Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 326 din 21 mai 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 326 din 21 mai 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Florica Roman în Dosarul nr. 2.401/1/2017/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 541D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspecţia Judiciară a depus note scrise, prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens arată că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, obligaţia de rezervă ce incumbă magistraţilor este suficient de clară şi precis reglementată, inclusiv prin trimiterea la documente internaţionale care fac referire la integritatea magistratului. În ceea ce priveşte raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 30 din Constituţie privind libertatea de exprimare, coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se arată că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, ci cunoaşte limitări. Mai mult, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, motivaţia pentru care se face o anumită afirmaţie este determinantă în aprecierea gradului de protecţie care trebuie acordat. În condiţiile în care o acţiune este motivată de o doleanţă sau de o animozitate cu caracter personal, nu se justifică un nivel de protecţie deosebit de ridicat.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea civilă din 2 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.401/1/2017/a2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Excepţia a fost invocată de Florica Roman într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului principal declarat de Inspecţia judiciară, precum şi a recursului incident declarat de Florica Roman împotriva Hotărârii nr. 15J din 4 mai 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în materie disciplinară, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea disciplinară.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin lipsa de definire în lege, chiar prin criterii obiective minime, a manifestărilor care pot aduce atingere onoarei şi reputaţiei profesionale a magistraţilor şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, prevederile legale criticate încalcă principiul statului de drept şi al legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, dreptul constituţional al magistraţilor la libera exprimare, precum şi statutul judecătorilor, care au, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, obligaţia de a se supune numai legii.
    7. În legătură cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se susţine că, raportat la înţelesul dat de Dicţionarul explicativ al limbii române, noţiunile de „manifestare“, „onoare“ şi „prestigiu“, cuprinse în textul de lege criticat, sunt extrem de cuprinzătoare, generale şi echivoce, lăsând posibilitatea interpretării arbitrare a acestora în vederea angajării răspunderii disciplinare a magistraţilor. Mai mult, sintagma „săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu“, cuprinsă în textul de lege criticat, dă o marjă de apreciere şi mai largă în evaluarea abaterii disciplinare şi sancţionării magistratului. O prevedere legală care a preluat o expresie generală, atotcuprinzătoare, pentru a defini o abatere disciplinară ce poate atrage sancţiuni foarte grave pentru magistraţi, inclusiv excluderea din magistratură, nu îndeplineşte exigenţele constituţionale privind principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii. Se invocă dispoziţiile art. 8 şi ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea actelor normative - claritatea, precizia şi previzibilitatea pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016).
    8. De asemenea, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care Curtea a statuat, în esenţă, că necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea sancţiunii excluderii din profesie în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat, competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. În acest context, se susţine faptul că noţiunea „manifestările“, cuprinsă în textul de lege criticat în prezenta cauză, este mult mai largă decât infracţiunile expres şi limitativ prevăzute de Codul penal, această noţiune cuprinzând orice acţiune exterioară făcută de o fiinţă umană, prin urmare este vădit lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate. În acest sens se mai susţine că lipsa unor criterii minime, detalieri sau precizări, în scopul stabilirii, în mod transparent şi întemeiat, a manifestărilor magistraţilor prin care aceştia încalcă onoarea şi probitatea profesională şi, implicit, prestigiul justiţiei lasă loc arbitrarului şi unor interpretări subiective.
    9. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, privind libertatea de exprimare, coroborate cu dispoziţiile similare cuprinse în art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se susţine că obligaţia de rezervă a magistraţilor trebuie înţeleasă în sensul precizat prin Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010, respectiv ca abţinere a magistratului de la gesturi, acţiuni, comportamente, afirmaţii de natură să promoveze credinţa că hotărârile date nu sunt motivate în aplicarea legii, în mod justificat şi corect, precum şi abţinerea de la comentarea propriilor hotărâri, chiar dacă acestea sunt criticate de presă sau casate în căile de atac. De asemenea, potrivit aceleiaşi declaraţii, obligaţia de rezervă a judecătorului devine subsidiară obligaţiei de indignare, atunci când democraţia şi libertăţile fundamentale sunt în pericol. Prin urmare, se susţine că magistraţii ar trebui sancţionaţi, în temeiul prevederii legale criticate, doar atunci când este vorba despre încălcări grave ale eticii profesionale şi moralei publice, iar nu atunci când îşi exercită un drept constituţional. Este evident că magistraţii au, potrivit statutului profesional, anumite restrângeri ale libertăţii de exprimare, însă acestea trebuie să fie prevăzute de lege, în sensul art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu respectarea principiului calităţii actelor normative, în ceea ce priveşte claritatea, precizia şi previzibilitatea. În acest sens sunt invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999 şi 26 februarie 2009, pronunţate în cauzele Wille împotriva Liechtenstein şi, respectiv, Kudeshkina împotriva Rusiei. De asemenea, este invocat Raportul privind libertatea de exprimare a judecătorilor, adoptat de către Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 103-a sesiuni plenare, 19-20 iunie 2015. Se mai susţine, în acest sens, că interpretările abuzive ale textului de lege criticat îngrădesc libertatea de exprimare a magistraţilor, prin lipsa de previzibilitate şi raportare la elemente obiective, şi încalcă grav principiul proporţionalităţii între dreptul la libera exprimare a magistraţilor şi interesul general al societăţii de a prezerva buna reputaţie a magistraţilor şi prestigiul sistemului judiciar, garanţie a încrederii cetăţenilor în actul de justiţie.
    10. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, se susţine că, în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, independenţa judecătorului este corelativă şi indisolubil legată de răspunderea acestuia, prin faptul că se supune numai legii, potrivit acestor dispoziţii constituţionale. Or, se susţine că, atât timp cât legea este neprevizibilă, confuză, judecătorului îi este imposibil să îşi adapteze conduita unei astfel de norme şi să se supună legii, cu consecinţa fie a afectării independenţei şi a drepturilor cetăţeneşti, fie a transformării independenţei în impunitate, ca urmare a interpretării arbitrare a textului de lege criticat.
    11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că textul de lege criticat consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă magistratului, obligaţie ce exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.
    12. Se apreciază că obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură se încalce obligaţia de rezervă. De altfel, formularea folosită de legiuitorul român este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale ce fac referire la integritatea magistratului. Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, atunci când se analizează valoarea denumită „integritate“, se reţine că judecătorul va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproşabilă, menţinând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti. De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010, se consacră obligaţia de probitate a magistratului şi obligaţia la o atitudine de demnitate şi onoare. Aceeaşi tehnică legislativă se regăseşte şi în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde incriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudenţă.
    13. Se mai apreciază că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, este adevărat că acesta este un drept fundamental al individului, ocrotit ca atare şi de Curtea Europeană de la Strasbourg, însă, aşa cum s-a reţinut in jurisprudenţa Curţii, această libertate nu este una absolută, ea implicând unele restricţii generate de necesitatea protecţiei altor valori fundamentale, astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Se mai invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslavski împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, şi Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României).
    15. Se mai apreciază că instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile-tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive, numeroase legi folosindu-se de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei). În aceste condiţii, funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi, evident, previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. împotriva Regatului Unit).
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:
    "Constituie abateri disciplinare:
    a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;."

    20. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 30 - Libertatea de exprimare şi în art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 10 alin. (2) privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia invocă încălcarea principiului statului de drept şi al legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, arătând, în esenţă, că noţiunile de „manifestare“, „onoare“ şi „prestigiu“, cuprinse în textul de lege criticat, sunt extrem de cuprinzătoare, generale şi echivoce, lăsând posibilitatea interpretării arbitrare a acestora, fără a exista în legea criticată criterii obiective minime care să conducă la precizarea manifestărilor care pot aduce atingere onoarei şi reputaţiei profesionale a magistraţilor şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei.
    22. Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat, constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu. Aşadar, din perspectiva cerinţelor de calitate ale legii, textul de lege criticat este clar, precis şi previzibil, în sensul că orice manifestare de natură a aduce atingere valorilor protejate în ipoteza normativă criticată, săvârşită în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, constituie abatere disciplinară. Faptul că legiuitorul nu a enumerat toate cazurile în care asemenea manifestări pot constitui abateri disciplinare se datorează gradului de abstractizare pe care trebuie să îl întrunească norma legală, revenind interpretului acesteia rolul de a identifica toate cazurile concrete, de a natură a se încadra în ipoteza textului de lege criticat.
    23. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 47, Hotărârea Curţii europene din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
    24. Mai mult, din formularea motivelor de neconstituţionalitate, Curtea reţine că excepţia vizează o deficienţă de redactare a textului de lege criticat, aspect care nu este de natură a contraveni caracterului previzibil al normei legale, dat fiind faptul că, având în vedere calitatea lor de judecători sau procurori, destinatarii acesteia pot determina înţelesul dispoziţiei normative. În sensul jurisprudenţei Curţii europene, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea norme legale depinzând de practică (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, sau Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).
    25. În ceea ce priveşte invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, prin care a fost constatată neconstituţională sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei“ de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, Curtea reţine că argumentele ce au condus la declararea neconstituţionalităţii acestui din urmă text de lege nu sunt aplicabile prezentei cauze. Astfel, prin decizia menţionată, Curtea a statuat că împrejurarea că dispoziţiile legale criticate nu precizau expres care sunt acele infracţiuni intenţionate pentru a căror săvârşire avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză conduce la încălcarea principiului constituţional al legalităţii. Aşadar, în speţă, exista posibilitatea obiectivă a enumerării exprese şi limitative a infracţiunilor pentru a căror săvârşire şi, implicit, condamnare avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză, având în vedere reglementarea expresă a unor asemenea infracţiuni în Codul penal sau în legile speciale. Or, în prezenta cauză, având în vedere spectrul larg al manifestărilor care pot aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, revine organelor de cercetare disciplinară sarcina să determine sfera concretă a unor asemenea manifestări, de natură a se încadra în ipoteza normativă a textului de lege criticat. De altfel, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că aspectele relevate se referă mai degrabă la modul de interpretare şi aplicare a textului de lege criticat, arătându-se, în esenţă, că lipsa de precizie a acestuia poate genera interpretări arbitrare. Or, revine Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, sarcina să interpreteze şi să aplice textul de lege criticat, în raport cu situaţiile de fapt deduse judecăţii, cu respectarea principiilor constituţionale care guvernează statutul magistraţilor. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională, statuând că verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanţelor de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, a noutăţii şi dificultăţii problematicilor juridice cu care acesta s-a confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei, a motivării, pentru a se ajunge la concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012). De asemenea, în acest context, Curtea reţine cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că „oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare juridică“ (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34).
    26. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, Curtea reţine că, în temeiul art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă, însă aceasta nu poate fi înţeleasă ca fiind una absolută, fără a comporta limitări ce ţin de necesitatea protejării altor valori fundamentale. În acest sens art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]“, precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimare, enumerarea realizată de art. 30 alin. (6) şi (7) este una strictă şi limitativă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, sau Decizia nr. 649 din 24 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1045 din 10 decembrie 2018, paragraful 62).
    27. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea reţine că limitele libertăţii de exprimare a magistraţilor se circumscriu principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică independenţă, imparţialitate, integritate, şi impun conformarea conduitei magistratului în raport cu aceste principii. Din acest punct de vedere, având în vedere gradul de abstractizare al normei legale, legiuitorul nu poate enumera care sunt faptele de natură a aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei. În sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, funcţia publică implică anumite restricţii ale exerciţiului libertăţii de exprimare, iar obligaţia de rezervă, trăsătură caracteristică a funcţiei publice, decurge din obligaţiile şi responsabilităţile ce revin funcţionarilor publici, în calitate de agenţi ai statului (Hotărârea fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului din 3 mai 1988, pronunţată în cauza Morissens împotriva Belgiei).
    28. Pentru aceleaşi considerente, în cauză nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florica Roman în Dosarul nr. 2.401/1/2017/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 mai 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Irina-Loredana Gulie


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice