Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 312 din 20 mai 2019  referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 312 din 20 mai 2019 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 643 din 2 august 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, sesizare formulată de Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor.
    2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.658 din 8 aprilie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 840C/2019.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se arată că, potrivit art. 64 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Astfel, aceştia sunt aleşi pentru îndeplinirea unui mandat al cărui conţinut îl constituie realizarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Regulament în sarcina lor. Constituţia prevede, în mod expres, la art. 66 alin. (3), art. 89 alin. (1), art. 98 alin. (1) şi art. 146 lit. a), b), c) şi e), atribuţiile preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte şi atribuţiile preşedintelui acesteia prin care acesta asigură funcţionarea Camerei pe întreaga durată a existenţei acesteia. Astfel, funcţia de preşedinte al Camerei are o importanţă constituţională deosebită, dată de complexitatea şi de rolul său de autoritate prevăzută de titlul III din Constituţie.
    4. Preşedintele Camerei Deputaţilor se alege pe durata mandatului Camerei, iar ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Această distincţie subliniază necesitatea asigurării permanenţei funcţiei de preşedinte al Camerei. Acesta este ales de majoritatea deputaţilor prezenţi [a se vedea art. 22 alin. (2) din Regulament], în timp ce alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora potrivit configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor şi negocierii liderilor grupurilor parlamentare [a se vedea art. 24 alin. (1) din Regulament]. Prin urmare, preşedintele Camerei, având în vedere majoritatea necesară alegerii sale, reprezintă Camera, în ansamblul ei, atât în relaţiile cu alte autorităţi, asigurând legătura cu puterea executivă, cât şi pe plan extern, cu parlamentele altor state. Acestea sunt aspecte care fac distincţia între instituţia preşedintelui Camerei şi ceilalţi membri ai acesteia.
    5. Se arată că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulament, preşedintele Camerei Deputaţilor poate încredinţa atribuţiile sale unuia dintre vicepreşedinţi, fără ca textul să distingă între atribuţiile legate de asigurarea funcţionării Camerei şi cele rezervate de Constituţie, în mod limitativ şi expres, pentru preşedintele acesteia. Astfel, în situaţia în care preşedintele Camerei deleagă toate atribuţiile sale, inclusiv pe cele constituţionale, reiese că vicepreşedintele înlocuitor dobândeşte competenţe constituţionale. Mai mult, vicepreşedintele are inclusiv dreptul de a invalida deciziile preşedintelui Camerei ori de a acţiona contrar dorinţei acestuia. Nu se poate admite delegarea tuturor atribuţiilor preşedintelui Camerei, decât atunci când acesta asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, însă, chiar şi în acest caz, desemnarea vicepreşedintelui care să îndeplinească atribuţiile preşedintelui Camerei, inclusiv pe cele constituţionale, ar trebui să se facă în temeiul unui vot acordat de plenul Camerei, iar nu pe baza deciziei subiective a preşedintelui acesteia.
    6. Se arată că rolul vicepreşedinţilor este de a acorda sprijin în exercitarea atribuţiilor de către preşedintele Camerei, de a asigura continuitatea conducerii funcţionale a Camerei, prin îndeplinirea unor sarcini nominalizate de către Biroul permanent. De aceea, se arată că atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Camerei Deputaţilor nu pot fi exercitate decât intuitu personae, fără ca acesta să le poată încredinţa altei persoane, întrucât este ales prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar nu prin negociere politică. O delegare a acestor atribuţii ar trebui realizată doar cu acordul celor care l-au ales, respectiv plenul Camerei Deputaţilor. Singura ipoteză în care o persoană poate să îndeplinească funcţia de preşedinte al Camerei fără a fi ales este când lucrările Camerei sunt conduse de decanul de vârstă, între momentul întrunirii Camerelor şi cel al alegerii preşedintelui. Chiar şi în această situaţie activitatea sa se reduce la procedura de formare a grupurilor parlamentare, de alegere a comisiei de validare a mandatelor, de validare a cel puţin două treimi din mandate, în vederea constituirii legale a Camerei, şi de alegere a preşedintelui.
    7. Ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament, preşedintele Camerei Deputaţilor poate delega toate atribuţiile sale, inclusiv pe cele constituţionale, astfel vicepreşedintele înlocuitor dobândind competenţe constituţionale. Se menţionează că, în această logică, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor ar putea deveni Preşedintele interimar al României. Având în vedere aceste aspecte, se consideră că art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravine art. 64 alin. (1) şi (2), art. 66 alin. (3), art. 89 alin. (1), art. 98 alin. (1) şi art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie, din moment ce atribuţiile prevăzute în textele constituţionale antereferite pot fi exercitate numai de cel ales prin votul Camerei.
