Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, obiecţie formulată de 56 de deputaţi. 2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă de secretarul general al Camerei Deputaţilor în data de 11 mai 2023 şi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în aceeaşi zi cu nr. 3.240, formând obiectul Dosarului nr. 1.134A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, raportându-se la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 16, 61 şi 75 din Constituţie. 4. Critica de neconstituţionalitate extrinsecă se referă la încălcarea principiului bicameralismului, consacrat pe calea jurisprudenţei constituţionale prin interpretarea art. 61 şi 75 din Legea fundamentală. În deciziile sale în această materie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că principiul bicameralismului nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Instanţa de contencios constituţional a stabilit două criterii esenţiale care, întrunite cumulativ, determină cazurile de încălcare a principiului bicameralismului în procedura legislativă: pe de o parte, existenţa unei deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două foruri legiuitoare. Nerespectarea acestui principiu plasează Camera decizională pe o poziţie privilegiată, eliminând, în fapt, prima Cameră sesizată/de reflecţie din procesul legislativ (deciziile Curţii Constituţionale nr. 472 din 22 aprilie 2008, nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, nr. 710 din 6 mai 2009, nr. 62 din 7 februarie 2017, nr. 413 din 14 aprilie 2010, nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012). 5. Fără a nega dreptul Camerei decizionale de a adopta proiecte de lege în forme uşor diferite sau de a le respinge, autorii sesizării de neconstituţionalitate arată că, în cazul legii ce constituie obiectul criticilor de neconstituţionalitate, la Camera Deputaţilor au fost admise 701 amendamente, care nu doar că nu au fost puse în discuţia primei Camere sesizate, dar au schimbat însăşi esenţa actului normativ şi configuraţia acestuia, astfel eliminându-se Senatul din procesul legislativ. Practic, fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului a dezbătut şi a adoptat două proiecte de legi total diferite din perspectiva conţinutului normativ. Or, soluţia constituţională pentru o astfel de situaţie este precizată în mod expres în art. 75 din Constituţie şi constă în întoarcerea proiectului la Senat pentru discutarea amendamentelor aduse de Camera Deputaţilor, traseu constituţional ce nu a fost însă urmat. Astfel, simpla adăugare în raportul întocmit pentru dezbaterea legii în procedura Camerei Deputaţilor a observaţiei potrivit căreia o parte dintre amendamente au fost adăugate „în urma observaţiilor şi propunerilor OCDE“ (s.n. - Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) nu schimbă obligaţia constituţională privind activitatea de legiferare în conformitate cu principiul bicameralismului şi cu respectarea procedurii de întoarcere a legii, dacă sunt îndeplinite cele două criterii esenţiale menţionate în jurisprudenţa în materie a Curţii. 6. Potrivit criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, legea adoptată, prin conţinutul său normativ, aduce atingere art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, în componenta referitoare la principiul securităţii juridice şi la cerinţa de previzibilitate şi claritate a normelor, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 139 din 13 martie 2019, nr. 681 din 21 octombrie 2021, nr. 26 din 18 ianuarie 2012, nr. 473 din 21 noiembrie 2013, nr. 619 din 10 octombrie 2017). În lumina acestei practici constituţionale constante, respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate şi reprezintă o garanţie împotriva arbitrarului. Legea trebuie să respecte anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, în sensul adaptării corespunzătoare a conduitei de către aceştia. 7. Deficienţele de tehnică legislativă specifice legii criticate în cauză au fost semnalate şi în avizul Consiliului Legislativ, ambiguitatea redacţională a legii supuse controlului de constituţionalitate fiind astfel evidentă şi de natură să creeze serioase îndoieli cu privire la efectele pe care legea le-ar produce. În acest sens, sunt redate observaţiile formulate în avizul antereferit cu privire la anumite sintagme/expresii/formule deficitare cuprinse la art. 2 pct. 7, 21 şi 28, art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4^2 alin. (10), art. 4^2 alin. (11), art. 8 alin. (4) şi (4^2) şi art. 29 alin. (8) din legea criticată. Totodată, se evidenţiază paralelisme de reglementare între art. 29^1 alin. (4) şi art. 59^1 alin. (1^1) şi (2), prin corelarea cărora rezultă că aceeaşi faptă este stabilită de două ori drept contravenţie, ceea ce este de natură să afecteze principiul securităţii juridice. 8. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie, se susţine că acesta este încălcat prin soluţia normativă cuprinsă la art. 4^4 din legea criticată, întrucât, prin modul diferit de salarizare instituit pentru personalul Agenţiei pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP), generează discriminări pozitive (privilegii) fără a exista vreo motivare obiectivă şi raţională care să le justifice. Aceeaşi prevedere legală este neclară şi imprevizibilă, deoarece nu sunt indicate articolele dinLegea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice de la care se derogă. 9. Pentru toate argumentele arătate, se solicită Curţii Constituţionale să admită sesizarea şi să constate neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său. 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere. 11. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere prin care solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 12. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, se arată că susţinerile formulate în acest sens sunt nefondate şi chiar se bazează pe o abordare profund greşită. Aceste susţineri nu sunt argumentate din punct de vedere juridic, nu se arată modul concret în care este afectat principiul fundamental invocat, ci se bazează doar pe un expozeu teoretic al conceptelor în această materie. Mai mult, singurul argument prezentat este cel referitor la numărul mare de amendamente admise în procedura Camerei Deputaţilor - „701“ -, informaţie care nu corespunde situaţiei de fapt, întrucât raportul comisiilor sesizate în fond nu cuprinde 701 amendamente admise, ci 701 numere curente, dintre acestea o mare parte figurând cu menţiunea „nemodificat“ faţă de textul adoptat de Senat sau de cel în vigoare. 13. Se susţine că legea criticată a parcurs în mod corect, complet, regulamentar şi constituţional întreaga procedură impusă de procesul legislativ, fără a se circumscrie celor două criterii esenţiale stabilite de Curtea Constituţională pentru încălcarea principiului bicameralismului. Astfel, primul criteriu, existenţa unor diferenţe majore de conţinut juridic între cele două forme adoptate de fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului, nu este îndeplinit, deoarece Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, nu a făcut altceva decât să-şi exercite dreptul propriu de decizie în cadrul limitelor impuse de principiul bicameralismului, fără să adopte soluţii normative care să se îndepărteze de la conceptele statuate în forma Senatului sau de la materia avută în vedere de iniţiatorul proiectului. Nici sub aspectul structurii legii adoptate de cele două Camere - cel de-al doilea criteriu necesar a fi îndeplinit pentru încălcarea principiului fundamental menţionat - nu se poate observa o diferenţă semnificativă de configuraţie, Camera decizională adăugând doar un nou articol, final, care dispune republicarea actului normativ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Prin urmare, intervenţiile legislative operate în procesul legislativ derulat în faţa Camerei decizionale au respectat intenţia şi obiectul de reglementare ale celor două forme anterioare ale proiectului de lege (a Guvernului, în calitate de iniţiator, şi a Senatului), aportul Camerei decizionale urmărind şi punerea în acord a iniţiativei legislative cu Planul naţional de redresare şi rezilienţă a României (PNRR), astfel că este nefondată susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia cele două foruri legiuitoare ar fi adoptat două legi ori proiecte de lege diferite sub aspectul conţinutului. 14. Legea supusă controlului de constituţionalitate nu contravine principiului legalităţii, în componenta privind previzibilitatea şi claritatea normelor, şi nici principiului securităţii juridice, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, invocate de autorii sesizării. Limbajul juridic folosit de legiuitor în cuprinsul legii contestate este clar, predictibil şi neechivoc, fără pasaje obscure sau cu soluţii normative contradictorii, fiind astfel respectate exigenţele de calitate a unui act normativ impuse de Legea nr. 24/2000. Cât priveşte susţinerile autorilor sesizării referitoare la încălcarea principiului securităţii juridice, principiu care, în accepţiunea autorilor sesizării, se referă la protejarea cetăţenilor contra unui pericol creat de legiuitor „prin normele juridice pe care le propune şi adoptă,“ se apreciază că acestea sunt nerelevante şi lipsite de obiect. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, analiza principiului securităţii juridice trebuie raportată întotdeauna la conceptul „statului de drept“, care presupune capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice (Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, paragraful 50); or, statul asigură cetăţenilor servicii publice de calitate prin conţinutul dispoziţiilor de lege criticate, ce privesc guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, şi se realizează în acelaşi timp scopul originar al proiectului de lege, de reformare a acestui domeniu de reglementare. 15. Cu referire la criticile privind încălcarea principiului nediscriminării, garantat de art. 16 din Constituţie, se arată că şi acestea sunt neîntemeiate, întrucât dispoziţiile art. 4^4 alin. (2) din legea examinată, care stabilesc modalitatea de salarizare a personalului AMEPIP, corespund criteriilor de nediscriminare stabilite de norma constituţională invocată, de jurisprudenţa în materie a Curţii şi de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Cu toate că autorii sesizării reclamă un tratament juridic discriminatoriu între „două categorii de salariaţi“, fără a le identifica însă în mod expres, se precizează că salarizarea personalului AMEPIP respectă, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 27 octombrie 2022, paragraful 35, un criteriu obiectiv şi raţional care justifică şi chiar impune un tratament juridic diferit de al altor salariaţi, criteriu ce constă atât în natura atribuţiilor acestuia, cât şi în obiectivul urmărit de instituţia angajatoare prin realizarea acestor atribuţii. Astfel, AMEPIP este organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului, prin Secretariatul general al Guvernului, şi are rolul de a stabili politica de guvernanţă corporativă, de a coordona implementarea regulilor în domeniu la nivelul autorităţilor publice tutelare, de a le monitoriza şi evalua, respectiv de a aplica sancţiuni pentru abaterile identificate, iar obiectivul atribuţiilor stabilite în sarcina personalului constă în îmbunătăţirea guvernanţei corporative a întreprinderilor publice. 16. Guvernul a transmis punctul său de vedere prin care consideră că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 17. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) şi ale art. 75 din Constituţie, Guvernul - care în acest caz are şi calitatea de iniţiator al proiectului de lege examinat - arată că acestea nu se susţin, deoarece autorii sesizării pretind nerespectarea principiului bicameralismului doar prin raportare la numărul mare de amendamente adoptate de Camera Deputaţilor, fără ca sesizarea să dezvolte şi să demonstreze în mod concret dacă acestea depăşesc într-adevăr limitele acestui principiu sau prerogativele Camerei decizionale. Or, adoptarea amendamentelor, chiar şi în număr mare, nu presupune implicit configurarea unei soluţii legislative semnificativ diferite de cea analizată de prima Cameră sesizată, ci reprezintă expresia aceleiaşi soluţii legislative, care păstrează concepţia de ansamblu a iniţiatorului, respectând soluţia Camerei de reflecţie, dar în acelaşi timp oferă o variantă mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări, răspunzând astfel şi exigenţelor stabilite prin jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, paragrafele 37 şi 38). 18. În concluzie, având în vedere că nu se indică în mod concret în cuprinsul sesizării deosebirile majore de conţinut juridic şi nu se constată existenţa unor configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, nu se poate pune nici problema nerespectării dispoziţiilor constituţionale şi regulamentare privind întoarcerea legii, critica de neconstituţionalitate fiind, aşadar, neîntemeiată. 19. Referitor la criticile ce vizează încălcarea art. 1 alin. (3) şi(5) din Constituţie sub aspectul exigenţelor de calitate a legii, Guvernul apreciază că şi acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, se aminteşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a afirmat constant că principiul generalităţii legilor permite, ca tehnică-tip de reglementare, recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive care, deşi ar servi unui grad sporit de certitudine, ar putea antrena o rigiditate excesivă a normei juridice (deciziilenr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 sau nr. 744 din 13 decembrie 2016, paragraful 35). Totodată, se observă expunerea lacunară a motivelor avute în vedere de autorii sesizării, în sensul că pentru demonstrarea încălcării, prin anumite sintagme cuprinse de unele texte din legea criticată, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind principiul securităţii juridice, nu sunt suficiente afirmaţii cu caracter general, precum cele utilizate în cuprinsul sesizării. De altfel, cele două instanţe mai sus menţionate au precizat în jurisprudenţa lor referitoare la standardele de calitate a legii că, în considerarea principiului generalităţii legilor, numeroase acte normative sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi şi ale căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică (de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31, Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Perinççek împotriva Elveţiei, paragraful 133, Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 24 februarie 2022, paragraful 21). 20. În ceea ce priveşte criticile raportate la prevederile art. 16 din Constituţie, referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi prin stabilirea unor reguli diferite pentru salarizarea unor categorii de funcţionari, Guvernul consideră că şi acestea sunt neîntemeiate. Reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice prin Legea-cadru nr. 153/2017 reprezintă un proces complex care, în mod necesar, presupune, în timp, o serie de corecţii şi corelări cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei, aspecte de competenţa autorităţii legiuitoare. Or, instituirea unor diferenţe, în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului şi nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări contrare art. 16 din Constituţie. Această normă fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 19 februarie 2002). Or, categoriile de funcţionari comparate de autorii sesizării nu se află de plano în aceeaşi situaţie juridică, astfel că stabilirea unor reguli diferite în ceea ce priveşte salarizarea celor două categorii profesionale este în mod obiectiv şi rezonabil justificată. Mai mult, textul legal criticat se aplică în mod uniform tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice respective, legiuitorul având dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 707 din 29 noiembrie 2016, nr. 291 din 22 mai 2014 sau nr. 31 din 5 februarie 2013, precum şi Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, sau Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15). 21. În raport cu considerentele arătate, Guvernul solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 22. Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice. Legea adoptată cuprinde, din punct de vedere structural, 10 articole (art. I-X). Art. I, prin pct. 1-84, dispune modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011, în timp ce art. II-VII au conţinut normativ de sine stătător, iar art. VIII-X dispun cu privire la aprobarea de către Guvern a unei metodologii, la abrogarea unor texte din ordonanţa de urgenţă şi, în final, la republicarea actului normativ astfel modificat şi completat, cu renumerotarea textelor. 24. Textele constituţionale indicate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), referitoare la principiul securităţii juridice şi principiul legalităţii, în componenta referitoare la exigenţele de calitate a legii, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 61 - Rolul şi structura (Parlamentului) şi ale art. 75 - Sesizarea Camerelor. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 25. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. 26. În acest context, Curtea reţine că propunerea legislativă a fost iniţiată de Guvern, are caracter ordinar şi a fost adoptată în procedură de urgenţă, mai întâi de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 6 martie 2023, şi apoi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 10 mai 2023. La data de 11 mai 2023, un număr de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi au depus la Secretariatul general al Camerei Deputaţilor prezenta sesizare, aceasta fiind trimisă şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.240 din 11 mai 2023, formându-se astfel Dosarul nr. 1.134A/2023. La data de 12 mai 2023, legea a fost trimisă Preşedintelui României spre promulgare. 27. Aşadar, din perspectiva condiţiilor prealabile de admisibilitate a sesizării, Curtea reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de unul dintre titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie, respectiv de cel puţin 50 de deputaţi, a fost formulată în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pentru exercitarea dreptului de sesizare privind neconstituţionalitatea unei legi adoptate în procedură de urgenţă, iar obiectul controlului de neconstituţionalitate vizează o lege adoptată de Parlament şi încă nepromulgată. 28. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi aleart. 1, 10,15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Soluţiile legislative preconizate 29. Conform fişei legislative aferente Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice (Pl-x nr. 143/2023), iniţiativa legislativă aparţine Guvernului şi vizează, în principal, separarea funcţiei de reglementare de cea de coordonare a proprietăţii statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în calitatea lor de acţionari, elaborarea unei politici de proprietate prin care să se definească raţiunea deţinerii de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale a întreprinderilor publice de la nivel central şi local, elaborarea şi revizuirea politicii de participare a statului în economie în concordanţă cu orientările Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), înfiinţarea Agenţiei pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP) şi a unui corp al administratorilor de întreprinderi publice care se va constitui ca o bază de date organizată şi gestionată de AMEPIP, precum şi alte propuneri de modificare a legislaţiei în măsură să asigure implementarea principiilor guvernanţei corporative cuprinse în ghidurile OCDE privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor de stat. (3) Examinarea criticilor de neconstituţionalitate (3.1) Criticile privind încălcarea principiului bicameralismului 30. Prin deciziile sale referitoare la principiul bicameralismului, Curtea a dezvoltat o veritabilă „doctrină“ privind bicameralismul şi modul în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptat/adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementat/reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53). 31. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). 32. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, precitată, paragraful 29, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54). 33. Aşadar, bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia ar deveni iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea legislativă/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, precitată, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45, şi Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 57). 34. Critica autorilor sesizării de neconstituţionalitate se întemeiază, în esenţă, pe faptul că forma legii adoptată de Camera decizională ar cuprinde, faţă de forma adoptată de prima Cameră sesizată, un număr de 701 amendamente propuse spre adoptare prin raportul comisiilor sesizate în fond, ceea ce ar fi condus la adoptarea a două legi total diferite de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului. 35. Examinând comparativ forma legii adoptată de Camera de reflecţie - Senatul - şi cea adoptată de Camera decizională - Camera Deputaţilor -, Curtea constată că forma definitivă a legii a rezultat în urma aprobării de către forul decizional a raportului comun întocmit de comisiile sesizate în fond în procedura din faţa Camerei Deputaţilor (Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare, Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice şi Comisia pentru industrii şi servicii). 36. Acest raport comun, prin care se propune plenului Camerei Deputaţilor adoptarea proiectului de lege, conţine amendamentele admise de membrii comisiilor, formând anexa nr. 1, şi amendamentele respinse, ce formează anexa nr. 2. Examinând structura anexei nr. 1, Curtea reţine că aceasta este împărţită în 701 numere curente sau poziţii, prin care a fost notat fiecare element structural al actului normativ supus modificării şi completării prin proiectul de lege aflat în procedura adoptării definitive, respectiv textele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, în redactarea în vigoare. Notarea marginală a fiecărui element structural în modul de redactare a raportului comisiilor sesizate în fond nu se poate confunda şi nu echivalează însă cu numărul amendamentelor admise efectiv, aşa cum susţin autorii sesizării. În acest sens, Curtea observă că raportul conţine, în marea majoritate a poziţiilor numerotate de la 1 la 701, fie rubrici goale, necompletate faţă de forma textului în vigoare, fie menţiunea „nemodificat“ de către Camera Deputaţilor atât a formei adoptate de Senat, cât şi a formei textului legal în vigoare (peste 320 de poziţii din cele 701), ceea ce reduce semnificativ numărul intervenţiilor efective operate în cursul procedurii derulate în faţa forului decizional. 37. Analizând în continuare conţinutul raportului comun, Curtea observă că o altă parte, de asemenea semnificativă, cuprinde intervenţii efective, justificate însă de necesitatea corelării legislative, a acurateţei textului normativ, a preciziei sau clarităţii în exprimare sau de alte exigenţe impuse de normele de tehnică legislativă, reglementate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. Astfel de modificări aduse formei adoptate de Camera de reflecţie nu sunt de natură să schimbe radical obiectul, scopul şi filosofia iniţiale ale proiectului de lege, cum pretind autorii sesizării, ci sunt operaţiuni chiar necesare, de îmbunătăţire a calităţii legii, care se înscriu în contribuţia pe care fiecare Cameră parlamentară o poate aduce la perfectarea unei iniţiative legislative şi sunt permise de limitele bicameralismului. 38. În cuprinsul raportului comun - anexa nr. 1 - se observă şi o categorie de amendamente admise prin care sunt reglementate soluţii legislative noi faţă de forma adoptată de Senat, o mare parte dintre aceste amendamente fiind motivate în mod expres prin propunerile sau observaţiile avansate de echipa OCDE în cursul discuţiilor din şedinţele consecutive ale membrilor comisiilor sesizate în fond, desfăşurate pentru întocmirea raportului asupra proiectului de lege supus adoptării definitive. În acest context, este de remarcat că, în partea sa introductivă, raportul comun face referire la primirea în cursul acestei proceduri a unor amendamente din partea unor deputaţi, neafiliaţi sau aparţinând unor grupuri parlamentare, din partea Ministerului Economiei şi a Secretariatului General al Guvernului, precum şi a punctelor de vedere din partea mai multor entităţi, precum Fondul Proprietatea, Federaţia Sindicatelor Silva, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Federaţia pentru Apărarea Pădurilor - Confederaţia Consilva, Societatea Progresul Silvic şi Confederaţia Sindicală Naţională Meridian. Analizând situaţiile în care amendamentele par a fi rezultatul discuţiilor purtate de membrii comisiilor sesizate în fond cu membrii echipei OCDE, Curtea observă, totodată, că propunerile sau sugestiile formulate au fost preluate, în sensul că au fost asumate, sub formă de amendamente, de titulari ai dreptului de iniţiativă legislativă prevăzuţi de art. 74 alin. (1) din Constituţie, respectiv de deputaţi. Prin urmare, Curtea nu poate reţine susţinerile autorilor sesizării potrivit cărora aceste amendamente ar aparţine unor entităţi sau persoane străine de procesul legislativ, ce nu ar avea prerogativa iniţiativei legislative. 39. De altfel, Curtea a arătat că invitarea unor persoane şi entităţi să îşi exprime opiniile cu privire la anumite acte legislative sau iniţiative legislative este un demers şi un exerciţiu firesc al regulilor democraţiei parlamentare în cadrul procesului de legiferare. Dreptul de a depune amendamente este un drept subsidiar al dreptului de iniţiativă legislativă, derivat din exigenţele art. 74 alin. (1), dar şi din reglementările cuprinse la art. 75 din Legea fundamentală, din conţinutul acestora din urmă rezultând posibilitatea ca proiectul de lege/propunerea legislativă adoptat/adoptată de o Cameră să nu fie identic/identică celui/celei adoptat/adoptate de cealaltă Cameră, diferenţa rezultând tocmai din dreptul parlamentarilor de a depune amendamente. Procedura consultării şi dezbaterii publice a propunerilor legislative urmăreşte asigurarea în condiţii de mai mare eficienţă a interesului public social sau de grup, ce serveşte unei anumite entităţi vizate în mod direct de respectivele iniţiative legislative, iar amendamentele constituie rezultatul acestui dialog între părţile invitate şi partea legiuitoare, reprezentată de membrii comisiei parlamentare (Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragrafele 83-88). 40. Analizând sub aspectul conţinutului lor normativ aceste amendamente admise de comisiile sesizate în fond potrivit raportului lor comun şi adoptate prin vot de Camera decizională, Curtea reţine că acestea cuprind soluţii legislative care vizează, în esenţă, consolidarea rolului AMEPIP, obiectiv ce corespunde chiar scopului declarat al iniţiativei legislative în expunerea de motive. 41. Prin urmare, din examinarea comparativă a celor două forme ale legii adoptate de fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că aportul Camerei decizionale, deşi aparent impresionant sub aspect cantitativ, nu face decât să definească mai bine termenii legii şi să articuleze mai coerent unele măsuri preconizate astfel încât acestea să fie mai cuprinzătoare, corelate şi să răspundă mai eficient scopului declarat al iniţiativei legislative, exprimat în cuprinsul expunerii de motive. Soluţiile legislative adoptate de Camera Deputaţilor se armonizează cu cele preconizate atât de iniţiatorul proiectului de lege - în acest caz, Guvernul, care afirmă expres acest lucru prin punctul de vedere transmis la dosarul cauzei -, cât şi de Senat, forma definitivă a legii adoptate reprezentând rezultatul operei comune de legiferare a celor două Camere ale Parlamentului asupra aceluiaşi proiect de lege. 42. Forma adoptată de Camera Deputaţilor nu doar că nu a adus deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma adoptată de Senat, dar nu influenţează în mod semnificativ nici existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între aceste două forme. Din punct de vedere structural, singurul text suplimentar ce figurează în forma finală a legii este ultimul articol - art. X -, prin care se dispune republicarea actului normativ de bază, cu renumerotarea corespunzătoare a textelor acestuia. Aceasta este însă o operaţiune necesară, o exigenţă de tehnică legislativă impusă de Legea nr. 24/2000, adoptată în considerarea numeroaselor intervenţii legislative operate prin legea criticată asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, şi nu poate constitui unicul criteriu de susţinere a neconstituţionalităţii unei legi adoptate, dar nepromulgate. 43. În concluzie, Curtea Constituţională nu poate reţine pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, afirmată de autorii sesizării de neconstituţionalitate. De altfel, observă că aceştia nici nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate în acest sens şi nici nu indică punctual texte legale modificate în mod radical în procedura Camerei decizionale, ci se limitează la utilizarea, cu titlu de argument concret, a modalităţii de redactare a raportului comun al comisiilor sesizate în fond, prin invocarea în mod vădit eronat a celor „701 amendamente admise“. Această motivare nu demonstrează însă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe esenţiale pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată constata nerespectarea principiului bicameralismului, în condiţiile în care s-a arătat mai sus că modificările concrete aduse de Camera decizională formei aduse de prima Cameră sesizată nu imprimă legii deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi nici nu modifică în mod semnificativ configuraţia acestora. (3.2) Criticile privind principiul calităţii legii şi al securităţii juridice 44. O altă critică de neconstituţionalitate formulată în cuprinsul sesizării de neconstituţionalitate este de natură intrinsecă şi se raportează la normele art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, în componenta referitoare la principiul securităţii juridice şi la standardele de calitate a legii, astfel cum sunt prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Sunt indicate, în acest sens, o parte dintre deficienţele de tehnică legislativă, precum şi ambiguitatea redacţională a unor sintagme/expresii/formule ale legii, semnalate de Consiliul Legislativ în cuprinsul avizului său emis în procedura de legiferare, care se regăsesc, punctual, la art. 2 pct. 7, 21 şi 28, art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4^2 alin. (10), art. 4^2 alin. (11), art. 4^4 alin. (2), art. 8 alin. (4) şi (4^2) şi art. 29 alin. (8) din ordonanţa de urgenţă, astfel cum a fost modificată şi completată prin legea criticată; totodată, se reclamă şi existenţa unui paralelism de reglementare între art. 29^1 alin. (4) şi art. 59^1 alin. (1) şi (2), din corelarea cărora rezultă că aceeaşi faptă este stabilită de două ori drept contravenţie. 45. Cu privire la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a dezvoltat o vastă jurisprudenţă, prin care a reţinut, în esenţă, că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, sau Decizia nr. 193 din 6 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 14 aprilie 2022, paragrafele 23 şi 24). Legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea acestor cerinţe, concretizate în claritatea, precizia şi predictibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragraful 95). 46. Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce predictibilitatea/previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23). În concret, cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente cu privire la normele juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat [Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit] (a se vedea Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23). 47. Totodată, Curtea Constituţională a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). În acest sens, s-a arătat că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana vizată să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. S-a arătat că acesta este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Decizia nr. 506 din 2 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 8 martie 2023, paragraful 15). 48. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Constituţională a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Astfel, s-a reţinut că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică, şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, sau Decizia nr. 70 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 14 martie 2023, paragraful 67). 49. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii prezentei sesizări cu referire la lipsa de precizie, previzibilitate şi claritate a unor texte de lege, Curtea reţine că, într-adevăr, trimiterile pe care acestea le conţin sunt la un anumit act normativ, în ansamblul său, şi nu punctual, la articole de lege determinate cuprinse în acestea. Modalităţile de redactare invocate de autorii sesizării, de tipul „prevăzut la art. 70 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată“, „reglementat de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (…) şi de Legea nr. 31/1990“ şi „în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 98/2016 privind achiziţiile publice“ (din cuprinsul art. 2 pct. 7, 21 şi 28 din ordonanţa de urgenţă, modificată prin art. I pct. 2 din legea criticată), „în termenele stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă şi în legislaţia secundară“ [din cuprinsul art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanţa de urgenţă, modificată prin art. I pct. 4 din legea criticată], „pentru încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă“ [din cuprinsul art. 4^2 alin. (10) lit. e) din ordonanţa de urgenţă, modificată prin art. I pct. 7 din legea criticată] sau „criteriile de referinţă din sectorul privat“ [din cuprinsul art. 8 alin. (4^2) din ordonanţa de urgenţă, modificată prin art. I pct. 12 din legea criticată], reprezintă, însă, tocmai expresia acestei tehnici legislative de utilizare, în redactarea normelor juridice, a categoriilor generale, şi nu a listelor exhaustive. Această tehnică este permisă în virtutea principiului generalităţii legilor şi, uneori, este chiar preferabilă pentru asigurarea supleţei normei juridice şi a caracterului său general. Totodată, este de observat că astfel de formule generice nu pot avea în mod individual capacitatea să producă, prin ele însele, efecte negative asupra nivelului de protecţie constituţională garantat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci trebuie vizată modalitatea în care efectiv este afectat un anume drept sau interes constituţional; or, autorii sesizării nici nu aduc argumente concrete în acest sens. În plus, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa în materie a Curţii anterior referită, nu trebuie omis faptul că înţelegerea unui text normativ presupune un minim şi iminent act de interpretare juridică, realizată în primă fază de destinatarul acesteia şi apoi, dacă este cazul, la nivel profesionist, de organele competente să le aplice sau de persoane cu pregătire corespunzătoare domeniului reglementat. 50. Curtea subliniază că prezenta cauză nu este comparabilă cu cea analizată prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, invocată de autorii sesizării, prin care o lege a fost declarată neconstituţională în cadrul controlului anterior de constituţionalitate, pe motivul încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie. În cauza soluţionată prin decizia mai sus menţionată, Curtea a constatat că respectiva lege, prin gradul său ridicat de ambiguitate redacţională, determina serioase îndoieli cu privire la însăşi sfera relaţiilor sociale reglementate prin acel act normativ, ceea ce nu se poate reţine în prezenta cauză. 51. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 7 din lege, cu referire la art. 4^2 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, criticate pentru imprecizie întrucât „trimiterea nu stabileşte infracţiuni, ci face o trimitere generică, lipsită de previzibilitate, la dispoziţiile Legii nr. 31/1990“, Curtea observă că aceste critici nu se susţin, deoarece textul normativ analizat nici nu face vorbire in terminis de infracţiuni, ci se referă la notificarea asupra „oricărui impediment dintre cele prevăzute la alin. (10) lit. d)“, text care, la rândul său, menţionează „situaţiile prevăzute la art. 4“, unde, printre altele, sunt prevăzute anumite infracţiuni reglementate de Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019 [la art. 4 lit. g)], precum şi situaţiile care împiedică o persoană să ocupe funcţia de administrator sau director, conform Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004. 52. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, modificate prin art. I pct. 11 din legea supusă controlului de constituţionalitate, criticate întrucât sintagma „o componentă variabilă“ este lipsită de previzibilitate, Curtea constată că nici aceste afirmaţii nu sunt întemeiate, deoarece în cuprinsul tezei următoare a aceluiaşi alineat este prevăzut criteriul indicatorilor de performanţă financiară şi nefinanciară, pe baza cărora se determină această componentă. 53. De asemenea, nici expresia „preşedintele comisiei sau, în caz de divergenţă între membrii comisiei, orice membru al comisiei de selecţie şi nominalizare notifică AMEPIP“ din cuprinsul art. 29 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, astfel cum se modifică prin art. I pct. 38 din legea criticată, nu este lipsită de claritate sau previzibilitate, aşa cum susţin autorii sesizării, din conţinutul său normativ înţelegându-se cu uşurinţă semnificaţia acestei sintagme. 54. În consecinţă, Curtea constată că textele de lege de mai sus, indicate punctual în critica de neconstituţionalitate, au o redactare fluentă, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, fără pasaje obscure sau echivoce, permiţând destinatarilor acestora - care, la nevoie, pot apela la consultanţă de specialitate - să îşi adapteze conduita şi să fie capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un act determinat. Prin urmare, aceste critici de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate. 55. Autorii sesizării mai susţin şi încălcarea principiului securităţii juridice prin crearea unui paralelism legislativ între art. 29^1 alin. (4) şi art. 59^1 alin. (1^1) şi (2), întrucât ambele texte ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 ar stabili aceeaşi faptă drept contravenţie. 56. Analizând comparativ cele două texte, Curtea reţine următoarele: art. 29^1 alin. (4) stabileşte drept contravenţie fapta conducătorului autorităţii publice tutelare, a preşedintelui consiliului de administraţie sau de supraveghere de încălcare a reglementărilor privind selecţia, nominalizarea şi numirea administratorilor permanenţi în termenul de 5 luni, respectiv de 7 luni, faptă care se sancţionează cu amendă, dacă nu constituie infracţiune; dispoziţiile art. 59^1 alin. (1) stabilesc drept contravenţie neîndeplinirea de către autoritatea publică tutelară a anumitor obligaţii, dintre care doar unele se referă, asemenea art. 29^1 alin. (4), la cele privind respectarea procedurii de selecţie, nominalizare şi numire a administratorilor permanenţi [de exemplu, art. 3 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 29 alin. (3)], faptă care se sancţionează, după caz, cu avertisment sau cu amendă, aceasta din urmă având stabilite limite minime şi maxime variabile în funcţie de repetitivitatea abaterilor; dispoziţiile art. 59^1 alin. (2) se referă la contravenţia constând în nerespectarea de către conducătorul autorităţii publice tutelare a prevederilor art. 29^1 alin. (2)-(4) în ceea ce priveşte întreprinderile publice aflate în subordine/coordonare sau în portofoliu, faptă care se sancţionează gradual, de la avertisment la amendă, cu diferite limite minime şi maxime. 57. Din perspectiva paralelismului legislativ, pretins de autorii sesizării, între dispoziţiile art. 29^1 alin. (4) şi cele ale art. 59^1 alin. (1), Curtea constată că acesta nu poate fi reţinut, întrucât, spre deosebire de art. 29^1 alin. (4), art. 59^1 alin. (1) nu incriminează doar nerespectarea reglementărilor privind selecţia, nominalizarea şi numirea administratorilor permanenţi în termenul stabilit de lege, ci se raportează şi la alte prevederi legale cu obiect de reglementare diferit, acestea reprezentând diferenţa specifică. În plus, obiectul contravenţiei prevăzute de art. 29^1 alin. (4) nu îl reprezintă simpla încălcare a reglementărilor privind selecţia, nominalizarea şi numirea administratorilor permanenţi, privite în general, determinantă fiind încălcarea termenului imperativ de 5 sau 7 luni, după caz, în care trebuie, ca regulă generală, să fie numit administratorul permanent, cu respectarea tuturor procedurilor anterioare reglementate în acest sens. 58. Curtea nu poate reţine nici pretinsul paralelism legislativ între art. 29^1 alin. (4) şi art. 59^1 alin. (2), deoarece ultimul text nu face decât să reia, prin trimitere, contravenţia stabilită în primul text, adăugându-i un element de particularizare şi stabilind, în acelaşi timp, sancţiunile corespunzătoare (gradual), inclusiv cele cu amenda, sancţiunea specifică contravenţiei reglementate la art. 29^1 alin. (4). Astfel, contravenţia constând în încălcarea de către conducătorul autorităţii publice tutelare, de către preşedintele consiliului de administraţie sau de supraveghere a reglementărilor privind selecţia, nominalizarea şi numirea administratorilor permanenţi în termenul de 5 luni, respectiv de 7 luni este stabilită, ca regulă generală, în art. 29^1 alin. (4), iar art. 59^1 alin. (2) o particularizează prin utilizarea sintagmei „în ceea ce priveşte întreprinderile publice aflate în subordine/ coordonare sau în portofoliu“, reglementând apoi norme sancţionatoare explicite. În plus, aceste norme sancţionatoare nu sunt aplicabile doar art. 29^1 alin. (4) - în ceea ce priveşte amenda -, ci se referă, în egală măsură, şi la ipotezele reglementate la art. 29^1 alin. (2) şi (3). Prin urmare, se conturează suficiente elemente substanţiale de diferenţiere între cele două texte de lege analizate - art. 29^1 alin. (4) şi art. 59^1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă modificată prin legea supusă controlului -, astfel încât să nu poată fi reţinute susţinerile privind încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie din perspectiva generării unui paralelism legislativ. 59. Din perspectiva criticilor formulate şi ţinând seama de argumentele prezentate, Curtea constată că textele legale criticate nu cuprind niciun paralelism legislativ, nefiind incompatibile sub acest aspect cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. (3.3) Critica privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi - art. 16 din Constituţie 60. În opinia autorilor sesizării, dispoziţiile art. 4^4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, modificate prin art. I pct. 7 din legea criticată, generează discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de funcţionari, deoarece salarizarea personalului AMEPIP derogă de la prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, fiind majorată cu 50% faţă de nivelul maxim al drepturilor salariale prevăzut pentru funcţiile publice din cadrul aparatului de lucru al Guvernului. 61. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau a alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia; discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau ca o favoare nejustificat/nejustificată acordat/acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat (Decizia nr. 387 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 20 septembrie 2017, paragraful 18). 62. Analizând dispoziţiile de lege criticate sub aspectul majorării salariale de 50% acordate personalului AMEPIP, se reţine că această reglementare se justifică în mod obiectiv şi rezonabil prin nivelul diferit de responsabilitate, specificul, natura şi complexitatea atribuţiilor pe care le exercită această categorie de personal, precum şi prin rolul unităţii angajatoare - AMEPIP - asupra modului în care întreprinderile publice îşi desfăşoară activitatea economică. Scopul acestei entităţi constă, în esenţă, în asigurarea programelor şi indicatorilor de performanţă economică şi supravegherea aplicării acestora astfel încât companiile de stat să fie eficiente şi rentabile. Performanţele economice ale statului, prin aceste companii, reprezintă un obiectiv major de interes naţional, acestea servind, în final, cetăţeanului, prin asigurarea unui buget naţional care să poată răspunde mai bine necesităţilor şi intereselor sale. În consecinţă, Curtea constată că şi aceste critici de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. 63. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iunie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
