Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 339 din 21 iunie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3), art. 10 alin. (2) şi (3), art. 11 alin. (4), art. 16 alin. (2) şi (6), art. 20 alin. (1), art. 36 alin. (4), art. 67 alin. (2), art. 96, art. 122 alin. (1), art. 128 alin. (3), art. 149 alin. (3) lit. g) şi art. 240 alin. (3) din Legea învăţământului superior, precum şi a legii, în ansamblul său

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 339 din 21 iunie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3), art. 10 alin. (2) şi (3), art. 11 alin. (4), art. 16 alin. (2) şi (6), art. 20 alin. (1), art. 36 alin. (4), art. 67 alin. (2), art. 96, art. 122 alin. (1), art. 128 alin. (3), art. 149 alin. (3) lit. g) şi art. 240 alin. (3) din Legea învăţământului superior, precum şi a legii, în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 588 din 29 iunie 2023

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina          │-                 │
│Bărbăţeanu         │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii învăţământului superior, obiecţie formulată de 52 de deputaţi.
    2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă de secretarul general al Camerei Deputaţilor în data de 23 mai 2023 şi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în aceeaşi zi cu nr. 3.583, formând obiectul Dosarului nr. 1.262A/2023.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate este prezentată, mai întâi, evoluţia elaborării proiectului Legii învăţământului superior, care a avut ca fundament declarat proiectul de ţară al Administraţiei Prezidenţiale intitulat „România Educată“, apoi este descris parcursul legislativ până la adoptarea legii supuse controlului de constituţionalitate, după care autorii obiecţiei formulează o serie de critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi de neconstituţionalitate intrinsecă.
    4. În ceea ce priveşte parcursul legislativ se arată, în esenţă, că la data de 3 aprilie 2023 proiectul de lege a fost transmis de Guvern către Camera Deputaţilor. Aflat în procedură de urgenţă, a fost votat la data de 10 mai 2023 de plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată. La aceeaşi dată, proiectul a fost transmis către Senat, în calitate de Cameră decizională, iar la data de 22 mai 2023 a fost votat de plenul Senatului.
    5. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă este vizată, pe de o parte, procedura parlamentară urmată, iar, pe de altă parte, pretinsa nerespectare a criteriilor de calitate a legii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii juridice.
    6. Referitor la procedura legislativă se susţine că proiectul de lege a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. n) raportate la cele ale la art. 75 alin. (1) şi (5) din Constituţie. Aceasta, deoarece procedura care a stat la baza adoptării proiectului de lege a fost viciată, nefiind respectată instituţia întoarcerii legii.
    7. În acest sens, autorii sesizării precizează că dispoziţiile art. 10 alin. (4), ale art. 15 alin. (1) şi (6), ale art. 19 şi ale art. 147 alin. (10) din proiectul Legii învăţământului superior nu au natura unei legi organice, nefiind incidente dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, motiv pentru care, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5), competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor, iar nu Senatului [n.n. - este vorba despre art. 11 alin. (4), art. 16 alin. (1) şi (6), art. 20 şi art. 148 alin. (10) din legea în forma trimisă spre promulgare. În cuprinsul prezentei decizii, referirea la articolele din Legea învăţământului superior va avea în vedere numerotarea acestora în forma adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, trimisă apoi Preşedintelui României spre promulgare].
    8. Sub acest aspect sunt amintite considerentele Comisiei de la Veneţia menţionate în Raportul Rule of law checklist (adoptat de Comisia de la Veneţia în cea de-a 106-a Sesiune Plenară, Veneţia, 11-12 martie 2016, p. 21), care statuează rolul fundamental al respectării procedurilor de adoptare a legilor ca o garanţie a respectării statului de drept şi a valorilor democratice, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, Decizia nr. 128 din 6 martie 2019), prin care s-a reţinut că dispoziţiile constituţionale care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, care stă la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    9. În motivarea neconstituţionalităţii procedurii de adoptare prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. n) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie se arată că, în domeniul rezervat legii organice - reprezentat de organizarea generală a învăţământului, orice iniţiativă legislativă sau proiect de lege se supune adoptării Senatului, în calitate de Cameră decizională. Cu toate acestea, nu toate normele juridice prevăzute în cadrul proiectului Legii învăţământului superior se subsumează categoriei de norme juridice care reglementează organizarea generală a învăţământului. Astfel, prin raportare la complexitatea raporturilor juridice care pot lua naştere în sfera domeniului învăţământului, nu toate normele juridice cuprinse în acte normative care au ca obiect reglementarea învăţământului se pot circumscrie sferei organizării generale a învăţământului. Cu alte cuvinte, ar fi eronat să se stabilească o identitate între sfera reglementărilor care vizează sistemul de învăţământ superior, în ansamblu, şi totalitatea normelor juridice care se subsumează conceptului constituţional reprezentat de organizarea generală a învăţământului.
    10. În lipsa existenţei unui criteriu obiectiv şi clar privind normele juridice care intră sub incidenţa conceptului constituţional de organizare generală a învăţământului, se impune identificarea acelor elemente care statuează dacă o normă juridică, prin conţinutul său, are caracter organic şi se supune adoptării de către Senat, în calitate de Cameră decizională, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. n) raportat la art. 75 din Constituţie. Este menţionată în acest sens şi jurisprudenţa prin care Curtea Constituţională a precizat că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice (Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008).
    11. Se arată că, în ipoteza în care proiectul Legii învăţământului superior cuprinde şi norme juridice de natura legii ordinare, precum şi norme juridice de natura legii organice, dar care, sub aspect procedural, nu sunt de competenţa decizională a Senatului, rezultă că pentru aceste categorii de norme juridice competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor, fiind astfel incident art. 75 alin. (5) raportat la alin. (1) şi (4) din Constituţie.
    12. Or, dispoziţiile art. 11 alin. (4), ale art. 16 alin. (1) şi (6), ale art. 20 şi ale art. 148 alin. (10) din Legea învăţământului superior nu au natura unei legi organice, nefiind incidente dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, motiv pentru care, prin raportare la art. 75 alin. (1), (4) şi (5), competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor, iar nu Senatului. Se susţine, în consecinţă, că procedura care a stat la baza adoptării proiectului de lege a fost viciată, nefiind respectată instituţia întoarcerii legii.
    13. Astfel, dispoziţiile amintite din Legea învăţământului superior au fost modificate substanţial de către Senat, în cadrul dezbaterilor Comisiei pentru învăţământ a Senatului din perioada 16-20 mai 2023, motiv pentru care exista obligaţia constituţională ca, în temeiul art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, întregul proiect de lege să se reîntoarcă la Camera Deputaţilor, Cameră decizională exclusiv în privinţa textelor de lege enumerate. Învederează, în acest sens, şi considerentele Deciziei nr. 235 din 2 iunie 2020, potrivit cărora nu este posibil ca o prevedere să fie introdusă, în etapa adoptării în Camera decizională, exclusiv de către aceasta, dacă, strict în privinţa ei, această Cameră nu are competenţa de legiferare decizională definitivă atribuită expres de art. 75 alin. (1) din Constituţie, deoarece ar însemna ca acea normă legală să fie rezultatul adoptării de către o singură Cameră parlamentară, ceea ce contravine principiului bicameralismului. Mai mult, se arată că, prin aceeaşi decizie, pronunţată într-o speţă similară, s-a statuat că procedura de adoptare a legii ar fi fost conformă dispoziţiilor constituţionale numai în măsura în care Senatul nu ar mai fi adus modificări sau completări normelor care ar fi trebuit adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Or, Senatul a adoptat o serie de amendamente care modifică aceste norme.
    14. Ca atare, proiectul Legii învăţământului superior a fost adoptat cu nerespectarea art. 75 alin. (1), (4) şi (5) raportat la art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, având în vedere că, pentru unele dispoziţii modificate de Senat, proiectul nu s-a reîntors la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională în aceste materii.
    15. Se susţine, în acest sens, că este vorba despre dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea învăţământului superior, astfel cum au fost modificate la Senat, care instituie o derogare de la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a permite instituţiilor de învăţământ superior să schimbe destinaţia fondurilor publice alocate prin finanţarea de bază. Cu alte cuvinte, prin această derogare se prevede posibilitatea instituţiilor de învăţământ de a reporta excedentele bugetare ale finanţării de bază alocate de la bugetul de stat în scopul acordării de facilităţi de transport pentru studenţi, subvenţii pentru cămine şi cantine, efectuarea de investiţii etc. Or, din interpretarea art. 73 alin. (3) din Constituţie rezultă că materia finanţelor publice nu este subsumată domeniilor rezervate legii organice. Mai mult decât atât, conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, Camera decizională într-o astfel de materie era reprezentată de Camera Deputaţilor. Ca atare, neîntoarcerea proiectului de lege la Camera Deputaţilor, ca urmare a modificărilor admise cu privire la art. 11 alin. (4) din lege, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 74 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie.
    16. În aceeaşi ordine de idei, instituţia constituţională a întoarcerii legii nu a fost aplicată nici în cazul prevederilor art. 16 alin. (1) şi (6) din legea criticată, cu privire la care Senatul, prin Comisia pentru învăţământ, a adus, de asemenea, o serie de modificări substanţiale, permiţând instituţiilor de învăţământ superior să înfiinţeze, să organizeze şi să finanţeze asociaţii, fundaţii, societăţi întemeiate pe Legea societăţilor nr. 31/1990, spitale universitare, farmacii, unităţi medicale stomatologice.
    17. Or, aceste prevederi nu pot fi subsumate domeniului organic al organizării generale a învăţământului prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, fiind mai degrabă norme juridice care vizează exclusiv modalitatea prin care instituţiile de învăţământ superior pot realiza activităţi conexe actului educaţional prin intermediul unor noi persoane juridice de drept privat cu sau fără scop lucrativ. Însăşi această extindere excesivă a sferei de activitate a instituţiilor de învăţământ superior reprezintă o dovadă a faptului că prevederile art. 16 alin. (1) şi (6) din lege nu pot fi circumscrise art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, neputând fi vorba despre o reglementare a organizării generale a învăţământului. Ca atare, şi cu privire la acest articol, modificările aduse de Comisia pentru învăţământ a Senatului determinau incidenţa prevederilor art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, nerespectarea instituţiei întoarcerii legii atrăgând declararea ca neconstituţional a întregului proiect de lege.
    18. Se susţine că aceleaşi vicii de neconstituţionalitate rezultă şi din modul în care Senatul a înţeles să modifice prevederile art. 20 alin. (1) şi (3) din lege, care încalcă inclusiv prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, având în vedere faptul că noţiunile de „componente organizatorice“ şi „componente funcţionale“ ale instituţiilor de învăţământ superior nu sunt definite, astfel că s-ar desprinde ideea că instituţiile de învăţământ superior pot înfiinţa o serie de noi entităţi juridice, parte dintre acestea având un pronunţat caracter lucrativ, destinate în mod cert întreprinderii unei activităţi economice. Mai mult, deşi alin. (3) al art. 20 din lege prevede că activitatea acestor entităţi contribuie la îndeplinirea „obiectivelor strategice ale instituţiei de învăţământ superior“, este evident că prevederile art. 20 alin. (1) nu pot fi subsumate domeniului rezervat legii organice reprezentat de art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie.
    19. Ca atare, şi de această dată, modificările adoptate de Senat cu privire la forma dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din lege implicau reîntoarcerea la Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional, având în vedere dispoziţiile art. 75 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie.
    20. În ceea ce priveşte art. 148 alin. (10) din lege, care permite senatului universitar să hotărască asupra modalităţii de gestionare a sumelor de bani sau a bunurilor primite de instituţiile de învăţământ superior în baza unui legat cu sarcină sau a unei donaţii cu sarcină, se susţine că nici acesta nu se poate subsuma organizării generale a învăţământului, întrucât, prin obiectul său de reglementare, prevederile alin. (10) dispun în domeniul regimului juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie.
    21. Autorii sesizării apreciază, totodată, că acest text prezintă grave erori de conţinut, care reflectă o vădită neînţelegere a instituţiilor juridice reprezentate de contractul de donaţie cu sarcină şi de legatul cu sarcină, acestea subsumându-se liberalităţilor a căror instituire determină un transfer de proprietate inter vivos sau mortis causa. Dincolo de aceste aspecte, în materia legatului cu sarcină şi donaţiei cu sarcină sunt incidente art. 1027 şi următoarele şi art. 1054 şi următoarele din Codul civil. Se arată că teza finală din textul menţionat din proiectul de lege - „utilizate în acord cu misiunea instituţiei de învăţământ superior“ - contravine reglementării din dreptul comun, fiind de natură să conducă la numeroase situaţii litigioase, în contextul în care îndeplinirea sarcinii, ulterior momentului acceptării donaţiei, respectiv a legatului, ar fi condiţionată de respectarea misiunii instituţiei de învăţământ superior gratificate.
    22. Ca atare, într-o astfel de situaţie, cu vădita nerespectare a instituţiilor juridice privind donaţiile şi legatele cu sarcină, Senatul, prin Comisia pentru învăţământ, a adus modificări art. 148 alin. (10), modificări care se subsumează în mod evident domeniului rezervat legii organice edictat de art. 73 alin. (3) lit. M) din Constituţie. Cu toate acestea, din analiza art. 75 alin. (1) din Constituţie se desprinde concluzia că, în domeniul general al regimului juridic al proprietăţii şi al moştenirii, Camera Deputaţilor este forul decizional, motiv pentru care se impunea reîntoarcerea proiectului de lege către Camera Deputaţilor, în virtutea art. 75 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală.
    23. Se susţine că, în aceste condiţii, adoptarea proiectului Legii învăţământului superior de către Senat, în calitate de Cameră decizională, fără a fi retransmis către Camera Deputaţilor, în acord cu prevederile art. 75 alin. (5) din Constituţie, în ceea ce priveşte prevederile art. 11 alin. (4), ale art. 16 alin. (1) şi (6), ale art. 20 şi ale art. 148 alin. (10), încalcă prevederile constituţionale, cu consecinţa declarării neconstituţionale a Legii învăţământului superior in integrum.
    24. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la calitatea legii, autorii obiecţiei consideră că, prin conţinutul său normativ, legea adoptată aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, cu referire la principiul securităţii juridice, previzibilităţii şi clarităţii normelor, astfel cum a fost dezvoltat într-o bogată jurisprudenţă constituţională, exemplificând cu cele reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 473 din 21 noiembrie 2013, nr. 405 din 15 iunie 2016, nr. 139 din 13 martie 2019, nr. 681 din 21 octombrie 2021 şi nr. 26 din 17 ianuarie 2012.
    25. Astfel, se susţine că normele juridice redactate sunt profund viciate, date fiind instituirea paralelismelor legislative, vădita incoerenţă a terminologiei uzitate, precum şi lipsa unui stil normativ care să caracterizeze în ansamblu proiectul de lege. Se precizează în acest sens că elocvent este avizul consultativ al Consiliului Legislativ prin care s-au semnalat unele încălcări repetate ale normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi anume: articole cu un număr foarte mare de alineate, care reglementează mai multe ipoteze juridice distincte, precum şi alineate cu mai mult de două teze; existenţa unor paralelisme în cuprinsul proiectului de lege; lipsa de rigoare în ceea ce priveşte utilizarea acronimelor. S-a semnalat, totodată, existenţa unor inadvertenţe de redactare şi de ordin gramatical, după cum urmează: dezacorduri între diferite părţi de propoziţie; inserarea virgulei între subiect şi predicat; utilizarea improprie a virgulei şi/sau a conjuncţiilor de coordonare în enumerări sau situaţii în care enumerările în text nu se finalizează prin folosirea conjuncţiilor de coordonare („şi“, „sau“) ori a locuţiunii conjuncţionale „precum şi“; scrierea unor cuvinte cu iniţială mare, deşi contextul nu impune acest aspect, dar şi invers, unii termeni fiind redactaţi cu iniţială mică, deşi ar fi trebuit să fie redaţi cu iniţială mare. Având în vedere aceste aspecte, Consiliul Legislativ a apreciat că este necesară revederea în ansamblu a proiectului, din perspectiva remedierii inadvertenţelor menţionate.
    26. Or, nu numai că aceste vicii nu au fost înlăturate prin amendamente apte să pună în acord normele juridice prezente cu observaţiile Consiliului Legislativ, dar prin modificările şi completările aduse proiectului de lege pe parcursul procedurii legislative au fost generate o serie de noi inadvertenţe legislative, Parlamentul, în ansamblul său, nerespectându-şi misiunea de a asigura claritatea, previzibilitatea şi precizia normei, condiţii care sunt prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    27. Astfel, arată că legea criticată utilizează o serie de noţiuni diferite pentru a defini acelaşi concept, creând astfel o incertitudine în ceea ce priveşte corecta interpretare şi aplicare a legii. Cu titlu exemplificativ, arată că art. 7 alin. (3) din lege prevede că instituţiile de învăţământ superior sunt organizaţii furnizoare de educaţie, care desfăşoară activităţi de învăţământ, pe bază de programe de studii autorizate şi, după caz, acreditate, în condiţiile legii. În acelaşi timp, art. 122 alin. (1) foloseşte sintagma „instituţie de învăţământ superior acreditată sau organizaţie furnizoare de educaţie autorizată să funcţioneze provizoriu“. Mai mult, în cadrul art. 36 alin. (4) este utilizată expresia „instituţii de învăţământ superior autorizate să funcţioneze provizoriu“.
    28. Ca atare, legea supusă controlului nu utilizează o terminologie unitară aptă să distingă între noţiunea de instituţie de învăţământ superior autorizată să funcţioneze provizoriu, respectiv organizaţie furnizoare de educaţie autorizată să funcţioneze provizoriu. Autorii obiecţiei arată că presupun că, similar aceleiaşi critici formulate pe marginea proiectului de lege a învăţământului preuniversitar, legiuitorul nu face o corectă distincţie între entitatea cu personalitate juridică ce poate înfiinţa o instituţie de învăţământ superior şi însăşi instituţia de învăţământ superior, persoană juridică distinctă. Astfel, prin modalitatea de redactare a textului de lege se instituie o insecuritate juridică în ceea ce priveşte modalitatea de înfiinţare a instituţiilor de învăţământ superior.
    29. În ceea ce priveşte normele juridice de natură fiscală cuprinse în proiectul Legii învăţământului superior, semnalează că prin intermediul acestora se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în contextul instituirii unor paralelisme legislative menite să nesocotească imperativele securităţii juridice a circuitului civil.
    30. Astfel, referitor la art. 96 alin. (1), ce oferă operatorilor economici care încheie contract de parteneriat cu instituţiile de învăţământ superior pentru organizarea şi desfăşurarea formei de învăţământ superior dual anumite facilităţi la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale sau bugetelor locale, potrivit prevederilor legale, se susţine că se instituie un veritabil paralelism legislativ, în contextul în care o atare facilitate fiscală este prevăzută deja la art. 25 alin. (9) din codul fiscal adoptat prin Legea nr. 227/2015, care prevede că „Sunt cheltuieli deductibile pentru determinarea rezultatului fiscal cheltuielile efectuate pentru organizarea şi desfăşurarea învăţământului profesional şi tehnic, învăţământului dual preuniversitar şi universitar, potrivit reglementărilor legale din domeniul educaţiei naţionale“.
    31. Ca atare, deductibilitatea cheltuielilor efectuate de operatorii economici parteneri ai instituţiilor de învăţământ superior dual este deja prevăzută expres în cuprinsul Codului fiscal, motiv pentru care textul de la art. 96 alin. (1) din Legea învăţământului superior este neconstituţional raportat la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    32. Totodată, în ceea ce priveşte art. 96 alin. (2) din legea criticată, care prevede că personalul desemnat de operatorul economic pentru îndrumarea directă a învăţării prin muncă beneficiază de scutire a plăţii impozitului pe venitul din salarii, arată că acesta este neconstituţional în contextul reglementării distincte a unei scutiri de la plata impozitului pe venit fără a se ţine cont de faptul că o astfel de normă juridică ar fi trebuit integrată în prevederile art. 60 din Codul fiscal, care reglementează într-o manieră unitară condiţiile în care se poate acorda o atare facilitate fiscală.
    33. Referitor la dispoziţiile art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea învăţământului superior, potrivit cărora persoanele fizice care desfăşoară activităţi de tutoriat, angajate la operatori economici implicaţi în programe de învăţământ superior dual, precum şi studenţii angajaţi de operatorii economici în baza prevederilor alin. (2) beneficiază de prevederile art. 60 pct. 2 din Legea nr. 227/2015, arată că, în pofida unei încercări de a institui o normă de trimitere la Codul fiscal, acestea reglementează neconstituţional posibilitatea anumitor categorii de persoane de a beneficia de scutirea de la plata impozitului pe venit. Astfel, art. 60 din Codul fiscal reglementează categoriile de contribuabili, precum şi condiţiile în care se poate acorda o astfel de facilitate fiscală. Ca atare, autorii sesizării susţin că alin. (3) şi (4) ale art. 96 din lege sunt inaplicabile, determinând o insecuritate juridică, în contextul în care trimiterea la art. 60 pct. 2 din Codul fiscal este lipsită de orice logică juridică.
    34. În ceea ce priveşte art. 96 alin. (5) din legea criticată, potrivit căruia condiţiile specifice pentru beneficiarii menţionaţi sunt stabilite prin ordin comun al ministrului educaţiei, ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului finanţelor, se susţine că intră într-o vădită contradicţie cu art. 5 alin. (5) din Codul fiscal, care prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, instituţiile publice din subordinea Guvernului, altele decât Ministerul Finanţelor Publice, nu pot elabora şi emite norme care să aibă legătură cu prevederile prezentului cod, cu excepţia celor prevăzute în prezentul cod“.
    35. Astfel, un eventual ordin comun adoptat inclusiv de ministrul educaţiei şi ministrul muncii şi solidarităţii sociale ar fi lovit de nulitate absolută în contextul în care ar emana de la două autorităţi publice centrale care nu au competenţa legală de a emite dispoziţii care să aibă legătură cu prevederile Codului fiscal.
    36. Se susţine că aceleaşi critici de neconstituţionalitate se răsfrâng inclusiv asupra prevederilor art. 67 alin. (2) din lege, care prevăd că pe toată durata activităţii studentul-doctorand beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi specialitate, precum şi de asistenţă medicală şi stomatologică gratuită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi de contractul-cadru, fără plata contribuţiilor sociale obligatorii reglementate. Lipsa unei reglementări unitare a acestor măsuri de natură fiscală, în cuprinsul Codului fiscal, reprezintă vădite încălcări ale principiului securităţii juridice.
    37. Totodată, în ceea ce priveşte corelarea între dispoziţiile legii criticate, autorii obiecţiei atrag atenţia asupra art. 10 alin. (2), care stipulează că iniţiativa înfiinţării instituţiei de învăţământ superior de stat aparţine Guvernului. Cu toate acestea, art. 10 alin. (4) prevede că „Instituţiile de învăţământ de stat şi particulare se reorganizează/desfiinţează cu respectarea principiului simetriei actului de înfiinţare‚ respectiv prin lege sau hotărâre a Guvernului‚ după caz“. Totodată, art. 240 alin. (3) din legea analizată prevede că acreditarea şi înfiinţarea instituţiilor de învăţământ superior se fac prin lege, promovată de Guvern, la iniţiativa Ministerului Educaţiei, pe baza propunerii Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. Se susţine că se poate observa o lipsă de claritate în ceea ce priveşte procedura înfiinţării, reorganizării, respectiv a desfiinţării instituţiilor de învăţământ superior. Mai mult, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul simetriei nu se aplică în dreptul public, menţionând, în acest sens, Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007. Ca atare, apreciază că această prevedere contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale încalcă principiul securităţii juridice, previzibilităţii şi clarităţii normelor.
    38. Se critică şi prevederile art. 20 alin. (1) din lege, care enumeră componentele organizatorice pe care le poate avea orice instituţie de învăţământ superior pentru îndeplinirea obiectivelor ce decurg din misiunea asumată, susţinându-se existenţa unei vădite încălcări a securităţii juridice, date fiind neclaritatea şi ambiguitatea ce caracterizează maniera redacţională. În acest sens, autorii sesizării apreciază că, în lipsa unei definiţii a componentelor organizatorice, prin modalitatea de redactare a textului de lege se instituie o insecuritate juridică în ceea ce priveşte reglementarea componentelor organizatorice cuprinse de instituţiile de învăţământ superior.
    39. Astfel, neconstituţionalitatea legii derivă din faptul că se realizează o confuzie cu privire la componentele organizatorice prevăzute. Or, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, instanţa constituţională a reţinut că accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019). Se arată că este necesară includerea unor elemente definite prin lege pentru evitarea arbitrarului, obiectivul fiind tocmai să se asigure faptul că sunt adoptate măsurile necesare care nu generează instabilitate suplimentară.
    40. Pentru toate aceste motive de natură extrinsecă se solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Legii învăţământului superior, în ansamblul său.
    41. Punctual, în ceea ce priveşte justificarea motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că Legea învăţământului superior încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 32 alin. (1), (5) şi (6) şi ale art. 136 alin. (1), (2), (4) şi (5) din Constituţie.
    42. Astfel, cu referire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, se critică art. 128 alin. (3) din lege, care prevede că studenţii înmatriculaţi la forma de învăţământ cu frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior acreditate beneficiază de tarif redus cu 90% pe anumite categorii şi mijloace de transport, până la împlinirea vârstei de 30 de ani. Se invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 şi Decizia nr. 117 din 14 martie 2018), astfel că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014). În opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, soluţia normativă cuprinsă în textul criticat generează un tratament diferenţiat fără să existe vreo motivare obiectivă şi raţională care să îl justifice. Limitarea vârstei în mod discreţionar şi discriminatoriu la 30 de ani, în lipsa unor aspecte obiective, este de natură să creeze un tratament diferenţiat între studenţi, care ar trebui să se bucure de aceleaşi drepturi derivate din calitatea de student şi din dreptul de a beneficia de învăţământ de stat gratuit.
    43. Se susţine că, pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate rezultată din aplicarea unui tratament juridic distinct între cele două categorii, se impune ca legiuitorul să renunţe la soluţia normativă care constituie obiectul prezentei sesizări, întrucât aceasta instituie un privilegiu, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, potrivit căreia „privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 387 din 6 iunie 2017).
    44. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 32 - Dreptul la învăţătură din Constituţie se arată că, dată fiind importanţa deosebită a acestuia, ca fundament al dezvoltării socioculturale a cetăţenilor, reglementarea in extenso a exerciţiului acestui drept reprezintă un domeniu rezervat legii organice. Astfel, proiectul Legii învăţământului superior reprezintă viziunea legiuitorului care ar trebui să stea la baza asigurării efective a dreptului cetăţenilor la învăţătură. Totodată, conform expunerii de motive, „Prezenta lege reglementează sistemul de educaţie superior, asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului la învăţătură pentru studenţi/cursanţi şi statutul personalului didactic de predare, didactic auxiliar şi de conducere din întregul sistem de învăţământ superior de stat şi particular, personalului didactic care îndeplineşte funcţii de îndrumare şi control, precum şi celorlalte categorii de personal didactic, nominalizate în lege“. Cu toate acestea, în ciuda instituirii unei garanţii legale în ceea ce priveşte accesul la învăţământul superior al tuturor beneficiarilor primari, dreptul la învăţătură gratuit rămâne un drept iluzoriu, caracterul său efectiv lipsind cu desăvârşire în ceea ce priveşte atât capacitatea sistemului de educaţie instituţionalizat de a asigura accesul tuturor studenţilor la educaţie în egală măsură, cât şi în ceea ce priveşte investiţia în infrastructura şcolară. Mai mult, dacă accesul la sistemul de învăţământ superior reprezintă condiţia necesară în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la învăţătură, calitatea dreptului la învăţătură reprezintă premisa atingerii dezideratului definit de art. 220 alin. (2) din lege: „Misiunea activităţilor de asigurare şi evaluare a calităţii educaţiei este de a contribui la consolidarea încrederii societăţii în învăţământul superior românesc, parte a învăţământului superior european, facilitând astfel recunoaşterea studiilor efectuate şi calificărilor acordate de instituţiile de învăţământ superior, precum şi mobilitatea studenţilor şi absolvenţilor, atât în interiorul, cât şi dincolo de graniţele naţionale.“
    45. Or, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din lege au ca obiect de reglementare instituirea unei derogări de la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a permite instituţiilor de învăţământ superior să schimbe destinaţia fondurilor publice alocate prin finanţarea de bază. Cu alte cuvinte, această derogare prevede posibilitatea instituţiilor de învăţământ de a reporta excedentele bugetare ale finanţării de bază alocate de la bugetul de stat în scopul acordării de facilităţi de transport pentru studenţi, subvenţii pentru cămine şi cantine, efectuarea de investiţii etc.
    46. Autorii obiecţiei susţin că se creează astfel premisele ca o instituţie de învăţământ superior să deturneze scopul pentru care au fost alocate aceste fonduri deoarece va putea lua decizii în baza autonomiei universitare astfel încât să facă economii considerabile pentru a da o nouă destinaţie fondurilor publice alocate prin finanţarea de bază. Această nouă destinaţie nu doar că nu oferă şanse egale studenţilor prin aceea că, în mod discreţionar, instituţia de învăţământ superior stabileşte un termen de decădere pentru un drept câştigat (de exemplu, momentul până la care se poate ridica bursa la care studentul are dreptul), dar încalcă inclusiv dreptul la învăţătură, limitând în timp în mod nerezonabil anumite drepturi ce li se cuvin şi care derivă din dreptul de a beneficia de învăţământ de stat gratuit, garantat de Constituţie, şi neoferindu-le ocazia studenţilor de a se bucura de acestea. Aşadar, există posibilitatea ca în scopul angajării cheltuielilor în vederea realizării anumitor investiţii, instituţiile de învăţământ superior să aibă tot interesul în a realiza economii cât mai mari cu privire la modul de gestionare a finanţării de bază, deci inclusiv prin diminuarea cheltuielilor publice, prejudiciind astfel indirect interesul legitim al studenţilor.
    47. În consecinţă, se apreciază că dispoziţiile art. 11 alin. (4) din legea criticată încalcă prevederile art. 32 din Constituţie, având în vedere lipsa unor garanţii legale în ceea ce priveşte accesul tuturor beneficiarilor primari la un învăţământ de calitate.
    48. În ceea ce priveşte problematica transportului studenţilor, se arată că dispoziţiile art. 128 alin. (3) sunt neclare prin raportare la tipurile de transport, existând riscul încălcării dreptului la învăţătură. Astfel, se menţionează transportul local în comun şi transportul intern auto. Or, sintagma „transport intern auto“ nu are corespondent în legislaţie.
    49. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, transportul judeţean reprezintă „transportul rutier care se efectuează între două localităţi situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, fără a depăşi teritoriul judeţului respectiv“, iar transportul local reprezintă „transport rutier local de persoane - transportul rutier public de persoane prin servicii regulate efectuat în interiorul unei localităţi, precum şi în limitele unei asociaţii de dezvoltare intercomunitare;“. De asemenea, transportul interjudeţean este definit ca „transportul rutier care se efectuează între capul de traseu de plecare şi capul de traseu de destinaţie, situate pe teritoriul a două judeţe diferite, cu sau fără tranzitarea unuia sau a mai multor judeţe; în sensul prezentei ordonanţe, transportul rutier dintre municipiul Bucureşti şi alte judeţe este considerat transport rutier interjudeţean, cu excepţia transportului dintre municipiul Bucureşti şi localităţile judeţului Ilfov, care este considerat transport local“.
    50. Astfel, nu se poate decela dacă studenţii au dreptul la tarif redus la transportul judeţean şi cel interjudeţean, care ar putea fi reunite sub sintagma „transport rutier naţional“, definit ca fiind „transportul rutier care se efectuează între două localităţi situate pe teritoriul României, fără a depăşi teritoriul statului;“.
    51. În acelaşi timp, nu se pot stabili drepturile şi obligaţiile referitoare la acordarea de gratuitate la transport, deoarece nu se stabileşte în mod concret şi cum se acordă această gratuitate. Deşi art. 128 alin. (3) din lege menţionează că ar fi vorba de un tarif redus, aplicarea unor reduceri de tarif nu se poate face decât la serviciile publice de transport, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului. De asemenea, nu este stabilită sursa de finanţare pentru transportul rutier, fiind stabilită doar sursa de finanţare pentru transportul feroviar, la alin. (4).
    52. Ca atare, există toate premisele ca insecuritatea juridică ce caracterizează reglementarea transportului studenţilor să determine o vădită încălcare a dreptului la învăţătură prevăzut la art. 32 din Constituţie.
    53. Se mai susţine că se încalcă şi dispoziţiile art. 136 - Proprietatea din Constituţie prin art. 16 alin. (2) din legea criticată, care prevede că instituţia de învăţământ superior poate înfiinţa unităţi de cercetare sau de creaţie artistică‚ distincte sub raportul bugetului de venituri şi cheltuieli‚ care au autonomie şi statute proprii‚ aprobate de senatul universitar, citându-se şi alin. (6) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, la constituirea societăţilor comerciale, a fundaţiilor sau a asociaţiilor, instituţia de învăţământ superior de stat poate contribui exclusiv cu bani, brevete de invenţie şi alte drepturi de proprietate intelectuală.
    54. În acest sens se susţine, în ceea ce priveşte înfiinţarea unor entităţi de către instituţia de învăţământ superior pentru o perioadă nedeterminată, că o astfel de reglementare este neclară, încălcând principiul securităţii juridice, cu riscul de a afecta inclusiv regimul proprietăţii publice şi private. În acest context se creează premisele ca o instituţie de învăţământ superior de stat nu doar să aibă posibilitatea de a înfiinţa o societate în baza Legii societăţilor nr. 31/1990, ci inclusiv să finanţeze aceste noi societăţi cu fonduri publice, având în vedere art. 16 alin. (6) din Legea învăţământului superior, aflându-ne astfel în situaţia unui ajutor de stat.
    55. Totodată, prin raportare la dispoziţiile aceluiaşi art. 16 alin. (6) din lege, se prevede că instituţia de învăţământ superior de stat, în calitate de autoritate publică, care poate fi titulara exclusiv a unui drept de proprietate privată, supus regimului dreptului comun, sau a altor drepturi reale principale constituite de către stat sau unitatea administrativ-teritorială în favoarea acesteia, nu poate „acorda“ „folosinţa“ sau „administrarea“, din moment ce regimul juridic al proprietăţii private prevede că drepturile reale principale ce pot fi constituite sunt reprezentate de superficie, uzufruct, uz, abitaţie şi servitute, conform art. 551 din Codul civil. Astfel, legiuitorul face o confuzie între dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, supuse dreptului comun, şi modurile de punere în valoare a dreptului de proprietate publică sau privată aparţinând domeniului public, respectiv statului sau unităţii administrativ-teritoriale.
    56. În ceea ce priveşte posibilitatea de finanţare de către instituţia de învăţământ superior a activităţii economice a unor societăţi constituite în baza Legii nr. 31/1990, se susţine că se instituie un veritabil ajutor de stat, în accepţiunea art. 107 şi art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Într-o atare situaţie, tot instituţia de învăţământ superior ar fi cea care ar fi obligată să suporte din propriul patrimoniu eventualele despăgubiri pe care le-ar implica constatarea existenţei ajutorului de stat de către autorităţile naţionale şi europene competente.
    57. În lumina celor expuse mai sus, apreciază că dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (6) din Legea învăţământului superior încalcă prevederile art. 136 şi 148 din Constituţie.
    58. Prin raportare la principiul prevalenţei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, în virtutea obligaţiilor asumate inclusiv prin art. 148 din Constituţie, se mai critică şi prevederile art. 149 alin. (3) lit. g) din lege, conform cărora „Sumele alocate de la bugetul Ministerului Educaţiei, pe bază de contract, conform metodologiilor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, la propunerea CNFIS, după caz, cuprind: (...) g) subvenţii pentru transportul local în comun al studenţilor“.
    59. Se susţine că dispoziţiile art. 149 alin. (3) lit. g) sunt în contradicţie flagrantă şi cu cele ale art. 128 alin. (3) din aceeaşi lege. Astfel, în timp ce la art. 128 se stabileşte că studenţii au dreptul la tarif redus, adică vor achiziţiona un bilet sau un abonament, după caz, mai ieftin, art. 149 sugerează că studenţii vor achiziţiona un bilet sau un abonament, după caz, cu preţ întreg, dar doar la transportul local, pe care îl vor deconta la unitatea de învăţământ superior.
    60. Aceste dispoziţii sunt în contradicţie chiar cu legislaţia specială a transportului local, care stabileşte bugetele din care se asigură acoperirea financiară a costului călătoriilor efectuate de persoanele care beneficiază, potrivit legii, de gratuitate sau reduceri la legitimaţiile de călătorie individuale (a se vedea art. 42 din Legea serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007). Or, întrucât art. 149 alin. (3) lit. g) din Legea învăţământului superior nu stabileşte vreo derogare de la art. 42 din Legea nr. 92/2007, autorităţile locale şi judeţene sunt obligate să pună în aplicare dispoziţiile acestui din urmă text de lege, având în vedere că acestea sunt emise în considerarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007.
    61. Se arată că această contradicţie legislativă cu dispoziţiile legii speciale care reglementează transportul de persoane în regim de serviciu public conduce la o blocare a aplicării legii deoarece operatorii de transport sunt puşi în situaţia în care nu este clar cărei autorităţi publice trebuie să le emită factura pentru diferenţele de tarif. De asemenea, necorelarea, respectiv contradictorialitatea cu privire la calitatea de beneficiar conduce la blocarea acordării reducerii de tarif studenţilor, întrucât operatorii de transport nu vor putea stabili cine finanţează transportul studenţilor. Aceasta, deoarece din formularea prevăzută la lit. g) a alin. (3) al art. 149 nu se poate stabili care sunt drepturile studenţilor şi care sunt obligaţiile altor autorităţi publice, respectiv operatori de transport, cu privire la aceşti studenţi.
    62. Din perspectiva încălcării art. 148 din Constituţie, având în vedere contradicţiile de la un alineat la altul, precum şi vădita necorelare cu Legea nr. 92/2007, care asigură implementarea Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007, se susţine că dispoziţiile art. 149 alin. (3) lit. g) din legea criticată pun în dificultate respectarea obligaţiilor ce rezultă din aderarea la Uniunea Europeană şi respectarea dreptului Uniunii Europene şi, implicit, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    63. Totodată, se susţine că dispoziţiile art. 149 alin. (3) lit. g) din lege se află în contradicţie flagrantă cu Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza nr. C-614/20 Lux Express Estonia, potrivit căreia „Articolul 3 alineatul (2) şi articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1.370/2007, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2016/2.338, trebuie interpretate în sensul că: autorităţile competente sunt obligate să acorde întreprinderilor care asigură pe teritoriul statului membru în cauză un serviciu public de transport rutier şi feroviar o compensaţie pentru efectul financiar net, pozitiv sau negativ, exercitat asupra costurilor ocazionate şi asupra veniturilor generate de respectarea unei obligaţii pentru aceste întreprinderi, stabilită printr-o normă generală, de a transporta gratuit anumite categorii de călători, în special copiii de vârstă preşcolară şi anumite categorii de persoane cu handicap“. Ca atare, finanţarea transportului judeţean nu poate fi asigurată decât de către autoritatea competentă. Potrivit Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007, la care face referire chiar art. 128 alin. (27) din legea criticată, prin „autoritate competentă“ se înţelege orice autoritate publică sau grup de autorităţi publice dintr-unul sau mai multe state membre, care are competenţa de a interveni în transportul public de călători într-o zonă geografică dată, sau orice organism învestit cu o astfel de autoritate. Se susţine că este evident că doar autoritatea competentă poate să asigure compensaţia deoarece doar aceasta poate să calculeze efortul financiar net, la care, de altfel, se face referire la art. 128 alin. (27) din lege.
    64. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene se aplică cu prioritate faţă de legislaţia naţională contrară. Problema de neconstituţionalitate derivă din faptul că, prin încălcarea flagrantă a unei hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se creează atât o insecuritate juridică, aceasta afectând dreptul studenţilor la învăţătură şi protecţia copiilor şi tinerilor prevăzută de art. 49 din Constituţie, cât şi posibilitatea declanşării unei proceduri de infringement.
    65. Pentru aceste motive, apreciază că dispoziţiile menţionate din Legea învăţământului superior încalcă prevederile art. 148 din Constituţie.
    66. În concluzie, autorii obiecţiei învederează Curţii că motivele extrinseci de neconstituţionalitate demonstrează o vădită nerespectare a procedurilor legislative consacrate de Constituţie, iar motivele intrinseci de neconstituţionalitate evidenţiază faptul că însuşi obiectul de reglementare al legii criticate a fost deturnat de la misiunea sa, aceea de a reglementa raporturile juridice din sfera învăţământului în virtutea respectării principiului egalităţii, dreptului fundamental la învăţătură, dreptului la viaţă intimă privată şi în virtutea respectării acelor exigenţe constituţionale apte să asigure protejarea şi sprijinirea dezvoltării comunităţilor şcolare. Deziderate precum asigurarea accesului beneficiarilor primari la o educaţie gratuită, incluzivă, de calitate, menită să le confere competenţele-cheie, revalorizarea carierei didactice, reformarea arhitecturii instituţionale în sensul repoziţionării şcolii româneşti în centrul comunităţilor locale, într-un context ferit de imixtiuni politice, au fost deturnate de legiuitor prin adoptarea unei legi vădit neconstituţionale, care denotă lipsa unei viziuni în acord cu valorile Legii fundamentale.
    67. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
    68. Guvernul a transmis punctul său de vedere, solicitând respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
    69. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, apreciază, în esenţă, că atât forma actului normativ adoptat de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, cât şi cea adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, menţin acelaşi obiect şi acelaşi scop al actului normativ în cauză, care, conform art. 1 din proiect, vizează: „cadrul legal pentru exercitarea dreptului fundamental la învăţătură în învăţământul superior, sub autoritatea statului român, şi reglementează: procesul de educaţie, cercetare şi formare continuă, structura, organizarea şi funcţionarea învăţământului superior, statutul personalului din învăţământul superior şi cadrul legal de asigurare a calităţii educaţiei.“ În consecinţă, având în vedere jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului.
    70. În acelaşi sens, precizează că, din analiza documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ a proiectului Legii învăţământului superior depus de Guvern, a formei adoptate de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, este evident că modificările operate de către Senat faţă de forma legii adoptate de Camera Deputaţilor nu sunt de natură să imprime nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Camera Deputaţilor şi nici o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Camera Deputaţilor. Legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislative iniţiale, acestuia aducându-i unele corective minore sub aspectul numerotării articolului şi aspecte minore de exprimare care nu schimbă fundamental norma şi finalitatea reglementării.
    71. În ceea ce priveşte critica referitoare la existenţa unei serii de noţiuni diferite pentru a defini acelaşi concept, arată că dispoziţiile art. 220, 222 şi 223 din lege definesc în mod clar şi lipsit de echivoc sintagmele la care autorii sesizării fac referire, fiind diferite din punctul de vedere al conţinutului juridic, în funcţie de scopul reglementării, urmând să fie utilizate în mod corespunzător.
    72. Totodată, din textele de lege menţionate rezultă foarte clar că organizaţiile furnizoare de educaţie nu sunt exclusiv instituţiile de învăţământ superior, acestea fac parte din categoria organizaţiilor furnizoare de educaţie, iar utilizarea sintagmelor în textele criticate este lipsită de echivoc.
    73. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate prin prisma art. 16 din Constituţie cu privire la prevederile art. 128 alin. (3) din Legea învăţământului superior, care oferă studenţilor beneficiul unui tarif de transport redus cu 90%, consideră că sunt neîntemeiate susţinerile autorilor sesizării, potrivit cărora, pe de o parte, s-ar genera astfel un tratament diferenţiat prin stabilirea limitei de vârstă la 30 de ani, în mod discreţionar şi discriminatoriu, şi, pe de altă parte, s-ar institui un privilegiu, motiv pentru care ar trebui eliminat.
    74. Sub acest aspect, Guvernul arată că dreptul de a beneficia de tarif redus nu se poate socoti ca fiind un privilegiu sau o discriminare pentru a fi sancţionat ca neconstituţional. Instituirea facilităţilor acordate studenţilor prin reducerea tarifelor pe mijloacele de transport reprezintă o modalitate de susţinere a beneficiarilor direcţi ai sistemului de învăţământ superior, fiind măsuri suplimentare de protecţie, menite să prevină fenomenul abandonului de studii existent chiar şi la nivelul învăţământului superior, nefiind învăţământ obligatoriu.
    75. Faptul că există o limită de acordare a respectivelor drepturi raportat la vârstă nu duce la instituirea unei situaţii discriminatorii, în practica de reglementare a unor categorii de drepturi aparţinând cetăţenilor existând în mod frecvent asemenea limitări de vârstă. Articolul criticat vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui.
    76. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la învăţătură, pe motiv că normele art. 128 alin. (3) din lege sunt neclare prin raportare la tipurile de transport şi la faptul că nu este indicată sursa de finanţare, Guvernul apreciază că acestea respectă rigorile impuse de normele de tehnică legislativă şi asigură dreptul la învăţătură.
    77. Faptul că textul criticat nu prevede în concret modalitatea de acordare a respectivelor beneficii/gratuităţi nu atrage echivocul acesteia, astfel de aspecte urmând să fie reglementate la nivel secundar prin norme metodologice adoptate prin hotărâre a Guvernului.
    78. Totodată, criticile enunţate de autorii sesizării nu au nicio legătură cu încălcarea dreptului fundamental la educaţie, fiind simple alegaţii fără fundament.
    79. Referitor la prevederile art. 11 alin. (4) din lege, care autorizează instituţiile de învăţământ superior de stat să redistribuie anumite sume, arată că ipoteza normei criticate este foarte clară, în sensul că se indică faptul că sumele rămase sunt redistribuite, fiind o reglementare cu impact asupra instituţiilor de învăţământ superior, care nu afectează în niciun fel exercitarea dreptului studenţilor, argumentarea criticii constând în simple supoziţii. În acest sens, arată că exercitarea unui drept este la latitudinea exclusivă a subiectului de drept în persoana căruia s-a instituit. Or, exercitarea efectivă a drepturilor atrage consumarea fondurilor afectate pentru această operaţiune financiară, instituţia de învăţământ superior neavând nicio intervenţie, prin urmare economisirea este exclusă.
    80. În ceea ce priveşte art. 16 alin. (2) din lege, autorii obiecţiei critică faptul că legiuitorul lasă instituţiilor de învăţământ superior de stat posibilitatea să înfiinţeze structuri în cadrul unor proiecte pentru o perioadă nedeterminată, aspect care ar atrage, în accepţiunea acestora, neclaritatea normei şi ar încălca principiul securităţii juridice, cu riscul de a afecta inclusiv regimul proprietăţii publice şi private.
    81. Sub acest aspect, Guvernul apreciază că măsura legislativă nu afectează regimul proprietăţii publice, legiuitorul menţionând clar faptul că instituţia de învăţământ superior poate acorda prin contract doar drept de administrare şi folosinţă asupra bunurilor societăţilor comerciale sau asociaţiilor, în care are calitatea de asociat sau acţionar, ori fundaţiilor, în care are calitatea de fondator, cu aprobarea senatului universitar. Dreptul de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor proprietate publică nu poate constitui aport al instituţiei de învăţământ superior la capitalul social al unei societăţi comerciale, fundaţii sau asociaţii.
    82. Cu privire la critica potrivit căreia se creează premisele ca o instituţie de învăţământ superior de stat să înfiinţeze o societate pe care să o finanţeze cu fonduri publice, ceea ce în opinia autorilor obiecţiei ar conduce la situaţia unui ajutor de stat, măsură sancţionată de autorităţile competente naţionale şi europene, Guvernul precizează că măsurile care intră în sfera ajutorului de stat se referă la sprijinul economic acordat în mod selectiv unor firme sau unei ramuri din economie, cu efect asupra concurenţei şi comerţului, aspect care nu se regăseşte în situaţia descrisă de norma criticată. Scopul înfiinţării societăţilor comerciale, fundaţiilor sau asociaţilor de către instituţiile de învăţământ superior nu este unul comercial. Fiind condiţionat de contribuţia la creşterea performanţelor instituţiei, obiectul de activitate al acestora trebuie să fie conex misiunii instituţiei de învăţământ superior [art. 16 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate]. Pe de altă parte, nu există nici elementul „selecţie“ caracteristic ajutorului de stat, legiuitorul lăsând posibilitatea tuturor instituţiilor de învăţământ superior de stat să înfiinţeze societăţi comerciale în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (2).
    83. În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie dintre prevederile art. 149 din lege şi dispoziţiile art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie, Guvernul apreciază că nu se poate decela nicio încălcare a textelor constituţionale menţionate, ci, din contră, se poate observa o încurajare pe care proiectul de lege a învăţământului superior o propune, de a ne alinia la prevederile şi rigorile internaţionale, acesta reprezentând, totodată, şi o sincronizare a structurii sistemului de învăţământ superior românesc cu cel european.
    84. În raport cu considerentele arătate, Guvernul solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
    85. Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor nu au transmis punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    86. La dosarul cauzei a fost depus un punct de vedere formulat de domnul Nicolae-George Drăgulănescu, în calitate de amicus curiae, prin care s-a solicitat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    87. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea învăţământului superior, în ansamblul său, precum şi, punctual, prevederile art. 7 alin. (3), art. 10 alin. (2) şi (3), art. 11 alin. (4), art. 16 alin. (2) şi (6), art. 20 alin. (1), art. 36 alin. (4), art. 67 alin. (2), art. 96, art. 122 alin. (1), art. 128 alin. (3), art. 149 alin. (3) lit. g) şi art. 240 alin. (3) din aceasta, având următoarea redactare:
    - Art. 7 alin. (3): „(3) Instituţiile de învăţământ superior sunt organizaţii furnizoare de educaţie, care desfăşoară activităţi de învăţământ, pe bază de programe de studii autorizate şi, după caz, acreditate, în condiţiile legii, de formare iniţială şi continuă, programe ce funcţionează cu respectarea principiului asigurării calităţii pentru satisfacerea încrederii beneficiarilor direcţi şi indirecţi din societate.“;
    – Art. 10 alin. (2) şi (3):
    "(2) Iniţiativa înfiinţării instituţiei de învăţământ superior de stat aparţine Guvernului. Iniţiativa şi resursele financiare şi materiale necesare înfiinţării instituţiei de învăţământ superior particular sau confesional particulare aparţin unei fundaţii, unei asociaţii sau unui cult religios, unei entităţi a cultelor recunoscute, ori altui furnizor de educaţie certificat prin evaluare externă a calităţii şi recunoscut ca atare, potrivit prevederilor prezentei legi, denumit fondator.
(3) Instituţiile de învăţământ de stat şi particulare se reorganizează/desfiinţează cu respectarea principiului simetriei actului de înfiinţare‚ respectiv prin lege sau hotărâre a Guvernului‚ după caz."

    – Art. 11 alin. (4): „Prin derogare de la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, instituţiile de învăţământ superior de stat sunt autorizate, prin prezenta lege, să redistribuie creditele bugetare din soldul la finanţarea de bază, sumele rămase neconsumate şi reportate din anii precedenţi pentru obiective de investiţii noi, sumele rămase necheltuite din investiţii finalizate, pentru obiective de investiţii noi, pentru obiective de investiţii în continuare, precum şi alte cheltuieli de natura investiţiilor. Sumele rămase în sold, pentru facilităţi de transport pentru studenţi, subvenţii pentru cămine cantine şi sumele pentru bursele studenţilor neridicate în termen, pot fi utilizate în anii următori pentru acordarea de burse pentru studenţi, precum şi alte cheltuieli de natura investiţiilor pentru infrastructura de cămine, cantine, pentru susţinerea activităţilor centrelor pentru consiliere şi orientare în carieră.“;
    – Art. 16 alin. (2) şi (6):
    "(2) Instituţia de învăţământ superior poate înfiinţa‚ inclusiv în cadrul unor proiecte‚ pentru o perioadă determinată sau nedeterminată‚ unităţi de cercetare sau de creaţie artistică‚ distincte sub raportul bugetului de venituri şi cheltuieli‚ care au autonomie şi statute proprii‚ aprobate de senatul universitar. (...)
(6) La constituirea societăţilor comerciale, a fundaţiilor sau a asociaţiilor, instituţia de învăţământ superior de stat poate contribui exclusiv cu bani, brevete de invenţie şi alte drepturi de proprietate intelectuală. Instituţia de învăţământ superior poate acorda prin contract dreptul de administrare şi folosinţă asupra bunurilor societăţilor comerciale sau asociaţiilor, în care are calitatea de asociat sau acţionar, ori fundaţiilor, în care are calitatea de fondator, cu aprobarea senatului universitar. Dreptul de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor proprietate publică nu poate constitui aport al instituţiei de învăţământ superior la capitalul social al unei societăţi comerciale, fundaţii sau asociaţii.;"

    – Art. 20 alin. (1): „(1) Pentru îndeplinirea obiectivelor ce decurg din misiunea asumată, orice instituţie de învăţământ superior poate cuprinde următoarele componente organizatorice: facultăţi, departamente, departamente pentru pregătirea personalului didactic, şcoli doctorale, institute, centre sau laboratoare, unităţi de proiectare, centre de consultanţă, clinici sau spitale universitare şi/sau alte structuri/unităţi medicale, precum unităţi medicale ambulatorii, inclusiv stomatologice, şi cabinete de specialitate, inclusiv stomatologice, laboratoare de tehnică dentară, institute de pregătire în rezidenţiat, farmacii universitare, studiouri şi ateliere artistice, de artele spectacolului, muzee, studiouri şi ateliere audiovizuale, cinematografie şi fotografie, grădini botanice, teatre, muzee, radio şi televiziune, tipografii, edituri, publicaţii, centre pentru formarea continuă a resurselor umane, unităţi de microproducţie şi prestări servicii, unităţi de cazare şi alimentaţie publică, staţiuni didactice/baze didactice pentru aplicaţii şi performanţă în sport, staţiuni experimentale sau alte entităţi pentru activităţi de producţie şi transfer de cunoaştere şi tehnologie, centre de competenţă, universitare precum şi unităţi de învăţământ preuniversitar. În structura instituţiilor de învăţământ superior funcţionează direcţii şi servicii tehnico-administrative. Instituţiile de învăţământ superior româneşti pot organiza filiale universitare.“
    – Art. 36 alin. (4): „Absolvenţii programelor de studii universitare din instituţii de învăţământ superior autorizate să funcţioneze provizoriu, finalizează studiile, prin examen, numai în cadrul instituţiilor de învăţământ superior acreditate care au programe de studii cu profil similar.“
    – Art. 67 alin. (2): „Pe toată durata activităţii, studentul-doctorand beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi specialitate, precum şi de asistenţă medicală şi stomatologică gratuită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de contractul-cadru, fără plata contribuţiilor sociale obligatorii reglementate prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.“;
    – Art. 96:
    "(1) Operatorii economici care încheie contract de parteneriat cu instituţiile de învăţământ superior pentru organizarea şi desfăşurarea formei de învăţământ superior dual, beneficiază de facilităţi la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale sau bugetelor locale, potrivit prevederilor legale, după cum urmează:
    a) valoarea cumulată a burselor plătite de operatorii economici studenţilor înmatriculaţi la forma de învăţământ superior dual se deduce din impozitul pe profit/pe venit, după caz, al acestora;
    b) valoarea cumulată a investiţiilor dedicate activităţilor de învăţare prin muncă se deduce din impozitul pe profit/pe venit, după caz, al operatorilor economici.
(2) Personalul desemnat de operatorul economic pentru îndrumarea directă a învăţării prin muncă beneficiază de scutire a plăţii impozitului pe venitul din salarii, în conformitate cu metodologia aprobată prin ordin comun al ministrului finanţelor şi al ministrului educaţiei.
(3) Persoanele fizice care desfăşoară activităţi de tutoriat, angajate la operatori economici implicaţi în programe de învăţământ superior dual, beneficiază de prevederile art. 60 pct. 2 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) De prevederile alin. (3) beneficiază şi studenţii angajaţi de operatorii economici în baza prevederilor alin. (2).
(5) Condiţiile specifice pentru beneficiarii menţionaţi la alin. (3) şi (4) sunt stabilite prin ordin comun al ministrului educaţiei, ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului finanţelor.;"

    – Art. 122 alin. (1): „O persoană dobândeşte statutul de student şi de membru al unei comunităţi universitare numai prin înmatriculare, în urma admiterii sale într-o instituţie de învăţământ superior acreditată sau organizaţie furnizoare de educaţie autorizată să funcţioneze provizoriu.“;
    – Art. 128 alin. (3): „Studenţii înmatriculaţi la forma de învăţământ cu frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior acreditate, beneficiază de tarif redus cu 90% pe mijloacele de transport local în comun, transportul intern auto, cu metroul, precum şi pentru transportul intern feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a şi naval, pe tot parcursul anului calendaristic, până la împlinirea vârstei de 30 ani. Studenţii cu unul sau ambii părinţi decedaţi, precum şi studenţii proveniţi din centre de plasament sau care au fost în plasament la familia extinsă, substitutivă sau la asistent maternal potrivit prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiază de gratuitate pentru aceste categorii de transport. Normele metodologice privind transportul cu metroul şi trenul sunt adoptate prin hotărâre a Guvernului.“;
    – Art. 149 alin. (3) lit. g): „(3) Sumele alocate de la bugetul Ministerului Educaţiei, pe bază de contract, conform metodologiilor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, la propunerea CNFIS, după caz, cuprind: (...) g) subvenţii pentru transportul local în comun al studenţilor.“;
    – Art. 240 alin. (3): „Acreditarea şi înfiinţarea instituţiilor de învăţământ superior se face prin lege, promovată de Guvern, la iniţiativa Ministerului Educaţiei, pe baza propunerii ARACIS.“

    88. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt următoarele: art. 1 alin. (3) şi (5) privind caracterul de stat de drept al statului român şi principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea normelor şi la securitatea juridică, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, art. 32 alin. (1), (5) şi (6) privind dreptul la învăţătură, art. 73 alin. (3) lit. n) privind reglementarea prin lege organică a organizării generale a învăţământului, art. 75 privind ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului în funcţie de competenţa de adoptare a legilor în calitate de Cameră de reflecţie sau, după caz, decizională şi procedura întoarcerii legii pentru prevederile pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere, art. 136 privind regimul proprietăţii publice şi celei private şi art. 148 alin. (1) şi (2) privind integrarea României în Uniunea Europeană şi prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    89. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele având efecte dirimante şi făcând inutilă examinarea celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    90. Procedând la această analiză, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de 52 de deputaţi.
    91. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    92. Curtea reţine că Legea învăţământului superior, criticată în cauza de faţă, a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, la data de 10 mai 2023, după care a fost trimisă Senatului, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedura de urgenţă, la data de 22 mai 2023. La data de 23 mai 2023, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 25 mai 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 23 mai 2023, aşa încât Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
    93. Totodată, sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    94. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Examinarea criticilor de neconstituţionalitate

    (2.1) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă
    95. Curtea constată că nu poate reţine criticile referitoare la procedura parlamentară de adoptare a Legii învăţământului superior formulate prin raportare la prevederile art. 75 alin. (1) şi (5) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3) lit. n) din Legea fundamentală. Potrivit acestora, iniţiativele legislative sau proiectele de lege referitoare la organizarea generală a învăţământului, ca domeniu rezervat legii organice, se supun adoptării Senatului, în calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor fiind, într-o astfel de situaţie, prima Cameră sesizată, iar în ipoteza în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere este necesară întoarcerea legii la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
    96. Autorii sesizării susţin, în esenţă, că, deşi legea în discuţie se încadrează, în ansamblul său, materiei organizării generale a învăţământului, totuşi, nu toate normele juridice prevăzute în aceasta se subsumează categoriei de norme juridice care reglementează organizarea generală a învăţământului. Pentru asemenea prevederi, competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor, fiind necesar ca Senatul să le retrimită acesteia, pentru a decide cu caracter definitiv. Sunt menţionate, în acest sens, dispoziţiile art. 11 alin. (4), ale art. 16 alin. (1), (6), ale art. 20 şi ale art. 148 alin. (10) din Legea învăţământului superior, în legătură cu care se susţine că nu au natura unei legi organice, motiv pentru care competenţa decizională ar aparţine Camerei Deputaţilor, iar nu Senatului, şi, în plus, au fost modificate substanţial de către Senat, în cadrul dezbaterilor Comisiei pentru învăţământ a Senatului din perioada 16-20 mai 2023.
    97. Curtea observă că dispoziţiile criticate din Legea învăţământului superior sunt în strânsă legătură cu domeniul organizării generale a învăţământului, instituind reglementări necesare bunei funcţionări a sistemului universitar şi contribuind, în modalităţi specifice, la realizarea plenară a dreptului fundamental la învăţătură. Astfel, art. 16 alin. (1), (2) şi (6) din lege permite instituţiilor de învăţământ superior să înfiinţeze diverse tipuri de entităţi, respectiv societăţi comerciale, fundaţii, asociaţii, unităţi de învăţământ preuniversitar, consorţii pentru învăţământ dual, spitale universitare, farmacii universitare, unităţi medicale stomatologice şi cabinete de specialitate, inclusiv stomatologice, dar cu respectarea condiţiei esenţiale de a contribui la creşterea performanţelor instituţiei, precum şi unităţi de cercetare sau de creaţie artistică; art. 20 alin. (1) şi (3) menţionează componentele organizatorice/funcţionale pe care le poate cuprinde o instituţie de învăţământ superior, în vederea îndeplinirii obiectivelor ce decurg din misiunea asumată, respectiv să asigure standardele de calitate, să gestioneze în mod eficient activităţile de învăţământ, cercetare, producţie sau transfer cognitiv şi tehnologic; art. 148 alin. (10) prevede competenţa senatului universitar de a hotărî asupra modalităţii de gestionare a sumelor de bani sau a bunurilor primite de instituţiile de învăţământ superior în baza unui legat cu sarcină sau a unei donaţii cu sarcină, în acord cu misiunea instituţiei de învăţământ superior.
    98. Distinct de faptul că prevederile legale la care fac referire autorii sesizării sunt în mod evident integrate domeniului organizării generale a învăţământului, fiind conexe şi utile acestui deziderat, Curtea constată, din analiza comparativă a textelor votate şi adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie şi, respectiv, în forma votată şi adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, că, în realitate, nici nu există deosebiri care să justifice recurgerea la procedura întoarcerii legii la prima Cameră sesizată. Dimpotrivă, formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului sunt cvasiidentice, intervenţiile Senatului fiind minime. Acestea menţin complet nealterată substanţa ideatică a textelor adoptate de Camera Deputaţilor şi sunt destinate exclusiv asigurării cursivităţii frazelor şi limpezirii sensului acestora, fără să afecteze în vreun fel sensul lor, astfel încât nici nu s-ar fi justificat întoarcerea legii la prima Cameră sesizată, respectiv Camera Deputaţilor. Curtea reţine că, într-o astfel de situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 75 alin. (4) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord, în cauza de faţă nefiind aplicabile prevederile tezei a doua din acelaşi articol, care stabileşte că, în caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
    99. În consecinţă, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica referitoare la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la instituţia întoarcerii legii în cadrul procedurii parlamentare de adoptare a Legii învăţământului superior.
    100. În continuare, în ceea ce priveşte criticile referitoare la calitatea legii, pe care autorii sesizării le încadrează în categoria criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea observă că, în realitate, acestea constituie critici de neconstituţionalitate intrinsecă, formulate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, în componenta privitoare la principiul securităţii juridice şi la standardele de calitate a legii, urmând să le analizeze ca atare.

    (2.2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă
    101. Autorii obiecţiei susţin că prevederile Legii învăţământului superior sunt profund viciate, date fiind instituirea paralelismelor legislative, vădita incoerenţă a terminologiei uzitate, precum şi prin lipsa unui stil normativ care să caracterizeze legea în ansamblu. În acest sens, consideră că elocvent este avizul Consiliului Legislativ, prin care s-au semnalat unele încălcări repetate ale normelor de tehnică legislativă.
    102. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 284 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 6 iunie 2023, paragraful 49), a reţinut că, într-adevăr, avizul Consiliului Legislativ este unul deosebit de important, pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate (Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 27).
    103. Totodată, Curtea a arătat că, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1122 din 29 noiembrie 2004, avizul acestuia este unul consultativ, astfel că nerespectarea în sine a unor observaţii din aviz nu se converteşte per se într-un motiv de neconstituţionalitate a actului normativ adoptat. Desigur, aspectele semnalate de Consiliul Legislativ, în măsura în care au relevanţă constituţională, pot constitui, însă, motive de neconstituţionalitate (Decizia nr. 284 din 17 mai 2023, precitată, paragraful 49).
    104. În cauza de faţă nu se poate reţine însă pretinsul caracter neconstituţional al normelor Legii învăţământului superior prin prisma erorilor gramaticale, în special de ortografie, dar şi de morfologie şi sintaxă, sesizate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, precum dezacorduri între diferite părţi de propoziţie, inserarea virgulei între subiect şi predicat, utilizarea improprie a virgulei şi/sau a conjuncţiilor, scrierea unor cuvinte cu iniţială mare, deşi contextul nu impunea acest aspect ori lipsa de rigoare în ceea ce priveşte utilizarea acronimelor. Curtea nu poate reţine că toate acestea ar avea relevanţă constituţională. Pentru a genera un viciu de neconstituţionalitate, nerespectarea normelor de tehnică legislativă trebuie să afecteze substanţa normativă, să altereze claritatea ideii conţinute de acestea sau să creeze o confuzie insolubilă cu privire la sensul prevederii legale, or, aspectele semnalate de autorii obiecţiei nu sunt de natură să determine neconstituţionalitatea prevederilor legii criticate.
    105. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, respectarea acestora concură la asigurarea unei legislaţii care să dea expresie principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În ceea ce priveşte aspectele referitoare la criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate pe care trebuie să le îndeplinească un text de lege, Curtea Constituţională a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României, paragraful 55), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente cu privire la normele juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.
    106. Or, aşa cum s-a arătat la paragraful 104 al prezentei decizii, inadvertenţele gramaticale sau erorile ortografice indicate de autorii sesizării nu pun în discuţie claritatea şi precizia prevederilor legale într-o măsură care să ducă la dificultăţi de înţelegere a conţinutului normativ al acestora.
    107. Totodată, cu privire la faptul că observaţiile din avizul Consiliului Legislativ nu au fost luate în considerare, în cursul procesului de adoptare a legii, în concordanţă cu art. 10 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 24/2000, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 284 din 17 mai 2023, precitată, paragraful 50, că această exigenţă nu are relevanţă constituţională, ci ţine de modul de lucru al Parlamentului, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei condiţii de procedură nu afectează constituţionalitatea legii.
    108. În continuare, autorii obiecţiei formulează critici punctuale referitoare la calitatea legii. Astfel, se susţine că Legea învăţământului superior utilizează o serie de noţiuni diferite pentru a defini acelaşi concept, creând astfel o incertitudine în ceea ce priveşte corecta interpretare şi aplicare a legii. Sunt menţionate, sub acest aspect, sintagmele „organizaţii furnizoare de educaţie“ [art. 7 alin. (3)] şi „instituţie de învăţământ superior acreditată sau organizaţie furnizoare de educaţie autorizată să funcţioneze provizoriu“ [art. 36 alin. (4) şi art. 122 alin. (1)].
    109. Curtea observă că, în realitate, din punct de vedere semantic, cele două sintagme exprimă acelaşi concept, iar terminologia folosită nu duce la dificultăţi de înţelegere a prevederilor legale. Faptul că în cuprinsul legii se utilizează deopotrivă noţiunea de „instituţie“ şi cea de „organizaţie“ reflectă tocmai o necesară unitate terminologică. De altfel, însăşi legea criticată oferă o definiţie care reflectă această omogenitate a sensului expresiilor utilizate, art. 222 precizând că „organizaţia furnizoare de educaţie este o instituţie de învăţământ“.
    110. Cu privire la criticile referitoare la paralelismul legislativ care ar exista între aşa-numitele „norme juridice de natură fiscală“ cuprinse în Legea învăţământului superior şi unele prevederi cuprinse în Codul fiscal, care ar determina încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prin nesocotirea imperativelor privind securitatea juridică a circuitului civil, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate.
    111. Astfel, autorii sesizării susţin că facilităţile fiscale prevăzute de art. 96 alin. (1) din legea criticată ar fi deja prevăzute la art. 25 alin. (9) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Faţă de această critică, instanţa de contencios constituţional observă că art. 96 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate oferă operatorilor economici care încheie contract de parteneriat cu instituţiile de învăţământ superior pentru organizarea şi desfăşurarea formei de învăţământ superior dual anumite facilităţi la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale sau bugetelor locale, şi mai exact deducerea din impozitul pe profit sau pe venit, după caz, a valorii cumulate a burselor plătite de operatorii economici studenţilor înmatriculaţi la forma de învăţământ superior, precum şi a valorii cumulate a investiţiilor dedicate activităţilor de învăţare prin muncă.
    112. Pe de altă parte, art. 25 alin. (9) din Codul fiscal stabileşte că „Sunt cheltuieli deductibile pentru determinarea rezultatului fiscal cheltuielile efectuate pentru organizarea şi desfăşurarea învăţământului profesional şi tehnic, învăţământului dual preuniversitar şi universitar, potrivit reglementărilor legale din domeniul educaţiei naţionale“.
    113. Din compararea prevederilor celor două norme, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 96 alin. (1) din legea criticată nu face altceva decât să dea concreteţe prevederilor generale cuprinse în Codul fiscal, detaliindu-le şi particularizându-le, în condiţiile în care însuşi textul invocat din codul fiscal dispune în sensul că deductibilitatea cheltuielilor se va realiza în conformitate cu „reglementările legale din domeniul educaţiei naţionale“.
    114. În ceea ce priveşte art. 96 alin. (2) din legea criticată, care prevede că personalul desemnat de operatorul economic pentru îndrumarea directă a învăţării prin muncă beneficiază de scutire de la plata impozitului pe venitul din salarii, se susţine că este neconstituţional în contextul reglementării distincte a unei scutiri de la plata impozitului pe venit, cu toate că o astfel de normă juridică ar fi trebuit integrată în prevederile art. 60 din Codul fiscal, care reglementează într-o manieră unitară condiţiile în care se poate acorda o atare facilitate fiscală.
    115. Curtea constată că nu poate reţine nici această critică, având în vedere că, deşi art. 60 din Codul fiscal enumeră, într-adevăr, o serie de categorii de persoane cărora li se acordă scutire de la plata impozitului pe venit, nimic nu împiedică, din perspectivă legală, reglementarea prin legi distincte, specifice diverselor domenii, a unor noi situaţii care să intre în sfera beneficiului scutirii de la plata impozitului pe venit. Curtea apreciază că nu este perturbată unitatea reglementării, câtă vreme legea în care este prevăzută scutirea la care se referă autorii sesizării este o lege specială, care nu se suprapune peste vreuna dintre regulile deja consacrate în articolul menţionat din Codul fiscal.
    116. În ceea ce priveşte art. 96 alin. (3) şi (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate, care acordă scutire de la plata impozitului pe venit persoanelor fizice care desfăşoară activităţi de tutoriat, angajate la operatori economici implicaţi în programe de învăţământ superior dual, Curtea constată că nu este întemeiată critica formulată din perspectiva învederată de autorii sesizării, în sensul că acest beneficiu este acordat prin trimitere la prevederile art. 60 pct. 2 din Codul fiscal, referitoare la scutirea de impozitul pe veniturile din salarii a persoanelor ce desfăşoară activităţi de creare de programe pentru calculator. Susţinerea potrivit căreia prevederile art. 96 alin. (3) şi (4) din lege ar fi inaplicabile, determinând o insecuritate juridică, nu poate fi reţinută, întrucât prevederile legale trebuie interpretate coroborat, existând, sub acest aspect, o deplină coerenţă în modul de redactare a prevederilor în discuţie.
    117. Se mai susţine că aceleaşi critici de neconstituţionalitate se răsfrâng şi asupra prevederilor art. 67 alin. (2) din legea supusă controlului, care precizează că pe toată durata activităţii, studentul-doctorand beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi în specialitate, precum şi de asistenţă medicală şi stomatologică gratuită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, şi de contractul-cadru, fără plata contribuţiilor sociale obligatorii reglementate. Se arată că lipsa unei reglementări unitare a acestor măsuri de natură fiscală în cuprinsul Codului fiscal reprezintă o vădită încălcare a principiului securităţii juridice.
    118. Curtea apreciază că nu pot fi reţinute nici aceste susţineri, întrucât autorii sesizării nu ţin seama de principiul interpretării coroborate a actelor normative, care permite elaborarea de norme incluse în reglementările speciale dedicate anumitor domenii, aşa cum este, în cazul de faţă, domeniul învăţământului universitar, subsumate celor cu caracter general, respectiv, în speţă, Codul fiscal.
    119. În ceea ce priveşte prevederile art. 96 alin. (5) din legea criticată, potrivit cărora condiţiile specifice pentru beneficiarii menţionaţi la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol sunt stabilite prin ordin comun al ministrului educaţiei, al ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului finanţelor, se susţine că intră în contradicţie cu art. 5 alin. (5) din Codul fiscal, care instituie în sarcina instituţiilor publice din subordinea Guvernului, altele decât Ministerul Finanţelor Publice, sub sancţiunea nulităţii absolute, interdicţia de a elabora şi de a emite norme care să aibă legătură cu prevederile Codului fiscal, cu excepţia situaţiilor prevăzute chiar de cod.
    120. Curtea observă însă că autorii sesizării se limitează la o interpretare restrictivă a textului de lege din codul fiscal la care fac referire. Interdicţia impusă de acesta vizează situaţia în care normele edictate în legătură cu prevederile Codului fiscal sunt opera exclusivă a uneia sau mai multor instituţii publice din subordinea Guvernului, altele decât Ministerul Finanţelor Publice. Or, prevederile art. 96 alin. (5) din legea criticată impun reglementarea condiţiilor specifice pentru beneficiarii mai sus menţionaţi, prin ordin comun al ministerelor care gestionează direct problematica raporturilor de serviciu ale persoanelor în discuţie, şi anume Ministerul Educaţiei şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, dar întotdeauna alături de/împreună cu Ministerul Finanţelor, concluzie desprinsă cu evidenţă din utilizarea în textul de lege criticat a conjuncţiei copulative „şi“, care creează o legătură indisolubilă între cele trei entităţi enumerate, prin prisma calităţii de emitent al ordinului.
    121. În ceea ce priveşte pretinsa corelare între dispoziţiile din legea criticată referitoare la modalitatea de înfiinţare şi, respectiv de reorganizare/desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior de stat, Curtea apreciază, de asemenea, că nu poate fi reţinută. Astfel, autorii obiecţiei arată că art. 10 alin. (2) şi art. 240 alin. (3) din lege prevăd, în esenţă, că acreditarea şi înfiinţarea instituţiilor de învăţământ superior se realizează prin lege, promovată de Guvern, pe când art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege precizează că „Instituţiile de învăţământ de stat şi particulare se reorganizează/desfiinţează cu respectarea principiului simetriei actului de înfiinţare‚ respectiv prin lege sau hotărâre a Guvernului‚ după caz“. Criticând invocarea principiului simetriei, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu se aplică în dreptul public, se susţine că ar exista o incoerenţă de natură să încalce principiul securităţii juridice, previzibilităţii şi clarităţii normelor, în condiţiile în care, deşi înfiinţarea se realizează prin lege, desfiinţarea se poate face atât prin lege, cât şi prin hotărâre a Guvernului.
    122. Faţă de această critică, instanţa de contencios constituţional observă că legiuitorul a optat pentru o astfel de formulare, prin care a precizat că desfiinţarea se poate realiza şi prin hotărâre a Guvernului, nu doar prin lege, întrucât o serie de universităţi au fost înfiinţate prin hotărâri ale Guvernului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, care, în chiar primul articol, instituie regula înfiinţării prin lege a acestora. Curtea reţine, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Hotărârea Guvernului nr. 460/1990 privind înfiinţarea Universităţii Tehnice din Oradea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 24 aprilie 1992, Hotărârea Guvernului nr. 474/1991 privind înfiinţarea Universităţii „1 Decembrie“ Alba Iulia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 27 iulie 1991, Hotărârea Guvernului nr. 369/1992 privind înfiinţarea Universităţii „Eftimie Murgu“ în municipiul Reşiţa, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 21 iulie 1992.
    123. Având în vedere această realitate faptică şi normativă, Curtea apreciază că legiuitorul a utilizat în mod judicios o formulare acoperitoare, care să permită soluţionarea tuturor posibilelor ipoteze ce ar apărea în practică. Referirea la principiul simetriei, în acest context, face trimitere, în mod logic, la simetria formelor sub aspectul actului de înfiinţare. Considerentele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la inaplicabilitatea principiului simetriei în dreptul public îşi menţin neştirbită valabilitatea, dar, aşa cum a subliniat chiar instanţa de contencios constituţional, această aserţiune vizează modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor statale, care sunt guvernate de norme de drept public şi care, prin însăşi raţiunea lor, sunt concepute pentru a exercita puterea de stat, înţeleasă ca aptitudinea de a exprima şi realiza voinţa generală a poporului ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Or, este evident că instituţiile de învăţământ superior, fie ele şi de stat, nu întrunesc această caracteristică definitorie a ideii de autoritate publică şi, implicit, nu este incident raţionamentul Curţii Constituţionale invocat de autorii sesizării referitor la inaplicabilitatea principiului simetriei în dreptul public.
    124. Se critică şi prevederile art. 20 alin. (1) din Legea învăţământului superior, care enumeră componentele organizatorice pe care le poate avea orice instituţie de învăţământ superior pentru îndeplinirea obiectivelor ce decurg din misiunea asumată, susţinându-se existenţa unei vădite încălcări a securităţii juridice, dată fiind neclaritatea şi ambiguitatea care caracterizează maniera redacţională. Curtea observă însă că textul criticat cuprinde o enumerare exhaustivă, deosebit de detaliată a ceea ce se înţelege prin noţiunea de „componente organizatorice“. Ca atare, nu se poate susţine că absenţa unei definiţii generice a acestor componente ar fi de natură să afecteze constituţionalitatea normei, de vreme ce textul utilizează, în realitate, o manieră de definire precisă, prin enunţarea expresă a acestora şi individualizarea lor explicită.
    125. Totodată, faptul că în alin. (3) al art. 20 din legea criticată se foloseşte sintagma „componente funcţionale“ nu face altceva decât să dea expresie rolului componentelor organizatorice în mecanismul instituţiei de învăţământ superior, în sensul că orice componentă organizatorică are, în mod automat, şi o finalitate funcţională, în caz contrar crearea acesteia fiind lipsită de sens.
    126. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică prevederile art. 128 alin. (3) din Legea învăţământului superior, care prevăd că studenţii înmatriculaţi la forma de învăţământ cu frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior acreditate beneficiază de tarif redus cu 90% pe anumite categorii şi mijloace de transport, până la împlinirea vârstei de 30 de ani. În acest sens, se susţine că textul criticat generează un tratament diferenţiat fără a exista vreo motivare obiectivă şi raţională care să îl justifice, prin limitarea vârstei, în mod discreţionar şi discriminatoriu, la 30 de ani. Se arată că, pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate astfel rezultate din aplicarea unui tratament juridic distinct între cele două categorii, se impune ca legiuitorul să renunţe la această soluţie normativă care instituie o favoare nejustificată acordată unei categorii de persoane.
    127. Sub acest aspect, Curtea observă că fixarea vârstei de acordare a facilităţii în discuţie la doar 30 de ani ţine de opţiunea legiuitorului, care, în realizarea dezideratului impus de art. 49 din Constituţie, care statuează, de principiu, că tinerii, la fel ca şi copiii, se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor, este îndreptăţit să particularizeze măsurile corespunzătoare, în funcţie de contextul concret. Ca atare, nu se poate reţine pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, în condiţiile în care facilitatea acordată este în strânsă legătură cu măsurile specifice de protecţie pe care statul este dator să le ia faţă de copii şi tineri, iar semnificaţia noţiunii de „tânăr“ ţine de domeniul/materia/ situaţia în care aceasta este implicată.
    128. Sub acest aspect, Curtea reţine că Legea tinerilor nr. 350/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 27 iulie 2006, stabileşte limitele minime şi maxime de vârstă corespunzătoare încadrării cetăţenilor în categoria tinerilor, şi anume între 14 şi 35 de ani, potrivit art. 2 alin. (2) lit. b) din aceasta. Legile speciale pot să particularizeze însă, în interiorul acestui interval, anumite vârste, în funcţie de domeniul de reglementare (ca exemplu, poate fi amintit art. 8 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 21 octombrie 2011, conform căruia, în accepţiunea prevederilor acestei legi, tinerii sunt persoane majore în vârstă de până la 35 de ani la data depunerii cererii pentru repartizarea unei locuinţe construite prin programele Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, destinate închirierii, şi pot primi repartiţii în cel mult 12 luni de la împlinirea acestei vârste).
    129. De altfel, faptul că această individualizare ţine de voinţa legiuitorului rezultă inclusiv din comparaţia cu actuala reglementare, încă în vigoare, care stabileşte o reducere de 50% din tariful de transport, acordată studenţilor în vârstă de până la 26 de ani [art. 205 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011].
    130. Curtea constată că nu poate fi primită nici susţinerea autorilor sesizării în sensul că ar trebui să se renunţe la soluţia normativă care conferă studenţilor înmatriculaţi la forma de învăţământ cu frecvenţă în instituţiile de învăţământ superior acreditate o reducere cu 90% a tarifului pe anumite categorii şi mijloace de transport, pe motiv că s-ar constitui într-un privilegiu pentru cei care nu au împlinit vârsta de 30 de ani prin comparaţie cu cei care au depăşit această vârstă. Curtea apreciază că o astfel de soluţie legislativă ar echivala cu nesocotirea dispoziţiilor art. 49 din Constituţie, mai sus amintite, care consacră necesitatea reglementării unui regim special de protecţie şi de asistenţă a copiilor şi tinerilor în realizarea drepturilor lor, în speţă a dreptului la învăţătură.
    131. Prevederile art. 128 alin. (3) din legea supusă controlului mai sunt criticate şi pe considerentul că ar crea premisele unei insecurităţi juridice de natură să determine o încălcare a dreptului la învăţătură ca urmare a lipsei de claritate a sintagmei „transport intern auto“, care nu are corespondent în legislaţie. Ca atare, nu s-ar putea decela dacă studenţii au dreptul la tarif redus la transportul judeţean şi cel interjudeţean, care ar putea fi reunite sub sintagma de „transport rutier naţional“.
    132. Cu privire la această critică, instanţa de contencios constituţional observă că înşişi autorii sesizării precizează că Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 2 septembrie 2011, oferă definiţia transportului local, a transportului judeţean, a transportului interjudeţean şi a transportului rutier naţional. Aşadar, există deja un cadru normativ suficient de precis şi explicit care să permită identificarea tipului de transport pentru care studenţii beneficiază de tarif redus, în funcţie de reperele geografice/topografice între care se realizează deplasarea. Este evident că sintagma criticată, „transport intern auto“, permite includerea în sfera sa de acoperire a tuturor tipurilor de transport menţionate în actul normativ special, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011.
    133. Totodată, Curtea constată că nu este o chestiune ce ţine de controlul de constituţionalitate stabilirea drepturilor şi obligaţiilor referitoare la acordarea de gratuitate la transport, ca urmare a faptului că legea nu ar preciza în mod concret şi cum se acordă această gratuitate. Actele de reglementare secundară vor fi acelea care vor stabili detaliile concrete în acest sens.
    134. Curtea consideră că nu pot fi reţinute criticile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la învăţătură, consacrat de art. 32 din Constituţie, autorii sesizării nefăcând altceva decât să afirme existenţa unei astfel de încălcări, fără să aducă argumente concrete în acest sens, ci susţinând, la modul declarativ, în esenţă, că dreptul la învăţământ gratuit este, în reglementarea legii criticate, doar un drept iluzoriu, caracterul său efectiv lipsind cu desăvârşire atât în ceea ce priveşte capacitatea sistemului de educaţie instituţionalizat de a asigura accesul tuturor studenţilor la educaţie în egală măsură, cât şi în ceea ce priveşte investiţia în infrastructura şcolară.
    135. Se fac, în schimb, o serie de aprecieri pur speculative, susţinându-se că dispoziţiile art. 11 alin. (4) din legea criticată, care instituie o derogare de la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, permiţând instituţiilor de învăţământ superior să reporteze excedentele bugetare ale finanţării de bază alocate de la bugetul de stat în scopul acordării de facilităţi de transport pentru studenţi, subvenţii pentru cămine şi cantine, efectuarea de investiţii etc., ar crea premisele ca o instituţie de învăţământ superior să deturneze scopul pentru care au fost alocate aceste fonduri. Art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 prevede că excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, se reportează în anul următor, cu aceeaşi destinaţie.
    136. În realitate, prevederile criticate conferă procesului de gestionare a fondurilor un anumit grad de flexibilitate în vederea eficientizării cheltuielilor, autonomia universitară de care se bucură instituţiile de învăţământ superior, în virtutea prevederilor art. 32 alin. (5) din Constituţie, permiţându-le să îşi adapteze conduita financiară în funcţie de nevoile specifice.
    137. Autorii sesizării critică, în acest sens, în mod generic, posibilitatea instituţiilor de învăţământ superior de a limita în timp, în mod nerezonabil, anumite drepturi ce li se cuvin studenţilor şi care derivă din dreptul de a beneficia de învăţământ de stat gratuit, neoferindu-le ocazia de a se bucura de acestea, dar fără să precizeze în mod explicit ce drepturi au în vedere. Aceştia doar fac referire la stabilirea unui anumit termen în care studenţii care beneficiază de bursă pot să ridice suma de bani cuvenită cu acest titlu. Or, în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a statuat că este firesc ca pentru exercitarea drepturilor să fie impuse diverse termene, după depăşirea cărora să intervină decăderea din dreptul respectiv. Imprescriptibilitatea este o situaţie întâlnită rar în ansamblul reglementărilor legale, iar dreptul menţionat nu este guvernat de un astfel de regim juridic special.
    138. De altfel, şi legislaţia încă în vigoare conţine o reglementare similară, cuprinsă în Legea nr. 1/2011 [art. 123 alin. (2^1)], care a fost introdusă prin Legea nr. 103/2019 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 13 mai 2019, completată ulterior de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 18 februarie 2021.
    139. Curtea apreciază, în consecinţă, că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu formulează argumente consistente în sensul pretinsei contrarietăţi dintre dispoziţiile art. 11 alin. (4) din legea supusă controlului şi prevederile art. 32 din Constituţie, pe motivul alegat al absenţei „unor garanţii legale în ceea ce priveşte accesul tuturor beneficiarilor primari la un învăţământ de calitate“.
    140. Se mai susţine că se încalcă şi dispoziţiile art. 136 din Constituţie, prin art. 16 alin. (2) din legea criticată, care prevede că instituţia de învăţământ superior poate înfiinţa unităţi de cercetare sau de creaţie artistică‚ distincte sub raportul bugetului de venituri şi cheltuieli‚ care au autonomie şi statute proprii‚ aprobate de senatul universitar, citându-se şi alin. (6) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, la constituirea societăţilor comerciale, a fundaţiilor sau a asociaţiilor, instituţia de învăţământ superior de stat poate contribui exclusiv cu bani, brevete de invenţie şi alte drepturi de proprietate intelectuală.
    141. Cu privire la o astfel de critică, Curtea observă că, într-adevăr, legea permite instituţiilor de învăţământ superior să înfiinţeze astfel de entităţi, însă aceasta precizează, la art. 16 alin. (1), condiţia esenţială ce trebuie respectată în cadrul unui asemenea demers, şi anume ca entităţile nou-create să contribuie la creşterea performanţelor instituţiei şi să nu influenţeze negativ în niciun fel activităţile de învăţământ şi cercetare. Totodată, textul menţionat subliniază şi faptul că obiectul de activitate al societăţilor, asociaţiilor şi/sau fundaţiilor trebuie să fie conex misiunii instituţiei de învăţământ superior. Aşadar, înfiinţarea acestora este subsumată obiectivului esenţial al procesului educaţional, potenţând eforturile instituţiilor de învăţământ superior pentru realizarea dreptului fundamental la învăţătură într-o manieră cât mai completă şi eficientă. Faptul că se poate ajunge la situaţia antamată de autorii sesizării, în sensul că se creează premisele ca o instituţie de învăţământ superior de stat să finanţeze aceste noi entităţi cu fonduri publice, nu poate fi considerat o nesocotire a prevederilor constituţionale invocate, de vreme ce finalitatea o constituie creşterea calităţii actului educaţional, prin diversificarea mijloacelor utilizate în acest scop.
    142. Se mai invocă nesocotirea dispoziţiilor constituţionale ale art. 136 şi cu referire la prevederile art. 16 alin. (6) din legea criticată, care stabileşte că „instituţia de învăţământ superior poate acorda prin contract dreptul de administrare şi folosinţă asupra bunurilor societăţilor comerciale sau asociaţiilor, în care are calitatea de asociat sau acţionar, ori fundaţiilor, în care are calitatea de fondator, cu aprobarea senatului universitar“, deşi instituţia de învăţământ superior de stat poate fi titulara exclusiv a unui drept de proprietate privată, supus regimului dreptului comun, sau a altor drepturi reale principale constituite de către stat sau unitatea administrativ-teritorială în favoarea acesteia.
    143. Faţă de această critică, instanţa de contencios constituţional apreciază că nu se poate reţine vreo afectare a regimului proprietăţii publice, al cărei regim juridic este reglementat primar la nivel constituţional. Textul de lege criticat are în vedere posibilitatea instituţiilor de învăţământ superior de a încheia contracte a căror finalitate să fie crearea posibilităţii societăţilor comerciale, a fundaţiilor sau a asociaţiilor nou-constituite de a administra şi de a folosi bunurile pe care instituţiile de învăţământ superior le deţin în proprietate privată. Contractele ce pot fi încheiate în acest scop sunt, în mod evident, cele reglementate în legislaţia civilă, urmând să fie guvernate de regulile comune în această materie, cuprinse în Codul civil, textul criticat interzicând expres ipoteza în care dreptul de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor proprietate publică ar constitui aport al instituţiei de învăţământ superior la capitalul social al unei societăţi comerciale, fundaţii sau asociaţii.
    144. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, prin posibilitatea de finanţare de către instituţia de învăţământ superior a activităţii economice a unor societăţi constituite în baza Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, se instituie un veritabil ajutor de stat, în accepţiunea art. 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea reaminteşte că, în jurisprudenţa sa, a subliniat că nu deţine competenţa de a analiza conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textele din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituţie. Curtea a precizat că o astfel de competenţă, de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi aceste tratate, aparţine instanţelor judecătoreşti, în cadrul litigiilor pe care le au de soluţionat. În cazul în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între instanţa naţională de contencios constituţional şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010, sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).
    145. Se mai critică, prin raportare la principiul prevalenţei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, prevederile art. 149 alin. (3) din Legea învăţământului superior, care, la lit. g), stabilesc că sumele alocate de la bugetul Ministerului Educaţiei cuprind subvenţii pentru transportul local în comun al studenţilor, ce intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 128 alin. (3) din aceeaşi lege, care stabilesc că studenţii au dreptul la tarif redus, adică vor achiziţiona un bilet sau un abonament, după caz, mai ieftin, pe când art. 149 sugerează că studenţii vor achiziţiona un bilet sau un abonament, după caz, cu preţ întreg, însă doar la transportul local, pe care îl vor deconta la unitatea de învăţământ superior. Se susţine, totodată, că aceste dispoziţii sunt în contradicţie şi cu legislaţia specială a transportului local.
    146. Curtea observă însă că toate aceste susţineri nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate, ci vizează aspecte ce ţin de aplicarea şi interpretarea în concret a legii, a căror analiză nu intră în competenţa instanţei de contencios constituţional. Tot astfel, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 148 din Constituţie susţinută pe considerentul existenţei unor contradicţii de la un alineat la altul şi al „văditei necorelări cu Legea nr. 92/2007, care asigură implementarea Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007“. Aceasta, deoarece se afirmă doar la modul general că acestea ar fi de natură „să pună în dificultate respectarea obligaţiilor ce rezultă din aderarea la Uniunea Europeană şi respectarea dreptului Uniunii Europene şi, implicit, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene“.
    147. Din aceeaşi perspectivă prezentată de autorii sesizării, a problematicii aplicării efective a prevederilor legale criticate, este lipsită de relevanţă în cauza de faţă, care vizează controlul a priori, abstract de constituţionalitate a Legii învăţământului superior, şi invocarea Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza nr. C-614/20 Lux Express Estonia, din dispozitivul căreia autorii sesizării citează paragraful potrivit căruia „articolul 3 alineatul (2) şi articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 1.370/2007, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 2016/2.338, trebuie interpretate în sensul că: autorităţile competente sunt obligate să acorde întreprinderilor care asigură pe teritoriul statului membru în cauză un serviciu public de transport rutier şi feroviar o compensaţie pentru efectul financiar net, pozitiv sau negativ, exercitat asupra costurilor ocazionate şi asupra veniturilor generate de respectarea unei obligaţii pentru aceste întreprinderi, stabilită printr-o normă generală, de a transporta gratuit anumite categorii de călători, în special copiii de vârstă preşcolară şi anumite categorii de persoane cu handicap“.
    148. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 52 de deputaţi şi constată că prevederile art. 7 alin. (3), art. 10 alin. (2) şi (3), art. 11 alin. (4), art. 16 alin. (2) şi (6), art. 20 alin. (1), art. 36 alin. (4), art. 67 alin. (2), art. 96, art. 122 alin. (1), art. 128 alin. (3), art. 149 alin. (3) lit. g) şi ale art. 240 alin. (3) din Legea învăţământului superior, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2023.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 339 din 21 iunie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"