    8. Se mai arată că textul criticat nu este suficient de clar în ceea ce priveşte decizia de nominalizare a unuia dintre cei patru vicepreşedinţi, care să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei, la solicitarea acestuia sau în absenţa acestuia. Ţinând cont de faptul că cei patru vicepreşedinţi ai Biroului permanent al Camerei sunt aleşi pe criteriul configuraţiei politice, se consideră că ar fi fost mai mult decât necesar ca textul să prevadă expres o modalitate de desemnare a vicepreşedintelui care îl înlocuieşte pe preşedinte când acesta este absent. În lipsa unor criterii obiective de desemnare a vicepreşedintelui înlocuitor, art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament lasă loc arbitrarului şi interpretărilor, fiind, în acelaşi timp, neclar, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    9. Se susţine că art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravine celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994. Această decizie a stabilit că natura juridică a Regulamentului este aceea de hotărâre care reglementează organizarea proprie şi internă a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care aceştia le au cu Camera. Astfel, se apreciază că art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament înlătură efectul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale. Or, considerentele şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale se impun cu aceeaşi forţă juridică tuturor subiectelor de drept. De aceea, se apreciază că art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament încalcă şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    10. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Camerei Deputaţilor, pentru a transmite punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor.
    11. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    12. În prealabil se arată că sesizarea nu are număr de înregistrare la Cabinetul Secretarului general al Camerei Deputaţilor anterior datei de 8 aprilie 2019, data înregistrării la Curtea Constituţională, ceea ce denotă că a fost înaintată direct Curţii Constituţionale, cu nesocotirea prevederilor legale menţionate.
    13. Cu privire la fondul sesizării, se arată că textul Constituţiei reglementează instituţia juridică a preşedintelui Camerei Deputaţilor şi cuprinde, pe de-o parte, dispoziţii cu privire la modalitatea de alegere a acestuia [art. 64 alin. (2) teza a doua] şi, pe de altă parte, norme care circumscriu competenţe care sunt instituite în sarcina acestuia. Referitor la aceste competenţe, se indică art. 66 alin. (3), art. 89 alin. (1), art. 98 alin. (1) şi art. 146 din Constituţie.
    14. Se observă că dispoziţiile constituţionale ale art. 64 alin. (2) teza a doua reglementează exclusiv durata mandatului preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, într-un mod de redactare imperativ, prevedere care trebuie interpretată corelativ cu celelalte prevederi ale aceluiaşi alineat. Ca urmare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea fiecărei Camere, în virtutea principiului autonomiei parlamentare, să stabilească, prin votul majorităţii membrilor acesteia, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, normele referitoare la organizarea şi funcţionarea proprie.
    15. Totodată, din interpretarea sistematică a prevederilor constituţionale rezultă că, în situaţiile în care legiuitorul constituant a intenţionat să instituie, în titlul al III-lea „Autorităţile publice“, norme specifice cu caracter intuitu personae, a reglementat în mod expres imposibilitatea delegării pe cale infraconstituţională a unor competenţe atribuite anumitor funcţii de demnitate publică. De exemplu, cu privire la interimatul funcţiei de Preşedinte al României, art. 98 alin. (2) din Constituţie prevede în mod expres că atribuţiile prevăzute la art. 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale. Articolele în cauză reglementează dreptul Preşedintelui României de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88), de a dizolva Parlamentul (art. 89), de a cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 90). Această interdicţie instituită cu privire la preşedintele interimar al României are în vedere două considerente fundamentale, intrinsec ataşate funcţiei: Preşedintele României este ales în mod direct prin votul alegătorilor înscrişi în listele electorale şi reprezintă statul român.
    16. Per a contrario, Constituţia nu reglementează norme privind interimatul funcţiei de preşedinte al Senatului/Camerei Deputaţilor şi nici nu conţine interdicţii/limitări referitoare la exercitarea vreunei prerogative aferente funcţiei de demnitate publică a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, având în vedere principiul constituţional al autonomiei parlamentare.
    17. În plus, din perspectiva reglementării infraconstituţionale a normelor juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea Camerelor parlamentare, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a subliniat că nicio competenţă legală nu poate exista, din punct de vedere normativ, fără un reazem constituţional general sau special; în caz contrar, dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional (a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018). Or, în ceea ce priveşte Camerele Parlamentului, legiuitorul constituant a instituit obligaţia de „a face“ în sarcina Senatului şi a Camerei Deputaţilor, potrivit art. 64 alin. (1) teza întâi. În ceea ce priveşte regulamentele Parlamentului, se observă că, în ierarhia actelor juridice normative, acestea sunt acte normative cu aplicare limitată, obligatorii doar pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat şi, în consecinţă, acestea nu pot reglementa obligaţii pentru alte subiecte de drept. În acest sens se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, făcându-se referire la Decizia nr. 45 din 17 mai 1994. Normativizarea posibilităţii preşedintelui Camerei Deputaţilor de a încredinţa în sarcina vicepreşedinţilor anumite atribuţii nu pune însă în discuţie probleme de constituţionalitate, ci asigură desfăşurarea coerentă, continuă şi lipsită de posibile blocaje a activităţii parlamentare. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 583 din 25 septembrie 2018, în accepţiunea căreia, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor [paragrafele 115 şi 116]. Totodată, Curtea a reiterat ideea că nu este de competenţa sa verificarea modului în care se aplică prevederile regulamentare [paragraful 116]. Aceeaşi opinie este evidenţiată de Curte şi în considerentele Deciziei nr. 137 din 20 martie 2018, în sensul că Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate [paragraful 36].
    18. De altfel, în practica parlamentară se constată împrejurări în care unul dintre vicepreşedinţii Camerei Deputaţilor a exercitat competenţe aferente funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor, sesizând, de exemplu, Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte.
    19. În ceea ce priveşte obiecţia autorului sesizării, potrivit căreia norma nu este suficient de clară în ceea ce priveşte decizia de nominalizare a unuia dintre cei patru vicepreşedinţi şi lasă loc arbitrariului şi interpretărilor, contravenind astfel dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că art. 35 alin. (1) reglementează plenitudinea de competenţă atât a Biroului permanent, organ colegial, cât şi a preşedintelui Camerei Deputaţilor de a stabili acele atribuţii care sunt reglementate în sarcina preşedintelui şi pe care să le exercite cu caracter temporar unul/unii dintre cei 4 vicepreşedinţi ai Camerei Deputaţilor. Pentru situaţia particulară în care preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, art. 35 alin. (3) statuează, cu caracter excepţional, că atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor se exercită de vicepreşedintele desemnat exclusiv de preşedintele Camerei Deputaţilor. Aşadar, având în vedere că prevederile contestate reglementează în mod expres structurile de conducere abilitate să decidă care dintre vicepreşedinţi exercită, pe durată limitată, competenţe aparţinând preşedintelui Camerei Deputaţilor, se apreciază că textele sunt redactate într-o manieră riguroasă, utilizându-se un limbaj clar, indubitabil, într-un stil redacţional specific actelor normative, în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    20. De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 46, a statuat că previzibilitatea unui act normativ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, dar mai depinde de domeniul pe care îl acoperă, de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Întrucât normele juridice contestate se subsumează dreptului parlamentar şi se adresează exclusiv deputaţilor, se consideră că ele pot fi înţelese şi aplicate de către destinatarii acesteia.
    21. Referitor la obiecţia conform căreia prevederile criticate creează posibilitatea exercitării unor atribuţii constituţionale de către vicepreşedinţii Biroului permanent, prin decizia preşedintelui Camerei, ceea ce contravine celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, se arată că regulamentele parlamentare, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat, precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie. În virtutea principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră este în drept să-şi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspectele menţionate, pentru Parlament şi, de asemenea, niciuna dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră.
    22. La termenul de judecată fixat pentru data de 7 mai 2019, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 20 mai 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    23. Curtea a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 27-28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    24. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, care au următorul cuprins:
    "(1) Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor.
(3) În perioada în care preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor se exercită de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedintele Camerei Deputaţilor"

    25. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 64 alin. (1) şi (2) cu referire la alegerea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, art. 66 alin. (3) privind atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de convocare în sesiune extraordinară a acestora, art. 89 alin. (1) cu privire la consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în cadrul procedurii de dizolvare a Parlamentului, art. 98 alin. (1) privind interimatul funcţiei de Preşedinte al României, art. 146 lit. a), b), c) şi e) cu privire la atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de a sesiza Curtea Constituţională şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    26. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de liderul grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor, cât şi sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
    27. Cu privire la faptul că sesizarea a fost trimisă direct Curţii Constituţionale de către Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor, Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „(2) În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea“. Astfel, sub aspectul legalităţii sesizării, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, deşi sesizarea de neconstituţionalitate a fost depusă direct la Curtea Constituţională, contrar art. 27 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992, aceasta nu este o cauză de inadmisibilitate, ci una de neregularitate (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, Decizia nr. 729 din 9 iulie 2012 şi Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 735 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012, şi Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 31 octombrie 2012). În consecinţă, Curtea s-a considerat legal învestită cu sesizările de neconstituţionalitate astfel depuse, drept care neregularitatea constatată nu poate fi convertită într-o cauză de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea constată că fost legal învestită cu soluţionarea prezentei sesizări de neconstituţionalitate.
    28. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, şi Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005], a statuat că preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului este membru al Biroului permanent al Camerei respective şi că la alcătuirea Biroului permanent, adică la alegerea membrilor săi, inclusiv a preşedintelui, precum şi la revocarea acestora înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere. Din textele constituţionale rezultă că preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului este membru de drept al Biroului permanent, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri. Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului este ales la începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere. Preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Camera Deputaţilor/Senatul în integralitatea sa.
    29. Preşedintele Camerei Deputaţilor, între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, reprezintă Camera şi interesele ei, inclusiv pe plan internaţional, o convoacă în sesiuni ordinare sau extraordinare, prezidează lucrările în plen, acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Regulamentului, proclamă rezultatul votului şi prezidează lucrările Biroului permanent. Deosebit de aceste atribuţii, preşedintele Camerei Deputaţilor îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal, dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe următoarele: este consultat, alături de preşedintele Senatului, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, de către Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; poate sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie; participă la consultările politice organizate de Preşedintele României; primeşte sau participă la depunerea jurământului de către unele persoane cu funcţii de demnitate publică.
    30. Preşedintele Senatului, între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului; asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului Senatului; reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul României, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale. Deosebit de aceste atribuţii, preşedintele Senatului îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal, dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe următoarele: în conformitate cu art. 89 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreună cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; potrivit art. 98 alin. (1) din Constituţie, asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României; potrivit art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie, sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al Regulamentului Senatului, precum şi pentru soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
    31. Prin aceleaşi decizii, Curtea a stabilit că statutul preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului.
    32. În jurisprudenţa sa, Curtea a mai constatat că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor [Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 115]. Actul de convocare are un caracter tehnic şi, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă [paragraful 114]. În sensul celor de mai sus, Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 221 şi 222, sau Decizia nr. 85 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 aprilie 2019, paragrafele 54 şi 55.
    33. Tot în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a considerat legal învestită să judece o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, cerere semnată, în numele preşedintelui Camerei Deputaţilor, de vicepreşedintele acesteia [Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 117].
    34. Din cele de mai sus, rezultă că, indiferent că în discuţie sunt atribuţii de natură constituţională sau regulamentară ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, acesta le poate delega vicepreşedintelui acesteia. De altfel, aşa cum s-a arătat la paragrafele anterioare, două dintre atribuţiile de natură constituţională ale preşedintelui Camerei Deputaţilor [convocarea sesiunii extraordinare/sesizarea Curţii Constituţionale] au fost exercitate, prin delegare, de vicepreşedintele acesteia, iar Curtea Constituţională a validat o asemenea modalitate de delegare a atribuţiilor.
    35. Curtea reţine că art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor foloseşte două noţiunii distincte, respectiv atribuţii „stabilite“ de Biroul permanent şi atribuţii „încredinţate“ de preşedintele Camerei Deputaţilor. Astfel, Biroul permanent, organ colegial, fixează, prin vot, atribuţiile fiecărui vicepreşedinte dintre cele care ţin de sfera sa de competenţă, în timp ce preşedintele Camerei Deputaţilor, organ unipersonal, printr-un acord de voinţă, încredinţează vicepreşedintelui unele/toate atribuţiile sale. Noţiunea de a „încredinţa“ are sensul de a da ceva în grija, în seama sau în păstrarea cuiva demn de încredere. Întrucât în dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur [Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 165], rezultă că atribuţiile încredinţate nu pot fi delegate cu caracter permanent pentru că aceasta ar însemna un transfer de competenţă, ceea ce este inadmisibil. De aceea, sensul textului analizat nu poate fi decât acela că delegarea atribuţiilor către vicepreşedintele Camerei Deputaţilor poate avea numai caracter temporar în funcţie de constrângerile pe care le implică chiar caracterul unipersonal al autorităţii care le încredinţează. În aceste condiţii, vicepreşedintele acţionează în numele şi pe seama preşedintelui Camerei Deputaţilor, aşadar, în reprezentarea acestuia, iar actele îndeplinite se socotesc a fi realizate chiar de titularul originar din punctul de vedere al normelor atributive de competenţă, respectiv preşedintele Camerei Deputaţilor. Prin urmare, este firesc ca textul analizat să nu distingă între atribuţiile de rang constituţional şi regulamentar ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, în sensul că numai cele regulamentare ar putea fi delegate.
    36. Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale [Decizia nr. 316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 23, sau Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, paragraful 46], cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35], s-a arătat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Întrucât norma juridică analizată vizează dreptul parlamentar, relaţia preşedinte-vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, iar destinatarii normei analizate au calitatea de deputaţi, care pot cu uşurinţă determina sensul dispoziţiei normative, respectiv de delegare temporară a oricăror atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, indiferent de rangul acestora, Curtea constată că art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a normelor juridice.
    37. De asemenea, Curtea reţine că un asemenea conţinut normativ al art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este de natură să altereze actul alegerii preşedintelui Camerei Deputaţilor şi competenţa titularului funcţiei astfel ales; prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 64 alin. (1) şi (2) din Constituţie cu referire la alegerea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
    38. Curtea mai reţine că, prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076 din 19 decembrie 2018, a calificat competenţa prim-ministrului de a sesiza instanţa constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie drept una de ordin constituţional care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru şi care nu poate fi delegată unui alt membru al Guvernului. Este de observat că cele reţinute de Curte sunt şi rămân valabile în privinţa prim-ministrului, însă nu pot fi aplicate ca atare, prin intermediul unui mimetism juridic, în privinţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Dacă, potrivit art. 107 alin. (1) teza întâi din Constituţie, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin, ceea ce presupune atât o imposibilitate funcţională a membrilor Guvernului de a se substitui prim-ministrului, cât şi o personalizare accentuată a funcţiei de prim-ministru, preşedintele Camerei Deputaţilor are un rol mult mai atenuat în ceea ce priveşte funcţionarea Camerei Deputaţilor, astfel că titularul funcţiei nu conduce Camera Deputaţilor. Art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că acesta conduce lucrările plenului Camerei sau ale Biroului permanent. Astfel, o şedinţă de Guvern nu poate avea loc fără participarea prim-ministrului, întrucât niciunui membru al Guvernului nu îi pot fi delegate atribuţiile acestuia, în timp ce o şedinţă a plenului Camerei Deputaţilor poate avea loc în absenţa preşedintelui acesteia, pentru că atribuţiile acestuia pot fi delegate. Prin urmare, se reţine că atribuţiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere şi de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorităţi publice constituţionale, ceea ce înseamnă că aceste atribuţii exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim-ministrului în structura statutului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, în schimb, în privinţa preşedintelui Camerei Deputaţilor, competenţele/prerogativele de ordin constituţional/regulamentar îl vizează direct şi exclusiv, dar nu şi personal.
