai persoanele condamnate la pedeapsa principală a închisorii de până la 5 ani şi nici dacă excepţiile de la aplicarea măsurilor alternative prevăzute în art. 3 alin. (3) sunt aplicabile şi în această ipoteză. De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin. (1), care prevăd că judecătorul „va dispune stabilirea unei măsuri alternative“, intră în contradicţie cu dispoziţiile art. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, care se referă la amânarea aplicării sau a luării unei măsuri alternative. 15. Autorii sesizării mai critică faptul că art. 8 alin. (4) teza a doua reglementează posibilitatea înlocuirii unei măsuri alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă astfel de măsură, dar nu reglementează nici criteriile şi condiţiile înlocuirii şi nici posibilitatea sau imposibilitatea revocării ori a anulării măsurii alternative, omisiuni care afectează caracterul previzibil al legii. 16. Mai mult, art. 8 alin. (5) potrivit căruia aplicarea oricăreia dintre măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate „nu influenţează“ calculul fracţiei minime obligatorii prevăzute de legea penală în materia liberării condiţionate, nu stabileşte cu precizie în ce sens nu îl influenţează şi nici care sunt implicaţiile aplicării unei măsuri alternative asupra instituţiei liberării condiţionate. 17. Prin urmare, dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, prin caracterul neclar şi imprecis, precum şi prin omisiunea legiuitorului de a reglementa aspecte esenţiale care să asigure caracterul previzibil al legii, încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 18. Cu privire la cel de-al doilea aspect, având ca premisă, pe de o parte, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Bota împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul autorităţii de lucru judecat (reflectată în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, sau în Decizia nr. 663 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 3 aprilie 2018), autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate aduc atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive de condamnare. Constituind veritabile măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei, măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate instituite prin lege pot fi dispuse ulterior fazei de punere în executare a hotărârii numai cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare prin care pedeapsa a fost aplicată şi individualizată din punctul de vedere al modalităţii de executare. 19. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu poate modifica hotărârea definitivă de condamnare şi nu poate realiza o nouă individualizare a modalităţii de executare a pedepsei, stabilită în hotărârea definitivă de condamnare, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a acesteia. Or, adoptarea unei soluţii legislative care implică încălcarea sistematică a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive de condamnare contravine art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în componenta privind securitatea raporturilor juridice. 20. Măsurile de individualizare judiciară a executării pedepsei se stabilesc de instanţa de judecată, prin dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, iar „înlocuirea“ acestora de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate conduce la neexecutarea dispozitivului hotărârilor definitive de condamnare, cu consecinţa încălcării autorităţii de lucru judecat. Aşa cum s-a arătat, executarea unei fracţii de 1/5 din pedeapsă anterior „înlocuirii“ nu atenuează încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare, întrucât „înlocuirea“, în sine, implică modificarea dispoziţiilor instanţei de judecată, cuprinse în hotărârea definitivă de condamnare, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care, în concepţia Legii nr. 254/2013, exercită numai atribuţii administrative şi administrativ-jurisdicţionale. 21. În concluzie, autorii susţin că, prin conţinutul lor, dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate consacră o soluţie legislativă de natură să afecteze principiul securităţii raporturilor juridice, întrucât constituie premisa modificării tuturor hotărârilor judecătoreşti de condamnare prin care se aplică pedeapsa închisorii de până la 5 ani cu executare în regim de detenţie, ulterior rămânerii definitive a acestora. 22. Cu Adresa nr. 2/4.417 din 7 mai 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un număr de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate. 23. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.367 din 7 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 663A/2018. 24. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi intrinsecă. 25. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii arată că legea criticată încalcă principiul bicameralismului prevăzut de dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, prin adoptarea în Camera decizională, Camera Deputaţilor, a unei forme cu un conţinut juridic şi configuraţie semnificativ diferite faţă de forma adoptată în prima Cameră sesizată, Senatul României. 26. Analizând forma depusă de autorii iniţiativei legislative (aceeaşi cu forma adoptată tacit de Senatul României) comparativ cu forma adoptată de Camera Deputaţilor, autorii sesizării constată că scopul iniţial al legii era acela de a adopta un set de măsuri de executare a pedepsei, cu caracter judiciar, pe care judecătorul să le poată aplica pentru înlocuirea pedepsei cu executare în regim de detenţie atunci când individualizează pedeapsa cu închisoarea. Măsurile pe care le propune iniţiativa legislativă sunt: executarea la domiciliu a pedepsei prin supraveghere cu brăţara electronică, executarea în echivalent zile de muncă în folosul comunităţii, executarea pedepsei în zilele de sâmbătă şi duminică, executarea pedepsei în regim mixt de zile de muncă în folosul comunităţii, combinat cu zile de detenţie sâmbăta şi duminica. Acest scop a fost definit expressis verbis prin expunerea de motive şi constituie voinţa politică a autorilor iniţiativei legislative, derivată din programul electoral pentru care cetăţenii, unici deţinători ai suveranităţii naţionale, i-au mandatat prin vot. Această voinţă a fost înfrântă prin modificările aduse propunerii legislative în Camera Deputaţilor, în special art. 3-6. Modificările intervenite la aceste articole schimbă măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, în regim de detenţie, aplicate de judecătorul cauzei, în completarea dispoziţiilor părţii generale, titlul III, capitolul V, secţiunile 3, 4 şi 5 ale Codului penal în măsuri alternative la liberarea condiţionată, în completarea dispoziţiilor părţii generale, titlul III, capitolul V, secţiunea 6 din Codul penal, aplicate de judecătorul de supraveghere a executării pedepsei. Mai mult, iniţiativa legislativă, în concepţia sa originară intra în vigoare la 18 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, pentru a oferi timpul necesar organelor de aplicare a legii să ia măsurile necesare pentru punerea legii în executare, însă termenul de intrare în vigoare a fost modificat la doar 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. Legiuitorul pune organele de aplicare a legii în imposibilitatea executării acesteia şi, pe cale de consecinţă, lipseşte de utilitate însuşi actul normativ. Aspectele relevate evidenţiază contradicţia între scopul originar avut în vedere de autorii iniţiativei legislative şi scopul legii rezultat din dezbaterea parlamentară în Camera decizională. 27. Mai mult, configuraţia formei adoptate de Camera Deputaţilor este semnificativ diferită de forma adoptată de Senatul României, deoarece în conţinutul art. 8 din lege sunt introduse norme de procedură penală care nu au fost discutate de prima Cameră sesizată şi care afectează conţinutul întregului act normativ. 28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării mai susţin că dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate încalcă şi dispoziţiile art. 74 alin. (4) din Constituţie, intrând în contradicţie cu scopul originar al iniţiativei legislative care nu corespunde conţinutului legii adoptate la finalul procedurii parlamentare. 29. De asemenea, dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi ale art. 8 alin. (1) şi (3) sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie. Autorii obiecţiei arată că instituţia liberării condiţionate consacrată de secţiunea a 6-a a părţii generale, titlul III, capitolul V din Codul penal reprezintă o instituţie de drept penal prin care se înlătură executarea restului de pedeapsă în regim de detenţie şi se oferă persoanei condamnate posibilitatea de a se reeduca în stare de libertate, sub supraveghere. Condiţia esenţială a instituţiei liberării condiţionate este reluarea stării de libertate de către persoana condamnată care beneficiază de această instituţie de drept penal. Instituirea unor măsuri alternative la liberarea condiţionată prin legea supusă controlului de constituţionalitate creează imprevizibilitate în privinţa modului în care instituţia liberării condiţionate va fi aplicată de judecătorul de supraveghere a executării pedepsei. Legea criticată generează un conflict de legi între aceasta, pe de o parte, şi Codul penal, pe de altă parte, care afectează principiul securităţii juridice deoarece destinatarii finali ai normei nu pot deduce care este norma aplicabilă situaţiei lor juridice. De asemenea se naşte o contradicţie legislativă între actul normativ criticat şi Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Organul de aplicare al legii, Ministerul Justiţiei, prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor, nu poate stabili cu precizie regimul în care persoana condamnată poate fi încadrată pentru executarea pedepsei în cazul regimului de executare semideschis sau închis deoarece legea criticată se aplică tuturor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate de până la 5 ani închisoare, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 alin. (2) şi (3). Autorii sesizării mai susţin că, prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi alin. (3), legiuitorul induce judecătorului de supraveghere obligaţia de a institui o măsură alternativă de executare a pedepsei, după „efectuarea unei fracţii de 1/5 din pedeapsă în regim de detenţie“, ceea ce generează impredictibilitate cu privire la conduita pe care trebuie să o urmeze judecătorul prin raportare la lege, cât şi încălcarea principiului independenţei judecătorului în pronunţarea hotărârii judecătoreşti. 30. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 31. Preşedintele Senatului a transmis cu Adresa nr. I1.124/17 mai 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.723 din 17 mai 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 612A/2018, apreciind că aceasta este neîntemeiată. Cu privire la criticile aduse legii în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că atât legiuitorul constituţional român, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului raportează criteriile de calitate ale textului normativ de claritatea şi precizia redactării normei, astfel încât destinatarul ei să îşi înţeleagă drepturile şi obligaţiile prescrise, pentru a-şi corecta comportamentul social şi a nu încălca ordinea juridică a statului. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu contestă claritatea şi precizia în sine a normelor cuprinse în legea criticată, ci domeniul de reglementare a legii, materia propriu-zisă legiferată de Parlament. Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră în mod eronat şi fără niciun temei juridic, că „reglementarea măsurilor de individualizare judiciară a executării pedepselor într-un cadru normativ distinct de Partea generală a Codului penal este de natură a aduce atingere caracterului sistematizat, unitar şi coerent al legislaţiei penale“. 32. Preşedintele Senatului solicită Curţii Constituţionale să constate că „obiecţia adusă legii criticate este mai mult o obiecţie de oportunitate şi nu una de legalitate constituţională. Parlamentul este criticat că nu a inclus măsurile respective într-o lege de modificare a Codului penal. Într-un context social frământat de polemici instituţionale în legătură cu modificarea legislaţiei penale, precum şi a unor legi de bază pentru autoritatea judecătorească, critica adusă Parlamentului pentru opţiunea sa legislativă pune sub semnul întrebării chiar principiul cooperării loiale între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi forul legislativ. Reglementarea prin legea dedusă controlului de constituţionalitate a măsurilor alternative de executare a pedepselor privative de libertate este o problemă de politică penală, iar stabilirea acesteia este un atribut suveran al Parlamentului. Destinatarii legii sunt tocmai autorităţile competente în materie de executare a pedepselor. Pentru acestea nu există nicio dificultate de consultare şi aplicare a unei legi speciale, chiar dacă dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este contestată nu sunt incluse în Partea generală a Codului penal“. 33. Cu privire la criticile aduse legii în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie cu referire la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, din perspectiva afectării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor de condamnare, se susţine că obiecţia de neconstituţionalitate „nu ţine seama însă că măsurile de individualizare judiciară a executării pedepsei privative de libertate, prevăzute în lege, urmează să se aplice tot printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce anulează orice idee de conflict între două hotărâri judecătoreşti“. 34. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4.849/18 mai 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.797 din 18 mai 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 612A/2018, prin care se arată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, legea dedusă controlului de constituţionalitate răspunde cerinţelor de claritate, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. 35. În ceea ce priveşte critica raportată la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora când „există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne“, conform dispoziţiei constituţionale, „au prioritate reglementările internaţionale“. Este evident că, în asemenea situaţii, nu se pune nicio problemă de constituţionalitate de competenţa contenciosului constituţional, ci una de aplicare a legii. Ca atare, instanţele judecătoreşti ori celelalte autorităţi publice vor aplica, în cazuri concrete, în mod nemijlocit reglementările internaţionale, care au prioritate faţă de legile interne. Simplul fapt al existenţei neconcordanţei dintre reglementări internaţionale şi unele dispoziţii din legislaţia internă nu înseamnă, deci, neconstituţionalitatea celor din urmă, dacă nu se constată, în acelaşi timp, contrarietatea acestora cu dispoziţii sau principii ale Constituţiei. 36. Prin urmare, neîncălcând niciuna dintre prevederile cadrului normativ, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. 37. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4.850/18 mai 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.798 din 18 mai 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 663A/2018, apreciind că aceasta este neîntemeiată. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, susţinerile autorilor sesizării sunt nefondate pentru că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele legii adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, faptul că, din principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, derivă obligaţia de loialitate constituţională, noţiune care nu are o consacrare expresă în Constituţie, ci a fost dedusă de instanţa de contencios constituţional pe cale de interpretare a normelor prevăzute de Legea fundamentală. Astfel, respectarea statului de drept implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea. În absenţa unui astfel de comportament, principiul separaţiei puterilor în stat ar fi lipsit de conţinut, în sensul că s-ar susţine conduite contrare ideii de stat de drept. 38. Pe cale de consecinţă, astfel cum a subliniat Curtea Constituţională, interpretarea şi aplicarea normelor criticate trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial faţă de Legea fundamentală, întrucât, într-o ipoteză contrară, rezultatul ar fi blocarea activităţii instituţionale, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale, cu consecinţe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiază statul. 39. Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 663A/2018, şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate. 40. La dosarele cauzei a fost depus un memoriu din partea Asociaţiei Forumul Judecătorilor, formulat în calitate de amicus curiae, prin care se susţin obiecţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 41. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizările fiind formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, respectiv de un număr de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat, subiecte de drept care întrunesc, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titulari ai sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate. 42. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“. Cu privire la acest aspect se constată că Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate a fost adoptată, în procedură normală, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 25 aprilie 2018 şi a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii, în data de 2 mai 2018, şi trimisă spre promulgare în data de 8 mai 2018. Sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 27 aprilie 2018, iar sesizarea formulată de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 7 mai 2018. 43. Termenele reglementate prin art. 133 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 56 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, respectiv art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 sunt „termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere“ (Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999). În consecinţă, nu sunt aplicabile în această procedură dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, întrucât dreptul public este supus regulii în virtutea căreia termenele se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care acesta începe să curgă şi ziua când se împlineşte (Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010). 44. Aşa fiind, sesizarea formulată de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat a fost formulată în afara termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Având în vedere, însă, că sesizarea Curţii s-a realizat înainte de promulgarea legii, în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, sesizarea astfel formulată constituie temeiul constituţional sui generis al întreruperii termenului de promulgare. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizările de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul legal şi cel constituţional, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile. 45. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 46. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 612A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate. 47. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 663A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 3 şi art. 8 din lege, în special. 48. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 663A/2018 la Dosarul nr. 612A/2018, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, în ansamblul său, precum şi asupra dispoziţiilor art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din lege, în special. 49. Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate are următorul conţinut: "ART. 1 Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt măsuri de natură judiciară, dispuse prin hotărâre de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, constând în înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenţie cu măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special penitenciar. ART. 2 Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt: a) măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate; b) măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate: în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar; c) măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent. ART. 3 (1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate dispune prin hotărâre una dintre măsurile alternative pentru persoanele condamnate la o pedeapsă de până la 5 ani, care au efectuat fracţia de 1/5 necesară pentru luarea în discuţie a regimului de detenţie, cu aplicarea procedurii prevăzute la art. 8 din prezenta lege. (2) Măsurile alternative nu pot fi dispuse în cazul deţinuţilor care au săvârşit abateri disciplinare. (3) Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate nu se aplică pentru condamnările privative de libertate: a) pentru săvârşirea de către condamnat a unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei; b) pentru infracţiuni de corupţie prevăzute la art. 289-291 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute la art. 254-257 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare; c) persoanelor aflate în stare de recidivă. ART. 4 Măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu constă în executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea unor lucrători anume desemnaţi de către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau fără brăţară electronică. ART. 5 Măsura alternativă de executare fracţionată a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei numai în zilele de sâmbătă şi duminică, într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar. ART. 6 Măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent. ART. 7 Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei implementează dispoziţiile prezentei legi, prin adoptarea de norme metodologice, în cel mult 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I. ART. 8 (1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile prezentei legi, va dispune stabilirea unei măsuri alternative de libertate pentru persoanele care au executat, fără a fi sancţionate, jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar. (2) Hotărârea privind stabilirea măsurii alternative de executare a pedepsei sau amânarea aplicării acesteia se comunică deţinutului în termen de 3 zile de la pronunţare. În situaţia în care a fost amânată aplicarea unei masuri alternative de executare a pedepsei, deţinutul poate contesta hotărârea, în 3 zile de la comunicare, la judecătoria din raza locului de deţinere. Hotărârea pronunţată de judecătorie este definitivă. (3) În situaţia în care, în urma analizei, judecătorul de supraveghere amână luarea unei măsuri alternative, termenul maxim de amânare nu poate fi mai mare de 6 luni. După această perioadă, din oficiu sau la solicitarea persoanei private de libertate, judecătorul va dispune asupra stabilirii unei măsuri alternative de executare a pedepsei. Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (4) Pe durata executării pedepsei persoana privată de libertate poate beneficia de oricare dintre măsurile de executare alternative a pedepsei, în funcţie de comportamentul acesteia şi de natura infracţiunii săvârşite. Judecătorul de supraveghere poate dispune prin hotărâre la cererea persoanei private de libertate sau din oficiu înlocuirea unei măsuri alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă măsură alternativă de executare a pedepsei privative de libertate prevăzută în prezenta lege. Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (5) Aplicarea oricăreia dintre măsurile alternative a pedepsei nu influenţează calculul fracţiei minime obligatorii prevăzută de art. 100 din Codul de procedură penală pentru declanşarea procedurii de liberare condiţionată aşa cum este ea reglementată de Codul de procedură penală cu luarea în calcul a drepturilor persoanei private de libertate prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare." 50. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta privind securitatea raporturilor juridice, precum şi prevederilor constituţionale cuprinse în art. 61 alin. (2) referitoare la principiul bicameralismului parlamentar şi în art. 74 alin. (4) privind iniţiativa legislativă. 51. Propunerea de lege privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate a fost iniţiată de un număr de 11 deputaţi şi senatori şi înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 28 februarie 2017. La data de 6 mai 2017, Consiliul Legislativ a avizat negativ propunerea legislativă, iar în data de 16 iunie 2017, Guvernul a trimis punctul său de vedere prin care susţine adoptarea iniţiativei, sub rezerva însuşirii unor observaţii şi propuneri. În urma desesizării Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, Biroul permanent al Senatului a trimis propunerea legislativă pentru raport, la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, constituită în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017. 52. În data de 7 noiembrie 2017, propunerea legislativă a fost considerată adoptată tacit, de Senat, în temeiul art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, şi înaintată spre Camera decizională. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis propunerea legislativă, pentru raport, Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, iar, la data de 25 aprilie 2018, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat, cu amendamente, legea şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 8 mai 2018. 53. În termenul legal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi un număr de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat au formulat prezentele obiecţii de neconstituţionalitate, care fac obiectul dosarelor conexate. 54. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, în ansamblul său, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009: „potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării“. 55. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). 56. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 57. Cu toate acestea, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 58. Analiza modificărilor adoptate în Camera decizională cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, apreciem că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. 59. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că aceasta din urmă aduce completări propunerii legislative, modificând o parte din articolele iniţiale şi introducând altele noi. Modificările criticate de autorii sesizării de neconstituţionalitate, sub aspectul încălcării principiului bicameralismului, vizează mai multe aspecte, care vor fi examinate în continuare de instanţa constituţională. 60. Scopul legii, aşa cum acesta a fost declarat de iniţiatori în Expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă, a fost „adoptarea unui set de măsuri de executare a pedepsei, cu caracter judiciar, pe care judecătorul să le poată aplica pentru înlocuirea pedepsei cu executare în regim de detenţie atunci când individualizează pedeapsa cu închisoarea“. Pornind de la premisa că „măsurile alternative neprivative de libertate sunt rar utilizate în activitatea judiciară românească“, „pentru a evita aplicarea sancţiunilor Curţii Europene a Drepturilor Omului“, autorii iniţiativei legislative au considerat că „este de datoria legiuitorului să adopte norme care să ofere judecătorului posibilitatea de a înlocui o pedeapsă în regim privativ de libertate cu măsuri alternative credibile care realizează mai bine scopul reeducării, al reinserţiei sociale, dar şi al prevenirii recidivei. De asemenea, adoptarea unor măsuri alternative de executare ale pedepsei conduce la asigurarea şi garantarea respectării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate“. În acest sens, „pentru aplicarea reglementării este necesar ca statul român să procedeze la redimensionarea sistemului de probaţiune, astfel încât acesta să ajungă la 5.000 de inspectori de probaţiune şi la implicarea comunităţilor locale în asigurarea condiţiilor pentru executarea măsurilor alternative“. 61. Propunerea legislativă, însuşită de prima Cameră sesizată, care a adoptat tacit legea, avea următoarea redactare: "Articolul 1 Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt măsuri de natură judiciară, dispuse de judecător, constând în înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenţie cu măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special penitenciar. ART. 2 Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt: a) măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate; b) măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru special înfiinţat pentru această măsură de executare; c) măsura de executare a pedepsei în echivalent zile de muncă în folosul comunităţii; d) măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt, de echivalent zile de muncă în folosul comunităţii şi de zile de executare sâmbătă şi duminică într-un centru special înfiinţat. ART. 3 (1) Măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu constă în executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate, cu supraveghere prin brăţară electronică. (2) Măsura se poate aplica pentru condamnarea la pedeapsa de până la 3 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenţie. (3) Măsura nu se aplică pentru condamnările privative de libertate aplicate pentru săvârşirea de către condamnat a unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, infracţiuni de serviciu, pentru infracţiuni de corupţie sau cele conexe infracţiunilor de corupţie, cât şi persoanelor aflate în stare de recidivă. ART. 4 (1) Măsura alternativă de executare fracţionată a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei în regim deschis de detenţie numai în zilele de sâmbătă şi duminică, numai într-un centru de detenţie special înfiinţat în acest scop. (2) Măsura se poate aplica pentru condamnarea la pedeapsa de până la 4 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenţie. (3) Măsura nu se aplică pentru condamnările privative de libertate aplicate pentru săvârşirea de către condamnat a unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, infracţiuni de serviciu, pentru infracţiuni de corupţie sau cele conexe infracţiunilor de corupţie, cât şi persoanelor aflate în stare de recidivă. ART. 5 (1) Măsura alternativă de executare în echivalent a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii şi echivalarea acestora zilelor de executat în regim de detenţie. Echivalarea se realizează prin raportul de 2 zile de muncă în folosul comunităţii la o zi de detenţie. Munca se prestează la unitatea sau unităţile desemnate de judecător în regim de 8 ore/zi, indiferent de intervalul orar. (2) Măsura se poate aplica pentru condamnarea la pedeapsa de până la 4 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenţie. (3) Măsura nu se aplică pentru condamnările privative de libertate aplicate pentru săvârşirea de către condamnat a unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, infracţiuni de serviciu, pentru infracţiuni de corupţie sau cele conexe infracţiunilor de corupţie, cât şi persoanelor aflate în stare de recidivă. ART. 6 (1) Măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii în echivalent şi de executare a pedepsei în regim deschis de detenţie numai în centrul special înfiinţat pentru executarea măsurilor alternative. (2) Măsura se poate aplica pentru condamnarea la pedeapsa de până la 4 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenţie. (3) Măsura nu se aplică pentru condamnările privative de libertate aplicate pentru săvârşirea de către condamnat a unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, infracţiuni de serviciu, pentru infracţiuni de corupţie sau cele conexe infracţiunilor de corupţie, cât şi persoanelor aflate în stare de recidivă. ART. 7 Ministerul Justiţiei implementează dispoziţiile prezentei legi, prin adoptarea de norme metodologice, în cel mult 18 luni de la publicarea prezentei legi, şi prin crearea, în spaţii noi, a centrelor de detenţie pentru executarea măsurilor alternative, prin achiziţia de brăţări electronice în scop de supraveghere a executării pedepselor la domiciliu şi prin angajarea de personal în sistemul de probaţiune, norma de angajare fiind de un inspector de probaţiune pentru cel mult 60 de persoane care execută o măsură alternativă la măsura executării în detenţie a pedepsei cu închisoarea. ART. 8 Prezenta lege intră în vigoare după 12 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I." 62. Camera decizională modifică şi completează reglementarea, astfel: art. 1 este modificat în sensul că măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate sunt dispuse, prin hotărâre, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate; art. 2 prevede care sunt măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, respectiv măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate, măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate: în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar, precum şi măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent. Reglementarea adoptată de Camera decizională elimină măsura de executare a pedepsei în echivalent zile de muncă în folosul comunităţii, prevăzută de art. 2 lit. c) şi art. 5 din forma adoptată de prima Camera sesizată, şi modifică măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt care, în forma iniţială, prevedea combinaţia dintre echivalent zile de muncă în folosul comunităţii şi de zile de executare sâmbătă şi duminică într-un centru special înfiinţat; art. 3 stabileşte condiţiile în care poate fi dispusă una dintre măsurile alternative, sistematizând într-un singur articol prevederi care se regăseau în conţinutul formei iniţiale a legii. Astfel, măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate pot fi dispuse cu privire la persoane condamnate la o pedeapsă de până la 5 ani (forma propunerii legislative prevedea o condamnare de până la 3 ani pentru măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu şi de până la 4 ani pentru celelalte măsuri alternative). În plus faţă de forma propusă de iniţiatori, legea adoptată de Camera decizională prevede ca persoanele cărora li se aplică măsurile alternative trebuie să fi executat în regim de detenţie o fracţie (1/5) din pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare şi să nu fi săvârşit abateri disciplinare pe durata detenţiei. Reglementarea finală reia soluţia legislativă din propunerea legislativă cu privire la interdicţiile de aplicare a măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate pentru infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, pentru infracţiuni de corupţie prevăzute la art. 289-291 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute la art. 254-257 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv persoanelor aflate în stare de recidivă; art. 44 defineşte măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu, care constă în „executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea unor lucrători anume desemnaţi de către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau fără brăţară electronică“, într-un mod parţial diferit de modul în care aceasta era definită de propunerea legislativă, care prevedea „executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate, cu supraveghere prin brăţară electronică“; art. 5 defineşte măsura alternativă de executare fracţionată a unei pedepse privative de libertate, care constă în „executarea pedepsei numai în zilele de sâmbătă şi duminică, într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar“, faţă de forma iniţială a legii care prevedea „executarea pedepsei în regim deschis de detenţie numai în zilele de sâmbătă şi duminică, numai într-un centru de detenţie special înfiinţat în acest scop“; art. 6 defineşte măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate, care constă în „executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent“, în mod parţial diferit de forma propunerii legislative care prevedea „executarea pedepsei prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii în echivalent şi de executare a pedepsei în regim deschis de detenţie numai în centrul special înfiinţat pentru executarea măsurilor alternative“; art. 7 păstrează soluţia legislativă care reglementează obligaţia Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei de a implementa dispoziţiile legii, prin adoptarea de norme metodologice, în cel mult 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, modificând termenul care în forma iniţială era de 18 luni, şi elimină prevederea expresă privind implementarea legii prin crearea, în spaţii noi, a centrelor de detenţie pentru executarea măsurilor alternative, prin achiziţia de brăţări electronice în scop de supraveghere a executării pedepselor la domiciliu şi prin angajarea de personal în sistemul de probaţiune; art. 8 conţine dispoziţii nou-introduse în Camera decizională, care vizează procedura pe care trebuie să o urmeze judecătorul de supraveghere a privării de libertate pentru a dispune măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, respectiv termenul de comunicare a hotărârii privind stabilirea măsurii alternative de executare a pedepsei sau amânarea aplicării acesteia, termenul de contestare a acesteia, posibilitatea înlocuirii unei măsuri alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă măsură alternativă de executare a pedepsei privative de libertate prevăzută de lege, lipsa efectelor aplicării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate asupra instituţiei liberării condiţionate. 63. Din analiza comparată a dispoziţiilor normative adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Curtea observă că, deşi forma adoptată de Camera decizională sporeşte sfera de incidenţă a măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate, ridicând pragul pedepsei la care a fost condamnată o persoană până la 5 ani, reglementarea stabileşte condiţii mai restrictive de aplicare a măsurilor alternative. Astfel, spre deosebire de propunerea legislativă care prevedea posibilitatea judecătorului fondului cauzei de a individualiza pedeapsa cu închisoarea în executarea la domiciliu, executarea în regim deschis de detenţie numai în zilele de sâmbătă şi duminică, numai într-un centru de detenţie special, în echivalent prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii sau executarea în regim mixt prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii în echivalent şi prin executarea pedepsei în regim deschis de detenţie numai în centrul special, legea adoptată condiţionează incidenţa măsurilor alternative de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa cu închisoarea cu executare, respectiv de executarea unei fracţii din pedeapsă în regim de detenţie. Cu alte cuvinte, legea modifică cadrul normativ al executării pedepselor privative de libertate, consacrând în competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate posibilitatea de a dispune înlocuirea modalităţii de executare a pedepsei din detenţia în regim penitenciar într-una dintre măsurile alternative de executare dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege: persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă de până la 5 ani pentru o infracţiune care nu cade în sfera celor pentru care legea interzice aplicarea măsurii alternative, persoana să fi executat în regim de detenţie în penitenciar o fracţie din pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare şi să nu fi săvârşit abateri disciplinare pe durata detenţiei. 64. Prin urmare, Camera decizională a acţionat în sfera sa de competenţă, modificând o normă care a fost supusă dezbaterii celor două Camere. Măsura nu se abate de la scopul urmărit de iniţiatorii propunerii legislative, ci constituie expresia unei reglementări univoce, corespunzătoare cu finalitatea legii, aceea de a oferi judecătorului „posibilitatea de a înlocui o pedeapsă în regim privativ de libertate cu măsuri alternative credibile care realizează mai bine scopul reeducării, al reinserţiei sociale, dar şi al prevenirii recidivei“. Modificarea operată în Camera decizională nu aduce elemente novatoare în cuprinsul legii pe care o modifică, care ar schimba esenţial conţinutul normativ al legii. Cu privire la aceste aspecte se observă că, deşi există diferenţe de redactare între cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere, fiecare dintre acestea şi-au exercitat dreptul propriu de a aduce modificări, completări sau eliminări dispoziţiilor care au făcut obiectul iniţiativei legislative. A interpreta că doar intervenţia primei Camere sesizate s-a realizat cu respectarea competenţelor proprii ale acesteia, în vreme ce Camera decizională şi-a depăşit aceste competenţe, ar echivala cu limitarea rolului constituţional al acesteia din urmă şi cu acordarea unui rol preponderent, chiar decisiv, primei Camere în procesul de elaborare a legii, cu consecinţa lipsirii Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica, completa sau abroga legea, astfel cum aceasta a fost adoptată de prima Cameră sesizată. Or, aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/ă de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. 65. Cu privire la majorarea cuantumului pedepsei de la 3 şi 4 ani, cât prevedea forma iniţială a legii, la 5 ani, pentru care devin incidente măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, Curtea constată că stabilirea nivelului acestui prag este un element care ţine în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, Camera decizională având libertatea de a dispune sub acest aspect pe baza unor considerente de oportunitate, apreciate în funcţie de scopul legii şi de perioada în care se estimează a fi atins acest scop. Aceleaşi argumente susţin şi opţiunea Camerei decizionale de a adopta o reglementare mai restrictivă (art. 2), limitând ipotezele avute în vedere de iniţiatori şi de prima Cameră sesizată. De asemenea, noile dispoziţii care reglementează condiţiile în care poate fi dispusă una dintre măsurile alternative sunt determinate strict de legiuitor (art. 3) şi vizează acelaşi scop al legiferării - necesitatea soluţionării problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie şi intră în marja de apreciere a Camerei decizionale de a asigura într-un mod cât mai concret realizarea acestui scop. 66. În ceea ce priveşte modificările operate prin art. 4-6, care definesc măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, se constată că acestea nu reprezintă altceva decât intervenţii care se încadrează în limitele de competenţă ale Camerei decizionale de a modifica, completa sau abroga legea, astfel cum aceasta a fost adoptată de prima Cameră sesizată. 67. Modificarea art. 7, sub aspectul termenului 30 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, termen în care Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei au obligaţia de a adopta norme metodologice în scopul implementării dispoziţiilor legale, corespunde scopului legii şi nevoii de a soluţiona cu celeritate problemele sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie. Eliminarea prevederii exprese privind modalităţile concrete de implementare a legii nu afectează conţinutul normativ al acesteia, autorităţile competente cu punerea în aplicare a noilor prevederi legale având obligaţia de a identifica toate aspectele pe care aplicarea legii le implică, fără a se limita la crearea centrelor de detenţie pentru executarea măsurilor alternative, achiziţia de brăţări electronice în scop de supraveghere a executării pedepselor la domiciliu şi angajarea de personal în sistemul de probaţiune. 68. În ceea ce priveşte conţinutul normativ al art. 8 din lege, nou introdus în Camera decizională, Curtea reţine că acestea reprezintă norme cu caracter procedural, obligatorii pentru punerea în aplicare a legii de către organele judiciare, care au ca finalitate stabilirea regulilor după care se desfăşoară procesul penal, aflat în faza executării pedepsei stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Necesitatea introducerii acestor dispoziţii este inerentă modificării operate asupra prevederilor art. 1 coroborate cu art. 3 din lege, respectiv atribuirea către judecătorul de supraveghere a privării de libertate a competenţei de a dispune cu privire la luarea măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate. 69. În concluzie, Curtea observă că, deşi forma adoptată de Senat, primă Cameră sesizată, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există diferenţe majore de conţinut, legea finală dând substanţă şi efectivitate scopului urmărit de iniţiatori, membri ai Parlamentului României. Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, nu se îndepărtează în mod esenţial de textul adoptat în Senat, şi nici nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care au fost puse în dezbaterea Senatului, ca primă Cameră sesizată, elementele novatoare nefiind semnificative, de substanţă, ci, dimpotrivă, ele circumscriindu-se obiectului de reglementare a propunerii legislative. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. 70. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului şi a dreptului la iniţiativă legislativă atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea de lege în forma sa iniţială, însuşită de prima Cameră sesizată. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de prima Cameră cuprind soluţii legislative care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia, adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unor soluţii legislative alternative/complementare care nu se abat de la forma adoptată de prima Cameră, în condiţiile în care acestea sunt mai bine sistematizate în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017). 71. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) şi art. 74 alin. (4) din Constituţie. 72. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, precum şi a legii în ansamblul său, Curtea reţine că acestea vizează încălcarea cerinţelor de calitate a legii, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 73. Cu privire la dispoziţiile art. 2 din lege, critica vizează modul defectuos de redactare, susceptibil a genera dificultăţi în interpretarea şi aplicarea legii. Astfel, dispoziţiile art. 2 lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 din lege, care prevăd că „măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu constă în executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea unor lucrători anume desemnaţi de către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau fără brăţară electronică“, nu pot constitui temeiul stabilirii cu certitudine a modalităţii de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa la domiciliu, fără brăţară electronică. Examinând dispoziţiile legale, se reţine că legea prevede, ca modalitate de supraveghere a executării la domiciliu a pedepsei privative de libertate, desemnarea „unor lucrători“ de către Ministerul Afacerilor Interne. În condiţiile în care determinarea persoanelor care urmează să fie desemnate pentru a supraveghea persoanele condamnate poate fi realizată prin intermediul normelor metodologice de aplicare a legii, Curtea constată că legea nu determină modalitatea concretă în care acestea îşi vor exercita obligaţia legală în situaţia în care persoana condamnată este obligată să poarte brăţara electronică, care reprezintă un dispozitiv de monitorizare a acesteia într-un regim informatic securizat, şi cu atât mai grav în cazul în care persoana condamnată nu este obligată să poarte brăţara electronică. Astfel, legea nu prevede dacă supravegherea constă în paza efectivă a domiciliului persoanei condamnate, variantă eo ipso absurdă, sau într-o altă modalitate de monitorizare, dar care ar implica instituirea unor obligaţii în sarcina persoanei condamnate prin acte juridice cu caracter infralegal, ceea ce este inadmisibil din perspectiva respectării principiului legalităţii, în componentele sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu răspund exigenţei constituţionale privind previzibilitatea legii, întrucât nu stabilesc modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa la domiciliu fără brăţară electronică. 74. În ceea ce priveşte art. 2 lit. b) din lege care enumeră „măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate: în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar“, autorii sesizării susţin că, în cuprinsul art. 5 din lege, care reglementează conţinutul acestei măsuri, nu se face nicio referire la fracţia din pedeapsă care se execută în timpul săptămânii la domiciliu. 75. Pornind de la definiţia, dată de art. 4 din lege, măsurii alternative de executare a pedepsei privative de libertate a executării la domiciliu, şi anume că această „constă în executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere [...]“, şi în lipsa unei prevederi exprese cu privire la modul în care se realizează conversia, din textul legal al art. 2 lit. b) rezultă că înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenţie cu măsura executării acesteia la domiciliu se realizează în regim de echivalenţă, respectiv unei zile de detenţie în penitenciar îi corespunde o zi de detenţie la domiciliu. Prin urmare, în cazul măsurii alternative de executare fracţionată a unei pedepse privative de libertate, legiuitorul foloseşte în mod impropriu sintagma „executare fracţionată“, întrucât din analiza elementelor ce definesc această măsură ar rezulta că, de fapt, ea nu reprezintă decât un mod mixt de executare a pedepsei: în regim de detenţie la domiciliu (în restul zilelor săptămânii) şi în regim de detenţie într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar (în zilele de sâmbătă şi duminică). Aşadar, „executarea fracţionată a pedepsei“ nu reflectă decât modul mixt în care se individualizează executarea pedepsei, fracţia, ca rezultat al unei relaţii parte/întreg, fiind efectul distincţiei zile/săptămână, în funcţie de care se determină locul de executare a detenţiei, respectiv domiciliu/centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau penitenciar. 76. Pe de altă parte însă dispoziţiile art. 5 din lege prevăd că aceeaşi măsură alternativă de executare fracţionată a unei pedepse privative de libertate constă în „executarea pedepsei numai în zilele de sâmbătă şi duminică, într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar“. Cu alte cuvinte, art. 2 lit. b) defineşte măsura alternativă ca un mod mixt de executare a pedepsei: în regim de detenţie la domiciliu şi în regim de detenţie într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar, în vreme ce art. 5 din lege defineşte măsura ca un mod fracţionat de executare a pedepsei: numai în zilele de sâmbătă şi duminică, într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 2 lit. b) şi art. 5 din lege reglementează soluţii legislative contradictorii, de natură a genera confuzie şi incertitudine cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor normative. 77. O împrejurare diferită, din perspectiva calculului perioadei de detenţie, este cea prevăzută de dispoziţiile art. 2 lit. c) din lege, coroborate cu cele ale art. 6, potrivit cărora „măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent“. În această situaţie legiuitorul omite să reglementeze modul în care se echivalează prestarea muncii în folosul comunităţii. Eliminând măsura alternativă de executare în echivalent a unei pedepse privative de libertate, care se regăsea în forma propusă de iniţiatorii legii, adoptată de prima Cameră sesizată, şi care consta în executarea pedepsei prin prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii şi echivalarea acestora zilelor de executat în regim de detenţie, legiuitorul a omis să păstreze în legea finală, adoptată de Camera decizională, condiţiile în care operează echivalarea, condiţii aplicabile şi în cazul măsurii alternative de executare în regim mixt: executarea pedepsei la domiciliu şi prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent. Forma iniţială a legii prevedea că aceasta se realizează „prin raportul de 2 zile de muncă în folosul comunităţii la o zi de detenţie. Munca se prestează la unitatea sau unităţile desemnate de judecător în regim de 8 ore/zi, indiferent de intervalul orar“. Prin omisiunea reglementării modului de calcul în care se realizează echivalarea, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 lit. c) din lege, coroborate cu cele ale art. 6, sunt lipsite de efecte juridice, ele neputând fi aplicate în practică. 78. Mai mult, din analiza conţinutului normativ al Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea observă că aceasta, reglementând măsuri alternative distincte, cu consecinţe diferite asupra modului, locului şi condiţiilor de executare a pedepselor, nu stabileşte criteriile pe baza cărora judecătorul poate dispune una dintre aceste măsuri. Conform art. 3 alin. (1) şi (2) din lege, oricare dintre măsurile alternative poate fi dispusă dacă este îndeplinită condiţia generală ca persoana să fi fost condamnată la pedeapsa principală a închisorii de până la 5 ani pentru o infracţiune care nu se regăseşte printre cele enumerate expres de art. 3 alin. (3) din lege, să fi executat o fracţie de 1/5 din această pedeapsă şi să nu fi fost sancţionată disciplinar pe durata detenţiei. Mai mult, art. 8 alin. (4) teza întâi din lege stabileşte că, pe durata executării pedepsei, persoana privată de libertate poate beneficia de oricare dintre măsurile alternative, în funcţie de comportamentul acesteia şi de natura infracţiunii săvârşite. Criteriile prevăzute de această normă, respectiv comportamentul şi natura infracţiunii, care sunt transpuse concret în art. 3 alin. (2) - lipsa sancţiunilor disciplinare - şi în art. 3 alin. (3) - interdicţia de a aplica o măsură alternativă de executare a pedepsei privative de libertate pentru un anumit gen de infracţiuni, respectiv persoanelor aflate în stare de recidivă -, dacă sunt îndeplinite, determină dreptul persoanei condamnate de a solicita aplicarea oricăreia dintre măsurile prevăzute de lege şi nicidecum nu sunt de natură a delimita incidenţa uneia sau alteia dintre măsurile reglementate. Cu alte cuvinte, odată îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 3 din lege, judecătorul nu are criterii obiective şi concrete în funcţie de care să determine aplicarea sau refuzul aplicării uneia dintre măsurile alternative, ci trebuie să dispună cu privire la măsura pentru care persoana condamnată a optat, în funcţie de interesul său individual raportat la avantajele/beneficiile pe care măsura i le oferă. Într-o atare situaţie, legea deturnează instituţia individualizării judiciare a executării pedepsei, întrucât judecătorul nu are pârghiile necesare realizării unei atari individualizări, omisiunea includerii unor criterii precise pentru dispunerea uneia dintre măsurile alternative afectând nu numai caracterul previzibil al legii, ci şi scopul acesteia, acela de a institui măsuri de natură judiciară alternative de executare a pedepsei privative de libertate. Aceleaşi argumente sunt valabile şi cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (4) teza a doua, care reglementează posibilitatea înlocuirii unei măsuri alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă astfel de măsură, unde legiuitorul omite să stabilească criteriile şi condiţiile pe baza cărora judecătorul poate dispune înlocuirea. 79. Mai mult, legiuitorul omite să reglementeze de câte ori poate fi dispusă înlocuirea măsurilor alternative, care este termenul în care poate fi solicitată o nouă înlocuire a măsurii dispuse sau dacă judecătorul poate revoca măsura alternativă dispusă. Astfel, în condiţiile în care măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate presupune executarea la domiciliu, executarea fracţionată: în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică întrun centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar, precum şi executarea pedepsei în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent, legea trebuie să prevadă consecinţele nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce trebuie executate. Or, legea omite să reglementeze cazurile de revocare, respectiv retragerea beneficiului acestor măsuri de individualizare, ca urmare a constatării nerespectării obligaţiilor stabilite prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus măsura alternativă de executare. 80. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, care exceptează de la aplicarea măsurilor alternative de executare a pedepselor privative de libertate infracţiunile comise cu violenţă ori profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, Curtea reţine că această categorie de infracţiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa interdicţiei aplicării măsurilor alternative. Mai mult, aşa cum arată unul dintre autorii sesizării, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege „nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la aplicarea măsurilor sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor“. 81. În mod similar, în ceea ce priveşte infracţiunile comise „profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei“, Curtea observă că acestea nu reprezintă o categorie identificabilă în dispoziţiile Codului penal, astfel că nu se poate stabili cu certitudine care infracţiuni sunt incluse sau nu sunt incluse în sfera excepţiilor prevăzute de legea supusă controlului. Nici în cazul acestor infracţiuni nu rezultă cu claritate dacă legiuitorul se referă la modalitatea concretă de săvârşire a faptei sau la norma de incriminare care conţine, ca modalitate de săvârşire a faptei, „profitarea de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei“. 82. În ceea ce priveşte referirea la „persoanele aflate în stare de recidivă“ din cuprinsul art. 3 alin. (3) lit. c) din lege, Curtea observă că măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate nu poate fi dispusă în cazul în care persoana condamnată se află în executarea unei pedepse principale cu închisoarea ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a reţinut starea de recidivă a condamnatului. Cu alte cuvinte, chiar dacă noţiunea de „persoană aflată în stare de recidivă“ nu este definită în Codul penal sau în Codul de procedură penală, din analiza sistematică a dispoziţiilor legale, în special a celor cuprinse în art. 41 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că aceasta se referă la persoana cu privire la care a fost pronunţată o hotărâre de condamnare pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, infracţiune săvârşită în intervalul dintre rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. 83. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că sensul sintagmei criticate de autorul obiecţiei poate fi determinat cu exactitate, în condiţiile executării pedepsei privative de libertate de către persoana condamnată, existenţa stării de recidivă evaluându-se de către instanţa de judecată şi constatându-se prin hotărârea definitivă de condamnare, iar nu de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ulterior fazei de punere în executare a hotărârii definitive de condamnare. 84. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea constată că alin. (1) al acestui articol, care prevede că „judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile prezentei legi, va dispune stabilirea unei măsuri alternative pentru persoanele care au executat, fără a fi sancţionate, jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar“, nu permite identificarea, cu claritate, a fracţiei minime la care se referă. Astfel, în măsura în care dispoziţiile art. 3 alin. (1) din lege stabilesc condiţia executării unei fracţii de 1/5 din pedeapsa principală a închisorii de până la 5 ani, art. 8 alin. (1) introduce o nouă condiţie cu privire la fracţia din pedeapsă care trebuie executată în regim de detenţie în penitenciar, făcând trimitere la „jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar“. Dispoziţiile din dreptul penal în vigoare prevăd la art. 100 din Codul penal, printre condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, mai multe fracţii, calculate în funcţie de durata pedepsei, vârsta condamnatului şi partea din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate. Având în vedere însă că instituţia nou-creată a măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate este diferită de instituţia liberării condiţionate şi că legea supusă controlului nu face trimitere în mod expres în conţinutul dispoziţiilor art. 100 din Codul penal, Curtea apreciază că, prin conţinutul lor, prevederile art. 3 alin. (1) şi cele ale art. 8 alin. (1) din această lege, care fac vorbire de fracţia de 1/5, respectiv de „jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar“ nu demonstrează decât modul defectuos în care legiuitorul reglementează condiţiile de aplicare a măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate, care generează impredictibilitatea normelor, deci neconstituţionalitatea lor. 85. Pe de altă parte, fie că este vorba despre fracţia de 1/5 din pedeapsa principală a închisorii, fie despre „jumătate din fracţia minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar“, Curtea remarcă opţiunea legiuitorului pentru un prag redus de executare a pedepsei în regim de detenţie penitenciar atunci când stabileşte incidenţa măsurilor alternative de executare. Or, această opţiune ridică probleme din perspectiva realizării rolului sancţionator al hotărârii judecătoreşti de condamnare, care, în condiţiile prezentei legi, pare a fi redus în mod drastic. Este neîndoielnic că scopul reglementării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate este acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate, pe de o parte, prin scoaterea acesteia dintr-un sistem penitenciar care prezintă serioase deficienţe, şi, pe de altă parte, prin crearea premiselor reeducării, reinserţiei sociale, dar şi prevenirii recidivei, însă acest scop, cu caracter preponderent individual, trebuie să se afle într-un just echilibru cu scopul sancţionator al răspunderii penale, care corespunde interesului general. Tocmai de aceea, legiuitorul este obligat să îşi reconsidere opţiunea şi să găsească acea soluţie legislativă care, transpunând politica sa penală în materia individualizării executării pedepselor, să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv şi rolul reintegrator al justiţiei penale. 86. Mai mult, art. 8 alin. (5) din lege, potrivit căruia aplicarea oricăreia dintre măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate nu influenţează calculul fracţiei minime obligatorii prevăzute de legea penală în materia liberării condiţionate, pe lângă faptul că face trimitere în mod eronat la dispoziţiile art. 100 din Codul de procedură penală, iar nu, aşa cum ar fi fost corespunzător intenţiei legiuitorului, la dispoziţiile art. 100 din Codul penal, foloseşte o sintagmă nejuridică - „nu influenţează“ - care este susceptibilă a determina confuzie cu privire la modul în care va fi calculată fracţia minimă obligatorie în materia liberării condiţionate. 87. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, prin caracterul neclar şi imprecis, precum şi prin omisiunea legiuitorului de a reglementa aspecte esenţiale care să asigure caracterul previzibil al legii, încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate consacrate în jurisprudenţa instanţei constituţionale, contravenind astfel prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 88. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, care vizează legea în ansamblul său, Curtea reţine că acestea se raportează la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la calitatea legii, sub aspectul sistematizării, unificării şi coordonării legislaţiei penale, şi la prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta privind securitatea raporturilor juridice, sub aspectul afectării autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare. 89. Cu privire la primul aspect, critica este formulată din perspectiva încălcării normelor de tehnică legislativă referitoare la sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, autorii obiecţiei susţin că, întrucât dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate reglementează veritabile măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei, reglementarea lor ar fi trebuit să se realizeze prin modificarea Părţii generale a Codului penal. 90. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de drept comun referitoare la pedepse: categoriile, calculul duratei, individualizarea pedepselor se regăsesc în Codul penal, titlul III. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede la art. 1 că executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale prezentei legi. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, „Preşedintele curţii de apel în a cărei rază teritorială funcţionează un penitenciar, un centru de reţinere şi arestare preventivă, un centru de arestare preventivă, un centru educativ ori un centru de detenţie desemnează, anual, unul sau mai mulţi judecători de supraveghere a privării de libertate, de la instanţele din raza curţii de apel“, iar potrivit art. 9 alin. (1) din lege, „Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuţiilor privind supravegherea executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia au fost desemnaţi“. 91. Legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează măsuri de natură judiciară dispuse prin hotărâre de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, constând în înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenţie cu măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special penitenciar. Întrucât măsurile instituite vizează faza execuţională a procesului penal, este firesc ca reglementarea lor să se realizeze într-un act normativ separat, astfel că opţiunea legiuitorului în acest sens nu afectează constituţionalitatea legii, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeaşi forţă juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie, pe care o completează. Aşadar, dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva respectării normelor de tehnică legislativă privind sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei. 92. Cu privire la cel de-al doilea aspect, critica este formulată din perspectiva încălcării principiului securităţii raporturilor juridice, respectiv afectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu poate modifica hotărârea definitivă de condamnare şi nu poate realiza o nouă individualizare a modalităţii de executare a pedepsei, stabilite în hotărârea definitivă de condamnare, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a acesteia. 93. Înainte de a analiza criticile formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază necesară invocarea jurisprudenţei instanţei constituţionale cu privire la valoarea juridică a unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Curtea a reţinut următoarele: „162. Hotărârea judecătorească, stricto sensu, reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi (quod iudex sentit) sau prin care instanţa se dezînvesteşte. [...] 163. Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că «Nimeni nu este mai presus de lege» şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul. 164. Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia «Justiţia se înfăptuieşte în numele legii», eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti. 165. Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.“ 94. De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Curtea a statuat că „hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei.“ 95. Mai mult, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că „activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, astfel: «rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat».“ 96. Cu alte cuvinte, Curtea a statuat că numai o instanţă superioară are dreptul, potrivit legii şi în limitele constituţionale, de a reforma o hotărâre judecătorească şi numai pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, iar nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei şi o nouă individualizare a pedepsei. 97. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). 98. De asemenea, prin Hotărârea din 4 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Bota împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. 99. Raportând cele anterior menţionate la dispoziţiile legale care fac obiectul prezentului control de constituţionalitate, Curtea urmează să stabilească dacă, reprezentând măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei, măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate dispuse de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ulterior fazei de punere în executare a hotărârii, încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare prin care pedeapsa a fost aplicată şi individualizată din punct de vedere al modalităţii de executare. 100. Cu privire la modalităţile de individualizare a pedepselor, prin Decizia nr. 693 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 9 februarie 2018, paragraful 17, Curtea a statuat că acestea sunt rezultatul opţiunii legiuitorului, care, în realizarea politicii penale a statului, este abilitat să stabilească reguli specifice în privinţa anumitor ipoteze, cu respectarea marjei de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 101. O măsură de individualizare a executării pedepsei, dispusă ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, există deja în dreptul penal românesc, respectiv instituţia liberării condiţionate. Astfel, dispoziţiile Codului penal, respectiv capitolul V - Individualizarea pedepselor, secţiunea a 6-a - Liberarea condiţionată, art. 99-106 prevăd liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată printr-o hotărâre definitivă a instanţei de judecată, care are convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, îndeplinind condiţiile impuse conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă şi obligaţiile civile, măsura fiind luată sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, în termenul de supraveghere, a măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţa de judecată. Liberarea condiţionată are caracter general, fiind aplicabilă oricăruia dintre condamnaţii la pedeapsa închisorii, indiferent de natura, durata, gravitatea infracţiunii ori de personalitatea condamnatului, putându-se aplica în toate cazurile numai după executarea efectivă a unei părţi din pedeapsă în regim de lipsire de libertate. 102. Cu privire la instituţia liberării condiţionate, Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 559 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 14 noiembrie 2017, paragraful 26, reţinând că „liberarea condiţionată reprezintă o individualizare post iudicium a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă şi implică punerea în libertate a condamnatului mai înainte de executarea integrală a pedepsei. Prin urmare, legiuitorul a creat acest instrument juridic prin care se constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul a dovedit că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale. Acesta nu este, însă, un drept al condamnatului, ci o facilitate pe care în anumite circumstanţe o poate primi, având, prin urmare, numai o vocaţie la care poate accede, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii legale“. În aceeaşi decizie, paragrafele 34-35, precum şi în Decizia nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, Curtea a statuat că „este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată, fiind deci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa acestuia, toţi condamnaţii care, după ce au executat fracţiunile de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, şi condiţia de a fi disciplinaţi şi de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă. Tot astfel, este dreptul legiuitorului de a dispune cu privire la consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata supravegherii. [...] Câtă vreme aplicarea acestei măsuri se face prin hotărâre judecătorească, pronunţată ca urmare a finalizării procesului penal, nu poate fi primită susţinerea în sensul că reglementarea criticată ar aduce atingere înfăptuirii actului de justiţie, independenţei judecătorului sau nesocotirii rolului Parlamentului, judecătorul nefăcând altceva decât să aplice, potrivit procedurii şi condiţiilor prevăzute, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, legea stabilită de Parlament“. 103. De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din data de 6 aprilie 2016, paragrafele 15-18, analizând dispoziţiile art. 58 şi art. 99 din Codul penal, Curtea a constatat că „atât înlocuirea detenţiunii pe viaţă, cât şi liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă constituie beneficii acordate de către legiuitor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de o gravitate extremă, a căror aplicare este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, care sunt chemate să verifice îndeplinirea unor condiţii referitoare la buna conduită a celui condamnat, pe toată durata executării pedepsei, îndeplinirea integrală de către acesta a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, precum şi la îndreptarea sa şi la posibilitatea de a se reintegra în societate. Or, în cazul reglementării unor beneficii, legiuitorul este îndrituit să stabilească condiţiile acordării acestora. [...] Curtea reţine că, în această privinţă, respectiv a opţiunii în alegerea condiţiilor celor mai adecvate ce trebuie îndeplinite pentru acordarea liberării condiţionate, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, Curtea neavând competenţa de a analiza opţiunea legiuitorului pentru una sau alta dintre aceste condiţii, ci de a constata constituţionalitatea condiţiilor alese“. 104. Totodată, Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din data de 17 mai 2017, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat. 105. Pornind de la cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că dispoziţiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu aduc atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive de condamnare. Prin aceste hotărâri se stabileşte că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat - art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar în dispozitivul hotărârii se menţionează pedeapsa principală aplicată - art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin hotărârea de condamnare, judecătorul stabileşte şi modul de individualizare a pedepsei, însă acest aspect nu intră sub autoritatea lucrului judecat, întrucât, în temeiul unor condiţii prevăzute de lege şi în funcţie de conduita condamnatului, el poate suferi modificări în faza ulterioară a procesului penal, respectiv în faza de executare a hotărârii judecătoreşti. 106. Acceptarea tezei autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, care reprezintă modalităţi de individualizare a pedepsei, încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare, ar echivala cu constatarea implicită a neconstituţionalităţii unor instituţii juridice precum înlocuirea detenţiunii pe viaţă, prevăzută de art. 58 şi 59 din Codul penal, sau liberarea condiţionată, prevăzută de art. 99-106 din Codul penal, pe motiv că acestea intervin ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, modificând modul în care judecătorul fondului a individualizat pedeapsa. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât vine în contradicţie cu filosofia normelor penale care pun la dispoziţia judecătorului elementele care concură la formarea convingerii că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, punând accent pe caracterul stimulativ, de încurajare a condamnatului pentru o conduită pozitivă. 107. Mai mult, de vreme ce noua măsură de individualizare a executării pedepsei este dispusă tot printr-o hotărâre judecătorească, în care judecătorul cauzei analizează şi constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea măsurii, nu se poate susţine că se aduce atingere autorităţii de lucru judecat inerentă hotărârii de condamnare, ci doar că efectele acesteia sunt modificate pentru viitor, de la data dispunerii noii măsuri de individualizare a executării pedepsei, în virtutea dispoziţiilor legale. Aplicând legea, judecătorul apreciază dacă există elemente care să dovedească buna conduită a condamnatului pe perioada detenţiei şi determinarea acestuia de a se reintegra în societate, astfel încât să nu mai fie necesară continuarea executării pedepsei în sistem penitenciar până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea de condamnare. 108. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, respectiv de un număr de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi un deputat neafiliat, şi constată că Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere, prim-ministrului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
