Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 355 din 10 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018] Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 355 din 10 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018]

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 694 din 24 iulie 2025
Comenteaza legea

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache  │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător           │
│Ciochină       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian       │- judecător           │
│Deliorga       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător           │
│Licu           │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător           │
│Scântei        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător           │
│Stanciu        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristina       │-                     │
│Teodora Pop    │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018] (PL-x nr. 168/2025), obiecţie formulată de un grup de 97 de deputaţi, format din deputaţi aparţinând Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi deputaţi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.517 din 18 iunie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.800 A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 6 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26, art. 29, art. 30 alin. (1) şi (2), art. 31, art. 32, art. 53, art. 75 şi art. 76 alin. (3), precum şi prin raportare la prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    (I) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă
    4. Referitor la neconstituţionalitatea extrinsecă a legii criticate, în ansamblul său, autorii sesizării susţin încălcarea, prin procedura de adoptare a acesteia, a prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, se arată că evitarea sau limitarea dezbaterilor parlamentare printr-un abuz de competenţă, cu încălcarea dispoziţiilor Legii fundamentale, constituie o încălcare a caracterului democratic al statului. Se arată, totodată, că dezbaterile parlamentare, în forma lor comună/generală, sunt în mod intrinsec legate de democraţie, iar nesocotirea acestei valori supreme plasează destinatarul normei juridice într-o situaţie de perpetuă insecuritate juridică. Aşadar, se susţine că, deşi, la prima vedere, Camera Deputaţilor nu a respectat doar un aspect procedural/formal în procedura de adoptare a legii criticate, în realitate, consecinţele pe care această neregularitate le implică sunt grave, afectând democraţia şi securitatea juridică, în substanţa lor. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012.
    5. Totodată, se invocă regula majorităţii („majoritatea decide, opoziţia se exprimă“), conform căreia în cadrul procedurilor parlamentare trebuie evitate manifestările abuzive ale membrilor Parlamentului care deţin o superioritate numerică, fiind invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 649 din 24 octombrie 2018. Se arată că, potrivit regulii anterior menţionate, parlamentarii, fie că fac parte din rândul majorităţii, fie din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea discreţionară a drepturilor procedurale şi să respecte principiul proporţionalităţii, care este de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile. Se subliniază că, atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control parlamentar asupra Guvernului sau în realizarea celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în serviciul poporului, iar dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul politic şi democraţia constituţională. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, precitată.

    (II) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă
    (II.1.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 26, ale art. 29 şi ale art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 20 din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 10 din Convenţie
    6. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că prin adoptarea legii criticate şi instituirea cenzurii se realizează o ingerinţă a Parlamentului asupra libertăţii de exprimare, informare şi învăţătură, astfel că, aplicând testul de proporţionalitate, dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării nu îşi găsesc justificarea raportat la exigenţele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul scopului legitim şi al măsurii adecvate, necesare într-o societate democratică, nepăstrând justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
    7. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi ale art. 10 din Convenţie, se arată că libertatea de exprimare, ca libertate fundamentală, permite subiecţilor de drept să participe la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc., în condiţii expres prevăzute de lege. Astfel, libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, fiind o condiţie sine qua non a unei veritabile democraţii pluraliste care impune statelor nu numai obligaţia generală, negativă, de a se abţine de la o îngrădi, dar şi obligaţia pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informaţiei şi transmiterea acesteia, în mod liber, prin mijloace tehnice sau prin orice alte forme de exprimare. În acest sens, este invocată Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, prin care s-a statuat că exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi restrâns şi condiţionat, în condiţii reglementate prin lege, în scopul protejării altor drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în Constituţie, a intereselor legitime ale persoanelor şi, implicit, a ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice.
    8. De asemenea, autorii sesizării fac trimitere la art. 7 din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal - despre care afirmă că obligă statele membre la respectarea drepturilor şi a principiilor juridice fundamentale, inclusiv a libertăţii de exprimare şi de asociere, susţinând că dispoziţiile legale criticate contravin normei europene anterior menţionate şi, prin urmare, prevederilor art. 10 din Convenţie raportate la cele ale art. 20 din Constituţie.
    9. Se arată, totodată, că noua reglementare lărgeşte sfera obiectului material al infracţiunii prevăzute la art. 369 din Codul penal prin care este incriminată incitarea la violenţă, ură sau discriminare, completându-l pe acesta cu materiale audio - video, cărţi şi articole. Se mai susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile art. I pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], prin care se interzice publicarea de materiale audio-video, cărţi, articole, documente etc., sunt în contradicţie cu prevederile art. I pct. 8 din aceeaşi lege [cu referire la art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], potrivit cărora „nu constituie infracţiune fapta prevăzută la [...] dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei [...]“.
    10. Autorii obiecţiei subliniază, de asemenea, că legea criticată nu prevede criterii clare şi obiective în scopul determinării persoanelor îndreptăţite să stabilească dacă anumite materiale audio-video, texte scrise, documente etc. pot fi sau nu publicate, respectiv dacă acestea au caracter antisemit, xenofob ori discriminatoriu sau, dimpotrivă, dacă acestea au un caracter ştiinţific, educativ sau artistic; se mai arată că legea criticată nu reglementează nici metodele potrivit cărora poate fi stabilit acest caracter, nici momentele cronologice la care acesta trebuie determinat.
    11. Or, în aceste condiţii, autorii sesizării susţin că dispoziţiile legale de drept internaţional şi european mai sus referite oferă o protecţie juridică superioară libertăţii de exprimare, având, potrivit art. 20 din Constituţie, prioritate în aplicare.
    12. Pentru aceleaşi motive, se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20.
    13. Totodată, se susţine că libertatea de exprimare este indisolubil legată de demnitatea umană, încălcarea celei dintâi constituind şi o încălcare a principiului constituţional anterior menţionat, astfel cum acesta este reglementat la art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    14. Nu în ultimul rând, se arată că încălcarea libertăţii de exprimare constituie o încălcare a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, întrucât obligă titularul acestui drept fundamental la o continuă autocenzură, afectându-i atât raţionamentul, cât şi dreptul de a dispune de sine însuşi.

    (II.2.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie
    15. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate au un caracter vag, fiind lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care contravin jurisprudenţei Curţii Constituţionale, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi celei a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la calitatea legii. Sunt invocate, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 106 din 27 februarie 2014, precum şi următoarele hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României, şi Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit.
    16. Criticile mai sus menţionate sunt exemplificate prin următoarele sintagme: „precum şi alte asemenea reprezentări care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe“ din cuprinsul art. I pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], „aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui asemenea grup“ din cuprinsul art. I pct. 5 din legea criticată [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace“ din cuprinsul art. I pct. 10 şi 11 din legea criticată [cu referire la art. 6 alin. (1), (2) şi (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], „orice alte asemenea reprezentări“ din cuprinsul art. II pct. 1 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi „prin orice mijloace“ din cuprinsul art. II pct. 2 din legea criticată [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018].
    17. Se mai arată că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 8 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, despre a căror respectare se afirmă că reprezintă un veritabil criteriu de constituţionalitate.
    18. Este invocat conţinutul Avizului Consiliului Legislativ nr. 125 din 6 mai 2025 referitor la proiectul legii ce constituie obiectul prezentei sesizări.

    (II.3.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 20, 31, 32 şi 53 din Constituţie
    19. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin, totodată, că dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul la învăţătură, prevăzut de art. 32 din Constituţie, deoarece nu permit dezvoltarea gândirii critice în rândul generaţiilor tinere, prin prezentarea faptelor istorice din perspectiva tuturor popoarelor şi etniilor implicate în evenimentele la care acestea se referă, pentru ca tinerii să poată evalua corect efectele acestor evenimente asupra dezvoltării sociale, economice şi politice, prezente şi viitoare. Or, dreptul la învăţătură este asigurat şi prin libertatea de exprimare, prin lipsa cenzurii în artă, ştiinţă, cercetare şi educaţie.
    20. Se arată că, prin interzicerea publicării de cărţi, mesaje, articole, documente şi conţinuturi audio-video, se instituie o veritabilă cenzură, care anihilează exerciţiul tuturor celor trei drepturi fundamentale: libertatea de exprimare, dreptul la informaţie şi dreptul la învăţătură.
    21. Pentru aceste motive, se susţine că prevederile legii criticate constituie o veritabilă cenzură a libertăţii academice şi ştiinţifice, faptele istorice neputând fi negate sau mistificate prin restrângerea exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale.
    22. Având în vedere argumentele mai sus menţionate, se susţine că restrângerea drepturilor fundamentale invocate în prezenta cauză este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 53.

    (II.4.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 4, ale art. 6 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie
    23. Autorii sesizării susţin că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, însă, prin legea criticată, se asigură posibilitatea prezentării faptelor istorice doar din punctul de vedere al anumitor minorităţi şi, în consecinţă, se interzicere promovarea opiniilor istorice ale celorlalte minorităţi/majorităţi naţionale sau etnii (români, maghiari, germani, romi, evrei, greci, cehi, sârbi, turci, tătari, croaţi etc.), aspect ce constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi.
    24. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    25. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    26. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate de autorii prezentei sesizări prin raportare la prevederile art. 75 şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie, se arată că acestea sunt nemotivate, drept care, sub acest aspect, obiecţia de neconstituţionalitate nu poate fi analizată pe fond.
    27. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a prevederilor art. 26, 29 şi 30, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 20 din Constituţie, se arată că autorii sesizării nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât invocă prevederile constituţionale anterior enumerate doar într-o manieră generică, fără a menţiona în ce constă contradictorialitatea dintre ele şi fiecare dintre dispoziţiile legale ce formează obiectul controlului. Or, în absenţa acestor elemente de conţinut, Curtea Constituţională s-ar substitui autorilor sesizării în privinţa formulării unor critici de neconstituţionalitate, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu de către aceasta, aspect ce excedează competenţelor pe care Legea fundamentală i le atribuie.
    28. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că acestea sunt neîntemeiate, astfel cum reiese din analiza sistematică a prevederilor legii contestate şi a sintagmelor criticate de autorii sesizării. Sunt invocate, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei) referitoare la standardele de calitate a legii, precum şi dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, arătându-se că expresiile indicate de autorii sesizării cuprind termeni consacraţi în limbajul juridic, utilizaţi în înţelesul curent din limba română, fără abrevieri ori semnificaţii particulare; totodată, se arată că în cuprinsul acestora nu sunt utilizate noţiuni noi, neologisme, regionalisme ori cuvinte cu sens echivoc.
    29. Se observă, astfel, că sintagma „idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe“, din cuprinsul art. I pct. 3 din legea contestată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], este utilizată unitar în cuprinsul ordonanţei modificate şi completate prin legea criticată, în mod corelativ celorlalte noţiuni, definite la art. 2 lit. a) şi b) din aceeaşi ordonanţă, care nu sunt supuse intervenţiilor legislative aduse prin legea contestată.
    30. În ceea ce priveşte sintagma „aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui asemenea grup“, se arată că aceasta este prevăzută la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi, de asemenea, că astfel forme de manifestare a infracţiunii au fost incriminate de legiuitor încă din anul 2002 [a se vedea dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002].
    31. Referitor la expresia „orice alte asemenea reprezentări“ prevăzută la art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018], se susţine că aceasta capătă conţinut prin reglementarea de către legiuitor, în cuprinsul normei din care face parte, a unor elemente concrete care îi oferă un înţeles complet, clar, indubitabil şi predictibil. Prin urmare, simpla calificare a unor termeni ori expresii utilizate în legea contestată ca fiind neclari/neclare nu le conferă acestora, în mod automat, caracterul indicat de autorii sesizării.
    32. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 20, 31 şi 32 din Constituţie, se arată că autorii sesizării enumeră, cu caracter generic, dispoziţii din Legea fundamentală şi principii statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fără a argumenta, în cazul fiecărei norme juridice criticate, încălcările pretinse. Astfel, elementele prezentate de autorii sesizării constituie doar ipoteze circumstanţiale, invocate din perspectivă interpretativă, care excedează sferei controlului de constituţionalitate, neputând fi, aşadar, reţinute. Se susţine că, de altfel, aspectele semnalate pun în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale contestate. Or, în absenţa unei practici judiciare cvasiunanime, faptul că pot exista interpretări şi aplicări diferite ale înţelesului unei norme juridice, în sens larg, nu conduce automat la concluzia neconcordanţei acesteia cu dispoziţiile Legii fundamentale (este invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015).
    33. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    34. Referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la art. 75 şi art. 76 alin. (3) din Constituţie, se arată că acestea nu pot fi reţinute, întrucât sunt nemotivate, autorii sesizării neprecizând în ce constă pretinsa încălcare a procedurii legislative prin raportare la normele constituţionale invocate, ci doar rezumându-se la o analiză doctrinară şi jurisprudenţială a principiului „majoritatea decide, opoziţia se exprimă“. Sunt invocate, în acest sens, următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, Decizia nr. 520 din 15 mai 2012 şi Decizia nr. 767 din 18 decembrie 2014.
    35. În ceea ce priveşte critica privind încălcarea libertăţii de exprimare, precum şi a prevederilor art. 26, 29 şi 30 coroborate cu art. 1 alin. (3) şi cu art. 20 din Constituţie, se arată că, deşi în debutul obiecţiei de neconstituţionalitate se menţionează că aceasta priveşte neconstituţionalitatea legii în ansamblul său şi, în principal, a unor texte expres indicate de către parlamentari, din cuprinsul sesizării nu rezultă care dintre măsurile prevăzute de proiectul de lege sunt neconstituţionale prin raportare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, fiind doar invocate textele constituţionale incidente, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale în materie.
    36. Cu privire la fondul acestor critici de neconstituţionalitate, dar şi cu privire la limitele libertăţii de exprimare şi la conţinutul noţiunii de „cenzură“, este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 857 din 9 iulie 2008, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, Decizia nr. 137 din 16 martie 2022, şi Decizia nr. 649 din 24 octombrie 2018, paragrafele 62-64.
    37. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată, în esenţă, că autorii sesizării argumentează neclaritatea dispoziţiilor legale criticate folosindu-se de avizul Consiliului Legislativ, care are însă un rol consultativ şi nu decizional în procesul de legiferare. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 723 din 12 decembrie 2023, paragraful 125.
    38. Este invocată, totodată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020 şi Decizia nr. 193 din 6 aprilie 2022. De asemenea, se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109, Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perinθek împotriva Elveţiei, paragraful 133, Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată în Cauza Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Sataniedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143.
    39. În ceea ce priveşte omisiunile legislative semnalate de autorii sesizării, se arată că analiza acestora excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, aceasta din urmă fiind atribuţia exclusivă a legiuitorului. Se arată, totodată, că aceste omisiuni legislative nu au relevanţă constituţională, ipoteză care ar fi atras competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea lor pe calea controlului de constituţionalitate. În acest sens, sunt invocate Decizia nr. 609 din 28 septembrie 2017, Decizia nr. 479 din 17 septembrie 2019 şi Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019 şi Decizia nr. 191 din 28 mai 2020, dar şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, şi Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014.
    40. Referitor la critica privind încălcarea prin dispoziţiile legale criticate a prevederilor art. 4, ale art. 6 alin. (2), ale art. 16 alin. (1) raportat la 20, 31, 32 şi 53 din Constituţie, caracterul neîntemeiat al acesteia este argumentat prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 907 din 16 decembrie 2020.
    41. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere până la data pronunţării prezentei decizii.


    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    42. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018], care au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 2, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins: «b^1) prin materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se înţelege: imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, cărţi, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe.»“
    – Art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 2, literele c) şi f) se modifică şi vor avea următorul cuprins: (...) «f) prin Mişcarea Legionară se înţelege o organizaţie fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirile de „Legiunea Arhanghelul Mihail“, „Garda de Fier“, „Partidul Totul pentru Ţară“.»“
    – Art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 3, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 3. - (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, legionar, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.»“
    – Art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 4, alineatul (2^1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2^1) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.»“
    – Art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „Articolul 5 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 5. - Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea unor drepturi.»“
    – Art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 6, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea următorul cuprins: «Art. 6. - (1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.»“
    – Art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „La articolul 6, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (1), (2) şi (2^1) prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.»“
    – Art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „Articolul 12 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 12. - Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi la persoanele care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe.»“
    – Art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]: „Articolul 13 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 13. - (...) (2) Se interzice, de asemenea, acordarea sau menţinerea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică.»“
    – Art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018]: „La articolul 2, litera d) va avea următorul cuprins: «d) prin materiale antisemite se înţeleg: imagini, mesaje text, conţinut audiovideo, cărţi, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antisemitismul.»“
    – Art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018]: „Articolul 4 va avea următorul cuprins: «Art. 4. - (1) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este comisă prin intermediul unui sistem informatic limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate. (3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.»“

    43. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, art. 4 cu privire la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 6 alin. (2) referitor la dreptul la identitate, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 cu privire la viaţa intimă, familială şi privată, art. 29 referitor la libertatea conştiinţei, art. 30 alin. (1) şi (2) cu privire la libertatea de exprimare, art. 31 referitor la dreptul la informaţie, art. 32 privind dreptul la învăţătură, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 75 referitor la sesizarea Camerelor şi art. 76 alin. (3) cu privire la adoptarea legilor şi a hotărârilor, precum şi prin raportare la prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează libertatea de exprimare.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    44. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea aferentă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    45. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un grup de 97 de deputaţi, format din deputaţi aparţinând Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi deputaţi neafiliaţi.
    46. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    47. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în procedura generală, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 26 mai 2025, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 11 iunie 2025. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 16 iunie 2025, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 21 iunie 2025, iar la data de 18 iunie 2025 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
    48. Sub aspectul obiectului controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că sesizarea vizează o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    49. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    50. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.


    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă
    51. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la dispoziţiile art. 75 şi 76 din Constituţie, Curtea constată că autorii sesizării au invocat, în motivarea acesteia, aspecte cu caracter general referitoare la principiile democraţiei şi ale dezbaterilor parlamentare - cum sunt principul „majoritatea decide, opoziţia exprimă“ şi principiul proporţionalităţii -, precum şi la conţinutul mandatului parlamentar, subliniind importanţa asigurării şi respectării acestora, ca premise ale statului de drept, fără să arate însă modul concret în care, prin procedura de adoptare a legii criticate au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 75 şi 76.
    52. În acest sens, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 reglementează, în cadrul secţiunii 1 - Dispoziţii comune a capitolului III - Competenţa Curţii Constituţionale, în mod expres, cerinţele formulării în scris şi motivării sesizărilor de neconstituţionalitate.
    53. În ceea ce priveşte importanţa motivării, ca element intrinsec al excepţiei de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a reţinut, cu valoare de principiu, că din structura intrinsecă a excepţiei de neconstituţionalitate fac parte următoarele trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte. S-a arătat, de asemenea, că, dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele trei elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge respectiva excepţie ca inadmisibilă.
    54. În mod similar, în cazul lipsei motivării din structura obiecţiilor de neconstituţionalitate, pe cale jurisprudenţială - cu titlu exemplificativ, prin Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011, şi Decizia nr. 767 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2015, paragraful 50 -, Curtea a respins, ca inadmisibile, acele sesizări în care motivările conţineau doar aprecieri cu caracter general, care nu vizau contrarietatea dintre dispoziţiile legale şi cele constituţionale invocate în respectivele cauze.
    55. Pentru aceste motive, prezenta obiecţie nu poate fi analizată de Curtea Constituţională sub aspectul criticilor referitoare la încălcarea prin legea criticată a dispoziţiilor art. 75 şi 76 din Constituţie.


    (2.2.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1.) Critici de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 26, 29, ale art. 30 alin. (1) şi (2), ale art. 31, 32 şi 53 coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 20 din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    56. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate prin raportate la prevederile art. 26, 29, ale art. 30 alin. (1) şi (2), ale art. 31, 32 şi 53 coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 20 din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 10 din Convenţie, Curtea observă că, deşi autorii obiecţiei precizează că aceasta se referă la legea criticată, în ansamblul său, şi, în mod special, la dispoziţiile din cuprinsul acesteia enumerate în obiectul sesizării, aceştia nu arată, în mod expres, care dintre aceste prevederi legale contravin normelor constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate, formulând, mai degrabă, critici cu caracter general (critici „în bloc“).
    57. Cu toate acestea, analizând fondul argumentelor de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine că principala critică a autorilor obiecţiei priveşte libertatea de exprimare, aceştia considerând că prin adoptarea legii criticate se instituie o formă de cenzură, adică o ingerinţă a Parlamentului asupra libertăţii de exprimare, informare şi învăţătură, fără a fi respectat principiul proporţionalităţii, şi că, astfel, legea criticată nu îşi găseşte justificarea raportat la exigenţele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul scopului legitim şi al măsurii adecvate, necesare într-o societate democratică, nepăstrând justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
    58. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că aceasta este consacrată într-o serie de instrumente, naţionale, europene, internaţionale şi regionale, care promovează democraţia ca fiind singurul sistem politic capabil să garanteze protecţia drepturilor omului. Totodată, în interpretarea pe care a dat-o prevederilor art. 10 din Convenţie, Curtea de la Strasbourg a declarat că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, una dintre condiţiile esenţiale pentru progresul său şi dezvoltarea fiecărei persoane“ (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, paragraful 49). De asemenea, Curtea a subliniat în repetate rânduri importanţa acestui articol, care este valabilă nu doar pentru „informaţii“ sau „idei“ primite favorabil sau considerate inofensive ori indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau îngrijorează, arătând că acestea din urmă necesită pluralismul, toleranţa şi deschiderea, fără de care nu există „societate democratică“ (a se vedea hotărârea pronunţată în Cauza Handyside, precitată, paragraful 49, şi Hotărârea din 26 noiembrie 1991, pronunţată în Cauza Observer şi Guardian împotriva Regatului Unit, paragraful 59).
    59. În privinţa sferei de aplicare a libertăţii de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 10 din Convenţie nu se aplică numai anumitor tipuri de informaţii, idei sau moduri de exprimare, în special celor de natură politică, ci include, printre altele, şi expresii artistice precum pictura (a se vedea Hotărârea din 24 mai 1988, pronunţată în Cauza Müller şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 27), spectacolele de teatru (a se vedea Hotărârea din 3 mai 2007, pronunţată în Cauza Ulusoy şi alţii împotriva Turciei), informaţiile cu caracter comercial [a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1989, pronunţată în Cauza Markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann împotriva Germaniei, paragraful 26; Hotărârea din 24 februarie 1994, pronunţată în Cauza Casado Coca împotriva Spaniei, paragrafele 35 şi 36; Hotărârea din 13 iulie 2012, pronunţată în Cauza Mouvement Raμlien Suisse împotriva Elveţiei (MC), paragraful 61], publicarea de fotografii [a se vedea Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC); Hotărârea din 14 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), paragrafele 29-37] şi publicarea de fotomontaje (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2009, pronunţată în Cauza Société de conception de presse et d’édition şi Ponson împotriva Franţei), dar şi formele de conduită (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Mătăsaru împotriva Republicii Moldova, paragraful 29; Hotărârea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Shvydka împotriva Ucrainei, paragrafele 37 şi 38), ţinutele vestimentare (a se vedea decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului, din 3 martie 1986, pronunţată în Cauza Stevens împotriva Regatului Unit) şi purtarea unor simboluri pe articolele de îmbrăcăminte (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Vajnai împotriva Ungariei, paragraful 47), inclusiv în penitenciar (a se vedea Decizia din 25 ianuarie 2011, pronunţată în Cauza Donaldson împotriva Regatului Unit, paragrafele 19 şi 34).
    60. În privinţa regulilor potrivit cărora se poate decide, în fiecare cauză dedusă judecăţii sale, dacă o anumită ingerinţă în libertatea de exprimare este sau nu este contrară prevederilor art. 10 din Convenţie, având în vedere alin. (2) al art. 10 anterior menţionat, tot pe cale jurisprudenţială, Curtea a stabilit necesitatea realizării unui test de proporţionalitate prin aplicarea criteriilor consacrate pe cale jurisprudenţială: legalitatea, legitimitatea şi necesitatea ingerinţei într-o societate democratică. Astfel, Curtea examinează dacă ingerinţa era „prevăzută de lege“, dacă „a urmărit să protejeze unul dintre scopurile legitime“ prevăzute la art. 10 alin. (2) din Convenţie şi, în cele din urmă, dacă această ingerinţă a fost „necesară într-o societate democratică“, chestiune decisivă, în majoritatea cauzelor soluţionate de către Curte [a se vedea hotărârile din 15 octombrie 2015 şi din 26 septembrie 1995, pronunţate în Cauzele Perinθek împotriva Elveţiei (MC), precitată, paragraful 131, şi Vogt împotriva Germaniei, paragraful 52-53].
    61. Însă aceeaşi instanţă internaţională a reţinut că, astfel cum este consacrată în art. 10 din Convenţie, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii, care necesită o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [a se vedea hotărârile din 10 decembrie 2007, 23 aprilie 2015 şi 20 octombrie 2015, pronunţate în Cauzele Stoll împotriva Elveţiei (MC), paragraful 101, Morice împotriva Franţei (MC), paragraful 124, şi Pentikδinen împotriva Finlandei (MC), paragraful 87].
    62. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost stabilite şi limite ale libertăţii de exprimare, arătându-se, printre altele, că îndemnul la discriminare intră sub incidenţa îndemnului la intoleranţă, care, împreună cu îndemnul la violenţă şi îndemnul la ură, reprezintă una dintre limitele care nu trebuie depăşite în niciun caz în cadrul exercitării libertăţii de exprimare (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, pronunţată în Cauza Baldassi şi alţii împotriva Franţei, paragrafele 63 şi 64).
    63. O dispoziţie convenţională ce trasează limitele libertăţii de exprimare este cea reglementată la art. 17 din Convenţie - Interzicerea abuzului de drept, potrivit căruia „Nicio dispoziţie din [...] Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie“.
    64. Acest articol a generat o vastă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 17 a fost inclus în Convenţie întrucât nu putea fi exclusă posibilitatea ca o persoană sau un grup de persoane să încerce să invoce drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate în cuprinsul Convenţiei în scopul comiterii unor fapte având ca rezultat distrugerea/înlăturarea în mod substanţial a acestor drepturi şi libertăţi [a se vedea hotărârile din 16 martie 2006 şi 15 octombrie 2015, pronunţate în cauzele Ždanoka împotriva Letoniei (MC), paragraful 99, cu referire la lucrările pregătitoare ale Convenţiei, şi Perinθek împotriva Elveţiei (MC), paragraful 113]. Conform aceleiaşi jurisprudenţe, nu este deloc improbabil ca mişcările totalitare, organizate sub forma unor partide politice, să desfiinţeze democraţia, după ce au prosperat în timpul regimului democratic, astfel de exemple existând în istoria europeană modernă [a se vedea Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Refah Partisi (Partidul Bunăstării) şi alţii împotriva Turciei (MC), paragraful 99].
    65. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, având în vedere legătura foarte clară dintre Convenţie şi democraţie, nicio persoană nu trebuie să fie îndreptăţită să se prevaleze de dispoziţiile Convenţiei pentru a submina sau distruge idealurile şi valorile unei societăţi democratice [a se vedea hotărârea pronunţată în Cauza Refah Partisi (Partidul Bunăstării) şi alţii împotriva Turciei (MC), precitată, paragraful 99]. Scopul general al art. 17 din Convenţie este, aşadar, de a împiedica grupurile totalitare sau extremiste să exploateze în interes propriu principiile enunţate în cuprinsul acestui act internaţional [a se vedea Decizia din 2 septembrie 2004 şi hotărârile din 6 ianuarie 2011 şi 8 octombrie 2020, pronunţate în Cauzele W.P. şi alţii împotriva Poloniei, PasKas împotriva Lituaniei (MC), paragraful 87, şi Ayoub şi alţii împotriva Franţei, paragraful 92]. Astfel, Curtea de la Stasbourg a conchis că art. 17 din Convenţie este legat de noţiunea de „democraţie capabilă să se apere singură“ („self-defending democracy“/“defensive democracy“) [a se vedea hotărârile precitate, pronunţate în Cauzele Vogt împotriva Germaniei, paragrafele 51 şi 59, şi Ždanoka împotriva Letoniei (MC), paragraful 100, Perinθek împotriva Elveţiei (MC), precitată, paragraful 242, şi Ayoub şi alţii împotriva Franţei, precitată, paragraful 138].
    66. Aşadar, art. 17 din Convenţie are un caracter accesoriu, putând fi aplicat doar în coroborare cu dispoziţiile materiale ale Convenţiei [a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2016, pronunţată în Cauza Mozer împotriva Republicii Moldova şi Rusiei (MC), paragraful 222] - în cauza de faţă prin raportare la art. 8, 9 şi 10 din Convenţie ce reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie şi libertatea de exprimare - şi având o sferă de aplicare negativă [a se vedea Hotărârea din 1 iulie 1961, pronunţată în Cauza Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), paragraful 7 din partea „În drept“], iar ca efect împiedicarea exercitării unui drept sau a unei libertăţi fundamentale prevăzute de Convenţie, de către un reclamant care urmăreşte să le invoce în cadrul procedurii în faţa Curţii [a se vedea hotărârea pronunţată în Cauza Perinθek împotriva Elveţiei (MC), precitată, paragraful 114, şi Decizia din 12 mai 2020, pronunţată în Cauza Lilliendahl împotriva Islandei, paragraful 25].
    67. Având în vedere aceste considerente cu caracter general, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că promovarea şi justificarea terorismului şi a crimelor de război, incitarea la violenţă, promovarea ideologiilor totalitare (comunismul, ideologia nazistă), incitarea la ură (xenofobia şi discriminarea rasială, ura pe motive etnice, ură religioasă), negarea holocaustului şi probleme conexe intră sub incidenţa art. 17 din Convenţie, nefiind, de regulă, protejate prin dispoziţiile art. 10 din Convenţie.
    68. Referitor la promovarea şi justificarea terorismului şi a crimelor de război, prin Decizia din 17 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Roj TV A/S împotriva Danemarcei, societatea reclamantă, care deţinea un post de televiziune, a fost condamnată pentru promovarea activităţilor teroriste ale PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan), în cadrul programelor sale. În opinia Curţii, în temeiul art. 17 din Convenţie, plângerea societăţii reclamante nu putea beneficia de protecţia oferită de art. 10 din acelaşi act internaţional, având în vedere impactul şi natura programelor în litigiu, care fuseseră difuzate unui public larg şi care incitau la violenţă şi susţineau activităţi teroriste, fiind, astfel, direct legate de prevenirea terorismului, un aspect extrem de important în societatea europeană modernă. Cererea a fost respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    69. Cu toate acestea, prin hotărâri precum cea din 2 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Leroy împotriva Franţei - prin care s-a reţinut că reclamantul, un artist plastic, a fost condamnat pentru complicitate la tolerarea terorismului ca urmare a publicării unui desen reprezentând atacul asupra turnurilor gemene ale World Trade Center, cu legenda: „Toţi am visat asta...Hamas a făcut-o.“ -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi a constatat că, prin limbajul folosit, şi-a exprimat aprobarea faţă de violenţă şi solidaritatea cu autorii atacurilor, subminând astfel demnitatea victimelor, a refuzat să aplice art. 17 din Convenţie, pentru mai multe motive. În primul rând, în opinia Curţii, mesajul de bază pe care a încercat să îl transmită reclamantul în exercitarea libertăţii sale interioare de a se exprima ca artist - susţinerea şi glorificarea distrugerii violente a imperialismului american - nu constituia o negare a drepturilor fundamentale şi nu putea fi asimilat unor remarci rasiste, antisemite sau islamofobe, care aduceau atingere valorilor care stau la baza Convenţiei. În al doilea rând, în opinia Curţii, desenul şi legenda însoţitoare nu justificau actele teroriste într-o manieră atât de neechivocă încât să determine excluderea acestora de la protecţia oferită de art. 10 din Convenţie. În cele din urmă, Curtea a constatat neîncălcarea acestei dispoziţii, ţinând seama de data publicării (la doar două zile de la atac), de impactul acesteia într-o regiune sensibilă din punct de vedere politic şi de necesitatea ca autorităţile să fie atente la riscul de escaladare a violenţelor.
    70. De asemenea, prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Orban şi alţii împotriva Franţei - referitoare la publicarea unei cărţi de către un fost ofiţer al serviciilor speciale, care fusese implicat direct în practici precum tortura şi executarea sumară, în cadrul misiunii sale din timpul războiului din Algeria, în perioada 1955-1957, cauză în care editorii şi autorul au fost găsiţi vinovaţi de apărarea în public a crimelor de război sau de complicitate la această infracţiune -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să aplice art. 17 din Convenţie, întrucât nu a putut constata că scopul cărţii respective era, fără echivoc, justificarea crimelor de război, precum tortura sau execuţiile sumare. Prin hotărârea anterior menţionată, Curtea a reţinut că faptul că autorul nu a adoptat o poziţie critică faţă de aceste practici atroce şi că, în loc să îşi exprime regretul, a pretins că acţionase în conformitate cu misiunea care îi fusese încredinţată de autorităţile franceze făcea parte integrantă din relatarea sa în calitate de martor. Având în vedere importanţa unică a dezbaterii publice în cauză, perioada care trecuse de la încheierea războiului şi severitatea pedepsei impuse reclamanţilor, Curtea a constatat o încălcare a art. 10 din Convenţie.
    71. În ceea ce priveşte incitarea la violenţă, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în Cauza Romanov împotriva Ucrainei, reclamantului - care a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru diseminarea de materiale de propagandă care instigau la o revoltă armată în scopul aducerii la putere a revoluţionarilor comunişti - i s-a refuzat protecţia în temeiul art. 10 din Convenţie. În opinia Curţii, aceste mesaje constituiau o ameninţare la adresa ordinii publice şi a democraţiei. De asemenea, prin Decizia din 27 iunie 2023, pronunţată în Cauza Lenis împotriva Greciei, Curtea a decis că, în temeiul art. 17 din Convenţie, reclamantul, un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe a Greciei, nu se putea prevala de art. 10 din Convenţie pentru a contesta condamnarea sa pentru declaraţii homofobe dezumanizante, asociate cu multiple mesaje de incitare la violenţă.
    72. Cu privire la promovarea ideologiilor totalitare (comunismul, ideologia nazistă), prin Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului, din 20 iulie 1957, pronunţată în Cauza Partidul Comunist German (KPD) împotriva Germaniei, au fost dispuse dizolvarea partidului reclamant, fiind considerat anticonstituţional, precum şi confiscarea activelor sale. Comisia a observat că, deşi partidul avea ca scop preluarea puterii exclusiv prin mijloace constituţionale, obiectivul său era instituirea unui sistem social-comunist prin intermediul unei revoluţii proletare şi al dictaturii proletariatului. Întrucât partidul reclamant recurgea la o dictatură incompatibilă cu Convenţia, în temeiul art. 17, Comisia a decis că acesta nu putea beneficia de protecţia oferită de art. 9, 10 şi 11 din Convenţie referitoare la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, la libertatea de exprimare şi la libertatea de întrunire şi de asociere, cererea acestuia fiind respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    73. De asemenea, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în Cauza Romanov împotriva Ucrainei, precitată, referitoare la condamnarea penală a unor persoane pentru răspândirea de materiale de propagandă comunistă, în care se făcea apel la răsturnarea violentă a regimului politic existent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că apelul deschis la revoltă armată justifica aplicarea directă a dispoziţiilor art. 17 din Convenţie.
    74. Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza Ayoub şi alţii împotriva Franţei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat dizolvarea unei asociaţii de extremă dreapta, cu caracter paramilitar, care şi-a exprimat susţinerea pentru persoanele care au colaborat cu Germania nazistă, a promovat ideologia Regimului de la Vichy, în special legile sale rasiale, şi a organizat tabere paramilitare de instruire în scopul îndoctrinării tinerilor militanţi. În opinia Curţii, prin ameninţarea procesului democratic şi prin instigarea la ură şi discriminare din motive rasiale, inclusiv prin recurgerea la violenţă, asociaţia reclamantă nu putea invoca protecţia art. 11 din Convenţie. În conformitate cu art. 17 din actul internaţional anterior referit, capătul de cerere formulat de asociaţie a fost respins ca fiind incompatibil cu dispoziţiile Convenţiei.
    75. Cu toate acestea, prin hotărâri precum cea din 13 martie 2018, pronunţată în Cauza Stern Taulats şi Roura Capellera împotriva Spaniei - prin care s-a reţinut că reclamanţii au fost condamnaţi pentru incendierea unei fotografii de dimensiuni mari a cuplului regal, întoarsă invers, şi au fost condamnaţi la o pedeapsă cu închisoarea, în urma neplăţii amenzii penale dispuse iniţial în ceea ce îi priveşte -, Curtea a refuzat să aplice art. 17 din Convenţie, întrucât a constatat că, în contextul unei demonstraţii antimonarhiste şi separatiste, actul reclamanţilor ar trebui interpretat mai degrabă ca o expresie simbolică a unei nemulţumiri radicale sau a unui protest ori ca o critică politică, şi nu ca un discurs de incitare la ură. În plus, Curtea a reţinut că incitarea la violenţă nu a putut fi stabilită pe baza caracteristicilor, contextului sau consecinţelor actului în cauză, care nu a condus la acte de violenţă sau de tulburare a ordinii publice. Sancţiunea penală aplicată reclamanţilor a constituit aşadar o ingerinţă disproporţionată în exercitarea de către aceştia a libertăţii lor de exprimare, ceea ce a determinat Curtea să constate o încălcare a art. 10 din Convenţie.
    76. De asemenea, prin Hotărârea din 22 iunie 2010, pronunţată în Cauza Bingöl împotriva Turciei - prin care s-a reţinut că reclamantul, un politician, a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea ca urmare a criticilor aduse statului turc în ceea ce priveşte problema kurdă -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că natura comentariilor ofensatoare nu justifica aplicarea art. 17 din Convenţie şi că, deşi anumite pasaje aveau o conotaţie ostilă, acestea nu susţineau folosirea violenţei şi nici nu încercau să stârnească o ură profundă sau iraţională împotriva celor care au fost prezentaţi ca fiind responsabili pentru situaţia în cauză. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, ţinând seama de dificultăţile aferente luptei împotriva terorismului, reclamantul a primit o pedeapsă disproporţionat de severă, cu încălcarea art. 10 din Convenţie.
    77. Totodată, prin Hotărârea din 8 martie 2022, pronunţată în Cauza Ekrem Can şi alţii împotriva Turciei - prin care s-a reţinut că reclamanţii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru participarea la un protest paşnic organizat în clădirea unei instanţe cu scopul de a atrage atenţia publicului asupra problemei kurde - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins excepţia preliminară formulată de Guvernul Turciei în temeiul art. 17 din Convenţie. În acest sens, Curtea a reţinut în primul rând că, deşi unele dintre sloganurile scandate de reclamanţi făceau apel la eliberarea liderului PKK, o organizaţie teroristă, acestea nu constituiau o incitare la violenţă; în al doilea rând, protestul în litigiu a avut un impact negativ asupra desfăşurării normale a procedurilor judiciare - un serviciu public esenţial - şi a perturbat ordinea publică timp de o oră; în plus, este posibil ca acesta să fi provocat o stare de teamă şi disconfort persoanelor care se aflau în apropiere. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau arme sau alte materiale periculoase şi au asigurat oamenii că nu vor face rău nimănui. Prin urmare, Curtea a decis că, în lipsa unei intenţii violente sau a unui comportament violent din partea reclamanţilor şi în pofida perturbărilor cauzate, acţiunile lor nu au fost de natură să justifice concluzia că aceştia s-au bazat pe Convenţie pentru a desfăşura activităţi sau pentru a îndeplini acte menite să distrugă drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie, aşadar că au comis un abuz de drept în sensul art. 17 din Convenţie. În cele din urmă, Curtea a constatat o încălcare a art. 11 din Convenţie, întrucât pedepsele îndelungate cu închisoarea aplicate reclamanţilor au fost disproporţionate în raport cu scopurile legitime urmărite.
    78. Referitor la incitarea la ură (xenofobia şi discriminarea rasială, ura pe motive etnice, ură religioasă), prin hotărârea pronunţată în Cauza Ayoub şi alţii împotriva Franţei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat dizolvarea a trei entităţi de extremă dreapta. În ceea ce priveşte două dintre acestea, Curtea a hotărât că şi-au exercitat abuziv dreptul la libertatea de asociere, într-un mod incompatibil cu valorile toleranţei, păcii sociale şi nediscriminării, întrucât obiectivele lor conţineau, într-o manieră neechivocă, elemente de instigare la ură şi la discriminare rasială, iar activităţile lor erau incompatibile cu fundamentele democraţiei. În ceea ce priveşte prima asociaţie, Curtea a ţinut seama de elemente precum: apelurile xenofobe la o revoluţie naţională menită să elimine „persoanele de altă rasă decât cea albă“, „paraziţii“ care distrugeau suveranitatea Franţei; diseminarea ideii potrivit căreia „iudaismul politic“ urmărea să distrugă identitatea Franţei; participarea unor persoane condamnate pentru opiniile lor negaţioniste la evenimente organizate de asociaţie. În ceea ce priveşte a doua asociaţie, Curtea a observat că programul său politic promova antisemitismul şi conţinea obiective bazate pe ură şi discriminare faţă de imigranţii musulmani şi persoanele homosexuale. Curtea a concluzionat că dizolvarea acestor două asociaţii a fost dispusă pentru a sprijini o „democraţie capabilă să se apere singură“, în contextul persistenţei şi consolidării rasismului şi intoleranţei în Franţa şi în Europa. În temeiul art. 17 din Convenţie, capetele de cerere formulate de aceste asociaţii în temeiul art. 11 din acelaşi act internaţional au fost respinse ca fiind incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    79. De asemenea, prin Decizia din 20 februarie 2007, pronunţată în Cauza Pavel Ivanov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu are nicio îndoială cu privire la caracterul puternic antisemit al opiniilor reclamantului, un atac atât de general şi de vehement asupra unui grup etnic, precum cel reţinut în situaţia de fapt din această cauză, contravenind valorilor fundamentale ale Convenţiei, în special toleranţei, păcii sociale şi nediscriminării. În fapt, proprietarul şi redactorul unui ziar a fost condamnat pentru elaborarea şi publicarea unei serii de articole care descriau evreii ca fiind sursa răului din Rusia, făcând apel la excluderea acestora din viaţa socială. Totodată, s-a reţinut că reclamantul acuza un întreg grup etnic de plănuirea unei conspiraţii împotriva poporului rus, atribuia o ideologie fascistă liderilor comunităţii evreieşti şi nega dreptul evreilor la demnitate naţională.
    80. Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza W.P. şi alţii împotriva Poloniei, precitată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reclamanţii au fost împiedicaţi să înfiinţeze o asociaţie, iar elementele de probă disponibile în speţă justificau necesitatea aplicării art. 17 din Convenţie, dat fiind că statutul asociaţiei - în cuprinsul căruia se susţinea că polonezii erau persecutaţi de către minoritatea evreiască, precum şi că existau inegalităţi între polonezi şi evrei - putea fi considerat o reînviere a antisemitismului. În plus, observaţiile adresate de către reclamanţi Curţii aveau, de asemenea, conotaţii antisemite.
    81. Cu toate acestea, prin Hotărârea din 16 iulie 2009, pronunţată în Cauza Féret împotriva Belgiei - prin care s-a reţinut că reclamantul, preşedintele unui partid de extremă dreapta, a fost condamnat pentru distribuirea, în cadrul unei campanii electorale, a unor pliante în care comunităţile de imigranţi neeuropeni erau prezentate ca fiind o comunitate infracţională şi interesată să exploateze avantajele obţinute ca urmare a stabilirii lor în Belgia, scopul pliantelor fiind defăimarea acestora - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că pliantele contestate nu justificau, prin conţinutul lor, aplicarea art. 17 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare a reclamantului nu a constituit o încălcare a art. 10 din Convenţie, deoarece încurajarea excluderii străinilor constituia un atac fundamental asupra drepturilor acestora, iar un discurs politic care incită la ură bazată pe prejudecăţi religioase, etnice sau culturale reprezintă o ameninţare la adresa păcii sociale şi stabilităţii politice din statele democratice, în special în contextul electoral, în care impactul comentariilor rasiste sau xenofobe devine şi mai dăunător. S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre, că insultarea, ridiculizarea sau defăimarea anumitor grupuri de populaţie sau incitarea la discriminare, precum în cazul de faţă, sunt suficiente pentru ca autorităţile să acorde prioritate combaterii discursurilor de incitare la ură.
    82. În ceea ce priveşte negarea holocaustului şi problemele conexe acesteia, prin hotărârea pronunţată în Cauza Perinθek împotriva Elveţiei (MC), precitată, paragrafele 234 şi 243, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că negarea holocaustului instigă la ură sau intoleranţă, precum şi că incriminarea negării holocaustului este justificată atât de faptul că acesta reprezintă o realitate istorică clar stabilită, cât şi de faptul că, având în vedere contextul istoric al statelor în cauză, negarea sa, chiar dacă este deghizată într-o cercetare istorică imparţială, trebuie considerată ca evocând o ideologie antidemocratică şi antisemită.
    83. De asemenea, prin Decizia din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Garaudy împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că răspunderea penală a reclamantului a fost angajată ca urmare a publicării unei cărţi în care acesta a negat existenţa camerelor de gazare, a calificat exterminarea sistematică şi în masă a evreilor ca fiind o „impostură“ şi holocaustul drept un „mit“, a folosit expresii precum „afacerea Shoah“ sau „mistificări în scopuri politice“ pentru a le descrie şi a contestat numărul victimelor de etnie evreiască ale acestui fenomen şi cauza decesului lor. În plus, reclamantul a banalizat crimele holocaustului şi a contestat legitimitatea Tribunalului de la Nürnberg, devalorizând acţiunile acestuia. În opinia Curţii, cea mai mare parte a conţinutului cărţii reclamantului, tonul general al acesteia şi, prin urmare, scopul său erau puternic revizioniste şi, în consecinţă, contraveneau valorilor fundamentale ale Convenţiei, şi anume justiţiei şi păcii. Astfel, Curtea a reţinut că negarea realităţii crimelor împotriva umanităţii, precum holocaustul, a avut ca scop reabilitarea regimului naţional-socialist şi acuzarea victimelor înseşi de falsificarea istoriei. Prin urmare, Curtea a constatat că această negare a constituit una dintre cele mai grave forme de defăimare rasială a evreilor şi de instigare la ură împotriva acestora. În temeiul art. 17 din Convenţie, capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 10 din Convenţie a fost declarat incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    84. Totodată, prin Decizia din 20 octombrie 2015, pronunţată în Cauza M’Bala M’Bala împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că reclamantul, un actor de comedie implicat în activităţi politice, a fost condamnat din cauza emisiunii sale, în cadrul căreia a invitat publicul să îl aplaude „cu entuziasm“ pe invitatul său, un academician bine-cunoscut pentru opiniile sale negaţioniste. Apoi, reclamantul a chemat pe scenă un actor îmbrăcat în ceea ce a fost descris ca fiind o „haină de lumină“ - adică o pijama cu dungi, care amintea de îmbrăcămintea purtată de evreii deportaţi, pe care era cusută o stea galbenă pe care scria „evreu“ - pentru a-i acorda academicianului „premiul pentru nefrecventabilitate şi insolenţă“. Premiul consta într-un sfeşnic cu trei braţe (sfeşnicul cu şapte braţe fiind emblema religiei iudaice), cu câte un măr agăţat de fiecare braţ. Curtea a considerat că locul central acordat intervenţiei invitatului şi punerea evreilor care au fost victime ale deportării într-o poziţie degradantă, în raport cu o persoană care nega exterminarea acestora, constituiau o demonstraţie de ură şi antisemitism, precum şi o negare a holocaustului. În plus, reclamantul nu s-a distanţat de opiniile invitatului său, care, numindu-i „afirmaţionişti“ pe cei care îl acuzau de negaţionism, a pus pe acelaşi plan „fapte istorice bine stabilite“ şi o teză contrară valorilor fundamentale ale Convenţiei, şi anume justiţia şi pacea. Sugestia făcută publicului de către invitat, de a ortografia diferit cuvântul „afirmaţionişti“, avea, în mod evident, scopul să incite publicul, printr-un joc de cuvinte, să considere că susţinătorii acestui adevăr istoric erau animaţi de motivaţii „sioniste“ („sionistes“ în limba franceză), acesta fiind un argument des întâlnit în tezele negaţioniştilor. De asemenea, în opinia Curţii, descrierea hainelor din lagărele de concentrare ca fiind „haine de lumină“ a demonstrat, cel puţin, dispreţul reclamantului faţă de victimele holocaustului. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că exprimarea unei poziţii evident antisemite şi pline de ură, deghizată sub aparenţa unei producţii artistice, nu poate fi asimilată unei forme de spectacol, fie el şi satiric sau provocator, care ar beneficia de protecţia oferită de art. 10 din Convenţie. Totodată, Curtea a reţinut că aceste fapte sunt la fel de periculoase precum un atac frontal şi abrupt şi, prin urmare, impun aplicarea art. 17 din Convenţie. Astfel, cererea a fost respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
    85. Cu toate acestea, prin hotărâri precum cea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Lehideux şi Isorni împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu exista niciun motiv pentru aplicarea art. 17 din Convenţie în ceea ce priveşte o publicaţie care îl prezenta într-o lumină favorabilă pe Mareşalul Pétain, şef al statului în Regimul de la Vichy, în perioada 1940-1944, omiţând totodată, printre altele, să menţioneze responsabilitatea acestuia pentru deportarea a mii de evrei în lagărele morţii. Fără a minimiza gravitatea oricărei tentative de a trece sub tăcere aceste fapte, Curtea a considerat că o astfel de omisiune trebuia apreciată în lumina unei serii de alte circumstanţe ale cauzei, condamnarea reclamanţilor fiind considerată de Curte o încălcare a art. 10 din Convenţie.
    86. Din jurisprudenţa anterior invocată Curtea reţine că toate conduitele ce au constituit obiectul analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului - promovarea şi justificarea terorismului şi a crimelor de război, incitarea la violenţă, promovarea ideologiilor totalitare (comunismul, ideologia nazistă), incitarea la ură (xenofobia şi discriminarea rasială, ura pe motive etnice, ură religioasă), negarea holocaustului şi alte probleme conexe - sunt cvasiexcluse, de principiu, de plano şi ratione materiae, de la aplicarea prevederilor Convenţiei, fiind considerate incompatibile cu dispoziţiile acesteia, întrucât constituie încălcări majore ale principiilor democraţiei, care stau la baza sistemelor politice ale statelor semnatare ale acestui act internaţional, constituind, aşadar, ameninţări la adresa ordinii lor constituţionale, a justiţiei şi a păcii.
    87. Raportând considerentele mai sus arătate la prezenta cauză, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate completează şi clarifică o serie de prevederi ale legislaţiei existente (respectiv cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 3 mai 2006, şi din Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 4 iulie 2018) prin care au fost interzise organizaţiile, simbolurile, materialele şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, şi au fost incriminate, în mod exclusiv, acele fapte/comportamente/conduite care constau în: iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, legionar, rasist ori xenofob, în aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup [art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe, inclusiv atunci când aceste fapte sunt comise prin intermediul unui sistem informatic [art. 4 alin. (2^1) şi (2^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi promovarea, în public, de idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe [art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia [art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora [art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului pe teritoriul României ori a efectelor acestuia [art. 6 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (1), (2) şi (2^1) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, astfel cum a fost modificată şi completată prin legea criticată, prin intermediul unui sistem informatic [art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi la persoanele care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe (art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002); acordarea sau menţinerea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război, precum şi ale persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice [art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; acordarea sau menţinerea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi ale persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică [art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002]; distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite, inclusiv prin intermediul unui sistem informatic [art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 157/2018].
    88. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus invocată, toate aceste fapte intră, de principiu, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Convenţie, fiind, aşadar, exceptate, ratione materiae, de la protecţia oferită de prevederile Convenţiei.
    89. De altfel, Curtea reţine că scopul legii criticate este unul legitim, respectiv acela de a proteja, prin mijloacele specifice dreptului penal, valori şi principii esenţiale ale democraţiei împotriva unor fapte care prezintă un pericol major pentru fundamentele sistemelor politice democratice. În acelaşi sens, în expunerea de motive a legii criticate se arată că „într-o societate democratică, care respectă şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale tuturor cetăţenilor săi, prevenirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi a discursului instigator la ură nu sunt doar acte de justiţie socială, ci şi măsuri esenţiale pentru asigurarea stabilităţii şi coeziunii naţionale“, că „riscul radicalizării prin intermediul mijloacelor de comunicare virtuală, alături de normalizarea discursului antisemit în spaţiul public şi de apologia persoanelor condamnate pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii impun o atenţie mult mai mare şi măsuri concrete“ şi că „antisemitismul reprezintă o ameninţare la adresa democraţiei şi a societăţii în ansamblul său, nu doar la adresa membrilor comunităţilor evreieşti. Acest flagel ameninţă pacea, ordinea şi coeziunea socială şi pune la grea încercare principiile şi valorile democratice pe care societatea românească s-a construit în urma Revoluţiei din 1989.“
    90. Valorificând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa dispoziţiilor legale ce constituie obiectul prezentei sesizări de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu sunt incidente dispoziţiile convenţionale referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea conştiinţei şi la libertatea de exprimare, prevăzute la art. 8, 9 şi 10 din Convenţie, şi, în consecinţă, nu poate reţine criticile privind încălcarea acestor drepturi fundamentale.
    91. Desigur, în procesul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, revine organelor judiciare obligaţia ca, potrivit atribuţiilor ce le sunt conferite prin dispoziţiile Codului de procedură penală şi conform prevederilor părţii speciale a Codului penal, să analize particularităţile fiecărei cauze penale având ca obiect comiterea unor infracţiuni dintre cele prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii nr. 157/2018 şi, în funcţie de circumstanţele acestora şi de pericolul social concret al faptelor comise, să aplice una dintre formele de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 80 - 98 din Codul penal, să dispună renunţarea la urmărirea penală, potrivit art. 318 din Codul de procedură penală, sau să procedeze la încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 478 - 488 din Codul de procedură penală.
    92. Cu toate acestea, având în vedere excepţiile de la aplicarea dispoziţiilor art. 17 din Convenţie mai sus arătate şi analizând dispoziţiile legale criticate din punctul de vedere al politicii penale a statului, Curtea Constituţională, deşi nu sunt incidente în cazul legii criticate dispoziţiile art. 53 din Constituţie cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, consideră oportună realizarea unui test de proporţionalitate a normelor legale criticate prin raportare la drepturile fundamentale presupus încălcate, în viziunea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate. Astfel, aplicând criteriile pe care atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-au consacrat pe cale jurisprudenţială (măsura să fie prevăzută de lege, să respecte substanţa dreptului, să aibă un scop legitim, să fie adecvată şi necesară într-o societate democratică, asigurând un just echilibru între interese concurente), Curtea reţine următoarele:
    93. Prin folosirea sintagmei „infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război“ pentru modificarea titlului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi pentru redefinirea scopului şi obiectului de reglementare al acesteia la art. I pct. 1 şi 2 (cu referire la titlul actului normativ şi art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002), Curtea reţine că legiuitorul s-a rezumat exclusiv la actualizarea acestei sintagme cu cea existentă în Codul penal, la titlul XII, Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război al părţii speciale.
    94. Cu privire la definiţia prevăzută pentru noţiunile de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, reglementată la art. I pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], şi de „materiale antisemite“, reglementată la art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] - definiţii ce vizează exclusiv clarificarea şi armonizarea sferei obiectului material al infracţiunilor reglementate prin actele normative antereferite -, Curtea constată că acestea sunt prevăzute prin lege, în sensul de act de reglementare primară. De asemenea, reglementarea acestora respectă substanţa dreptului, în sensul în care se încadrează în limitele legitime conturate de Convenţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României cu privire la libertatea de exprimare. Aceste limite sunt justificate de nevoia de protecţie a unor valori fundamentale ale statului de drept, precum democraţia, justiţia şi pacea socială, respectiv de nevoia de protecţie a drepturilor unei minorităţi naţionale împotriva faptelor ce ar avea ca rezultat lezarea demnităţii umane a membrilor săi. Totodată, măsurile legislative analizate sunt necesare într-o societate democratică, fiind apte să asigure scopul urmărit de legiuitor, respectiv protecţia valorilor anterior enumerate, prin mijloace specifice dreptului penal. De altfel, restrângerea exerciţiului unui drept fundamental nu este de natură să afecteze substanţa acestuia în condiţiile în care măsura legislativă sancţionatoare de natură penală reprezintă o măsură adecvată şi rezonabilă, care urmăreşte protejarea unor valori fundamentale ale democraţiei constituţionale. Atunci când sunt în discuţie mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale protejate de ordinea constituţională a statului democratic, aprecierea eventualului caracter disproporţionat al unei dispoziţii legale trebuie să se efectueze cu respectarea concilierii necesare dintre exigenţele referitoare la protecţia diferitor drepturi şi libertăţi şi justul echilibru între acestea. Or, în cazul supus analizei de constituţionalitate din partea Curţii Constituţionale, definirea cu claritate a tipurilor de materiale (imagini, mesaje text, conţinut audio-video, cărţi, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări) care sunt utilizate pentru a transmite/a promova în spaţiul public idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe, respectiv antisemite reflectă o măsură necesară într-o societate democratică în care astfel de valori ideologice totalitare sunt total incompatibile cu valorile toleranţei, respectului reciproc şi protejării fiinţei umane în individualitatea sa, valori care structurează o cultură democratică şi constituţională. Într-o astfel de ipoteză nu poate fi acceptat ca o valoare fundamentală a democraţiei, precum libertatea de exprimare, să devină un paravan sau o cupolă invocată formal pentru promovarea la nivelul societăţii democratice a unor valori, idei, concepţii şi doctrine care, de fapt, au militat şi militează în continuare pentru distrugerea înseşi a democraţiei constituţionale şi a fundamentului său, demnitatea umană.
    95. În mod similar, în ceea ce priveşte completarea, prin dispoziţiile art. I pct. 9 din legea criticată, a obiectului material al infracţiunii prevăzute la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, prin introducerea în cuprinsul acesteia a faptei de a promova în public cultul „persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“, Curtea reţine că această măsură legislativă este reglementată prin lege şi este justificată de pericolul pe care valorile promovate de organizaţiile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe şi, implicit, de persoanele care au făcut parte din conducerea lor, în considerarea rolului intrinsec specific unei funcţii de conducere deţinute în cadrul unei astfel de organizaţii, îl reprezintă pentru elementele componente ale statului de drept, respectiv pentru democraţie, pluralismul politic, pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi imperativul asigurării drepturilor minorităţilor naţionale prevăzut, în mod distinct, la art. 6 din Constituţie. Curtea reţine că, de lege lata, este incriminată la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 „Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a)“, iar la art. 2 lit. c) din acelaşi act normativ este definită sintagma „persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război“ prin „orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale“. Aşadar, din interpretarea sistematică a textelor legale referitoare la categoria persoanelor al căror cult este interzis a fi promovat în public, rezultă că prin completarea normei de la art. 5 cu categoria persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe sunt avute în vedere alte persoane decât cele menţionate limitativ la art. 2 lit. c). Curtea reţine, totodată, că norma de incriminare în vigoare limitează semnificativ sfera persoanelor a căror apologie în discursul public poate întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni (cu titlu de exemplu, promovarea cultului unor persoane/ personaje reale din istorie care nu au fost condamnate penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război sau care au deţinut funcţii de conducere a unor organizaţii fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe al căror caracter criminal nu a fost însă constatat prin hotărârea unei instanţe penale naţionale/internaţionale). Or, în opinia Curţii, apologia publică a unei personalităţi marcante din conducerea unei organizaţii fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe constituie un comportament periculos care încurajează şi consolidează sentimentul de ură pe motive etnice, rasiale sau religioase, precum şi de superioritate a unor rase şi inferioritate a altora, indiferent dacă există sau nu o hotărâre definitivă de condamnare pentru infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război ori o hotărâre a unei instanţe penale naţionale/ internaţionale privind constatarea caracterului criminal al acestor organizaţii. Prin urmare, soluţia legislativă de completare a normei de incriminare cu categoria persoanelor care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe introduce o nouă variantă normativă distinctă de cea reglementată la art. 5 anterior modificării şi este o măsură legislativă adecvată şi necesară într-o societate democratică pentru asigurarea unei protecţii sporite a valorilor sociale ocrotite şi pentru prevenirea şi sancţionarea eficientă a unor asemenea fapte. Soluţia criticată, deşi nu modifică substanţial textele legale preexistente, are rolul de a clarifica legislaţia în vigoare, având în vedere faptul că persoanele care au făcut parte din conducerea organizaţiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe reprezintă simboluri istorice ale respectivelor mişcări politice totalitare şi antidemocratice din perioada interbelică, a căror imagine fixată în mentalul colectiv poate fi uşor instrumentalizată prin noile mijloace de comunicare în masă, pentru a promova în spaţiul public idei, concepţii şi doctrine fundamentale care urmăresc subminarea regimului democratic pluralist şi relativizarea culturii democratice a protejării şi garantării demnităţii umane a fiinţei umane. Nu în ultimul rând, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 sunt indisolubil legate de prevederile art. 3 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, întrucât organizaţiile incriminate prin textele criticate se identifică cu persoanele care le-au condus, acestea neputându-se disocia de respectivele organizaţii. Argumentele expuse mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la caracterul legal, adecvat şi necesar al soluţiei similare reglementate la art. I pct. 14 şi 15 (cu referire la art. 12 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002).
    96. Cu privire la soluţia legislativă care completează, prin dispoziţiile art. I pct. 6, 10 şi 12 din legea criticată şi, respectiv, ale art. II pct. 2 din aceeaşi lege, regimul sancţionator al infracţiunilor prevăzute la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi la art. 4 din Legea nr. 157/2018 cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, Curtea reţine că aceasta este prevăzută prin lege, este legitimă, necesară şi proporţională cu scopul urmărit, fiind justificată de caracterul său disuasiv, respectiv de nevoia de a preveni comiterea, ulterior aplicării şi executării pedepsei ori a considerării acesteia ca fiind executată, a unor fapte de natură penală similare sau conexe cu cele incriminate prin dispoziţiile legale criticate. De altfel, legea supusă controlului de constituţionalitate nu face nimic altceva decât să clarifice, să completeze şi să uniformizeze regimul sancţionator al infracţiunilor speciale din legislaţia în vigoare, extinzând pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi deja cuprinsă la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 inclusiv la infracţiunile prevăzute la art. 6 din respectiva ordonanţă de urgenţă, precum şi la infracţiunea prevăzută la art. 4 din Legea nr. 157/2018, soluţia aleasă de legiuitor fiind aptă să asigure finalitatea legii. În considerarea jurisprudenţei sale, Curtea apreciază că fiecare infracţiune săvârşită de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane vatămă o anumită valoare socială ocrotită, iar în cazul unor infracţiuni precum cele incriminate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi prin Legea nr. 157/2018, pericolul social este mult mai mare. Astfel, faptele constând în promovarea şi justificarea terorismului şi a crimelor de război, incitarea la violenţă, promovarea ideologiilor totalitare (comunismul, ideologia fascistă, nazistă, legionară), incitarea la ură (xenofobia şi discriminarea rasială, ura pe motive etnice, ură religioasă), negarea holocaustului şi alte probleme conexe constituie încălcări majore nu doar ale drepturilor fundamentale ale omului, cât şi ale principiilor democraţiei şi statului de drept, care stau la baza sistemelor politice ale statelor semnatare ale Convenţiei, fiind ameninţări la adresa ordinii lor constituţionale, a justiţiei şi a păcii, fapt ce reclamă o protecţie sporită şi efectivă din partea statului inclusiv pentru persoanele, grupurile de persoane, categoriile sociale sau comunităţile vizate, precum şi un regim sancţionator proporţional cu gravitatea faptelor. În acest context, preeminenţa acestor valori nu doar justifică, ci reclamă o politică penală adecvată, capabilă să răspundă eficient unei situaţii din societate.
    97. În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajate ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. Curtea a mai reţinut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. Plecând de la cele reţinute în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 971 din 21 octombrie 2020, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea constată că reglementarea răspunderii penale, precum şi a regimului sancţionator constând în pedepse principale sau complementare reprezintă chestiuni ce ţin de politica penală a statului. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii unor infracţiuni în raport cu gradul de pericol social al faptei/făptuitorului, gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv în raport cu gravitatea pedepsei aplicate. În acest sens, un rol important revine organelor judiciare, care, în procesul de aplicare a legii, vor dispune pedepse complementare pentru perioade adecvate realizării scopului acestora şi în funcţie de gravitatea faptei comise, prin hotărâri definitive, rezultat al unui proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale justiţiei penale. Aşadar, fără a înlătura posibilitatea exercitării controlului de constituţionalitate asupra oricărei soluţii legislative în materie penală, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, paragraful 26, şi Decizia nr. 682 din 30 septembrie 2020, precitată, paragraful 29). Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale.
    98. Totodată, în ceea ce priveşte regimul sancţionator al faptelor incriminate, Curtea reţine că limitele speciale maxime ale pedepselor prevăzute prin legea criticată, precum şi obligativitatea dispunerii pedepselor complementare sunt justificate şi proporţionale, în condiţiile posibilităţii comiterii faptelor incriminate prin intermediul sistemelor informatice, care permit diseminarea informaţiilor din sfera ilicitului penal prevăzute prin legea criticată cu o foarte mare viteză (practic, în timp real), în tot mediul public virtual, şi menţinerea acestora într-o formă accesibilă oricărei persoane, în acord cu voinţa făptuitorului.
    99. De altfel, în Hotărârea din 15 mai 2023, pronunţată în Cauza Sanchez împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia asupra riscurilor pe care utilizarea internetului şi a noilor mijloace de comunicare în masă le prezintă din perspectiva diseminării rapide a discursului urii, având în vedere accesibilitatea sa şi capacitatea sa de a stoca şi comunica cantităţi vaste de informaţii. În acelaşi timp, riscul de prejudiciere reprezentat de conţinutul şi comunicările de pe internet pentru exercitarea şi beneficierea drepturilor şi libertăţilor omului, în special dreptul la respectarea vieţii private, este cu siguranţă mai mare decât cel reprezentat de presă. La paragraful 162 al hotărârii sus-menţionate s-a reţinut că „Discursul defăimător şi alte tipuri de discursuri în mod evident ilegale, inclusiv discursul instigator la ură şi discursul care incită la violenţă, pot fi răspândite aşa cum nu au mai fost niciodată înainte, la nivel mondial, în câteva secunde şi uneori rămân disponibile în mod persistent online (Hotărârea din 28 august 2018 pronunţată în Cauza Savva Terentyev împotriva Rusiei, paragraful 79, şi Decizia din 18 mai 2021 pronunţată în Cauza Savcı Çengel împotriva Turciei, paragraful 35). Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenţiei şi considerând că drepturile prevăzute la articolele 10 şi 8 din Convenţie merită un respect egal, trebuie găsit un echilibru care să păstreze esenţa ambelor drepturi. Deşi Curtea recunoaşte că internetul poate aduce beneficii importante în exercitarea libertăţii de exprimare, a constatat, de asemenea, că posibilitatea de a angaja răspunderea pentru discursuri defăimătoare sau alte tipuri de discursuri ilegale trebuie, în principiu, menţinută, aceasta constituind un remediu eficient pentru încălcarea drepturilor personalităţii (Hotărârea din 16 iunie 2015, pronunţată în Cauza Delfi AS împotriva Estoniei, paragraful 110).“
    100. Aşadar, având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea reţine că măsurile de politică penală criticate în prezenta cauză nu fac decât să clarifice şi să detalieze legislaţia penală deja existentă, respectiv dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi ale Legii nr. 157/2018, prin modificări şi completări ale acestora ce au ca scop punerea lor în acord cu nevoile actuale de protecţie penală a valorilor sociale vizate. Astfel, soluţiile legislative criticate nu conţin modificări şi completări de natură substanţială ale celor două acte normative anterior referite, ci asigură aplicabilitatea acestora în condiţiile noilor realităţi sociale, asigurând, totodată, conformitatea lor cu exigenţele principiului legalităţii, astfel cum prevăd art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie.
    101. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile legale criticate a dreptului la informaţie şi a dreptului la învăţătură, prevăzute la art. 31 şi 32 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt asigurate cu privire la informaţiile vizate de textele criticate, prin prevederile art. I pct. 8 [cu referire la art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002] şi prin cele ale art. II pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 157/2018] din legea ce face obiectul prezentului control de constituţionalitate. În acest sens, în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului precitată, Curtea reţine că art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din legea criticată, prevede că nu constituie infracţiuni, atunci când sunt comise în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, faptele incriminate la alin. (1) (confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe), alin. (2) (utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe), alin. (2^1) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe) şi alin. (2^2) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe, comisă prin intermediul unui sistem informatic) ale aceluiaşi art. 4. De asemenea, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 157/2018, astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 2 din legea criticată, prevede că nu constituie infracţiuni, atunci când sunt comise în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, faptele incriminate la alin. (1) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite) şi alin. (2) (distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite, comise prin intermediul unui sistem informatic) ale aceluiaşi articol.
    102. În ceea ce priveşte invocarea în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, Curtea reţine că - după ce la art. 1 şi 2 stabileşte sfera infracţiunilor de natură rasistă şi xenofobă şi, respectiv, a instigării, complicităţii şi tăinuirii - prin dispoziţiile art. 3, decizia-cadru anterior menţionată obligă statele membre să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menţionate la art. 1 şi 2 sunt pedepsibile cu sancţiuni penale efective, proporţionale şi cu efect disuasiv [art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/913/JAI], impunând, totodată, o limită minimă a maximului pedepsei penale aplicabile, care trebuie să fie cel puţin închisoarea de la unu până la trei ani, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 1 [art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/913/JAI]. Totodată, art. 5 din Decizia-cadru 2008/913/JAI reglementează, în mod expres, răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile prevăzute la art. 1 şi 2 din aceeaşi decizie-cadru.
    103. Într-adevăr, art. 7 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/913/JAI prevede că efectul acesteia nu este de a modifica obligaţia de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare şi de asociere, astfel cum este consacrată la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, iar art. 2 prevede că decizia-cadru „nu are efectul de a impune statelor membre să ia măsuri în contradicţie cu principiile fundamentale privind libertatea de asociere şi libertatea de exprimare, în special libertatea presei şi libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale sau din normele care reglementează drepturile, responsabilităţile şi garanţiile procedurale ale presei şi ale celorlalte mijloace de informare atunci când aceste norme se referă la stabilirea sau limitarea răspunderii“. Însă faptele incriminate prin dispoziţiile legii criticate nu intră în sfera de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în Convenţie. Iar la nivelul Uniunii Europene, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, protecţia oferită drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin Convenţie constituie un prag minim, dincolo de care atât instanţa supranaţională europeană, cât şi statele membre sunt libere să asigure garanţii sporite ale aceloraşi drepturi şi libertăţi. În mod corespunzător, acelaşi mecanism de protecţie juridică este aplicabil şi în privinţa valorilor fundamentale ale statului de drept [a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 mai 2019, pronunţată în Cauza C-235/17, Comisia/Ungaria (Uzufruct asupra terenurilor agricole), paragraful 72, şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 septembrie 2019, pronunţată în Cauza C-377/18, AH and Others, paragraful 41].
    104. Având în vedere considerentele reţinute la paragraful 90 supra al prezentei decizii şi testul de proporţionalitate efectuat la paragrafele 92-100 supra, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu încalcă libertatea de exprimare, astfel cum aceasta este reglementată la art. 30 din Constituţie şi la art. 10 din Convenţie.
    105. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate completează, într-o manieră nepermisă, obiectul material al infracţiunii prevăzute la art. 369 din Codul penal - Incitare la violenţă, ură sau discriminare, Curtea reţine că normele de incriminare din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii nr. 157/2018 (chiar şi în forma lor în vigoare în prezent) constituie norme penale cu caracter special în raport cu prevederile art. 369 din Codul penal, care este norma penală generală în materia analizată. Or, potrivit principiului specialia generalibus derogant, norma specială poate deroga de la cea generală, urmând să fie aplicată cu prioritate. În acest sens, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 47, Curtea Constituţională a reţinut că definiţia dată de legiuitor în art. 173 din Codul penal noţiunii de lege penală ca fiind „orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“ nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, caracterul unitar al Codului penal, dar şi că asemenea norme sunt prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum sunt infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Astfel, art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că „legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni“, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de „lege penală“ consacrat la art. 173 din Codul penal are în vedere şi alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind să facă legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală.
    106. Referitor la pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. I pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], prin care se interzice publicarea de material audio-video, cărţi, articole, documente etc., şi cele ale art. I pct. 8 din aceeaşi lege [cu referire la art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], potrivit cărora „nu constituie infracţiune fapta prevăzută la [...] dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei [...]“, Curtea reţine că din analiza gramaticală şi sistematică a celor două norme rezultă că legiuitorul a înţeles să scoată în afara ilicitului penal, prin reglementarea unei excepţii - care constituie, totodată, o normă de dezincriminare, faptele reglementate la art. 4 alin. (1), (2), (2^1) şi (2^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, atunci când acestea sunt comise în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public, garantând, în acest fel, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură şi accesul la cultură, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 31, 32 şi 33 din Constituţie. Astfel, diferenţa specifică dintre cele două norme penale invocate de autorii sesizării constă în condiţia săvârşirii faptelor în unul dintre scopurile enumerate în cuprinsul art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, acestea nefiind, prin urmare, contradictorii.


    (2.2.2.) Critici de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 4, ale art. 6 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie
    107. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 4, ale art. 6 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor care comit faptele incriminate prin normele penale ce fac obiectul prezentei sesizări, în condiţiile prevăzute în ipotezele acestora, fără privilegii şi fără discriminări. În acest sens, Curtea constată că niciuna dintre infracţiunile reglementate prin legea criticată nu are un subiect activ calificat, normele penale criticate fiind, aşadar, aplicabile indiferent de calitatea persoanelor fizice sau juridice care comit faptele incriminate, atunci când restul condiţiilor legale sunt îndeplinite.
    108. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 4 din Constituţie.
    109. În ceea ce priveşte dreptul minorităţilor naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase şi obligaţia statului de a lua, în acest sens, măsuri de protecţie care să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români, prevăzute la art. 6 din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate constituie măsuri concrete de asigurare şi protejare a dreptului la identitate al minorităţilor naţionale, şi nu o încălcare a acestui drept.
    110. Per a contrario, lipsa incriminării faptelor prevăzute în cuprinsul textelor criticate nu asigură egalitatea şi nediscriminarea celorlalţi cetăţeni români în raport cu minorităţile naţionale, câtă vreme aceste fapte constituie tot atâtea ameninţări, de o gravitate majoră, la adresa valorilor şi principiilor democraţiei, respectiv la adresa justiţiei şi a păcii.


    (2.2.3.) Critici de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie
    111. În ce priveşte invocarea, în prezenta cauză, a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, Curtea constată că în cuprinsul sesizării sunt formulate critici cu caracter general, cu privire la toate dispoziţiile legale invocate în prezenta cauză, fără a preciza în ce constă caracterul neclar, imprecis sau imprevizibil al fiecărei norme criticate. Or, dacă ar răspunde la astfel de critici de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-ar substitui autorilor sesizării în privinţa formulării argumentelor de neconstituţionalitate necesare, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu, care ar exceda competenţelor instanţei de contencios constituţional prevăzute la art. 146 din Constituţie, care menţionează la lit. a) atribuţia acesteia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
    112. Cu toate acestea, în privinţa sintagmelor enumerate exemplificativ în cuprinsul argumentelor ce vizează nerespectarea de către legiuitor, cu prilejul adoptării actului normativ criticat, a standardelor de calitate a legii, Curtea reţine următoarele:
    113. În ceea ce priveşte sintagma „precum şi alte asemenea reprezentări care transmit idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe“ din cuprinsul art. I pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], interpretând gramatical, dar şi teleologic dispoziţiile art. 2 lit. b^1) anterior menţionat, Curtea reţine că sfera noţiunii de „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ include toate suporturile materiale sau electronice care ar putea conţine informaţiile vizate de obiectul material al infracţiunilor reglementate, indiferent de forma acestora, care ar putea fi distincte de cele enumerate, în mod expres, în cuprinsul normei criticate. Curtea reţine că sintagma „orice alte asemenea reprezentări“ nu a fost introdusă prin legea criticată, făcând parte din conţinutul normativ în vigoare al art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018, prin care a fost definită noţiunea de „materiale antisemite“, fiind menţinută ca atare şi prin legea criticată. Elementele de noutate introduse în definiţia sintagmei „materiale fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe“ şi a celei de „materiale antisemite“ au avut în vedere cărţile, articolele, alte documente şi materiale de propagandă, scopul legiuitorului fiind de a clarifica definiţiile prin raportare chiar la sintagma finală („precum şi orice alte asemenea reprezentări“) care, pentru a nu fi limitativă sau restrictivă, exprimă un caracter de generalitate.
    114. În mod similar, prin sintagma „aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui asemenea grup“, din cuprinsul art. I pct. 5 din legea criticată [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], legiuitorul a inclus în sfera ilicitului penal orice faptă de aderare sau de sprijinire a unei organizaţii cu caracter fascist, legionar, rasist ori xenofob, indiferent de forma concretă pe care o îmbracă actele de aderare sau de sprijinire. Cum însă verbele „a adera“ şi „a sprijini“ nu sunt definite, în mod distinct, în cuprinsul legii penale, acestea au sensul comun, prevăzut în Dicţionarul explicativ al limbii române, sens care va fi avut în vedere de către organele judiciare cu prilejul soluţionării cauzelor penale (a se vedea Decizia nr. 364 din 28 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 19 iulie 2023, paragraful 33).
    115. De altfel, expresia criticată există şi în forma în vigoare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, dar şi în cuprinsul art. 367 din Codul penal - Constituirea unui grup infracţional organizat, care constituie legea generală în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 şi care prevede, la alin. (1), că iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
    116. Dispoziţiile art. 367 din Codul penal au format, în repetate rânduri, obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională respingând, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate ce vizau conformitatea acestora cu standardele de calitate a legii. În acest context, Curtea precizează că, prin Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 26 martie 2021, instanţa de contencios constituţional, pronunţând soluţia anterior menţionată, a statuat, la paragraful 19, că „aderarea“ la un grup infracţional organizat presupune intrarea efectivă a făptuitorului ca membru într-un grup care preexistă, chiar dacă nu cunoaşte în detaliu planul acestuia, precum şi faptul că aderarea poate fi şi tacită, aceasta putând reieşi din activităţile desfăşurate în cadrul grupului, arătând, de asemenea, că „sprijinirea“ implică un ajutor dat grupului de către o persoană din afara acestuia.
    117. Referitor la sintagma „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace“ din cuprinsul art. I pct. 10 şi 11 din legea criticată [cu referire la art. 6 alin. (1), (2) şi (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], Curtea constată că şi aceasta se regăseşte în forma în vigoare a dispoziţiilor art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002, utilizarea sa constituind o tehnică des folosită în reglementarea normelor penale, pentru a exprima faptul că acţiunile sau inacţiunile incriminate constituie infracţiune, indiferent de mijloacele prin care sunt realizate şi, totodată, pentru a conferi respectivelor norme claritatea, precizia şi previzibilitatea specifice legii penale. În realitate, lipsa expresiei „prin orice mijloace“ din cuprinsul textului criticat determină acelaşi rezultat al interpretării acestuia.
    118. Considerentele anterior menţionate sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul sintagmei „prin orice mijloace“ din cuprinsul art. II pct. 2 din legea criticată [cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018].
    119. Cu privire la aceste aspecte, Curtea precizează că, în jurisprudenţa referitoare la standardele de calitate a legii penale, prevăzute la art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), prevede că legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în Cauza Cantoni împotriva Franţei, precitată, paragraful 35, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, precitată, paragraful 35, şi în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, precitată, paragraful 109).
    120. S-a reţinut, totodată, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a reţinut că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică, şi că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. S-a arătat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna - din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a statuat, aşadar, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, precum şi hotărârile pronunţate în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, precitată, paragraful 36, în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, precitată, paragrafele 36 şi 37, în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, precitată, paragraful 141, şi în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    121. Or, aplicând aceste standarde constituţionale şi convenţionale în prezenta cauză, pentru argumentele mai sus formulate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate întrunesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate astfel statuate.
    122. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,




    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un grup de 97 de deputaţi, format din deputaţi aparţinând Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi deputaţi neafiliaţi şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, în ansamblul său, şi, în mod special, dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 lit. b^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 4 [cu referire la art. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 5 [cu referire la art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 6 [cu referire la art. 4 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 10 [cu referire la art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 12 [cu referire la art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 14 [cu referire la art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002], ale art. II pct. 1 [cu referire la art. 2 lit. d) din Legea nr. 157/2018] şi ale art. II pct. 2 (cu referire la art. 4 din Legea nr. 157/2018) sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 10 iulie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează


                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Cristina Teodora Pop


    ------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 355 din 10 iulie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016