Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 319 din 1 iulie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, în ansamblul său

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 319 din 1 iulie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 722 din 1 august 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruţa Dărângă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce priveşte sintagma „şi nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia“, excepţie ridicată de Traian Băsescu în Dosarul nr. 2.798/2/2022 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.265D/2022.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Valeriu Stoica şi avocat Dragoş Bogdan, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorilor aleşi ai autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care, în esenţă, arată că excepţia de neconstituţionalitate cuprinde o chestiune principală şi se referă la neconstituţionalitatea Legii nr. 243/2021, în integralitatea sa, şi alta adiacentă, dar legată de prima, şi se referă la neconstituţionalitatea interpretării art. 2 alin. (1) lit. t) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la Legea nr. 243/2021, se menţionează următoarele motive de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă, astfel: procedura de adoptare a acestei legi s-a realizat cu încălcarea principiului bicameralismului, având în vedere sensul corect al sintagmelor cuprinse în art. 63 alin. (5) din Constituţie şi în întreg cuprinsul acestuia, respectiv: „vechiul Parlament“, „noul Parlament“ şi „înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent“, care, astfel cum reiese din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020) se referă la legislatură. Aceste aspecte au un singur sens pentru a fi în acord cu principiul bicameralismului, respectiv situaţia în care o propunere legislativă sau un proiect de lege se află înscris pe ordinea de zi a primei Camere şi nu a fost dezbătut şi adoptat în legislatura care se încheie, putându-se relua procedura de dezbateri la prima Cameră, iar nu la Camera decizională, astfel încât în noua legislatură să fie dezbătut (proiectul de lege sau propunerea legislativă) deopotrivă de ambele camere - atât la prima Cameră sesizată, cât şi la cea decizională, pentru a se răspunde principiului bicameralismului. În acest context este prezentat întreg procesul legislativ aferent Legii nr. 243/2021 şi se învederează că aceasta a fost adoptată fără a fi respectate exigenţele constituţionale antereferite. De asemenea, se susţine că normele criticate: au un caracter intuitu personae, întrucât au fost adoptate pentru şi în legătură cu o persoană, neavând caracter de generalitate şi de abstract, astfel cum cer principiile de drept şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021), aspect ce reiese din stenograma şedinţei dezbaterilor Camerei decizionale în care a fost adoptată legea în discuţie şi în care s-a spus de la tribuna acesteia „La mulţi ani cu executare lui Traian Băsescu“ şi „pe legea pentru domnul Băsescu este în regulă, s-a votat“, precum şi din contextul în care a fost iniţiată şi adoptată legea; încalcă dispoziţiile constituţionale ce reglementează strict raporturile dintre Preşedintele României şi Parlament, autorităţi ce îndeplinesc acea cerinţă a alegerii, bucurându-se deopotrivă de aceeaşi legitimitate, inclusiv de drepturile aferente mandatului, atât în timpul acestuia, cât şi după încetarea acestuia, mai ales că există posibilitatea exercitării funcţiei de Preşedinte al României chiar şi de către persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia; reglementează arbitrar, dincolo de prevederile Constituţiei, şi instituie o nouă formă de răspundere a Preşedintelui României, pe lângă cea de înaltă trădare şi demiterea prin referendum; este retroactivă, atât raportat la momentul în care a încetat mandatul de Preşedinte al României al autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi la drepturile avute în acel context, respectiv situaţia juridică existentă schimbată după o perioadă destul de lungă de timp, cât şi la instituirea unei forme de răspundere referitoare la constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, aspect ce este contradictoriu jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin care s-a arătat că prin constatarea calităţii respective nu se instituie o sancţiune, nefiind vorba despre vreo răspundere morală, politică sau juridică; aceste aspecte conduc şi la încălcarea art. 44 din Constituţie, drepturile în discuţie fiind privite drept creanţe asupra statului, ce au înţeles de bun; încălcarea principiului egalităţii, raportat la Preşedinţii în funcţie şi la foştii Preşedinţi; prin conţinutul normelor edictate, Parlamentul şi-a asumat rolul de instanţă judecătorească - instituind sancţiunea şi aplicând ope legis retragerea drepturilor foştilor preşedinţi, care operează ca o hotărâre judecătorească, aspect ce contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat; potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu este firesc să fie instituite forme de sancţiuni pentru calitatea de colaborator al Securităţii (Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010). În ceea ce priveşte dispoziţiile criticate din Legea nr. 554/2004, problema adusă în discuţie este aceea a cazului bine justificat, faţă de care se precizează că, într-adevăr, instanţele judecătoreşti nu au competenţa să verifice constituţionalitatea legilor, totuşi atunci când este vorba despre suspendarea actului administrativ individual şi se analizează indiciile care răstoarnă prezumţia de legalitate a acestuia, aceste indicii pot să derive din norme primare (sau secundare) neconstituţionale. Prezumţia ar putea fi înlăturată dacă există motive temeinice de neconstituţionalitate a legii în temeiul cărora a fost emis actul administrativ individual, fără ca instanţa judecătorească să verifice, în fapt, constituţionalitatea actului, atribuţie a Curţii Constituţionale, ci numai aparenţa de neconstituţionalitate. În final, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, şi depun concluzii scrise.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Împrejurarea că prevederile criticate din Legea nr. 554/2004 nu permit expres instanţei judecătoreşti să analizeze aparenţa de neconstituţionalitate a actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie o încălcare a prevederilor constituţionale menţionate în susţinerea excepţiei, atât timp cât există o instanţă specializată în analiza constituţionalităţii dispoziţiilor legale, respectiv Curtea Constituţională. Referitor la Legea nr. 243/2021 şi, implicit, la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, se învederează că: legea nu are caracter intuitu personae, ci are o formulare generică ce se aplică atât situaţiei care a generat-o la acel moment, cât şi pentru viitor, în ipoteza în care ar mai apărea cazuri similare; nu este prima dată când legiuitorul, în urma unei situaţii ivite în practică, constatând că nu există o reglementare pentru acel tip de situaţie, intervine pentru a acoperi acea lacună legislativă; faptul că informal legea respectivă era cunoscută sub un anumit nume nu înseamnă că au fost încălcate dispoziţiile constituţionale privind adoptarea sa, întrucât de-a lungul timpului au mai fost adoptate legi care au fost generate de o situaţie particulară ivită în practică şi care aveau anumite denumiri, spre exemplu, legea cunoscută cu numele informal de Legea Anastasia, şi nu s-a pus problema că acea lege ar fi fost neconstituţională; este atributul legiuitorului să reglementeze cele mai importante relaţii sociale şi măsurile care ar trebui luate dacă sunt încălcate regulile de conduită. Referitor la sancţionarea conduitei foştilor colaboratori ai Securităţii, se arată că legiuitorul a mai instituit anterior reguli care plecau de la această premisă, de exemplu, în privinţa magistraţilor cărora li s-a limitat tot prin lege dreptul de a accede în funcţii de conducere dacă au fost colaboratori ai fostei Securităţi, astfel încât adoptarea unor dispoziţii legale care nu au vizat decât acoperirea unei lacune legislative cu privire la consecinţele pe care le poate avea o astfel de calitate de colaborator pentru cei care deţin cea mai înaltă funcţie în stat nu încalcă dispoziţiile constituţionale, ci doar reglementează o situaţie care nu fusese avută în vedere până atunci. Cu privire la criticile referitoare la retroactivitatea Legii nr. 243/2021, se apreciază că şi acestea sunt neîntemeiate, deoarece încetarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 406/2001 operează doar pentru viitor, fără a afecta prestaţiile de care autorul excepţiei a beneficiat până în acel moment. În ceea ce priveşte procedura efectivă de adoptare a Legii nr. 243/2021, se învederează că aceasta a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie, neputându-se nega dreptul noului Parlament de a adopta, în condiţiile Legii fundamentale, proiecte şi propuneri legislative rămase de la vechiul Parlament.
    5. Având cuvântul, în replică, domnul avocat Valeriu Stoica învederează că este greu de acceptat ipoteza susţinută de reprezentantul Ministerului Public cu privire la faptul că vor apărea cazuri similare în viitor, având în vedere timpul îndelungat de la schimbarea regimului politic în anul 1989 - peste 35 de ani, iar un candidat la funcţia de Preşedinte al României trebuie să aibă cel puţin 35 de ani.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    6. Prin Sentinţa civilă nr. 1.342 din 29 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.798/2/2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Legii nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce priveşte sintagma „şi nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia“, excepţie ridicată de Traian Băsescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii privind suspendarea executării Notificării nr. 1.029 din 28 martie 2022 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare a acesteia, care a fost emisă de către Serviciul de Protecţie şi Pază în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 406/2001, cu modificările efectuate prin Legea nr. 243/2021.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că: (i) dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc limitele în care poate fi analizată condiţia cazului bine justificat, sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că instanţa de contencios administrativ nu poate dispune suspendarea executării unui act administrativ atunci când există o îndoială serioasă în privinţa constituţionalităţii actului cu putere de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ, aspect ce contravine art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 21, art. 52, art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (6) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie; (ii) prin Legea nr. 243/2021, în forma sa iniţială, au fost reglementate cinci drepturi pentru persoanele care au avut calitatea de şef al statului român, recunoscute pe perioada vieţii, şi, totodată, au fost stabilite şi excepţii de la aceste drepturi, respectiv nu există beneficiul drepturilor respective pentru şefii de stat - persoane al căror mandat de Preşedinte al României a încetat ca urmare a angajării răspunderii specifice de drept constituţional: fie prin angajarea răspunderii politice a Preşedintelui (conform art. 95 din Constituţie), fie prin angajarea răspunderii penale pentru înaltă trădare (conform art. 96 din Constituţie). Cu privire la această a doua ipoteză, se precizează că, în timpul exercitării mandatului de Preşedinte al României, o persoană nu poate fi condamnată definitiv decât pentru infracţiunea de înaltă trădare, astfel că numai în această ipoteză ar putea înceta „calitatea de şef de al statului român ca urmare a săvârşii unei infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv“, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014). Ca atare, după încetarea mandatului, foştii preşedinţi îşi pierd drepturile acordate în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate. Conform art. 56 şi 60 din Codul penal, pedepsele privative de libertate sunt închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Trimiterea din textul Legii nr. 406/2001 la o pedeapsă privativă de libertate a fost făcută în mod intenţionat, explicaţia acestei opţiuni legislative putând fi regăsită în raportul Comisiei juridice din Senat, raport întocmit în procedura legislativă care s-a finalizat cu adoptarea Legii nr. 406/2001 („Pentru a nu fi decăzut din drepturi în cazurile mărunte, pentru care a fost aplicată o amendă penală“). Aşadar, angajarea răspunderii penale a foştilor preşedinţi ai României nu conduce în mod automat la pierderea drepturilor prevăzute în Legea nr. 406/2001, ci numai în situaţia aplicării unei pedepse privative de libertate.
    8. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 243/2021, având un singur scop, respectiv sancţionarea fostului Preşedinte al României (autor al excepţiei de neconstituţionalitate) prin eliminarea acestuia din categoria foştilor şefi de stat care beneficiază de drepturile prevăzute în Legea nr. 406/2001. Modificarea adusă art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 prin Legea nr. 243/2021 are numai un aparent caracter normativ, conţinutul şi forma reglementării nefiind dictate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale, ci în vederea sancţionării politice a fostului Preşedinte al României, prin retragerea drepturilor recunoscute foştilor şefi de stat.
    9. Or, prevederile criticate, prin raţiunea şi modalitatea de adoptare a Legii nr. 243/2021, în mod special cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, precum şi prin efectele pe care le produc aceste norme legale în concret asupra persoanelor care au avut calitatea de Preşedinte al României, sunt neconstituţionale. Astfel, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale cuprinse în: art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 61 şi art. 147, deoarece Legea nr. 243/2021 are caracter individual, fiind adoptată special pentru sancţionarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate; art. 1 alin. (3) şi (4), art. 2 alin. (1), art. 80 şi art. 101, întrucât are loc instituirea de către Parlament a unei condiţii noi, în mod arbitrar şi fără o motivare adecvată, cu consecinţa afectării principiului separaţiei puterilor în stat; art. 15 alin. (2), coroborat cu art. 44 şi art. 1 alin. (3) şi (5), dispoziţiile art. 1 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 406/2001 fiind neconstituţionale în măsura în care se aplică persoanelor care au dobândit drepturile anterior intrării în vigoare a Legii nr. 243/2021; art. 1 alin. (3) şi (4), coroborat cu art. 21, art. 16 alin. (1) şi art. 147 alin. (4), dispoziţiile art. 1 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 406/2001 fiind neconstituţionale întrucât Parlamentul României şi-a asumat rolul de instanţă de judecată, fără a permite individualizarea sancţiunii aplicate şi cu încălcarea principiului egalităţii; art. 44, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece autorul excepţiei de neconstituţionalitate este titularul unui bun protejat de prevederile constituţionale şi convenţionale antereferite. Or, după încetarea mandatului de Preşedinte, la finalul anului 2014, acesta a beneficiat de drepturile recunoscute de Legea nr. 406/2001, iar la momentul încetării mandatului, Legea nr. 406/2001 nu cuprindea teza a treia a art. 1 alin. (3), dispoziţie introdusă prin Legea nr. 243/2021. Astfel, exista cel puţin o speranţă legitimă pentru a beneficia de drepturile prevăzute în Legea nr. 406/2001 până la finalul vieţii; prin modalitatea în care a fost adoptată, cu scopul sancţionării de către Parlament a autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Legea nr. 243/2021 a realizat o veritabilă privare de proprietate. Astfel cum s-a arătat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cerinţa proporţionalităţii pentru justificarea ingerinţei în dreptul de proprietate nu este îndeplinită. De asemenea, este încălcat art. 63 alin. (5), în virtutea căreia proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament, întrucât, din documentele disponibile pe paginile de internet ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, rezultă că procedura legislativă care s-a finalizat cu adoptarea Legii nr. 243/2021 a fost iniţiată prin formularea unei propuneri legislative, iar din succesiunea etapelor procedurii legislative reiese că propunerea legislativă nu era înscrisă pe ordinea de zi a Parlamentului precedent la momentul constituirii legale a noului Parlament, astfel că procedura legislativă nu putea continua.
    10. De asemenea, în contextul motivării excepţiei de neconstituţionalitate sunt învederate jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiile constituţionale menţionate în susţinerea acesteia, la funcţia de Preşedinte al României, la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, precum şi jurisprudenţa în materie de neretroactivitate şi alte principii a unor instanţe şi jurisdicţii constituţionale din alte state.
    11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este: (i) neîntemeiată în ceea ce priveşte art. 14 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece împrejurarea că textul criticat nu permite expres instanţei să analizeze şi aparenţa de neconstituţionalitate a actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale; negarea dreptului instanţelor de a analiza ele însele neconstituţionalitatea/aparenţa de neconstituţionalitate a actelor normative de nivelul legii nu constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, deoarece acest aspect decurge firesc din principiul separaţiei puterilor în stat; (ii) întemeiată în parte, referitor la Legea nr. 243/2021 şi, implicit, la art. (1) alin. 3 din Legea nr. 406/2001, în ceea ce priveşte caracterul intuitu personae al legii. Astfel, distinct de împrejurarea că nevoia publică de excludere de la beneficiile Legii nr. 406/2001 a persoanelor care au colaborat cu Securitatea a apărut la 20 de ani de la adoptarea legii, la 7 ani de la terminarea mandatului de preşedinte, la peste 30 de ani de la momentul Revoluţiei din Decembrie 1989 şi după constatarea în prima instanţă a calităţii de colaborator al Securităţii (timp în care chestiunea colaborării cu fosta Securitate a fost supusă permanent dezbaterii publice, atât la modul general, privind toate persoanele care s-au aflat într-o astfel de situaţie, cât şi la modul particular în privinţa unor suspiciuni care îl vizau), caracterul intuitu personae este recunoscut implicit, inclusiv de unii parlamentari care, în contextul dezbaterilor şi al votului asupra legii, s-au referit la „legea pentru domnul Băsescu“ sau i-au urat acestuia „la mulţi ani cu executare“; (iii) în ceea ce priveşte împrejurarea că Legea nr. 243/2021 ar stabili o formă de răspundere juridică, prin instituirea unei sancţiuni noi pentru fapte petrecute în trecut, se opinează că acest aspect este real, urmând ca instanţa constituţională să aprecieze în ce măsură există raţiuni obiective, de interes public, care permit o astfel de abordare şi în ce măsură acest aspect se conciliază cu cele reţinute, spre exemplu, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 7 mai 2019, potrivit căreia Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 urmăreşte deconspirarea prin consemnarea publică a acestor persoane, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora, iar acţiunile promovate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu tind la obţinerea unei condamnări judiciare, consecinţa acestora rezumându-se la simpla aducere la cunoştinţa publică a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în acţiunile în constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii; (iv) în ceea ce priveşte criticile referitoare la retroactivitatea Legii nr. 243/2021, opinia instanţei este în sensul că acestea sunt neîntemeiate, încetarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 406/2001 operând doar pentru viitor, fără să afecteze prestaţiile de care titularul drepturilor în discuţie a beneficiat până în acel moment.
    12. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, Legea nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 8 octombrie 2021, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, în ceea ce priveşte sintagma „şi nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia“.
    16. Dispoziţiile criticate cuprinse în Legea nr. 554/2004 au fost modificate şi completate, însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reţine spre analiză normele în redactarea avută în vedere de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în ceea ce priveşte sintagma „şi nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia“, precum şi la Legea nr. 243/2021, având în vedere, pe de o parte, modificările legislative aduse Legii nr. 406/2001 prin Legea nr. 243/2021 şi care sunt concretizate prin articolul unic al acestei din urmă legi şi, pe de altă parte, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin care sunt formulate atât critici extrinseci, cât şi intrinseci, cu precădere referitoare la procedura de adoptare a Legii nr. 243/2021 şi la aplicarea în timp a acesteia, Curtea reţine ca obiect al controlului de constituţionalitate doar Legea nr. 243/2021, în ansamblul său.
    18. Dispoziţiile criticate punctual au următorul cuprins:
    - Art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004: „(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) t) cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;“;
    – Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.“;
    – Articolul unic din Legea nr. 243/2021:
    "Alineatul (3) al articolului 1 din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:
    (3) Nu beneficiază de prevederile prezentei legi persoana căreia i-a încetat calitatea de şef al statului român ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv sau ca urmare a demiterii din funcţie prin referendum şi nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia."

    19. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept, caracterul democratic al statului şi garantarea pluralismului politic, alin. (4) care instituie principiul separaţiei puterilor şi alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 2 alin. (1) referitor la suveranitatea naţională, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 - Rolul şi structura Parlamentului, art. 63 alin. (5) referitor la continuarea procedurii legislative la expirarea mandatului Parlamentului, art. 80 - Rolul Preşedintelui, art. 101 - Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României, art. 124 alin. (1) privind principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii, art. 126 alin. (6) referitor la controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale şi art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale. De asemenea, este menţionat art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 243/2021, Curtea observă că propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de Preşedinte al României a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor la data de 27 iulie 2020, iar la aceeaşi dată a fost înaintată la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, unde a fost înregistrată pentru dezbatere în data de 28 iulie 2020. După primirea avizului Consiliului Economic şi Social şi al Consiliului Legislativ, la data de 1 septembrie 2020 iniţiativa legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului şi trimisă pentru dezbatere în fond la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. În data de 7 octombrie 2020, Plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită reglementat de art. 75 alin. (2) din Constituţie de la 45 la 60 de zile, acesta urmând să se împlinească în data de 30 octombrie 2020. La data de 28 decembrie 2020, după începerea mandatului noului Parlament ales ca urmare a scrutinului electoral din data de 6 decembrie 2020, Senatul a anunţat constatarea faptului că iniţiativa legislativă a fost adoptată de această Cameră în condiţiile art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie şi a fost trimisă Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, care a adoptat-o, cu modificări, în data de 7 septembrie 2021.
    21. În acest context, autorul excepţiei de neconstituţionalitate pune problema încălcării dispoziţiilor art. 63 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât, contrar prevederilor constituţionale invocate, iniţiativa legislativă nu a fost înscrisă pe ordinea de zi a Parlamentului precedent, pentru a-şi putea continua procedura legislativă în noul Parlament. Ca atare, Curtea observă că trebuie să examineze dacă iniţiativele legislative înregistrate la una dintre Camerele Parlamentului, în calitate de primă Cameră sesizată, şi pentru care s-a împlinit termenul constituţional de adoptare, dar care nu au fost înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului al cărui mandat a încetat în condiţiile art. 63 din Constituţie, îşi continuă procedura legislativă în noul Parlament.
    22. Pentru a determina însă incidenţa art. 63 alin. (5) din Legea fundamentală cu privire la procedura de adoptare a legii criticate, Curtea apreciază ca fiind necesară expunerea jurisprudenţei sale referitoare la principiul bicameralismului şi art. 75 din Constituţie. Prevederile art. 75 din Constituţie cuprind mecanisme menite să facă efectivă aplicarea concomitentă atât a normei-principiu prevăzute de art. 61 alin. (1) din Constituţie, care acordă Parlamentului puterea de legiferare, cât şi celei de la art. 61 alin. (2), care instituie alcătuirea duală a Parlamentului. Astfel, art. 75 alin. (1) stabileşte că ambele Camere deliberează şi instituie distincţia dintre prima Cameră sesizată şi a doua Cameră sesizată. Propunerea legislativă sau proiectul de lege se supune spre dezbatere şi adoptare primei Camere sesizate, care, potrivit art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, poate să adopte ori să respingă proiectul sau propunerea legislativă. Proiectul/Propunerea adoptat/adoptată sau, după caz, respins/respinsă de către prima Cameră sesizată va fi trimis/trimisă spre dezbatere celei de a doua Camere, care, la rândul ei, poate să adopte sau să respingă proiectul/propunerea legislativă. Cu alte cuvinte, în implementarea art. 61 alin. (2) din Constituţie, puterea constituantă, prin prevederile art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, acordă fiecăreia dintre cele două Camere autonomie perfectă de deliberare, în sensul că prima Cameră sesizată poate să adopte un proiect/o propunere pe care a doua Cameră să îl/o respingă sau, după caz, să respingă un proiect/ o propunere pe care, ulterior, a doua Cameră să îl/o adopte.
    23. Cu toate acestea, acordarea unei asemenea autonomii nelimitate fiecărei Camere ar face inefectiv şi chiar imposibil procesul de legiferare. Tocmai această situaţie de blocaj în procesul de legiferare este împiedicată de art. 75 alin. (3) din Constituţie, care prevede că a doua Cameră decide definitiv. În concluzie, puterea constituantă, prin art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, a urmărit să armonizeze două exigenţe de rang constituţional. Pe de o parte, a impus obligaţia ca orice propunere/proiect să fie dezbătută/dezbătut de fiecare Cameră în parte, fiecare dintre acestea având posibilitatea să decidă în mod independent de cealaltă. Pe de altă parte, a eliminat posibilitatea blocajului instituţional, prin acordarea celei de a doua Camere sesizate a puterii de a decide definitiv, în situaţiile în care rezultatul deliberării sale este diferit de rezultatul deliberării primei Camere sesizate.
    24. Curtea Constituţională, în mod judicios, a stabilit echilibrul dintre exigenţele mai sus analizate şi, în esenţă, a statuat că puterea celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la proiectul/propunerea dezbătut/dezbătută de ambele Camere nu poate servi ca pretext pentru a elimina sau a afecta competenţa primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/ proiectul.
    25. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a dezvoltat o veritabilă doctrină a bicameralismului şi a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră (spre exemplu, Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptat/adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53).
    26. În considerarea doctrinei bicameralismului, Curtea Constituţională a protejat competenţa primei Camere sesizate de a dezbate propunerea/proiectul în exact aceleaşi condiţii în care aceasta/acesta va fi dezbătută de a doua Cameră sesizată. Constituţia, mai exact art. 75 alin. (3), instituie o simetrie perfectă, cu alte cuvinte competenţe egale, în ceea ce priveşte dezbaterea asupra proiectului/propunerii legislative, reglementând o asimetrie de putere între cele două Camere (în favoarea celei de-a doua Camere) numai cu privire la situaţia în care cele două Camere oferă soluţii legislative diferite/opuse uneia/unuia şi aceleiaşi/ aceluiaşi propuneri/proiect.
    27. Desigur că principiul bicameralismului nu reprezintă o anihilare a competenţei celei de a doua Camere sesizate de a decide definitiv cu privire la propunerea/proiectul dezbătută/dezbătut de prima Cameră sesizată. În examinarea respectării acesteia, trebuie să se realizeze o comparaţie între conţinutul propunerii/proiectului de lege şi amendamentele aduse acesteia/acestuia de către cea de-a doua Cameră. Eventuala încălcare a bicameralismului nu rezultă eo ispo din simpla diferenţă, eventual radicală, în conţinutul celor două elemente. Singura condiţie, minimală în realitate, pe care o impune art. 75 din Constituţie este ca a doua Cameră să fi dat posibilitatea primei Camere să dezbată propunerea/proiectul. Astfel, dacă prima Cameră a avut prilejul să se pronunţe în cursul procedurii asupra conţinutului textului adoptat de Camera decizională înseamnă că principiul bicameralismului este respectat. Nevoia ca a doua Cameră sesizată să lase şi primei Camere sesizate posibilitatea de a dezbate (şi nu de a decide definitiv) nu reprezintă o simplă chestiune de oportunitate de legiferare, care să poată fi neutralizată de către puterea constituţională a celei de-a doua Camere de a decide definitiv cu privire la o propunere/un proiect de lege.
    28. Având în vedere cele mai sus expuse, Curtea reţine că voinţa legiuitorului constituant a fost aceea de a permite fiecărei Camere să se pronunţe asupra iniţiativelor legislative în sensul adoptării sau respingerii acestora.
    29. În ceea ce priveşte termenul de 45 de zile şi, respectiv, de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, Curtea observă că Legea fundamentală instituie o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de prima Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 21 decembrie 2018, paragraful 83), termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, este un termen de decădere care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi dintre acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are drept consecinţă imposibilitatea membrilor primei Camere de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituţie propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeaşi este consecinţa şi pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula şi depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale.
    30. În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor pe care prima Cameră sesizată le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, Curtea a constatat că, în absenţa oricăror norme constituţionale exprese, fiind termene ce privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, deci termene de drept public, acestea urmează regula stabilită de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional. Prin urmare, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii, termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere (a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999). Totodată, în Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010, Curtea a reţinut că prevederile Codului de procedură civilă referitoare la calculul termenelor procedurale nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care acesta începe să curgă şi ziua când se împlineşte. Ca atare, termenele de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie, privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, deci de drept public, astfel încât acestea se calculează pe zile calendaristice.
    31. Totodată, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale ale art. 75 alin. (2) şi a celor ale art. 66 referitoare la sesiunile celor două Camere ale Parlamentului, Curtea apreciază că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea în care intervine vacanţa parlamentară, respectiv perioada dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu s-a solicitat întrunirea în sesiune extraordinară, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie“. Ca atare, sistemul constituţional român instituie regula sesiunilor periodice, şi nu a celor permanente. Prin urmare, între cele două perioade prevăzute de art. 66 alin. (1) din Constituţie pentru cele două sesiuni ordinare, în absenţa unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie trebuie considerate suspendate. În această situaţie, ele se vor calcula pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen ziua în care acesta începe să curgă şi ziua când acesta se împlineşte, cu excluderea însă a perioadei vacanţei parlamentare, aşa cum aceasta este reglementată în art. 66 alin. (1) din Constituţie.
    32. În speţă, Curtea reţine că termenul de 45 de zile, prelungit la 60 de zile la prima Cameră sesizată, nu a fost suspendat, întrucât încetarea mandatului Parlamentului precedent şi începerea mandatului noului Parlament ales ca urmare a scrutinului electoral din data de 6 decembrie 2020 au avut loc în interiorul aceleiaşi a doua sesiuni parlamentare ordinare a anului 2020.
    33. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa evocată mai sus, Curtea constată că, la data împlinirii termenului prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, iniţiativele legislative se consideră adoptate de prima Cameră sesizată, iar prezentarea iniţiativelor legislative adoptate tacit în plenul primei Camere sesizate este doar un act formal, care nu poate nici să prelungească termenul constituţional, nici să confere alte valenţe expirării sale, acesta rămânând un termen de decădere. O altă concluzie ar fi aceea că simpla încetare a mandatului Parlamentului şi, corelativ, începerea mandatului noului Parlament ar putea să lipsească de eficacitate prevederile constituţionale ale art. 75 alin. (2) teza a treia.
    34. Or, art. 63 alin. (5) din Constituţie reprezintă o normă specială în privinţa reglementării regimului juridic al iniţiativelor legislative care se află în procedura legislativă la prima Cameră sesizată şi care nu au fost adoptate nici expres, nici tacit de aceasta. Având în vedere că Legea nr. 243/2021 a fost adoptată tacit de prima Cameră până la încetarea mandatului Parlamentului precedent, Curtea reţine că propunerea legislativă astfel adoptată nu putea constitui obiectul normelor speciale antereferite, astfel încât începerea mandatelor noului Parlament ales nu pune problema încetării procedurii legislative cu privire la aceasta, ci, dimpotrivă, a continuării procesului legislativ în conformitate cu exigenţele art. 75 din Constituţie şi chiar cu esenţa art. 63 din Legea fundamentală care instituie principiul asigurării continuităţii activităţii legislative.
    35. În consecinţă, critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la procedura de adoptare a Legii nr. 243/2021, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 63 alin. (5), urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
    36. Curtea reţine că art. 101 din Legea fundamentală, cuprins în titlul III - Autorităţile publice, capitolul II - Preşedintele României, prevede că „Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege.“ Astfel, Constituţia consacră drepturile de care beneficiază Preşedintele României, în perioada exercitării funcţiei şi după încetarea mandatului, şi lasă în sarcina legiuitorului ordinar stabilirea conţinutului şi a întinderii acestora. Prin Legea nr. 406/2001 au fost stabilite o serie de drepturi pentru persoanele care au avut calitatea de Preşedinte al României/şefi de stat şi de care aceste persoane beneficiază de la data încetării mandatului, drepturi viagere care, în prezent, sunt reglementate astfel: folosinţa gratuită a unei locuinţe de protocol şi a unui spaţiu pentru organizarea cabinetului de lucru, încadrat cu un post de consilier şi un post de secretar, ambele atribuite cu destinaţia de reşedinţă; o indemnizaţie lunară în cuantum egal cu 75% din indemnizaţia acordată Preşedintelui României în exerciţiu; pază şi protecţie, precum şi folosinţa gratuită a unui autoturism, asigurate permanent de Serviciul de Protecţie şi Pază, potrivit reglementărilor în vigoare; folosinţa gratuită pe o perioadă de maximum 12 luni a unei locuinţe, cu destinaţia de reşedinţă, în suprafaţă de maximum 200 mp, în perioada executării lucrărilor de reparaţii capitale la imobilul atribuit cu destinaţia de reşedinţă; efectuarea, la cerere, a unui control medical complet anual, în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“ [art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din Legea nr. 406/2001, cu modificările şi completările ulterioare]. Modalităţile concrete privind exercitarea drepturilor prevăzute la art. 2 lit. a) şi c) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 406/2001].
    37. În redactarea sa iniţială, Legea nr. 406/2001, la art. 1 alin. (3), prevedea că persoana căreia i-a încetat calitatea de şef al statului român ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv sau ca urmare a demiterii din funcţie prin referendum nu beneficiază de drepturile mai sus menţionate, iar la art. 4 alin. (1) prevedea că persoanele beneficiare de prevederile prezentei legi îşi pierd drepturile acordate în cazul săvârşirii unei infracţiuni, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 243/2021 care, printr-un articol unic, a adus modificări art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, adăugând un nou caz de pierdere a drepturilor prevăzute de această lege, respectiv eliminarea acordării drepturilor respective în cazul persoanelor care au ocupat funcţia de şef al statului român dacă despre acestea s-a constatat definitiv că au avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia.
    38. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011, propunerile de candidaţi pentru alegerea Preşedintelui României sunt însoţite, printre altele, de o declaraţie pe propria răspundere a candidatului în sensul că a avut sau nu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, fără însă a se stabili vreo sancţiune în ceea ce priveşte posibilitatea ca persoana care candidează să fi avut calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii.
    39. Prin Decizia nr. 772 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 4 februarie 2015, paragraful 27, sau Decizia nr. 493 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 26 decembrie 2023, paragraful 17, Curtea a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, urmăreşte deconspirarea prin consemnarea publică a acestor persoane, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere juridică şi morală colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a unei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, spre exemplu, şi Decizia nr. 436 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 9 iunie 2010, şi Decizia nr. 760 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 20 septembrie 2011). Astfel, acţiunile promovate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu tind spre obţinerea unei condamnări judiciare, consecinţa acestora rezumându-se la simpla aducere la cunoştinţa publică a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în acţiunile în constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.380 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011).
    40. Or, aceste considerente au valoare de principiu, iar Legea nr. 243/2021, care stabileşte ope legis sancţiuni pentru persoanele ale căror drepturi sunt reglementate prin Legea nr. 406/2001, fără să conţină, pe de o parte, circumstanţierile menţionate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale redată la paragraful anterior şi, pe de altă parte, norme intertemporale cu privire la aplicarea în timp a soluţiei legislative preconizate, este lipsită de previzibilitate şi este contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la principiul legalităţii cuprins în art. 1 alin. (5).
    41. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a Legii nr. 243/2021, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea observă că principiul neretroactivităţii legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul său de reglementare. Singura excepţie pe care o îngăduie norma constituţională priveşte legea penală sau contravenţională mai favorabilă. Ca atare, textul constituţional instituie o regulă imperativă de la care nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă este vorba despre legi materiale sau legi procesuale. Consecinţele consacrării principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi ridicarea la rang de principiu constituţional garantează securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, constituind o expresie a principiului separaţiei puterilor în stat, respectiv separaţia dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte (a se vedea în acest sens Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 46).
    42. Acţiunea în timp a normei juridice se raportează, în mod principial, la un moment univoc, respectiv cel al constituirii situaţiei juridice reglementate. În raport cu acest moment, orice normă juridică ulterioară ar fi retroactivă dacă îşi propune să reglementeze post-factum momentul constituirii unei situaţii juridice epuizate prin însuşi faptul constituirii sale (facta praeterita) ori situaţii juridice aflate în derulare (facta pendentia) sau efectele juridice ale unor asemenea situaţii ce intervin ori urmează să intervină (facta futura), în cazul în care respectiva situaţie juridică îşi are sorgintea, nemijlocită sau mijlocită, într-un act juridic anterior intrării în vigoare a noii reglementări (Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2004).
    43. De asemenea, Curtea mai reţine că ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea acesteia în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Neadmiterea unei atari soluţii ar determina rezolvarea diferenţiată a aceleiaşi situaţii juridice, aplicând persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică un tratament discriminatoriu, contrar spiritului legii noi (pentru identitate de raţiune, a se vedea Decizia nr. 657 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2019, paragraful 21, şi Decizia nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006).
    44. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că statutul de fost Preşedinte al României se dobândeşte la momentul încetării mandatului de Preşedinte al României, în condiţiile stabilite de Constituţie. Ca atare, regimul juridic al acestui statut se defineşte, se structurează şi se configurează în raport cu normele de drept substanţial aflate în dreptul pozitiv la momentul dobândirii statutului de fost Preşedinte al României. Orice modificare a acestui regim juridic în oricare dintre componentele sale nu poate viza o situaţie juridică deja epuizată.
    45. Rezultă că, ori de câte ori o lege îşi propune să modifice regimul juridic asociat intrinsec şi imanent unei situaţii juridice consumate/epuizate, aceasta repune în discuţie o situaţie definitiv consolidată, neagă suveranitatea legii în baza căreia a fost dobândit respectivul regim juridic şi consacră o paradigmă juridică distonantă în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile. Modificarea şi reaşezarea printr-o lege ulterioară a regimului juridic aplicabil unor situaţii juridice epuizate echivalează cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    46. Prin urmare, aplicând considerentele mai sus menţionate la normele deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că Legea nr. 243/2021 contravine principiului neretroactivităţii legii civile.
    47. În acest context, un alt aspect ce trebuie reliefat îl reprezintă încălcarea principiului securităţii juridice, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională să asigure atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragrafele 92 şi 93, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, sau Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33). Mai mult, prin jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că principiul securităţii juridice nu se defineşte numai prin stabilitatea dreptului, ci şi prin receptarea organică în ordinea normativă a noilor soluţii legislative promovate (Decizia nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, paragraful 30).
    48. Curtea, în jurisprudenţa sa, a subliniat că principiul securităţii juridice exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). Omisiunea de a reglementa norme tranzitorii menite să asigure coerenţa cadrului normativ reprezintă o încălcare a exigenţelor constituţionale referitoare la principiul legalităţii, în componenta referitoare la principiul securităţii juridice, care impune legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite. Astfel, respectarea art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 - referitoare la dispoziţiile tranzitorii - concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragraful 101). Astfel, rolul dispoziţiilor tranzitorii este acela de a permite o trecere graduală şi firească în timp de la situaţia de fapt şi de drept existentă la cea urmărită/avută în vedere de noua reglementare. Această tranziţie nu presupune o escamotare a situaţiei-premisă, ci acceptarea acesteia pentru a se realiza evoluţia treptată către finalitatea urmărită. De asemenea, tranziţia nu poate fi realizată ex abrupto, ci este necesară o abordare echilibrată şi raţională, care să asigure previzibilitatea normativă în domeniul vizat. Atingerea rezultatului urmărit se realizează în timp, în mod firesc, astfel ca destinatarii actului să nu fie expuşi unor situaţii aleatorii pe care însăşi reglementarea normativă adoptată o creează (Decizia nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023, paragraful 123).
    49. De aceea, art. 26 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000 prevede că „Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“. De asemenea, art. 54 din aceeaşi lege prevede că „(1) Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. (2) Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.“
    50. Ca atare, nevoia stabilirii unor norme intertemporale este nu numai necesară, dar şi imperativă atunci când se adoptă norme de drept substanţial care reglementează probleme cu un grad ridicat de complexitate din punctul de vedere al aplicării lor în timp. Astfel, legiuitorului îi revenea obligaţia de a stabili reperele temporale în funcţie de care aplicarea soluţiei legislative adoptate trebuie realizată, precum şi necesara corelare cu prevederile ansamblului legislativ respectiv, în consonanţă cu normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000.
    51. Având în vedere că, astfel cum s-a arătat şi mai sus, legiuitorul nu a însoţit modificările aduse legii de norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate şi certitudine modului de conformare la noile cerinţe legale, în lipsa elementelor de circumstanţiere menţionate mai sus, instanţa constituţională constată că Legea nr. 243/2021 a fost adoptată cu încălcarea principiului securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    52. Prin urmare, având în vedere conţinutul Legii nr. 243/2021, Curtea reţine că viciul de neconstituţionalitate constatat în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţie afectează reglementarea în ansamblul său, întrucât vizează aplicarea în timp a legii noi şi lipsa normelor tranzitorii care să stabilească situaţia raporturilor juridice deja existente, create în virtutea actelor normative în vigoare anterior modificărilor operate prin această lege. Constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său determină ca, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, să nu se mai impună examinarea celorlalte critici punctuale formulate în raport cu celelalte articole din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 87, Decizia nr. 722 din 7 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 13 noiembrie 2020, paragraful 86).
    53. În ceea ce priveşte efectele prezentei decizii, sub aspectul constatării neconstituţionalităţii Legii nr. 243/2021, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 62 din Legea nr. 24/2000, „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii Legii nr. 243/2021, în ansamblul său, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, se aplică în redactarea avută anterior modificărilor operate prin Legea nr. 243/2021.
    54. Referitor la dispoziţiile criticate din Legea nr. 554/2004, Curtea reţine că acestea reglementează cu privire la condiţiile suspendării executării actului administrativ individual de către instanţa de judecată.
    55. Din analiza motivării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, autorul acesteia doreşte ca instanţa de contencios constituţional să stabilească faptul că aceste dispoziţii sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii în fond. Or, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, ci elemente care ţin de interpretarea şi aplicarea legii în raport cu situaţiile concrete supuse judecăţii, care sunt şi rămân la aprecierea instanţei de judecată sesizate cu soluţionarea în fond a cauzei, fiind o problemă de legalitate şi excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. În acelaşi timp, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competenţa să modifice sau să completeze dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate şi nici nu este competentă să controleze constituţionalitatea unei interpretări date de o anumită instanţă judecătorească textelor legale criticate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 15).
    56. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Traian Băsescu în Dosarul nr. 2.798/2/2022 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că Legea nr. 243/2021 pentru modificarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, în ansamblul său, este neconstituţională.
    2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

                    Pronunţată în şedinţa din data de 1 iulie 2025.
                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 319 din 1 iulie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"