Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 303 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 303 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma "dispoziţiilor legale", şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 765 din 14 august 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Mutescu în Dosarul nr. 287/39/2020/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.284D/2020.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.463D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bogdan Olteanu în Dosarul nr. 20.082/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, precum şi în Dosarul nr. 1.497D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, relativ la sintagma „dispoziţiilor legale“, şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, „numai în ce priveşte dispoziţia privind readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare“, excepţie ridicată de Gheorghe Schipor în Dosarul nr. 6.221/314/2018 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarelor nr. 1.463D/2020 şi nr. 1.497D/2020 la Dosarul nr. 1.284D/2020, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, apreciază că dispoziţiile art. 21 şi 24 din Constituţie nu au incidenţă în cauză, iar, cu privire la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, invocă Decizia nr. 78 din 12 februarie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 17 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 287/39/2020/a1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Mutescu într-o cauză având ca obiect contestaţia în anulare formulată, în temeiul art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală, împotriva deciziei penale pronunţate în apel prin care acesta a fost condamnat, susţinându-se că judecătorii din apel nu au fost imparţiali şi s-au întemeiat expres pe dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua din Codul de procedură penală pentru a decide readministrarea, după achitare, a unor probe testimoniale.
    8. Prin Încheierea din 3 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 20.082/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Bogdan Olteanu într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva unei sentinţe penale prin care acesta a fost condamnat.
    9. Prin Decizia nr. 759 din 25 august 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.221/314/2018, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, relativ la sintagma „dispoziţiilor legale“, şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, „numai în ce priveşte dispoziţia privind readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare“. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Schipor într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva unei sentinţe penale prin care acesta a fost condamnat.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, autorii susţin, în esenţă, că norma legală criticată este neconstituţională sub trei aspecte. În primul rând, susţin că soluţia legislativă prin care instanţa de apel este obligată să readministreze probele administrate în faţa instanţei inferioare, doar în cazul pronunţării de către aceasta din urmă a unei soluţii de achitare, iar nu şi de condamnare, este de natură să nesocotească dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii în faţa legii, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie. Consideră că obligativitatea readministrării probelor, care se impune instanţei de apel în cazul unei soluţii de achitare, ar trebui să existe şi în cazul unei soluţii de condamnare. Deşi persoana condamnată poate formula apel cu privire la latura penală, readministrarea probelor depinde de aprecierea subiectivă a instanţei. Susţin că această diferenţă de tratament constituie o vădită discriminare şi încalcă principiul egalităţii în faţa legii. În al doilea rând, autorii afirmă că instanţa de apel decide readministrarea declaraţiilor de la prima instanţă, dacă admite apelul şi desfiinţează soluţia de achitare, pronunţând o nouă hotărâre, care nu poate fi tot de achitare, ci de condamnare. Cum încuviinţarea probelor şi administrarea lor au loc înainte de adoptarea hotărârii, susţin că, pentru a decide readministrarea declaraţiilor care au întemeiat soluţia de achitare, instanţa de apel trebuie să aibă deja preconcepută soluţia pe care o va pronunţa. În aceste condiţii, afirmă că, atunci când încuviinţează readministrarea declaraţiilor care au întemeiat achitarea, instanţa de apel se antepronunţă, în sensul că va admite apelul, va desfiinţa sentinţa de achitare şi va pronunţa o decizie de condamnare. Aşa încât, apreciază că instanţa de apel nu este imparţială, iar procesul în apel nu este echitabil. În al treilea rând, susţin că instanţa de apel este obligată să readministreze numai declaraţiile care au întemeiat soluţia de achitare, pentru ca, în urma percepţiei directe a probei testimoniale, să justifice schimbarea soluţiei de achitare cu o soluţie de condamnare. În schimb, arată că nu există o obligaţie a instanţei de apel de a administra acele probe cerute de apărare, care pot menţine soluţia de achitare, chiar dacă ele nu au fundamentat soluţia de achitare a primei instanţe şi, eventual, nu au fost administrate la prima instanţă, contrar principiului egalităţii armelor, care asigură caracterul echitabil al procesului penal, inclusiv din perspectiva imparţialităţii instanţei, cât şi a dreptului la apărare. Cum apelul este o cale devolutivă de atac, în apel se pot administra orice probe noi, nu doar cele care pot justifica admiterea apelului parchetului, desfiinţarea sentinţei de achitare şi pronunţarea unei decizii de condamnare în apel.
    11. În ceea ce priveşte prevederile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, se susţine că destinatarul normei penale nu are suficiente date pentru a înţelege ce înseamnă „dispoziţii legale“, dacă este vorba despre legi şi ordonanţe ale Guvernului sau despre acte de nivel inferior acestora. În opinia autorului, comportamentul interzis, realizat ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale, trebuie impus de către legiuitor prin lege, înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, neputând fi dedus din alte acte de nivel inferior.
    12. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul Curţii nr. 1.284D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, reţine că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. Apreciază că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, ci, dimpotrivă, constituie o reflectare a acestora, o garanţie a imparţialităţii judecătorului, întrucât instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond. Astfel, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, reţine că, din conţinutul normelor procesuale ale art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, rezultă fără echivoc faptul că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textul criticat. Pe de altă parte, arată că, din coroborarea dispoziţiilor criticate cu cele ale art. 420, ale art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar, în ipoteza oricăreia dintre soluţiile pronunţate, poate readministra probele administrate de prima instanţă şi poate administra probe noi, poate administra probele de la urmărirea penală, chiar şi pe cele necontestate de părţi, şi poate dispune, din oficiu, administrarea de noi probe, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ, toate aceste dispoziţii urmărind justa soluţionare a cauzei şi necesitatea aflării adevărului. Inculpatul sau orice alt participant în procesul penal are dreptul de propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, chiar şi în condiţiile în care soluţia primei instanţe nu este de achitare, instanţa de apel urmând a aprecia asupra utilităţii readministrării/administrării unor probe. Arată că prevederea legală ce stabileşte obligativitatea pentru instanţa de control judiciar de a administra probele ce au stat la baza soluţiei de achitare în prima instanţă este supusă aceloraşi reguli referitoare la aprecierea de către instanţa de control judiciar a necesităţii şi utilităţii lor în scopul aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei, tocmai prin indicarea de către legiuitor în textul art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală a aplicării, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 374 şi 383 din acelaşi act normativ. Apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece partea interesată beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. Totodată, consideră că nu este afectat dreptul la apărare, întrucât dispoziţiile legale criticate nu conţin norme care, prin natura lor, ar îngrădi dreptul autorului de a se apăra şi de a se prevala de toate garanţiile dreptului la apărare, în cadrul unui proces echitabil, în condiţii de contradictorialitate. De asemenea, apreciază că dispoziţiile legale criticate dau expresie prevederilor constituţionale care consacră înfăptuirea justiţiei, sens în care, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii, indiferent de faza procesuală în care sunt implicaţi, sunt independenţi şi se supun numai legii. Reţine că dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au incidenţă în cauză.
    13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, arată că, potrivit art. 23 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, examenul pentru obţinerea permisului de conducere constă în susţinerea unei probe teoretice de verificare a cunoştinţelor şi a unei probe practice de verificare a aptitudinilor şi a comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat, condiţiile de obţinere a permisului de conducere stabilindu-se prin regulament, aprobat printr-o hotărâre a Guvernului. Reţine că orice conducător auto trebuie să posede suficiente cunoştinţe de conducere şi să cunoască perfect legea, regulamentul şi ordonanţele referitoare la circulaţia automobilelor, teoria elementară de mecanică etc. Prin urmare, apreciază că nu se poate reţine critica potrivit căreia sintagma „nerespectarea dispoziţiilor legale“, folosită în cuprinsul textului de lege criticat, nu îndeplineşte cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume claritatea şi previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, dacă dispoziţiile legale sunt prevăzute atât de legislaţia primară, cât şi de cea secundară, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că destinatarii normei penale nu şi-ar putea conforma conduita prescripţiilor acesteia. Apreciază că nu se poate susţine că inculpatului i s-a încălcat accesul liber la justiţie, în condiţiile în care cererea formulată a fost supusă analizei unui judecător independent şi imparţial. Consideră că nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, întrucât textul normativ se aplică, fără excepţie, tuturor persoanelor aflate în situaţii similare, şi, totodată, constată că dispoziţiile art. 21 din Constituţie nu sunt aplicabile în cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură să aibă incidenţă în materia garanţiilor procesului echitabil.
    14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reaminteşte că instanţa de contencios constituţional a analizat în trei cauze distincte conformitatea dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală cu normele Legii fundamentale, din perspectiva unor critici similare celor invocate în cauza pendinte, constatând, prin deciziile nr. 692 din 8 noiembrie 2018, nr. 273 din 23 aprilie 2019 şi nr. 274 din 23 aprilie 2019, că soluţia legislativă prevăzută de textul de lege supus analizei Curţii Constituţionale este constituţională.
    15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    16. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.463D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, invocă unele considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 157 din 27 martie 2018 şi nr. 692 din 8 noiembrie 2018.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că aceasta priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra acestui text de lege.
    20. De asemenea, ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. I pct. 48 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Însă, având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală în forma în vigoare de la data sesizării instanţei de contencios constituţional.
    21. Totodată, deşi Codul penal din 1969 a fost abrogat prin prevederile art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, sub aspectul alegerii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, precitată), Curtea se va pronunţa şi asupra prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969.
    22. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2023, care au următorul cuprins:
    - Art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969: „(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.“;
    – Art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: a) [....] Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, [...];“.

    23. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, normele legale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, Curtea constată că a examinat critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018, Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022, şi Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 17 noiembrie 2023, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
    25. În motivarea soluţiei sale, în considerentele Deciziei nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 15-21, precum şi ale Deciziei nr. 404 din 4 iulie 2023, paragrafele 19-29, Curtea a reţinut că uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziţia psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenţie, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârşite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârşite cu intenţie, această evaluare diferenţiată fiind valabilă şi în cazul omuciderii. Deşi uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârşită cu intenţie, posibilitatea săvârşirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă ameninţare pentru viaţa oamenilor şi pentru securitatea relaţiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acţiuni inhibitoare pentru conştiinţa oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societăţii, ocrotire care, în prezent, capătă o importanţă din ce în ce mai mare, având în vedere că activităţile în cadrul cărora se pot săvârşi, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în acelaşi ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente şi prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenţionat -, punând în pericol viaţa oamenilor ca urmare a neatenţiei sau uşurinţei în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai uşoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se ţină cont de gravitatea culpei.
    26. De asemenea, prin deciziile citate anterior, Curtea a reţinut că modalitatea agravată a acestei infracţiuni, reglementată de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. În continuare, Curtea a constatat că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, şi anume nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Această agravantă priveşte deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existenţa acestei forme agravate a infracţiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerinţe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exerciţiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activităţi să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere.
    27. Totodată, Curtea a observat că textele de lege criticate se referă la caracterul activităţii în legătură cu care este săvârşită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracţiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific şi, din uşurinţă sau neprevedere, ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată analizată. Tot prin deciziile precitate, Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană şi care este caracterizat prin anumite cunoştinţe. Dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situaţiilor în care exerciţiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activităţi poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenţia celor care le efectuează să lucreze cu toată prudenţa.
    28. Astfel, Curtea a reţinut că, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să îi determine să fie prudenţi pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenţie faţă de viaţa celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viaţa persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenţie, chibzuinţă în relaţiile sociale, ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi care ar putea provoca moartea unei persoane.
    29. Prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 şi Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 Curtea a observat că, în practică, uciderea din culpă în această modalitate agravată este mai frecventă în domeniul medical, în cel al circulaţiei pe drumurile publice şi în cel al construcţiilor, iar persoanele care exercită profesii sau meserii ori efectuează anumite activităţi în aceste domenii au calitatea de profesionişti, fiind persoane avizate şi diligente, care au reprezentarea efectelor şi a riscurilor pe care le implică respectiva profesie. Cu referire specială la activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, prin Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, mai sus menţionată, paragrafele 17 şi 18, Curtea a subliniat că domeniul circulaţiei pe drumurile publice beneficiază de un amplu cadru legal, guvernat, pe de o parte, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, şi, pe de altă parte, de capitolul II „Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice“ din titlul VII „Infracţiuni contra siguranţei publice“ al părţii speciale a Codului penal. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, a pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic, drepturile, obligaţiile şi răspunderile care revin persoanelor fizice şi juridice, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi organizaţii. Potrivit art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată, dispoziţiile acesteia „au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului“. Referitor la persoanele care conduc pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acestea desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba despre persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia să rămână la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 140 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017, paragraful 17, Decizia nr. 340 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017, paragraful 19, şi Decizia nr. 86 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 13 mai 2021, paragraful 17).
    30. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 23 şi 24, Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, paragraful 20, şi Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023, paragraful 29, Curtea a constatat că, prin natura ei, varianta agravată a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere - pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi - a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Apreciind că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi, respectiv, de prevederile art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţie.
    31. Totodată, prin aceleaşi decizii, precitate, Curtea a amintit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căreia principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni - instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi accesibilitate şi previzibilitate (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).
    32. În ceea ce priveşte critica raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragraful 29, şi Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023, paragraful 32, Curtea a constatat că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, care are incidenţă în materia garanţiilor procesului echitabil.
    33. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    34. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea reţine că textul legal criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare, referitoare, în esenţă, la încălcarea egalităţii în drepturi, a dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie prin excluderea soluţiei de condamnare pronunţată în primă instanţă ca ipoteză pentru readministrarea probatoriului de către instanţa de apel, în acest sens fiind pronunţate Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, Decizia nr. 438 din 6 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1242 din 22 decembrie 2022, şi Decizia nr. 590 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 26 aprilie 2023, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
    35. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)].
    36. În acest context, Curtea a observat că dispoziţia de lege criticată reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele de control judiciar au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat, cu valoare de principiu, că, atunci când o instanţă de recurs este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date personal fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59).
    37. De asemenea, prin Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează aceleaşi argumente: „pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor de judecată desfăşurate în faţa lor. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii, omisiunea curţii de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare. Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 paragraful (1) din Convenţie.“
    38. Aşadar, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia.
    39. Curtea a observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
    40. În acest context, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod -, „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată (...) în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală].
    41. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
    42. În acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează să fie dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi sau de persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună, din oficiu, şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].
    43. Astfel, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.
    44. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018).
    45. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziei menţionate, precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    46. Cât priveşte critica potrivit căreia, pentru a decide readministrarea declaraţiilor care au întemeiat soluţia de achitare, instanţa de apel trebuie să aibă deja preconcepută soluţia pe care o va pronunţa, din această perspectivă instanţa de apel nefiind imparţială, Curtea reţine că un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 18, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 17).
    47. Cu privire la imparţialitatea judecătorului, în jurisprudenţa sa (cu titlu exemplificativ reţinându-se Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 şi 26, şi, în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, precitată, paragraful 19, Decizia nr. 278 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 şi 52, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 şi următoarele), Curtea Constituţională a statuat că aceasta este o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului. Testul obiectiv priveşte, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător şi ceilalţi participanţi la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relaţie de o asemenea natură sau de un asemenea grad indică lipsa imparţialităţii tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Morice împotriva Franţei, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuşi şi, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privinţa imparţialităţii sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).
    48. Având în vedere reperele jurisprudenţiale precitate, Curtea constată că susţinerea formulată în cauza de faţă, care vizează imparţialitatea subiectivă a completului de judecată, care, soluţionând apelul, decide readministrarea declaraţiilor care au întemeiat soluţia de achitare, este neîntemeiată în condiţiile în care instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare.
    49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Mutescu în Dosarul nr. 287/39/2020/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Bogdan Olteanu în Dosarul nr. 20.082/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, precum şi de Gheorghe Schipor în Dosarul nr. 6.221/314/2018 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma „dispoziţiilor legale“, precum şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 303 din 5 iunie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 303 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma "dispoziţiilor legale", şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 303 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu referire la sintagma "dispoziţiilor legale", şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală