Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Farkas Janos în Dosarul nr. 3.458/112/2011 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.744 D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că autorul este nemulţumit de felul în care instanţa de judecată a soluţionat o cerere a sa referitoare la reunirea unor cauze, dar şi că o parte dintre susţinerile acestuia nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie. Pe de altă parte, se arată că textul criticat reglementează într-o manieră clară şi previzibilă cauzele care pot face obiectul unei astfel de reuniri şi condiţiile în care această operaţiune juridică este obligatorie sau, dimpotrivă, este lăsată la latitudinea instanţei de judecată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 3 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.458/112/2011, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Farkas Janos într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de autorul excepţiei împotriva sentinţei penale prin care a fost condamnat pentru comiterea a două infracţiuni de înşelăciune şi a unei infracţiuni de constituire a unui grup infracţional organizat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 43 din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât folosesc o terminologie ambiguă, care nu permite nici justiţiabilului, nici instanţei să aprecieze care sunt cazurile în care se impune reunirea cauzelor penale. Se susţine că, în aceste condiţii, aprecierea instanţelor cu privire la reunirea cauzelor este una subiectivă, iar prin hotărârile pronunţate în acest sens, aceste instanţe sunt abilitate să legifereze, atribuţie ce aparţine, în mod exclusiv Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării. Se mai susţine că prevederile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între inculpaţi aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, prin faptul că permit acordarea de către instanţele de judecată a unui regim juridic privilegiat, prin reunirea cauzelor, potrivit unor criterii subiective, care ţin de aprecierea judecătorului. Sunt invocate, totodată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii. 6. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile şi că acestea reglementează cu claritate ipotezele în care instanţa de judecată este obligată să procedeze la reunirea cauzelor şi care sunt situaţiile în care operaţiunea de reunire a cauzelor este lăsată la aprecierea acesteia. Se arată că, într-adevăr, actuala reglementare nu mai prevede posibilitatea reunirii cauzelor şi a desfiinţării hotărârii anterioare în cazul în care pentru anumite acte dintre cele care intră în conţinutul infracţiunii s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească definitivă (soluţie legislativă ce se regăsea la art. 335 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968), pentru această ipoteză prevăzându-se, la art. 585 din Codul de procedură penală, raportat la art. 37 din Codul penal, doar posibilitatea modificării pedepsei, dar că această soluţie legislativă nu contravine dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 43 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situaţii: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană; b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect." 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat şi la calitatea legii, ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragrafele 1 şi 3 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la principiul legalităţii incriminării. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia a mai formulat criticile invocate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie de neconstituţionalitate ce a format obiectul Dosarului nr. 186D/2016 al Curţii Constituţionale, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 719 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 15 februarie 2017. 13. Prin Decizia nr. 719 din 6 decembrie 2016, precitată, paragrafele 15-25, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală situaţiile în care instanţa de judecată este obligată să procedeze la reunirea cauzelor penale, respectiv în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune, iar, la alin. (2) al aceluiaşi art. 43, situaţiile în care se poate dispune reunirea cauzelor, dar această soluţie este lăsată la aprecierea instanţei, respectiv când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane şi când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei. 14. Curtea a reţinut că scopul reunirii cauzelor este acela al asigurării aflării adevărului, prin realizarea tuturor cercetărilor de către aceleaşi organe de cercetare în acelaşi timp, pentru o corectă şi coerentă administrare a probelor, în acest fel putând fi lămurite contradicţiile dintre declaraţiile martorilor audiaţi, prin confruntări şi prin administrarea altor probe necesare. 15. Analizând dispoziţiile art. 43 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, spre deosebire de norma juridică reglementată la alin. (2) al articolului anterior menţionat, care nu oferă certitudinea conexării cauzelor în situaţiile enumerate la lit. a)-c) din cuprinsul său, prevăzând doar dreptul instanţei de a dispune reunirea cauzelor atunci când apreciază că această soluţie este oportună pentru buna înfăptuire a justiţiei, norma de la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticată de autorul excepţiei, obligând instanţa de judecată să procedeze la reunirea cauzelor, creează pentru inculpatul care a săvârşit mai multe infracţiuni o stare de previzibilitate sub aspectul reunirii cauzelor în care este judecat. Astfel, în situaţia săvârşirii de către acesta a unei infracţiuni continuate, a unui concurs formal de infracţiuni sau a unor acte materiale care, împreună, alcătuiesc o singură infracţiune, acesta poate avea certitudinea reunirii cauzelor. 16. Primele două ipoteze prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală beneficiază de definiţii legale, prevăzute în partea generală a Codului penal. Astfel, infracţiunea continuată este reglementată la art. 35 alin. (1) din Codul penal şi constă în săvârşirea de către o persoană, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. De asemenea, concursul formal de infracţiuni este prevăzut la art. 38 alin. (2) din Codul penal, conform căruia acesta există atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. 17. Ce-a de-a treia ipoteză juridică enumerată în textul criticat este cea în care două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. Aceasta presupune încadrarea de către instanţa de judecată, în urma analizei realizate, a actelor materiale săvârşite de inculpat şi care nu constituie o infracţiune continuată sau un concurs formal de infracţiuni în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni. Prin urmare, în ipoteza analizată, instanţa de judecată este chemată ca, pornind de la definiţia infracţiunii, prevăzută la art. 15 din Codul penal, prin aplicarea celorlalte dispoziţii legale din partea generală a aceluiaşi cod, coroborate cu cele din partea specială a Codului penal şi din cuprinsul legilor speciale ce reglementează infracţiuni, să stabilească dacă faptele analizate constituie sau nu o singură infracţiune şi să o determine. 18. Operaţiunea de stabilire a încadrării juridice a faptelor săvârşite, conform dispoziţiilor legale de drept penal substanţial, constituie o etapă a procesului de aplicare a legii penale de către instanţele judecătoreşti, realizată în scopul soluţionării cauzelor penale ce au ca obiect stabilirea vinovăţiei sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni şi aplicarea unei pedepse. Aceasta este prezentă, în mod obligatoriu, în toate cauzele penale anterior menţionate, intervenind inclusiv în primele două situaţii prevăzute la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, în care instanţa este chemată să stabilească dacă faptele reţinute în sarcina inculpatului întrunesc condiţiile legale, prevăzute la art. 35 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) din Codul penal, pentru a putea fi calificate drept infracţiune continuată sau concurs formal de infracţiuni. 19. Această activitate a organelor judiciare de stabilire a încadrării juridice a faptelor cercetate nu este, însă, de natură a lipsi de claritate, precizie şi previzibilitate normele penale şi procesual penale, ci reprezintă consecinţa directă a atribuţiei organelor judiciare de aplicare a legii, atribuţie ce constituie o aplicare directă în legislaţia procesual penală a prevederilor constituţionale ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) şi (2) referitoare la instanţele judecătoreşti, conform cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. 20. Aşa fiind, Curtea reţine că nu poate fi susţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii şi nici a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează principiul legalităţii incriminării, întrucât necesitatea intervenţiei operaţiunilor de încadrare juridică a faptelor săvârşite de către instanţele de judecată, în vederea stabilirii existenţei uneia dintre ipotezele juridice prevăzute la art. 43 alin. (1) din Codul penal, nu lipseşte destinatarii textului criticat de posibilitatea de a-şi adapta conduita potrivit exigenţelor acestuia. 21. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 31 şi 32, că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna şi că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 22. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea constată că, prin aceeaşi jurisprudenţă, a statuat că norma constituţională anterior menţionată vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Aşa fiind, textul criticat, ce reglementează reunirea cauzelor în scopul soluţionării împreună a acestora, conform dispoziţiilor procesual penale, nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. 23. Pentru motivele mai sus invocate, Curtea a constatat că textul criticat constituie, de fapt, consecinţa aplicării de către legiuitor a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1), şi nu o încălcare a lor, acestea fiind reglementate, în acord cu politica penală a statului, conform rolului Parlamentului prevăzut la art. 61 alin. (1) anterior menţionat şi în marja de apreciere reglementată de acesta. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus menţionată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Având în vedere argumentele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, acestea sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor art. 43 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Farkas Janos în Dosarul nr. 3.458/112/2011 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 43 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
