Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 345 din 26 mai 2022  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 345 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1260 din 28 decembrie 2022

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 18.250/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.910D/2021.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.975D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 26.781/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarului nr. 1.975D/2021 la Dosarul nr. 1.910D/2021, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierile din 19 mai 2021 şi din 27 mai 2021, pronunţate în dosarele nr. 18.250/245/2020 şi nr. 26.781/245/2020, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020.
    8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că Legea nr. 52/2020, în ansamblu, încalcă Legea fundamentală şi caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât a păstrat soluţia legislativă constatată ca neconstituţională prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori. Totodată, legea criticată instituie măsuri neproporţionale, care nu corespund politicilor publice ale Uniunii Europene, şi nu respectă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având în vedere faptul că a fost elaborată în lipsa unor studii de impact.
    9. Se susţine că Legea nr. 52/2020 restrânge dreptul de proprietate şi libertatea contractuală a creditorilor, fără să existe niciuna din justificările/premisele cuprinse la art. 53 din Constituţie. Totodată, legea aduce atingere nu doar ordinii juridice, ci şi ordinii economice, deoarece vine în conflict flagrant cu drepturile şi interesele mai multor categorii socioprofesionale (instituţii creditoare, depozitari ai instituţiilor de credit şi financiare nebancare, consumatori viitori ai băncilor), conflicte de natură să declanşeze fisuri sistemice profunde în buna funcţionare a economiei de piaţă.
    10. Se mai afirmă că Legea nr. 52/2020 este antinomică dreptului pozitiv intern în vigoare, întrucât introduce 3 cazuri de impreviziune prezumate absolut de legiuitor, prezumţii care nu pot fi înlăturate prin niciun mijloc de probă, simpla îndeplinire a situaţiei premisă ducând automat la impreviziune, independent de neîndeplinirea celorlalte condiţii ale dreptului comun. Se invocă repere din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019.
    11. Se mai arată că Legea nr. 52/2020 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, respectiv cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia dreptului consumatorilor, care se referă la plenitudinea de competenţă a instanţei naţionale de drept comun în aprecierea asumării de către consumator a riscului valutar. Or, prin instituirea prezumţiei absolute de impreviziune (articolul unic pct. 2 al legii criticate), legiuitorul român a suprimat primul element care trebuie verificat în cadrul controlului jurisdicţional pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu impreviziunea, respectiv dacă riscul pretins supraadăugat a fost sau nu asumat de consumator la încheierea contractului.
    12. Se susţine că articolul unic pct. 2 şi 3 din Legea nr. 52/2020 încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prezumţiile absolute, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 124 din Legea fundamentală, întrucât, pe de o parte, dreptul la apărare al profesionistului este complet înlăturat prin faptul că dispoziţiile criticate instituie o prezumţie absolută de impreviziune, iar, pe de altă parte, nu se face distincţie între cauzele creşterii dobânzii variabile. Totodată, Legea nr. 52/2020 nu permite creditorului să dovedească echilibrul contractual în cazul concret dedus judecăţii, ceea ce înlătură nepermis cercetarea judecătorească in concreto a unui fapt juridic stricto sensu - respectiv a executării pretins dezechilibrate a contractului, instituind cauze de onerozitate excesivă in abstracto.
    13. Se afirmă că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, introdus prin Legea nr. 52/2020, nu corespunde exigenţelor de calitate a legii, întrucât nu precizează în ce anume constă echilibrarea contractului şi nici care sunt pârghiile la îndemâna judecătorului fondului pentru a dispune echilibrarea contractului de credit. Astfel, legea nu precizează cum anume va putea judecătorul să echilibreze prestaţiile părţilor, dacă această „echilibrare“ va presupune modificarea clauzelor contractuale şi în ce temei va putea judecătorul să modifice clauzele privind preţul contractului. De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru ipoteza creşterii cu 52,6% a cursului de schimb valutar, instanţa naţională nu ar putea decât să anuleze contractul de credit în ansamblul său, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.
    14. Cu referire la neconstituţionalitatea art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016, se arată că acesta încalcă art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, în componenta privind calitatea legii şi principiul securităţii juridice, întrucât instituie o interdicţie generală, aplicabilă tuturor creditorilor debitorului care formulează notificare de dare în plată, deşi interdicţiile trebuie să fie strict reglementate. Ca atare, textul criticat nu precizează dacă interdicţia înscrierii în Biroul de credit are în vedere strict debitul restant aferent contractului ce face obiectul procedurii dării în plată prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020, sau interdicţia este aplicabilă oricărui debit restant aparţinând unui debitor care a formulat o notificare de dare în plată. De asemenea, nu clarifică situaţia înscrierilor negative efectuate în Biroul de credit anterior notificării de dare în plată, pentru ipoteza foarte frecventă a debitorilor care acumulează restanţe şi ulterior formulează notificare de dare în plată. Raţiunea juridică a textului criticat pare să fie conservarea bonităţii debitorului care apelează la procedura dării în plată, neexistând niciun temei juridic, de lege lata, pentru radierea înscrierilor negative efectuate anterior notificării de dare în plată, ceea ce evident contravine scopului reglementării.
    15. Se mai susţine că Legea nr. 52/2020 încalcă libertatea economică şi dreptul de proprietate, prin instituirea unei obligaţii în sarcina creditorilor de a se conforma dreptului debitorilor exercitat în baza legii în mod unilateral şi neîngrădit de a schimba preţul unui contract deja executat sau în curs de executare. Libertatea contractuală a părţilor nu presupune doar libertatea părţilor de a-şi asuma obligaţii şi a dobândi drepturi într-un mecanism contractual agreat de acestea, ci şi libertatea de a-şi asuma riscuri ale contractului care pot fi deopotrivă juridice, precum şi economice. Odată cu asumarea riscului prin contracte cu putere de lege se naşte şi obligaţia părţilor contractante de a respecta riscurile asumate, iar modificarea/ reaşezarea riscurilor asumate prin contract sau chiar modificarea preţului agreat de părţi nu poate avea loc printr-o ingerinţă a legiuitorului în economia contractului. Atari modificări pot avea loc doar în ipotezele excepţionale de rupere a echilibrului contractual şi doar după verificarea prealabilă de către judecător, de la caz la caz, a nevoii de schimbare a câmpului de riscuri acceptate. Această nevoie se determină în raport cu fiecare contract în parte, prin cercetarea judecătorească atât a riscurilor acceptate în mod real de către părţi, cât şi a celor reputate ca fiind acceptate; pentru identificarea acestora din urmă, judecătorul trebuie să verifice în fiecare ipoteză de lucru îndeplinirea de către profesionist a obligaţiei de informare a consumatorului.
    16. Se afirmă că Legea nr. 52/2020 încalcă exigenţele privind siguranţa circuitului civil şi previzibilitatea legii prin aceea că stabileşte o procedură antinomică faţă de dispoziţiile Codului civil, iar normele analizate nu permit judecătorului verificarea întrunirii condiţiilor pentru garantarea protecţiei de tip excepţional a consumatorilor.
    17. Se mai arată că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică, drept urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate şi impreviziune, astfel cum a fost aceasta stabilită prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi nr. 731 din 6 noiembrie 2019.
    18. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în esenţă, că, prin actul normativ criticat, legiuitorul a reglementat două cazuri specifice de impreviziune, în contextul în care anterior, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea Constituţională stabilise deja faptul că Legea nr. 77/2016 nu reprezintă altceva decât o aplicaţie particulară a instituţiei impreviziunii din dreptul comun. Curtea subliniase faptul că aplicarea impreviziunii nu încalcă principiul autonomiei de voinţă al părţilor şi nici dreptul de proprietate, deoarece nu face decât să reaşeze contractul în făgaşul intenţiilor şi intereselor previzionate de părţi, cu bună-credinţă, la încheierea contractului. Aşa fiind, dacă, până la data de 16 mai 2020, Legea nr. 77/2016 reglementa deja, la nivel de principiu, o formă specială (dar nu foarte concretă) a impreviziunii de drept comun, faptul că prin Legea nr. 52/2020 s-au definit două cazuri clare de impreviziune nu poate fi de natură să încalce dreptul de proprietate al creditorului (mai mult decât ar fi putut încălca acest drept de rang constituţional, prin ipoteză, forma anterioară). De altfel, în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia că reglementarea unor criterii care atrag impreviziunea (cazuri de impreviziune) nu reprezintă în sine un demers legislativ neconstituţional. Aşadar, aceste completări, departe de a fi neconstituţionale, sunt, dimpotrivă, binevenite, deoarece sunt de natură să contribuie la clarificarea sferei sau domeniului de aplicare a legii şi la unificarea practicii judiciare.