    39. De aceea, având în vedere natura lor, numai atribuţiile constituţionale prevăzute de art. 66 alin. (3) privind atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de convocare în sesiune extraordinară a acestora, art. 89 alin. (1) cu privire la consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în cadrul procedurii de dizolvare a Parlamentului şi de art. 146 lit. a), b), c) şi e) cu privire la atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de a sesiza Curtea Constituţională pot fi delegate cu caracter temporar, astfel încât nu se poate reţine încălcarea, prin art. 35 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, a niciunei exigenţe rezultate din cuprinsul textelor constituţionale antereferite. Totodată, Curtea reţine că art. 98 alin. (1) din Constituţie nu este incident în cauză, întrucât acesta nu reglementează atribuţii proprii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, ci asigurarea interimatului funcţiei de Preşedinte al României.
    40. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu cuprinde criterii obiective de desemnare a vicepreşedintelui înlocuitor, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 21 alin. (2) din Regulament, „Preşedintele Camerei Deputaţilor face parte din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi este preşedintele acestuia. Din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori“, ceea ce înseamnă că delegarea de atribuţii poate fi realizată în privinţa oricăruia dintre cei 4 vicepreşedinţi. Ceea ce solicită autorul sesizării este fixarea unor condiţii pentru stabilirea vicepreşedintelui înlocuitor. Or, în realitate, o asemenea cerere, pe de o parte, vizează o modificare a textului analizat, aspect care nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale [a se vedea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], iar, pe de altă parte, chiar acceptându-se că eventuala omisiune legislativă ar avea relevanţă constituţională, ar presupune stabilirea unei limitări în privinţa marjei discreţionare de apreciere a preşedintelui Camerei Deputaţilor, aspect care, de asemenea, nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale, excedând obiectului controlului de constituţionalitate [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]. Instituirea unor eventuale criterii de desemnare a vicepreşedintelui înlocuitor ţine de opţiunea exclusivă a plenului Camerei Deputaţilor, care, în funcţie de propria sa opţiune, poate mări/micşora această marjă discreţionară de apreciere. Or, din moment ce plenul Camerei Deputaţilor, adoptând Regulamentul, nu a dorit limitarea acestei marje de apreciere, nici o altă autoritate publică nu o poate limita. Mai mult, o eventuală problemă de constituţionalitate s-ar releva dacă marja discreţionară de apreciere a preşedintelui Camerei Deputaţilor ar fi limitată excesiv, numai în acest caz angajânduse competenţa Curţii Constituţionale. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie cu privire la calitatea actelor normative (a se vedea, cu referire la incidenţa textului constituţional invocat în privinţa hotărârilor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, paragraful 57, şi Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 43).
    41. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravine celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, în sensul că nu s-ar aplica numai în privinţa deputaţilor, respectiv autorităţilor, demnitarilor şi funcţionarilor publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera, se constată că aceasta este neîntemeiată. Textul criticat reglementează strict relaţia dintre preşedintele şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, fără a stabili drepturi/obligaţii în privinţa altor subiecte de drept. Decizia de delegare este însă opozabilă tuturor subiectelor de drept, iar actele îndeplinite/emise în considerarea acestei decizii se socotesc a fi realizate chiar de preşedintele Camerei Deputaţilor. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie cu privire la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    42. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 mai 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
    1. Obiectul controlului de constituţionalitate
    Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, care au următorul cuprins:
    "(1) Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor.
(3) În perioada în care preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor se exercită de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedintele Camerei Deputaţilor"


    2. Textele constituţionale invocate în motivarea sesizării de neconstituţionalitate
    Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 64 alin. (1) şi (2) cu referire la alegerea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, art. 66 alin. (3) privind atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de convocare în sesiune extraordinară a acestora, art. 89 alin. (1) cu privire la consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în cadrul procedurii de dizolvare a Parlamentului, art. 98 alin. (1) privind interimatul funcţiei de Preşedinte al României, art. 146 lit. a), b), c) şi e) cu privire la atribuţia preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de a sesiza Curtea Constituţională şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

    3. Motivarea sesizării de neconstituţionalitate
    În motivarea sesizării de neconstituţionalitate s-a arătat că dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform cărora preşedintele Camerei Deputaţilor poate delega toate atribuţiile sale, inclusiv pe cele constituţionale, vicepreşedintelui Camerei, în acest mod vicepreşedintele înlocuitor dobândind competenţe constituţionale, contravin prevederilor art. 64 alin. (1) şi (2), art. 66 alin. (3), art. 89 alin. (1), art. 98 alin. (1) şi art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie, din moment ce atribuţiile prevăzute în textele constituţionale antereferite pot fi exercitate numai de cel ales prin votul Camerei, respectiv de preşedintele Camerei Deputaţilor.
    S-a mai arătat că textul criticat nu este suficient de clar în ceea ce priveşte decizia de nominalizare a unuia dintre cei patru vicepreşedinţi, care să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei, la solicitarea acestuia sau în absenţa acestuia. Ţinând cont de faptul că cei patru vicepreşedinţi ai Biroului permanent al Camerei sunt aleşi pe criteriul configuraţiei politice, se consideră că ar fi fost mai mult decât necesar ca textul să prevadă expres o modalitate de desemnare a vicepreşedintelui care îl înlocuieşte pe preşedinte când acesta este absent. În lipsa unor criterii obiective de desemnare a vicepreşedintelui înlocuitor, dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament lasă loc arbitrarului şi interpretărilor, fiind în acelaşi timp neclare, încălcându-se astfel prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor contravin celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, care a stabilit că natura juridică a Regulamentului este aceea de hotărâre care reglementează organizarea proprie şi internă a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulament înlătură efectele obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate. Or, considerentele şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale se impun cu aceeaşi forţă juridică tuturor subiectelor de drept. De aceea s-a apreciat că prevederile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor încalcă şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate astfel formulate reţinem următoarele:
    Potrivit art. 64 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Astfel, aceştia sunt aleşi pentru îndeplinirea unui mandat al cărui conţinut îl constituie realizarea atribuţiilor prevăzute în sarcina lor de Constituţie şi Regulament.
    Constituţia prevede expres la art. 66 alin. (3), art. 89 alin. (1), art. 98 alin. (1) şi art. 146 lit. a), b), c) şi e) atribuţiile preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
    Art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte atribuţiile preşedintelui Camerei prin care acesta asigură funcţionarea Camerei pe întreaga durată a existenţei acesteia, reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile cu autorităţile publice centrale şi locale, cu alte persoane juridice române şi cu cetăţenii şi sesizează Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată.
    Potrivit art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor:
    "ART. 34
    Preşedintele Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:
    a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament;
    b) conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament;
    c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabileşte ordinea votării, precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia;
    d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
    e) sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată;
    f) asigură trimiterea de îndată la Senat, spre dezbatere, a proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camera Deputaţilor ori, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale;
    g) îndeplineşte atribuţiile care îi revin în privinţa examinării parlamentare a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor de acte fără caracter legislativ ale Uniunii Europene, precum şi a altor documente din domeniul afacerilor europene, potrivit prezentului regulament;
    h) efectuează deplasări în ţară ca reprezentant al Camerei Deputaţilor în relaţiile cu autorităţile publice centrale şi locale, cu alte persoane juridice române şi cu cetăţenii;
    i) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile externe pe toată durata mandatului său;
    j) prezintă rapoarte justificative, anual, în cadrul Biroului permanent al Camerei Deputaţilor asupra utilizării fondului Preşedintelui;
    k) poate dispune secretarului general efectuarea de controale ale activităţii serviciilor Camerei Deputaţilor;
    l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament, precum şi însărcinările date de plenul Camerei Deputaţilor."

    Astfel, funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor are o importanţă constituţională deosebită, dată de complexitatea şi de rolul său de autoritate prevăzută în Constituţie la titlul III.
    Preşedintele Camerei Deputaţilor se alege pe durata mandatului Camerei, iar ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Această distincţie subliniază necesitatea asigurării permanenţei funcţiei de preşedinte al Camerei. Acesta este ales de majoritatea deputaţilor prezenţi [a se vedea art. 22 alin. (2) din Regulament], în timp ce alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora, potrivit configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor şi negocierii liderilor grupurilor parlamentare [a se vedea art. 24 alin. (1) din Regulament].
    Prin urmare, preşedintele Camerei Deputaţilor, având în vedere majoritatea necesară alegerii sale, reprezintă Camera, în ansamblul ei, atât în relaţiile cu alte autorităţi, asigurând legătura cu puterea executivă, cât şi pe plan extern, cu parlamentele altor state. Acestea sunt aspectele care fac distincţia între instituţia preşedintelui Camerei Deputaţilor şi ceilalţi membri ai acesteia.
    Potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulament, preşedintele Camerei Deputaţilor poate încredinţa, delega atribuţiile sale unuia dintre vicepreşedinţi, fără ca textul să distingă între atribuţiile legate de asigurarea funcţionării Camerei şi cele rezervate de Constituţie, în mod limitativ şi expres, pentru
    preşedintele acesteia. Astfel, în situaţia în care preşedintele Camerei deleagă toate atribuţiile sale, inclusiv pe cele constituţionale, practic, vicepreşedintele înlocuitor dobândeşte competenţe constituţionale. Mai mult, vicepreşedintele are inclusiv dreptul de a invalida deciziile preşedintelui Camerei ori de a acţiona contrar dorinţei acestuia. De aceea nu se poate admite delegarea tuturor atribuţiilor preşedintelui Camerei decât atunci când acesta asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, însă chiar şi în acest caz, desemnarea vicepreşedintelui care să îndeplinească atribuţiile preşedintelui Camerei, inclusiv pe cele constituţionale, ar trebui să se facă în temeiul unui vot acordat de plenul Camerei, iar nu pe baza deciziei subiective a preşedintelui acesteia.
    Pe de altă parte, rolul vicepreşedinţilor este de a acorda sprijin în exercitarea atribuţiilor de către preşedintele Camerei, de a asigura continuitatea conducerii funcţionale a Camerei, prin îndeplinirea unor sarcini nominalizate de către Biroul permanent.
    De aceea, atribuţiile constituţionale ale preşedintelui Camerei Deputaţilor nu pot fi exercitate decât intuitu personae, fără ca acesta să le poată încredinţa altei persoane, întrucât este ales prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar nu prin negociere politică. O delegare a acestor atribuţii ar trebui realizată doar cu acordul celor care l-au ales, respectiv cu acordul plenului Camerei Deputaţilor.
    Singura ipoteză în care o persoană poate să îndeplinească funcţia de preşedinte al Camerei, fără a fi ales, este când lucrările Camerei sunt conduse de decanul de vârstă, între momentul întrunirii Camerelor şi cel al alegerii preşedintelui. Chiar şi în această situaţie activitatea sa se reduce la procedura de formare a grupurilor parlamentare, de alegere a comisiei de validare a mandatelor, de validare a cel puţin două treimi din mandate, în vederea constituirii legale a Camerei şi de alegere a preşedintelui.
    Atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării.
    În conformitate cu dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e), Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    Prin urmare, Constituţia impune în termeni imperativi manifestarea de voinţă expresă a unuia dintre cele cinci subiecte de drept antereferite.
    De altfel, atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, constituie o prerogativă care, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076 din 19 decembrie 2018, paragrafele 57 şi 59, îl vizează exclusiv pe titularul dreptului de sezină, neputând forma obiectul delegării.
    În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 538 din 12 septembrie 2018, Curtea Constituţională, pentru un alt titular al dreptului de sezină, respectiv prim-ministrul Guvernului României, a statuat că atribuţiile constituţionale ale prim-ministrului, întemeiate pe ideea de reprezentare a Guvernului, nu pot fi delegate.
    Concret, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:
    "57. Prim-ministrul deţine un loc aparte - primus inter pares - în structura Guvernului, Constituţia asigurându-i, pe lângă prerogativa esenţială de conducere a Guvernului şi coordonare a activităţii membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor ce le revin [art. 107 alin. (1)], un statut special şi o poziţie de autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, exclusive. Acestea vizează, în esenţă, raporturile sale cu Parlamentul şi cu Preşedintele României, raporturi ce sunt, însă, indisolubil legate de rolul constituţional al Guvernului. Astfel, Preşedintele României desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru [art. 85 alin. (1)], urmând ca acesta să ceară votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2)]; prim-ministrul poate cere participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului şi în alte situaţii decât cele prevăzute de art. 87 alin. (1); prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) şi art. 94 lit. a), b) şi d) [art. 100 alin. (2)]; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate [art. 107 alin. (1) fraza a doua]; prim-ministrul propune Preşedintelui numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului [art. 85 alin. (1)], precum şi desemnarea unor interimari [art. 107 alin. (4)]; propune Parlamentului aprobarea noii structuri sau compoziţii politice a Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală [art. 85 alin. (2) şi (3)]; semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern [art. 108 alin. (4)]; prim-ministrul are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională [art. 146 lit. e)]; Guvernul este demis dacă prim-ministrul se află într-unul din cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, prevăzute la art. 106 sau se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile [art. 110 alin. (2)]; spre deosebire de ceilalţi membri ai Guvernului, prim-ministrul nu poate fi revocat de Preşedintele statului [art. 107 alin. (2)]. Toate aceste competenţe/prerogative de ordin constituţional îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru. (...)
59. Aşa fiind, Curtea constată că atribuţiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere şi de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorităţi publice constituţionale, cum ar fi Preşedintele României, Parlamentul, Curtea Constituţională, precum şi de coordonare a activităţii membrilor Guvernului, cu respectarea atribuţiilor ce le revin. Aceste atribuţii concretizează rolul eminamente politic şi exclusiv al prim-ministrului în realizarea programului de guvernare, prin asigurarea îndeplinirii măsurilor adoptate în planul politicii interne şi externe a ţării. Este evident că aceste atribuţii exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim-ministrului în structura statutului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, numit în funcţie potrivit normelor constituţionale."

    Considerentele nr. 57 şi nr. 59 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 includ în sfera prerogativelor exclusive, care nu pot forma obiectul delegării, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, prevăzut în art. 146 lit. e) din Constituţie.
    Includerea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională în sfera prerogativelor exclusive, nesusceptibile de delegare, nu poate opera numai pentru unul dintre cei cinci titulari enumeraţi în dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e) (respectiv, numai pentru prim-ministru), ci pentru toţi titularii menţionaţi în cuprinsul acestor dispoziţii constituţionale, considerentele general obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 fiind pe deplin aplicabile şi în cazul celorlalţi titulari ai dreptului de sezină, respectiv şi în cazul Preşedintelui României, al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    Fiecare dintre aceste subiecte de drept are o serie de prerogative proprii şi exclusive, atribuite prin Constituţie, şi care, sub nicio formă, nu pot fi delegate către cel desemnat să-i ţină locul. Una dintre aceste prerogative este aceea de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională. Ca atare, sesizarea Curţii Constituţionale cu un astfel de conflict reprezintă un atribut exclusiv, personal şi netransferabil al fiecăruia dintre cele cinci subiecte de drept enumerate în Constituţie în textul art. 146 lit. e).
    Mai mult, dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să facă o distincţie între cei cinci titulari ai dreptului de sezină, cu privire la atribuţia prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituţie, ar fi menţionat-o expres. Or, textul constituţional nu operează nicio astfel de distincţie, astfel încât considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis fiecăruia dintre cei cinci titulari ai dreptului de sezină indicaţi în art. 146 lit. e) din Constituţie, inclusiv preşedintelui Camerei Deputaţilor.
    În consecinţă, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 538 din 12 septembrie 2018, delegarea generală a atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, drept ce poate fi exercitat doar de către preşedintele Camerei Deputaţilor.
    În acelaşi timp, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, căruia, dacă i-ar fi delegate, cu caracter general, atribuţiile preşedintelui acestei Camere, nu poate exercita o atribuţie ce constituie o prerogativă exclusivă şi proprie a Preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi anume sesizarea instanţei de contencios constituţional, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie.
    Examinând dispoziţiile art. 34 din Regulamentul Camerei Deputaţilor ce reglementează atribuţiile preşedintelui Camerei, constatăm că, printre aceste atribuţii, este prevăzută la lit. e) şi cea care vizează dreptul acestuia de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată.
    Prevederile art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, prin referirea generală la încredinţarea de către preşedintele Camerei Deputaţilor, către vicepreşedinţi, a tuturor atribuţiilor enumerate în art. 34 din Regulament [inclusiv a atribuţiei prevăzute la lit. e), respectiv cea care vizează sesizarea Curţii Constituţionale în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României], conduc la concluzia că ar putea fi delegate, încredinţate inclusiv atribuţiile care constituie prerogative exclusive şi proprii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, fapt ce determină ca acest text din Regulamentul Camerei Deputaţilor să intre în contradicţie cu dispoziţiile art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată, întrucât preşedintele Camerei Deputaţilor nu poate să delege către vicepreşedinţi, atribuţii proprii, exclusive, de o importanţă maximă pentru stat, prevăzute în Constituţie.
    Autonomia parlamentară nu poate fi contrară dispoziţiilor exprese ale Constituţiei şi nu poate duce la delegări de atribuţii constituţionale.
    Viciul de neconstituţionalitate astfel constatat determină concluzia că dispoziţiile art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor au fost adoptate contrar prevederilor legii fundamentale, prin lipsa unei limitări a delegării.


    Că acesta trebuie să fie sensul constituţional al dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor învederăm faptul că, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia revizuirii Constituţiei din 2003, iniţial atribuţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu un conflict juridic de natură constituţională fusese acordată doar Preşedintelui României. Ulterior s-a susţinut ideea că aceste atribuţii pot fi conferite şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, întrucât sunt singurii care pot substitui Preşedintele, în ipoteza în care şeful statului se află în imposibilitatea constituţională de exercitare a atribuţiilor. Ulterior s-a votat ca această competenţă să o aibă şi un număr de 25 de senatori sau 50 de deputaţi, dar votul a fost reluat şi decizia finală adoptată a fost aceea că doar Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor, prim-ministrul şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii pot exercita această prerogativă exclusivă, proprie, de o importanţă majoră pentru stat.
    *
    Pentru toate considerentele expuse mai sus apreciem că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 35 alin. (1)-(3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, întrucât acestea, prin lipsa unei limitări a delegării atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor către vicepreşedinţi, încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea normelor juridice şi ale art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie, cu privire la atribuţiile proprii, exclusive ale preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională.


                    Judecător,
                    Dr. Livia Doina Stanciu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice