Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Merkit Ali Erdem, Merkit Ali Ekber, Merkit Ali Ekrem, Merkit Ali Ozgur, Merkit Yildirim, Kisioglu Cagdas şi Holban Eugen în Dosarul nr. 2.844/114/2015/a3 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 987D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă pentru autorii excepţiei, domnul avocat Pavel Abraham, din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în cauză, s-a prezentat şi doamna traducător autorizat de limba turcă, Bahtiar Cioroiu. 4. De asemenea, partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate şi depune note scrise. În acest sens susţine că noţiunea de identitate atribuită investigatorului sub acoperire este criticabilă şi vine în contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei. Astfel, instituţia investigatorului sub acoperire, spre deosebire de legea procesuală anterioară, este definită de actualul Cod de procedură penală, însă această definiţie nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât prin identitatea unui investigator sub acoperire nu se poate înţelege atribuirea unei alte calităţi, profesii sau îndeletniciri pe care acesta nu le deţine în viaţa reală. De aceea, face trimitere la accepţiunea legală a folosirii investigatorilor sub acoperire potrivit Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Legii nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, precum şi Codului de procedură penală din 1968. 6. Reprezentantul Ministerului Public arată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 224^1 din Codul de procedură penală din 1968 şi susţine că Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curţii Constituţionale referitoare la sintagma „în vigoare“ nu este aplicabilă, deoarece, fiind vorba de o normă de procedură penală, care şi-a încetat efectele prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aceasta nu mai poate fi considerată ca fiind în vigoare, iar orice alt act de procedură întocmit sub imperiul normelor procesual penale vechi urmează să fie analizate din perspectiva actualului Cod de procedură penală. De aceea, susţine că dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei. 7. Pe fondul excepţiei, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 148 alin. (4) din Codul de procedură penală, investigatorul sub acoperire este întotdeauna un lucrător operativ din cadrul poliţiei judiciare. Aşadar, nu se poate susţine că i s-a atribuit acestuia o altă calitate decât aceea pe care o avea, iar aspectele particulare ce rezultă din cauză nu sunt de natură a conferi caracter neconstituţional dispoziţiilor legale criticate. De altfel, instituţia investigatorului sub acoperire este consacrată în actele internaţionale la care România este parte, ca, de exemplu, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează inclusiv posibilitatea formării unor anchete comune de anchetă cu posibilitatea folosirii unor investigatori sub acoperire. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 6 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.844/114/2015/a3, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Merkit Ali Erdem, Merkit Ali Ekber, Merkit Ali Ekrem, Merkit Ali Ozgur, Merkit Yildirim, Kisioglu Cagdas şi Holban Eugen într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva Încheierii de cameră preliminară nr. 25 din 3 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. 2.844/115/2015/a3. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece nu este definită sintagma „identitatea atribuită investigatorului sub acoperire“. În acest sens se face trimitere la accepţiunea legală a folosirii investigatorilor sub acoperire potrivit Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Legii nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, precum şi Codului de procedură penală din 1968. Aşa fiind, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, iar modalitatea intruzivă prin care organul de urmărire penală are posibilitatea ca, apelând la interpretarea sintagmei „identitatea investigatorului sub acoperire“ să ofere investigatorului o altă calitate, inclusiv cea de poliţist care foloseşte emblema Poliţiei Române - Poliţia Rutieră este de natură să încalce dispoziţiile constituţionale menţionate. 10. Ingerinţa statului în exercitarea drepturilor mai sus menţionate, deşi prevăzută de lege, nu este formulată clar, riguros şi exhaustiv pentru a oferi încredere cetăţenilor, caracterul strict necesar într-o societate democratică nu este pe deplin justificat, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare, sintagma „identitatea atribuită investigatorului sub acoperire“ permiţând organului de urmărire penală să comită o intruziune în viaţa privată a individului, nu numai prin atribuirea unei alte identităţi investigatorului, ci chiar prin atribuirea unei alte calităţi, profesii sau îndeletniciri pe care nu le deţine în viaţa reală. 11. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, deoarece autorii acesteia nu au arătat în concret în ce constă contrarietatea reclamată, Curtea neputându-se substitui autorului în ce priveşte invocarea unor texte constituţionale pretins încălcate, şi, în secundar, neîntemeiată, deoarece prevederile legale contestate nu împiedică partea interesată să se adreseze unei instanţe de judecată care să analizeze cauza atât în ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept. Totodată, nu este limitat nici dreptul părţii interesate de a se apăra ori de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege, aceasta beneficiind de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. 14. Mai mult, normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege. 15. Dispoziţiile art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală sunt conforme şi cu prevederile art. 53 din Constituţie, întrucât nu dispun restrângerea unor drepturi sau libertăţi în alte condiţii decât cele prevăzute de textele constituţionale invocate de autorii excepţiei. 16. În sfârşit, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată nici în ce priveşte pretinsa contradictorialitate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului legal al autorilor excepţiei, notele scrise depuse de către acesta din urmă, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor, care au următorul conţinut: "(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): [...] c) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.“" 20. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să utilizeze în cadrul metodei speciale de cercetare trei categorii de persoane şi anume, investigatorul sub acoperire, investigatorul cu identitate reală şi colaboratorul. 22. Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală, „În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile alin. (2)-(3) şi (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.“ Aşa fiind, prin exceptarea aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Codul de procedură penală, este evident că un colaborator nu este membru al poliţiei judiciare şi poate fi orice persoană din cercul suspecţilor sau care a interacţionat cu zona infracţională şi care poate aduce probe în dovedirea infracţiunilor. Astfel, întrucât, în numeroase situaţii, infiltrarea unui investigator sub acoperire sau cu identitate reală este imposibil de realizat din cauza condiţiilor concrete referitoare la clandestinitatea structurii infracţionale sau a relaţiilor din cadrul grupurilor, organele judiciare pot racola un membru al reţelei infracţionale sau o persoană care poate pătrunde în interiorul ei graţie încrederii de care beneficiază în rândul membrilor. 23. Investigatorul sub acoperire ori cel cu identitate reală este, potrivit art. 148 alin. (4) din Codul de procedură penală, un lucrător operativ din cadrul poliţiei judiciare sau, în cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism poate fi folosit ca investigator sub acoperire şi un lucrător operativ din cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale. Spre deosebire de investigatorul sub acoperire, cel cu identitate reală nu primeşte o identitate falsă, ci acţionează în nume propriu (spre exemplu, un poliţist care cumpără droguri pentru a strânge probe într-o cauză de corupţie în rândul poliţiştilor). Cu alte cuvinte, ţinând seama de raţiunea necesităţii utilizării unui investigator sub acoperire, adică a unui poliţist din cadrul poliţiei judiciare, este evident că acesta va avea o identitate fictivă, sens în care, potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, ordonanţa procurorului care dispune măsura trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, atât activităţile pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare şi perioada pentru care s-a autorizat măsura, cât şi identitatea atribuită investigatorului sub acoperire. Identitatea fictivă presupune, în mod obiectiv şi raţional, nu numai o identitate referitoare la nume ori date de stare civilă, ci şi un anumit statut profesional sau social, în absenţa căruia devine imposibil de realizat obiectivul pentru care s-a procedat la o astfel de măsură de cercetare. Practic, este un non sens să se utilizeze un investigator sub acoperire cu nume ireal, dar despre care se cunoaşte că este poliţist. Conferirea unui statut profesional şi social fictiv reprezintă alături de o identitate, de asemenea, fictivă, instrumentele necesare puse la îndemâna investigatorului sub acoperire pentru a folosi - în vederea strângerii probelor necesare în condiţii care să asigure atât siguranţa acestora, cât şi confidenţialitatea investigaţiei - anumite înscrisuri contrafăcute sau alterate în orice mod (acte de identitate, diplome de studiu, certificate de înregistrare a unei societăţi) sau anumite obiecte (autoturisme, arme substanţe interzise), întrucât, potrivit art. 148 alin. (7) din Codul de procedură penală, investigatorii şi colaboratorii pot folosi orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru acoperire, iar activitatea persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune. 24. Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că sintagma „identitatea investigatorului sub acoperire“ are un înţeles univoc, neputându-se susţine că sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5). 25. De asemenea, potrivit art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.“ Cu toate acestea, paragraful 2 al art. 8 mai sus menţionat consacră în abstract posibilitatea amestecului unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, în măsura în care acţiunea lor este prevăzută de lege şi se subsumează unei necesităţi determinate de apărarea securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţile altora. 26. Or, dispoziţiile legale criticate, după ce enumeră situaţiile în care poate fi dispusă metoda specială de supraveghere sau cercetare constând în autorizarea folosirii investigatorului sub acoperire, respectiv atunci când există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea anumitor infracţiuni de o gravitate deosebită, instituie şi alte condiţii referitoare la imposibilitatea obţinerii în alt mod a probelor ori a identificării făptuitorului, suspectului ori inculpatului ori cu privire la existenţa pericolului pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. De aceea, numai în situaţia în care, în urma evaluării, se constată că măsura este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, atunci justificarea utilizării investigatorului sub acoperire îşi găseşte temei în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi reprezintă astfel expresia firească a caracterului necesar pe care aceasta îl are, în caz contrar, existând riscul unui abuz, care ar depăşi aceste limite instituite de art. 8 paragraful 2 din Convenţie, potrivit căruia „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora“. 27. Aşa fiind, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate afectează prevederile constituţionale ale art. 20, precum şi dispoziţiile art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. În sfârşit, Curtea constată că prevederile art. 148 alin. (1) şi (9) din Codul de procedură penală dispun cu privire la posibilitatea procurorului de a autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire pe o durată de maximum 60 de zile, care poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, pe o durată totală care nu poate depăşi un an, cu excepţia anumitor infracţiuni. Aşa cum s-a arătat, autorizarea măsurii nu este la discreţia necondiţionată a procurorului, ea putând fi dispusă numai în condiţiile art. 148 alin. (1) lit. a)-c) din acelaşi cod. Prin urmare, legiuitorul a instituit suficiente garanţii specifice dreptului la un proces echitabil, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor care trebuie îndeplinite, a instituirii anumitor limite cu privire la durata autorizării, a obligativităţii procurorului de a sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în măsura în care investigatorul sub acoperire urmează să îndeplinească şi alte acţiuni referitoare la înregistrări audio, video, audio-video sau prin fotografiere. De altfel, asigurarea protecţiei datelor de identificare a investigatorului sub acoperire este impusă de necesitatea asigurării pentru acesta - precum şi pentru ceilalţi cetăţeni care ar fi expuşi prin declararea identităţii reale - a dreptului la viaţă, la integritate fizică şi libertate individuală, valori inerente statului de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. 29. În acest sens, astfel cum Curtea de la Strasbourg a statuat în numeroase ocazii, Convenţia nu împiedică utilizarea, în etapa de investigare, a informatorilor anonimi (a se vedea Hotărârea din 26 martie 1996, pronunţată în Cauza Doorson împotriva Ţărilor de Jos, paragraful 69). Aşa fiind, ceea ce prevalează din perspectiva dreptului la un proces echitabil constă în faptul că probele obţinute dintr-o operaţiune sub acoperire să nu fie singurul temei pentru condamnarea reclamantului (a se vedea Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragraful 98). Totodată, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală, inclusiv elementele urmăririi care au legătură cu procedura, trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi trebuie să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Înainte de a putea dispune o soluţie de condamnare, toate probele împotriva unui inculpat trebuie prezentate, în mod obişnuit, în şedinţă publică, în prezenţa acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii. Există excepţii de la acest principiu, dar acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare; de regulă, acest drept impune ca inculpatului să i se acorde o ocazie adecvată şi corespunzătoare de a contesta o declaraţie a unui martor al acuzării şi de a-l interoga pe acesta, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o etapă ulterioară a procesului. Cu toate acestea, pot exista interese concurente, precum securitatea naţională sau nevoia de a proteja martorii care riscă represalii sau de a nu divulga metodele poliţiei de anchetare a unei infracţiuni, care trebuie puse în balanţă cu drepturile inculpatului (a se vedea Hotărârea din 25 februarie 2014, pronunţată în Cauza Văduva împotriva României, paragrafele 38, 39). 30. Având în vedere aceste exigenţe, Curtea constată că, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi, prin audierea lor fără ca aceştia să fie prezenţi, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate conform art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală. Or, din această perspectivă, este evident că acuzatul are posibilitatea de a contesta o astfel de mărturie, iar, potrivit art. 129 alin. (3) din Codul de procedură penală, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condiţiile de mai sus. Aşa fiind, nu se poate susţine că inculpatul nu beneficiază de un proces echitabil, deoarece dificultăţile cauzate apărării sunt suficient compensate prin procedura urmată de autorităţile judiciare, sens în care o eventuală condamnare nu poate fi bazată exclusiv pe declaraţia unui astfel de martor ameninţat cu identitate protejată, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa va hotărî motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii), putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 31. În sfârşit, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Merkit Ali Erdem, Merkit Ali Ekber, Merkit Ali Ekrem, Merkit Ali Ozgur, Merkit Yildirim, Kisioglu Cagdas şi Holban Eugen în Dosarul nr. 2.844/114/2015/a3 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 148 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