    19. Instanţa mai afirmă că pragurile de variaţie ale ratei de curs de schimb/ratei de dobândă reprezentând condiţiile de existenţă a celor două cazuri de impreviziune reflectă fluctuaţii consistente valoric şi cu o anumită persistenţă în timp, la stabilirea cărora legiuitorul a valorificat considerentele Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Totodată, opţiunea legiuitorului de a califica cele două cazuri de impreviziune (speciale) drept prezumţii absolute este urmare a faptului că acesta a intenţionat să transpună legislativ, întocmai, repere furnizate anterior de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa cu privire la modul în care trebuie înţeleasă sfera de aplicare a impreviziunii speciale din Legea nr. 77/2016.
    20. De asemenea, instanţa mai arată că maniera de reglementare intră în marja de apreciere a legiuitorului, fiind în concordanţă cu domeniul de protecţie a drepturilor consumatorului la care legea dării în plată se referă, şi nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 92 din 28 februarie 2017, nr. 808 din 5 decembrie 2019 şi, respectiv, nr. 35 din 19 ianuarie 2017.
    21. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se reţine însă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere, punctual, dispoziţiile articolului unic pct. 2, 3, 5 şi 8 din Legea nr. 52/2020, precum şi legea în ansamblul său.
    25. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, cu valoare de principiu, că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate; în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, sau Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006).
    26. Prin urmare, având în vedere voinţa reală a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins:
    - Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4):
    "(1^1) Reprezintă impreviziune:
    a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit;
    b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.
(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.
(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).
    [...]
(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).
(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale."

    – Art. 5 alin. (3^1): „Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5).“;
    – Art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător“.

    27. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, al calităţii legii şi al securităţii juridice, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 135 - Economia, art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale, precum şi în art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană.
    28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte critica referitoare la elaborarea Legii nr. 52/2020 în lipsa unui studiu de impact, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate intrinsecă, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii. În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, este incident art. 30 din această lege, care prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului“. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, paragraful 110, Curtea a stabilit că „Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluţie normativă menită a rezolva o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei «crize a contractului» care nu se subsumează conţinutului normativ al art. 30 din Legea nr. 24/2000“.
    29. Curtea reţine că lipsa unui studiu sau a unei analize de impact, prevăzute de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 94-98. Curtea a stabilit expres că „neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe analizele de impact necesare“ se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor (paragrafele 95 şi 98).
    30. Raportat la prezenta cauză, Curtea constată că aceasta diferă de situaţia reţinută în Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată, în sensul că această ultimă decizie a privit procesul de descentralizare bazat pe Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, care impune obligaţii specifice autorităţilor statului implicate în transferul de competenţe administrative. Mai mult, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, precitată, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate, Curtea constată că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie.
    31. În continuare, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021.
    32. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că se viza în mod principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune (Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, paragraful 29). Pentru a determina dacă acestea se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit, trebuie să aibă în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei în sensul Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. Pe baza acestor criterii, legea a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină.
    33. Referitor la consistenţa valorică a diferenţei de curs, s-a reţinut că art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică o creştere a cursului valutar de peste 50%, ceea ce reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Curtea a subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit ori de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă, în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi astfel să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar.
    34. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul.
    35. O altă chestiune invocată sub aspectul cerinţelor de calitate a legii a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul riscului supraadăugat. Această critică nu ţine seama de conţinutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte pur şi simplu că dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat.
    36. Criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/ restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată (reeşalonarea), cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă, în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, ipoteză în care invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul.
    37. Raportat la criticile de neconstituţionalitate ce privesc faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a observat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în sistemul constituţional românesc, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului. Prin urmare, noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. Prin urmare, Curtea a constatat că art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    38. A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligaţia lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea acestei situaţii pe o durată de 6 luni consecutive. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de a se asigura că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    39. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a arătat că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabileşte că „Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale“. Curtea a reţinut că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului.
    40. Curtea a stabilit că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei.
    41. În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, aceasta va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din lege stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual. Aşadar, sintagma imposibilitate vădită a continuării contractului de credit se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului.
    42. În deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, Curtea a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului (spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018), tocmai pentru că, în mod greşit, instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 51). Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
    43. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi nici art. 21 alin. (3) din Constituţie.
    44. Cu privire la art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat că textul nu este decât o consecinţă firească a art. 5 alin. (3), a art. 7 alin. (4) şi a art. 8 alin. (3) din lege, faptul depunerii notificării şi al desfăşurării procedurilor judiciare consecutive acesteia neputând antrena înscrierea debitorului în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici. Curtea a subliniat că textul criticat este unul de strictă interpretare, care se referă la datoria/penalităţile rezultate din contractul de credit supus notificării, şi nu din alte acte/fapte juridice ale debitorului străine acestui contract. Ca atare, art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    45. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    46. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, precitată, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, precitate), fiind astfel contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie.
    47. Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a reţinut că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune.
    48. Curtea a mai reţinut că art. 8 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016. În concepţia Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării, ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu a/au fost acoperită/acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii tezei a doua, Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea tezei a treia pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pentru a se reţine incidenţa impreviziunii, devin incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1)-(1^3) din aceeaşi lege.
    49. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, precum şi faptul că actele de sesizare au fost pronunţate anterior publicării Deciziei nr. 432 din 17 iunie 2021, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016.
    50. Sub acest aspect, este de subliniat faptul că, de principiu, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia anterioară de constatare a neconstituţionalităţii poate reprezenta motiv de revizuire conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă [a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 497 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 18 noiembrie 2014, paragraful 32, sau Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016].
    51. Desigur, revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 256).
    52. Cu referire specifică la prevederile art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 806 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 15 mai 2018, paragrafele 196-199. Astfel, Curtea a reţinut că, pentru o înţelegere clară a acestui text, se impune situarea sa în contextul mai larg al art. 8 din Legea nr. 77/2016 în integralitatea lui. Alin. (1) al art. 8 din Legea nr. 77/2016 instituie un remediu judiciar de drept civil specific Legii nr. 77/2016, respectiv dreptul de a cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 mai reglementează, deopotrivă, două aspecte cu referire la acest remediu judiciar.
    53. În primul rând, dreptul debitorului de a cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor are o natură subsidiară, adică poate fi exercitat numai în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016. Aşadar, debitorul îşi poate exercita dreptul menţionat: 1. în situaţia în care creditorul nu procedează, potrivit art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 77/2016, la încheierea actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului constând în principal, dobânzi şi penalităţi izvorând din contractul de credit ipotecar; sau/şi 2. în situaţia, reglementată de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016, în care, în termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei formulate potrivit art. 7 din legea menţionată, creditorul nu se prezintă, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia, în vederea semnării actului de dare în plată.
    54. În al doilea rând, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 îl indică pe titularul dreptului de a recurge la acest remediu judiciar specific, respectiv debitorul. Prevederile art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 reprezintă, la rândul lor, o clarificare a sferei titularului dreptului de a recurge la remediul judiciar specific instituit de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Astfel, dacă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu face decât să se refere la categoria generală a debitorului, art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 se referă la o anumită categorie, specifică, de titulari ai acestui drept la acţiune, respectiv consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. Cu alte cuvinte, legiuitorul a specificat, în mod expres, o anumită categorie de titulari ai remediului judiciar specific instituit de art. 8 al Legii nr. 77/2016 - consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. În sfârşit, în scopul clarificării sferei titularului dreptului la introducerea acţiunii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, art. 8 alin. (5) teza întâi al acesteia dispune că acel consumator care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat poate formula această acţiune, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra sa.
    55. Rezultă că, în soluţionarea acţiunii în constatare instituite de art. 8 al Legii nr. 77/2016, deci inclusiv a celei formulate de către consumatorul care a fost supus executării silite a imobilului ipotecat, instanţa judecătorească va aplica, în mod obligatoriu, teoria impreviziunii, O asemenea concluzie este, de altfel, reţinută şi în paragraful 123 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, în care Curtea a subliniat că instanţa judecătorească poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii şi în faza executării silite. În urma procesului de aplicare a teoriei impreviziunii, inclusiv în faza executării silite, instanţa judecătorească, potrivit considerentelor de la paragraful 121 al deciziei antereferite, va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa. În acest context, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016.
    56. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    57. Cu privire la nerespectarea art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituţională a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi a unor întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză, nu sunt invocate anumite prevederi europene pretins a fi încălcate, ci se invocă, în mod generic, nerespectarea politicilor publice ale Uniunii Europene şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, pe de o parte, nu se formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, iar, pe de altă parte, Curtea reţine că impreviziunea este o instituţie esenţialmente de drept civil. Prin urmare, dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în prezenta cauză.
    58. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 18.250/245/2020 şi nr. 26.781/245/2020 ale Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3^1) şi ale art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2022.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează


                    Marian Enache
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Titirişcă


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016