Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 312 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 312 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 842 din 12 septembrie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Tudor Simion Feur în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.907D/2020.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018 şi, totodată, apreciază că Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost dată în limitele de competenţă ale instanţei supreme.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea penală nr. 28 din 22 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1, Tribunalul Alba - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Tudor Simion Feur într-o cauză penală în care autorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 alin. (1) din acelaşi cod cu aplicarea art. 52 alin. (3) şi art. 35 alin. (1) din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, şi folosirea de documente false care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept de fonduri europene, în forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că interpretarea dată textului de lege criticat prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituţională, fiind încălcat principiul ne bis in idem, câtă vreme instanţa supremă s-a raportat la obiectul juridic al infracţiunilor, fără să aibă în vedere că faptele în discuţie sunt în mod substanţial aceleaşi.
    6. Arată că, potrivit definiţiei legale, infracţiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze altei persoane spre folosire - în ipoteza în care aceeaşi persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris) pe care tot ea îl foloseşte ulterior - în vederea producerii unei consecinţe juridice, iar aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Pe de altă parte, arată că ceea ce caracterizează infracţiunea incriminată de dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârşeşte în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, este sancţionat în mod expres tocmai uzul de fals, iar activitatea anterioară a aceleiaşi persoane de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acţionează (autor, instigator sau complice), nu poate avea o valenţă infracţională proprie şi distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul şi prin folosirea înscrisului falsificat, acţiune ce este în mod natural şi necesar integrată conţinutului constitutiv al infracţiunii de referinţă. Reţine că fapta prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune complexă, prin care se asigură protecţia penală atât a relaţiilor sociale care vizează buna gestionare a fondurilor Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie obţinute cu respectarea strictă a condiţiilor legale, cât şi, în subsidiar, a relaţiilor sociale vizând încrederea în conţinutul înscrisurilor folosite în cadrul procedurii de atribuire a fondurilor.
    7. Susţine că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului - o absoarbe pe cea de uz de fals, şi nu invers, iar acţiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe, în sensul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal. Susţine, astfel, că reţinerea în concurs a infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracţiune scop) şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracţiune mijloc) echivalează cu sancţionarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esenţă, a aceleiaşi fapte - folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului. Apreciază că a admite soluţia concursului de infracţiuni înseamnă a admite dubla sancţionare a persoanei, în temeiul a două norme de incriminare, pentru o acţiune identică şi pentru o acţiune care, singură, nu este inclusă în sfera ilicitului penal. Susţine că o astfel de soluţie încalcă principiul ne bis in idem prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care, relativ la elementul idem, face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei.
    8. Tribunalul Alba - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt clare, precise şi previzibile, astfel că permit persoanelor interesate să înţeleagă care sunt consecinţele încălcării lor, apelând, la nevoie, la consultanţă juridică de specialitate. Precizează că instanţa de control constituţional s-a pronunţat cu privire la claritatea, precizia şi previzibilitatea dispoziţiilor legale criticate prin deciziile nr. 552 din 22 aprilie 2008 şi nr. 897 din 17 decembrie 2015, ale căror considerente sunt valabile şi în prezenta cauză.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Având în vedere criticile formulate de autor, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020, care au următorul cuprins: „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.“
    13. Prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real“.
    14. Art. 322 din Codul penal - Falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevede că: „(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.“
    15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, cât şi dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că problema de drept ce a constituit obiectul sesizării instanţei supreme s-a rezumat, în esenţă, la a stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită în modalitatea folosirii sau prezentării de înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la săvârşirea falsului şi a folosit ulterior respectivele înscrisuri, obţinând pe nedrept fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, constituie o infracţiune complexă, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, sau, dimpotrivă, alcătuieşte împreună cu aceasta din urmă o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică. Cu alte cuvinte, sesizarea a avut ca premisă factuală identitatea dintre persoana care a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi subiectul activ sau participantul secundar la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal.
    17. În motivarea soluţiei sale, Înalta Curte a reţinut că infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este o infracţiune complexă formă tip, care absoarbe în conţinutul său numai uzul de fals sau, după caz, falsul în declaraţii, dar nu include, în schimb, în elementul său material, şi falsul în înscrisuri, fie ele sub semnătură privată, fie oficiale; reprezintă o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, având ca obiect juridic principal ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare (Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016). Comisă în varianta folosirii sau prezentării de „documente ori declaraţii false“, infracţiunea analizată cunoaşte şi un obiect juridic secundar, care include relaţiile sociale privitoare la încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile sau declaraţiile producătoare de consecinţe juridice. În schimb, atunci când infracţiunea este săvârşită în varianta folosirii sau prezentării de documente sau declaraţii inexacte sau incomplete, aceasta îmbracă forma unei infracţiuni simple.
    18. De asemenea, instanţa supremă a reţinut că, indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declaraţii necorespunzătoare adevărului. Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conţinutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris. Din analiza normei de incriminare, Înalta Curte a stabilit că cerinţele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv, înscrisurile au fost supuse unor acţiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declaraţiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele şi informaţiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt). Prin urmare, instanţa supremă a constatat că, pentru existenţa infracţiunii, este irelevant dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând să constituie infracţiunea analizată ori de câte ori acţiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînţeles, dacă subiectul activ a acţionat cu rea-credinţă.
    19. În raport cu aceste particularităţi ale laturii obiective a infracţiunii analizate, Înalta Curte a formulat concluzia potrivit căreia legiuitorul a considerat că, in abstracto, accesarea de fonduri comunitare prin utilizarea unor documente sau declaraţii care nu reflectă în mod complet realitatea prezintă un grad de pericol social suficient de ridicat, în sine, pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fără a distinge după cum acele documente sau declaraţii au fost sau nu falsificate.
    20. Astfel că instanţa supremă a conchis că, de vreme ce activitatea de folosire a unor documente incomplete sau inexacte, dacă a avut ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri comunitare, se circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în aceleaşi condiţii ca activitatea de folosire a unor înscrisuri false, rezultă că falsificarea respectivelor înscrisuri nu este de esenţa infracţiunii analizate, reprezentând numai una dintre modalităţile normative alternative în care poate fi comis acest tip de fraudă. Prin urmare, între infracţiunea de fals în înscrisuri (indiferent de tipul acestora) şi infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu există un raport de condiţionare, cea dintâi nefiind necesară pentru existenţa celei de-a doua, care poate fi comisă şi în absenţa falsului. Rezultă astfel că în raportul dintre falsul în înscrisuri sub semnătură privată şi frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene nu se identifică una dintre cerinţele unităţii legale a infracţiunii complexe, şi anume caracterul necesar al absorbţiei falsului pentru existenţa infracţiunii de fraudă în domeniul accesării fondurilor comunitare, concluzia fiind aceeaşi indiferent de caracterul - oficial sau sub semnătură privată - al înscrisurilor false, de vreme ce, incriminând acest tip de fraudă, legiuitorul nu a distins în funcţie de un atare element.
    21. Împrejurarea că, potrivit art. 322 din Codul penal, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe uzul de fals (în cazul în care autorul falsului foloseşte înscrisul) nu a fost suficientă pentru ca instanţa supremă să reţină că, atunci când folosirea înscrisului contrafăcut se realizează în circumstanţele prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de chiar participantul la acţiunea anterioară de fals, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ar absorbi frauda în materia fondurilor comunitare.
    22. Instanţa supremă a subliniat că incriminarea regăsită în cuprinsul Legii nr. 78/2000 are caracter special în raport cu uzul de fals regăsit în codificarea penală şi vizează, în principal, o formă de fraudă care aduce atingere unor interese financiare, numai în secundar caracterizându-se ca un uz de fals circumstanţiat prin scop. Deopotrivă, Înalta Curte a stabilit că nu se poate admite concluzia că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar absorbi falsul în înscrisuri sub semnătură privată numai pentru că, în conţinutul tipic al ambelor infracţiuni, ar intra ca element constitutiv acţiunea de folosire. Elementul material al fraudei în materie de cheltuieli din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei (folosirea sau prezentarea) este distinct de elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal (falsificarea urmată de folosire sau încredinţarea spre folosire), cel din urmă nefiind absorbit integral de cel dintâi. Pe de o parte, acţiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin contrafacere sau alterare este premergătoare şi exterioară acţiunii de folosire ce constituie elementul material al fraudei, iar, pe de altă parte, simpla folosire a înscrisului falsificat (deşi suficientă pentru consumarea falsului), este nesusceptibilă să conducă, prin ea însăşi, la consumarea fraudei, fiind necesar ca aceasta să aibă şi un anumit rezultat, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri europene.
    23. Astfel, instanţa supremă a stabilit că a admite ipoteza unei unităţi legale de infracţiune complexă, atunci când folosirea documentului fals se realizează chiar de către persoana care a procedat anterior la falsificarea acestuia, înseamnă a plasa în afara ilicitului penal activitatea de contrafacere, asimilându-se nejustificat situaţia celui care obţine pe nedrept fonduri comunitare prin folosirea unor înscrisuri falsificate cu situaţia celui care recurge, în scopul menţionat, doar la folosirea unor documente sau declaraţii inexacte sau incomplete. Totodată, valorificarea unei atari ipoteze înseamnă a ignora diferenţele dintre conţinuturile constitutive ale celor două infracţiuni analizate (niciunul dintre acestea nefiind limitat la acţiunea de folosire), natura lor distinctă (infracţiune de pericol, în cazul falsului, şi de rezultat, în ceea ce priveşte frauda), precum şi valorile sociale eterogene cărora li se aduce atingere prin săvârşirea acestora.
