Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (2) raportate la cele ale art. 187 din Codul penal, excepţie ridicată de Andrei Bogdan Crăciun în Dosarul nr. 15.055/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.623D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că legiuitorul este cel îndrituit să stabilească condiţiile aplicării diferitelor forme de individualizare a pedepsei şi că instituţia amânării aplicării pedepsei este reglementată conform politicii penale a statului. În acest context, se susţine că stabilirea unui cuantum al pedepsei până la care poate fi dispusă soluţia anterior menţionată nu face decât să instituie un criteriu obiectiv de aplicare a acesteia, fără a crea discriminare între persoanele care comit infracţiuni pentru care legea prevede pedepse mai mari de 7 ani şi persoanele care săvârşesc infracţiuni pentru care legea prevede pedepse mai mici sau egale cu acest cuantum. Se arată că aceste două categorii de persoane se află în situaţii diferite, întrucât cea dintâi comite infracţiuni cu un pericol social mai mare. Pentru aceste motive, se susţine că textele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate în prezenta cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 15.055/299/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (2) raportate la cele ale art. 187 din Codul penal, excepţie ridicată de Andrei Bogdan Crăciun într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul comiterii infracţiunii de ucidere din culpă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 83 alin. (2) raportate la cele ale art. 187 din Codul penal sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi că acestea creează discriminare între persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani sau mai mare şi persoanele care comit fapte prevăzute de legea penală pentru care este prevăzută în legislaţia penală o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 7 ani. 6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că stabilirea condiţiilor în care poate fi dispusă amânarea aplicării pedepsei reprezintă o chestiune ce ţine de politica penală a statului şi că reglementarea unor astfel de condiţii, cum este pragul de 7 ani, prevăzut la art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu este discriminatorie şi nu contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (2) raportate la cele ale art. 187 din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 83 alin. (2): „Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.“; – Art. 187: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“ 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat şi la calitatea legii, ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitoare la principiul egalităţii în drepturi, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) teza întâi cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării, precum şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la principiul legalităţii incriminării. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2023, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 13. Prin Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022, precitată, paragrafele 13-17, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 83-90 din Codul penal reglementează instituţia amânării aplicării pedepsei, art. 83 stabilind condiţiile ce trebuie respectate pentru ca aceasta să poată fi dispusă de către instanţa de judecată. În acest sens, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile care îi sunt impuse persoanei condamnate pe perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 14. Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor (Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragrafele 11 şi 12, şi Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). Totodată, Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală (Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, paragraful 22). 15. În acelaşi sens, Curtea a statuat, în esenţă, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006). 16. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017). 17. Aşa fiind, Curtea a constatat că reglementarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 187 din Codul penal, acestea au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 701 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 13 aprilie 2017, prin care, la paragrafele 59-64, Curtea Constituţională a reţinut că în desfăşurarea unei activităţi infracţionale se disting două perioade, şi anume perioada internă şi cea externă. Perioada internă (psihică) este cuprinsă în intervalul dintre momentul încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune şi momentul luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Faza internă, psihică, precedă faza externă, chiar şi în situaţiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracţiunii este foarte scurt. În ceea ce priveşte perioada externă a activităţii infracţionale, Curtea arată că se disting mai multe momente/etape în realizarea hotărârii infracţionale, ce se succedă spre obţinerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente/etape, în desfăşurarea activităţii infracţionale pe drumul infracţional iter criminis, capătă relevanţă penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos. În perioada externă a activităţii infracţionale se disting trei faze, şi anume: faza actelor premergătoare, faza actelor de executare şi faza urmărilor. Astfel de faze sunt posibile în cazul oricărei infracţiuni, însă nu sunt obligatorii la toate infracţiunile. Totodată, infracţiunea are tot atâtea forme câte faze are activitatea infracţională, sens în care se pot distinge: forma actelor preparatorii (corespunde fazei de pregătire), forma tentativei (corespunde fazei de executare), forma faptului consumat şi forma faptului epuizat (ambele forme corespund fazei urmărilor). 19. De asemenea, din punctul de vedere al săvârşirii, infracţiunile au o formă perfectă - care este forma consumată - şi o formă imperfectă - tentativa -, ambele pedepsibile în condiţiile prevăzute în Codul penal. Infracţiunea fapt consumat este acea infracţiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective. În aceste condiţii, în ceea ce priveşte forma perfectă a infracţiunii, prin „pedeapsă prevăzută de lege“ se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (tentativă, circumstanţe atenuante sau agravante, forma continuată a infracţiunii, concurs de infracţiuni, stare de recidivă etc.). 20. În acest sens, supleţea legii este de dorit, întrucât atât Codul penal şi Codul de procedură penală, cât şi legile speciale prevăd o varietate de cauze de reducere a pedepsei. Astfel, Codul penal cuprinde norme penale în temeiul cărora operează o atenuare a pedepsei, cum ar fi tentativa, minoritatea şi circumstanţele atenuante, iar Codul de procedură penală reglementează cu privire la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei ori la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Totodată, norme penale care instituie cauze de reducere a pedepsei au fost evidenţiate prin art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, preluat de art. 367 alin. (5) din Codul penal, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. 21. Aşa fiind, Curtea a reţinut că noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“, deşi are o accepţiune autonomă, urmează a fi pusă în balanţă în operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de incidenţa uneia sau mai multor cauze de reducere a pedepsei. Tocmai de aceea, legiuitorul definind conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“ a stabilit că aceasta este cea prevăzută în textul incriminator, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. 22. Prin urmare, ori de câte ori legea penală (de exemplu, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, al amânării aplicării pedepsei, al amnistiei, al graţierii, al prescripţiei răspunderii penale, al reabilitării etc.) ori legea procesual penală (de exemplu, în cazul arestării preventive sau al acordului de recunoaştere a vinovăţiei) condiţionează anumite efecte de pedeapsa prevăzută de lege, referirea se va face la limitele speciale de pedeapsă (închisoare sau amendă) prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată (în varianta-tip sau calificată, agravată sau atenuată), fără a se lua în considerare eventualele cauze generale de agravare (stări de agravare: concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată, circumstanţe agravante) sau de atenuare (stări de atenuare: tentativa, circumstanţe atenuante). De asemenea, nu se vor lua în considerare nici cauzele speciale de agravare sau de atenuare (de pildă, art. 411 din Codul penal - Cauze de reducere a pedepsei). 23. Curtea a menţionat că aceste cauze de atenuare/agravare nu trebuie confundate cu variantele calificate (atenuate sau agravate) ale unor infracţiuni, prevăzute ca variaţiuni ale acestora în texte de sine stătătoare (din considerente de politică penală sau de tehnică legislativă) faţă de varianta-tip şi care dispun, după caz, majorarea sau reducerea limitelor speciale de pedeapsă prevăzute pentru fapta ilicită. În aceste cazuri, prin expresia „pedeapsă prevăzută de lege“ se înţelege pedeapsa fixată de legiuitor pentru aceste variante calificate, şi nu cea stipulată în varianta-tip a acelei infracţiuni. 24. Curtea a mai constatat că eventualele neajunsuri de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate au fost sau pot fi rezolvate, în acord cu art. 126 alin. (3) din Constituţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale revenindu-i doar rolul de a cenzura constituţionalitatea unei interpretări consacrate. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Bogdan Crăciun în Dosarul nr. 15.055/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (2) raportate la cele ale art. 187 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