    24. Înalta Curte a subliniat că antrenarea răspunderii penale a participantului la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, ulterior, foloseşte documentul în condiţiile prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, pentru o pluralitate sub forma concursului de infracţiuni, nu generează o dublă sancţionare pentru aceeaşi faptă, întrucât nu există o suprapunere completă între conţinuturile normative ale infracţiunilor analizate, iar diversitatea categoriilor de valori sociale lezate prin cele două fapte ilicite justifică sancţionarea făptuitorului pentru întreaga sa activitate infracţională.
    25. În final, Înalta Curte a constatat că problema de drept ce constituie obiectul sesizării se diferenţiază de cea tranşată prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 27 decembrie 2017, prin care s-a statuat asupra interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, prin raportare la art. 322 şi 323 din Codul penal, câtă vreme decizia obligatorie menţionată s-a grefat pe premisa existenţei unei similitudini între elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi cel al infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, premisă neincidentă în cauză.
    26. În continuare, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15, Decizia nr. 874 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2022, paragraful 21, sau Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024, paragraful 20).
    27. Ca premisă a analizei sale cu privire la constituţionalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea Constituţională trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie.
    28. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindui conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30).
    29. Totodată, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă o garanţie a funcţionării unei economii de piaţă şi nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităţilor Europene. Prin reglementarea criticată se urmăreşte protecţia unor fonduri ce ţin de patrimoniul unei instituţii suprastatale (Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008). Curtea reţine, de asemenea, că, prin infracţiunea de pericol prevăzută de art. 322 din Codul penal, se urmăreşte protejarea relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, iar prin infracţiunea de rezultat prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, protejarea relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene. Deşi infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă atât o specie a infracţiunii de înşelăciune, cât şi a celei de uz de fals, particularizate prin scopul urmărit de făptuitor - obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în conţinutul constitutiv al acesteia nu se regăseşte, în totalitate, conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal, respectiv activitatea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal.
    30. În aceste condiţii, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a determinat sfera de aplicare a normei criticate printr-o interpretare a dispoziţiilor criticate care ţine seama, pe de o parte, de voinţa legiuitorului, iar, pe de altă parte, de jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, cu respectarea competenţei de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, şi a competenţei de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie. Considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, relevă lipsa de suprapunere completă între conţinuturile normative ale infracţiunilor analizate, diversitatea categoriilor de valori sociale lezate prin cele două fapte ilicite justificând sancţionarea făptuitorului pentru întreaga sa activitate infracţională.
    31. În continuare, Curtea va analiza dacă dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în configuraţia normativă determinată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectă exigenţele normelor constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul ne bis in idem, consacrat prin dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    32. Cu titlu preliminar, Curtea reţine o serie de aspecte teoretice referitoare la infracţiunea complexă, respectiv concursul real cu conexitate etiologică. Sub un prim aspect, Curtea reţine că infracţiunea complexă reprezintă forma unităţii legale de infracţiune prevăzută de art. 35 alin. (2) din Codul penal, în al cărei conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală. Există două forme ale infracţiunii complexe, respectiv infracţiunea complexă forma tip sau propriu-zisă (caracterizată prin aceea că, în conţinutul său, fie intră ca element constitutiv, prin absorbţie, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, fie sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, cel puţin două acţiuni proprii tot atâtor infracţiuni distincte) şi infracţiunea complexă ca variantă agravantă (a cărei caracteristică este aceea că numai în conţinutul său calificat este absorbită o faptă ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni, nu şi în varianta tip a respectivei infracţiuni).
    33. În prezenta cauză, prezintă relevanţă infracţiunea complexă forma tip, deoarece activitatea de folosire a unor înscrisuri falsificate, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a unor fonduri europene, include ca element constitutiv o acţiune ce constituie prin ea însăşi o altă infracţiune din categoria falsurilor (uz de fals sau fals în declaraţii) şi se circumscrie, prin urmare, acestei forme a unităţii legale de infracţiune. Infracţiunea complexă în această variantă are un obiect juridic complex, existând, pe de o parte, o valoare socială principală căreia i se aduce atingere prin fapta ilicită (şi în raport cu care infracţiunea este înscrisă într-o anumită categorie de infracţiuni) şi o valoare socială secundară, proprie obiectului juridic adiacent al faptei infracţionale. Elementul material al infracţiunii complexe forma tip constă fie în acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea absorbită (atunci când unitatea de infracţiune complexă absoarbe elementul unei infracţiuni distincte), fie în acţiunile specifice infracţiunilor reunite de legiuitor într-o a treia incriminare distinctă (atunci când infracţiunea complexă ia naştere în această ultimă modalitate). De esenţa unităţii legale de infracţiune analizate este faptul că, prin voinţa legiuitorului şi din considerente de politică penală, manifestările variate ale făptuitorului în realitatea obiectivă, realizate în aceeaşi împrejurare şi aflate în conexitate etiologică, atrag răspunderea sa penală pentru o singură infracţiune, deşi, în absenţa unei atari opţiuni legislative, ele s-ar circumscrie conţinutului a două infracţiuni, incriminate distinct. Ceea ce justifică o atare formă a răspunderii penale este împrejurarea că între acţiunea mijloc şi acţiunea scop săvârşite de aceeaşi persoană există o strânsă legătură, cea dintâi fiind întotdeauna necesară pentru consumarea celei de-a doua şi ambele fiind realizate în aceeaşi împrejurare sau la un interval foarte scurt de timp. Această particularitate a unităţii legale a infracţiunii complexe fundamentează reţinerea caracterului necesar al absorbţiei, de esenţa căruia este faptul că infracţiunea complexă nu se poate comite niciodată fără săvârşirea infracţiunii absorbite.
    34. De asemenea, Curtea reţine că pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică - derivată din legătura de la mijloc la scop existentă între acţiunile sau inacţiunile ce compun pluralitatea - este consacrată normativ în cuprinsul art. 38 alin. (1) teza finală din Codul penal şi presupune comiterea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni distincte de către aceeaşi persoană, una dintre infracţiuni fiind comisă în scopul săvârşirii celei de-a doua. Spre deosebire de unitatea infracţiunii complexe, în cazul concursului real cu conexitate etiologică, infracţiunea mijloc nu este absolut necesară pentru comiterea infracţiunii scop, cea din urmă putând fi săvârşită şi în absenţa celei dintâi. Opţiunea făptuitorului de a recurge la mijloace ce constituie prin ele însele infracţiuni este una conjuncturală, grefată pe circumstanţele obiective concrete în care se desfăşoară activitatea ilicită. Tocmai de aceea, între acţiunile ce constituie infracţiuni concurente, aflate într-un raport de conexitate etiologică, nu există o relaţie de dependenţă, ele intervenind, de regulă, la diferite intervale de timp, iar acţiunea mijloc facilitând conjunctural comiterea infracţiunii scop, fără a fi însă indispensabilă consumării acesteia.
    35. Ţinând cont de aspectele teoretice menţionate anterior, Curtea reţine că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a unor înscrisuri sub semnătură privată reprezintă infracţiunea mijloc, iar infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este infracţiunea scop. Un argument în acest sens este faptul că relaţiile sociale ocrotite prin cele două categorii de infracţiuni sunt distincte, fiind vorba, pe de o parte, despre cele care ocrotesc buna desfăşurare a activităţilor ce vizează obţinerea de sume din bugetul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, despre cele privind încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată.
    36. Prin incriminarea infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se sancţionează o formă particulară a uzului de fals (astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, precitată), constând în folosirea unor documente falsificate în vederea realizării scopului menţionat în cadrul normei de incriminare, însă activitatea de falsificare, chiar dacă vizează un înscris sub semnătură privată, este una exterioară conţinutului propriu-zis al infracţiunii scop. Ca urmare, reţinerea absorbţiei activităţii de falsificare în cadrul infracţiunii-scop ar echivala cu lăsarea nesancţionată a unei activităţi ilicite, sancţionabilă penal.
    37. Pe de altă parte, Curtea reţine că, pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni complexe - varianta tip, este necesar să se constate că în conţinutul acesteia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracţiunii absorbite şi că absorbţia are un caracter necesar, în sensul că infracţiunea absorbantă nu poate fi comisă în lipsa săvârşirii infracţiunii absorbite. Or, în ipoteza speţei, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 poate fi realizat în mod abstract şi fără executarea, de către autor, a acţiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, care constituie elementul material principal al infracţiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referinţă s-ar reţine numai infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situaţia în care acţiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancţionată.
    38. În aceste condiţii, Curtea constată că stabilirea răspunderii penale a participantului la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, ulterior, foloseşte documentul în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, sub forma concursului de infracţiuni, nu generează o dublă sancţionare pentru aceeaşi faptă, potrivit art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    39. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat, în interpretarea instanţei supreme, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în cauză întrucât dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constituie o normă de drept penal substanţial, iar garanţiile dreptului la un proces echitabil sunt asigurate prin norme ale dreptului procesual penal.
    40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tudor Simion Feur în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru domnul MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 312 din 5 iunie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"