Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 302 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 302 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma "în funcţie de posibilităţile penitenciarului"

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 779 din 21 august 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruţa Dărângă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“, excepţie ridicată de Erli Zsolt Csaba în Dosarul nr. 16.087/271/2019 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.145D/2020.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a comunicat la dosar o cerere de judecare în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că nu se poate reţine existenţa vreunei discriminări, câtă vreme persoanele aflate în libertate se află într-o situaţie diferită faţă de persoanele condamnate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 2 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 16.087/271/2019, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“. Excepţia a fost ridicată de Erli Zsolt Csaba într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Oradea prin care autorul a chemat în judecată Penitenciarul Oradea, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale. În motivarea acţiunii formulate în faţa instanţei, autorul excepţiei a invocat angajarea răspunderii civile delictuale a penitenciarului, conform prevederilor art. 1.349 din Codul civil, susţinând că penitenciarul l-a împiedicat să efectueze, în mod corespunzător, practica de specialitate din anul II universitar 2018-2019, specialitatea psihologie, din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - Universitatea Babeş-Bolyai.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate pot crea situaţii discriminatorii între persoane private de libertate care îşi execută pedepsele în penitenciare diferite. Astfel, poate exista situaţia ca un deţinut care execută pedeapsa într-un penitenciar care deţine resursele necesare să poată urma cursuri universitate, iar un alt deţinut, dintr-un alt penitenciar care dispune de resurse logistice limitate, în baza textului de lege supus controlului de constituţionalitate, să nu poată urma cursuri universitare. Susţine că statul are obligaţia pozitivă de a asigura accesul egal şi nediscriminatoriu al oricărei persoane private de libertate la formele de învăţământ existente, iar slaba dotare logistică a sistemului penitenciar nu poate constitui temei de refuz al dreptului la instruire.
    6. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, consideră că sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 este neconstituţională în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Reţine că modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea participării persoanelor condamnate la cursuri de instruire şcolară sau universitare - în funcţie de posibilităţile penitenciarului - reprezintă o modalitate extrem de vagă de reglementare, de natură să pună în discuţie însăşi egalitatea în drepturi a persoanelor condamnate, pe de o parte, în raport cu persoanele necondamnate, pe de altă parte. Mai mult, apreciază că modalitatea de reglementare criticată este de natură să pună în discuţie egalitatea în drepturi şi între persoanele condamnate, existând posibilitatea efectivă ca persoane condamnate la aceleaşi pedepse, pentru acelaşi tip de infracţiuni şi având acelaşi regim de detenţie, să fie puse în situaţia de a urma în mod diferit aceleaşi cursuri de instruire şcolară sau universitare. De asemenea, consideră că restrângerea dreptului la învăţătură sau educaţie nu este şi nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Apreciază că invocarea dispoziţiilor art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie o eroare materială.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri de instruire şcolară sau la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor competente în sensul organizării accesului la educaţie în penitenciare. Totuşi, anumite restrângeri ale dreptului la educaţie al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate sau sunt justificate din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii. Totodată, reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că dreptul la educaţie nu este unul absolut, putând comporta anumite limitări, care să fie prevăzute de lege şi să urmărească un scop legitim (Hotărârea din 27 mai 2014, pronunţată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei). De asemenea, reţine că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, deţinuţii nu pot invoca art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru a impune statului obligaţia de a organiza un anumit tip de instruire sau formare în închisoare sau cursuri ad-hoc pentru solicitanţi (Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunţată în Cauza Epistatu împotriva României). Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune obligaţia pozitivă de a oferi, indiferent de circumstanţe, educaţie în penitenciare, însă, acolo unde această posibilitate poate fi pusă în practică, nu pot fi invocate restricţii arbitrare sau nerezonabile. Prin urmare, apreciază că sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată prin prisma jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, care nu a constatat încălcarea dreptului la educaţie în cazul în care nu existau posibilităţi efective de organizare a cursurilor, ci doar în acele cazuri în care se refuza accesul la facilităţi de instruire deja disponibile. Consideră, totodată, că nu pot fi reţinute criticile privind caracterul discriminatoriu al prevederilor criticate, atât timp cât nu este incident niciunul dintre temeiurile de discriminare prevăzute de art. 4 din Constituţie - rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Referitor la pretinsa discriminare în ceea ce priveşte dreptul la învăţământ între persoanele condamnate şi cele aflate în libertate, apreciază că o astfel de critică nu poate fi reţinută, persoanele condamnate aflându-se într-o situaţie diferită, care impune anumite limitări inerente privării de libertate, justificându-se astfel un tratament diferit. În plus, reţine că, pentru eventualele încălcări ale drepturilor condamnaţilor, inclusiv cele privind dreptul la învăţământ, există remediul plângerii la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ale cărui încheieri sunt obligatorii şi care pot fi, la rândul lor, contestate în faţa instanţei de judecată.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: „Persoanele condamnate pot participa, în funcţie de posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau universitare, în condiţiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educaţiei Naţionale, ţinându-se cont de nevoile prioritare de intervenţie identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de măsurile de siguranţă aplicate.“
    12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învăţătură şi ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi prevederile art. 2 referitor la dreptul la instruire şi ale art. 3 referitor la dreptul la alegeri libere din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dreptul la învăţătură este consacrat în art. 32 din Constituţie, care, în alin. (1), statuează că „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare“. Norma constituţională instituie principiul garantării dreptului la învăţătură şi enumeră principalele forme de învăţământ. Având în vedere implicarea statului în realizarea dreptului la învăţătură, precum şi impactul pe care îl are în societate, Curtea reţine că acest drept constituţional poate fi încadrat în categoria drepturilor sociale.
    14. La nivel infraconstituţional, dreptul la învăţătură în locurile de deţinere este reglementat în art. 79 din Legea nr. 254/2013, precum şi prin prevederile referitoare la organizarea activităţilor de instruire şcolară, accesul la programele de studii universitare şi organizarea cursurilor de formare profesională din art. 191-195 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016, cu modificările şi completările ulterioare.
    15. De asemenea, art. 91 din Legea nr. 254/2013 prevede că persoanele condamnate pot urma programe de studii universitare la distanţă sau în forma frecvenţei reduse. La programele de studii universitare în forma frecvenţei reduse pot participa numai persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis, iar cheltuielile aferente accesului şi participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.
    16. În aplicarea dispoziţiilor legale precitate, art. 192 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 stabileşte că deţinuţii pot urma, cu aprobarea directorului penitenciarului, cursuri universitare în forma de învăţământ la distanţă sau în forma frecvenţei reduse, suportând toate cheltuielile, inclusiv cele de deplasare. La cursurile cu frecvenţă redusă care presupun deplasări în exteriorul penitenciarului pot participa numai deţinuţii clasificaţi în regim deschis. Pentru înscrierea la cursuri în forma de învăţământ la distanţă au şanse egale toţi deţinuţii, indiferent de regimul în care îşi execută pedeapsa. În cazul în care deţinutul urmează studii universitare în momentul intrării în penitenciar, acesta îşi poate continua studiile numai în forma cursurilor de învăţământ universitar la distanţă sau în forma frecvenţei reduse.
    17. Totodată, capitolele V şi VI din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi programelor educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială din locurile de deţinere aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.322C/2017, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 şi 432 bis din 12 iunie 2017, detaliază condiţiile în care persoanele condamnate au acces la cursuri universitare şi, în acest sens, stabilesc că, în scopul asigurării participării la cursuri de instruire universitare, penitenciarul încheie protocoale de colaborare cu instituţiile de învăţământ superior care asigură cursuri de învăţământ universitar. În aceste protocoale se stabilesc detaliile referitoare la: orar, planificarea şi modalitatea de susţinere a examenelor, în funcţie de condiţiile materiale pe care le poate pune la dispoziţie locul de deţinere, comunicarea rezultatelor obţinute, accesul în locul de deţinere al comisiilor formate din cadre didactice în vederea desfăşurării activităţilor specifice.
    18. În aceste condiţii, Curtea constată că întreg cadrul legal precitat asigură accesul persoanelor condamnate la cursuri universitare potrivit protocoalelor de colaborare încheiate între penitenciar şi instituţia de învăţământ superior, însă, având în vedere situaţia specială a acestora (persoane private de libertate), accesul este condiţionat de posibilităţile penitenciarului, ţinând cont şi de criteriile referitoare la starea de sănătate, tipul regimului de executare şi măsurile de siguranţă ale penitenciarului. Cu alte cuvinte, dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor competente în ceea ce priveşte organizarea accesului la educaţie în penitenciare şi sub acest aspect. Cu toate acestea, Curtea constată că anumite restrângeri ale dreptului la învăţătură al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate şi, totodată, sunt justificate din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii.
    19. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunţată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, prin care a stabilit principii general aplicabile cu privire la studiul în detenţie. În speţă, la paragraful 30 al deciziei precitate, instanţa europeană a subliniat că, în general, deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, mai puţin dreptul la libertate (în acelaşi sens, Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, paragraful 69). Totodată, în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunţată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, instanţa de la Strasbourg a reţinut că, spre deosebire de alte servicii publice, educaţia este un drept care se bucură de o protecţie directă în temeiul Convenţiei. Este, de asemenea, un tip foarte special de serviciu public, de care nu beneficiază în mod direct doar cei care îl folosesc, ci serveşte şi unor funcţii sociale mai largi, fiind indispensabil în promovarea drepturilor omului. Cât priveşte dreptul la instruire, deşi art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie statului contractant de a crea sau subvenţiona anumite instituţii de învăţământ, orice stat care face acest lucru va fi obligat să ofere acces efectiv la acestea. Altfel spus, accesul la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat este o parte inerentă a dreptului menţionat mai sus, iar această prevedere se aplică învăţământului primar, secundar şi superior (paragraful 31).
    20. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în ciuda importanţei sale, dreptul la instruire nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, cu condiţia să nu fie afectată substanţa dreptului. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăşi natura sa, impune o reglementare din partea statului. Pentru a se asigura că restricţiile ce sunt impuse nu limitează dreptul în cauză într-o asemenea măsură încât să afecteze însăşi esenţa sa şi să îl lipsească de eficacitate, Curtea a stabilit că trebuie să verifice dacă aceste restricţii sunt previzibile pentru cei interesaţi şi dacă urmăresc un scop legitim. Însă, spre deosebire de art. 8-11 din Convenţie, care consacră drepturi personale, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 1, care consacră un drept social, instanţa de la Strasbourg a statuat că nu este ţinută de o listă exhaustivă de motive legitime (paragraful 32). O limitare va fi compatibilă cu articolul menţionat numai în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Deşi decizia finală cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei revine Curţii, instanţa europeană a subliniat că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Astfel, Curtea a reţinut că educaţia este o activitate complexă din punct de vedere organizaţional şi a cărei funcţionare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autorităţile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. De asemenea, atunci când hotărăşte asupra modalităţii de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între nevoile educaţionale ale celor aflaţi sub jurisdicţia sa şi capacitatea limitată de care dispune (paragraful 33).
    21. Instanţa europeană a reţinut recomandările Comitetului de Miniştri potrivit cărora facilităţi educaţionale ar trebui să fie puse la dispoziţia tuturor deţinuţilor. Totuşi, ea a reamintit că art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune statelor contractante obligaţia de a organiza unităţi de învăţământ pentru deţinuţi, acolo unde acestea nu sunt deja înfiinţate. Cu toate acestea, Curtea a statuat că orice limitare a acestui drept trebuie să fie previzibilă, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţională cu obiectivul urmărit. Deşi art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune o obligaţie pozitivă de a organiza învăţământ în închisori, acolo unde o astfel de posibilitate există, ea nu trebuie să fie supusă unor restricţii arbitrare şi excesive (paragraful 34).
    22. Într-o altă cauză - Hotărârea din 18 iunie 2019, pronunţată în Cauza Mehmet Reşit Arslan şi Orhan Bingöl împotriva Turciei, paragrafele 51-53, Curtea a reţinut că legislaţia turcă permitea deţinuţilor să îşi continue studiile în penitenciar, în măsura resurselor închisorii. Instanţa europeană a reiterat jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia accesul la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat constituie o parte integrantă a dreptului garantat în prima teză a art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, Curtea a reţinut că legislaţia naţională permitea deţinuţilor, în anumite condiţii, să utilizeze computerul şi să acceseze internetul, fără excluderea expresă a teroriştilor condamnaţi. Totuşi, această utilizare putea fi supusă supravegherii administraţiei penitenciarului şi putea fi limitată pentru persoanele cu un anumit grad de pericol sau pentru cele condamnate pentru apartenenţa la o organizaţie ilegală. Curtea a reţinut însă că o astfel de limitare a drepturilor reclamanţilor era prevăzută de lege şi urmărea scopul legitim de apărare a ordinii publice şi prevenire a comiterii infracţiunilor.
    23. De asemenea, în Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunţată în Cauza Epistatu împotriva României, paragrafele 62 şi 63, Curtea a subliniat că privarea reclamantului de posibilitatea de a-şi continua educaţia în perioada corespunzătoare detenţiei legale după condamnarea de către o instanţă nu poate constitui o încălcare a dreptului său la educaţie în sensul art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Această prevedere nu poate fi înţeleasă ca o obligaţie impusă conducerii închisorii să organizeze cursuri ad hoc pentru solicitanţi.
    24. Aşa încât, ţinând cont de reperele jurisprudenţiale menţionate, Curtea constată că sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată şi aplicată prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu impune statului obligaţia de a organiza structuri şcolare speciale, dar îi impune acestuia obligaţia de a asigura accesul tuturor persoanelor la structurile şi instituţiile deja existente în sistemul naţional de educaţie. Astfel cum s-a statuat în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, statele semnatare ale art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu sunt obligate să ofere deţinuţilor activităţi educative în cazul în care aceasta ar implica dificultăţi din punct de vedere material sau, luând în considerare resursele centrului, ar fi imposibil de oferit. Însă o instituţie care are deja materialele necesare nu poate refuza deţinuţilor accesul la acestea fără justificare. În aceste condiţii, nu se poate reţine că dispoziţiile legale criticate aduc atingere dreptului la învăţătură şi instruire al persoanelor condamnate, consacrat în art. 32 din Constituţie şi în art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
    25. Cât priveşte principiul egalităţii în faţa legii, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). Or, având în vedere toate cele reţinute anterior, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie.
    26. În plus, Curtea reţine că şi în alte state europene educaţia şi formarea profesională a persoanelor condamnate sunt condiţionate de „facilităţile disponibile în penitenciar“ (în Austria, art. 48 alin. 1 din Legea federală din 26 martie 1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea şi a măsurilor preventive asociate cu privarea de libertate), de „capacităţile/posibilităţile închisorii“ (în Croaţia, art. 91 din Legea privind executarea pedepselor cu închisoarea), de „resursele închisorii“ (în Malta, art. 11 din Regulamentul din 1 octombrie 1995 privind închisorile), de „posibilităţile spaţiale ale închisorii“ (în Slovacia, art. 26 din Legea nr. 221 din 15 martie 2006 privind executarea pedepsei cu închisoarea), de „posibilităţile penitenciarului şi de alte împrejurări“ (în Slovenia, art. 102 alin. 1 din Legea privind aplicarea sancţiunilor penale). De asemenea, Curtea reţine că educaţia şi formarea profesională a persoanelor condamnate sunt organizate „în condiţiile prevăzute de prevederile codului penitenciar“ (în Franţa, art. 717-3 din Codul de procedură penală), iar, în Ungaria, art. 133 alin. 1 din Legea CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, anumitor măsuri coercitive şi reţinerii pentru contravenţii prevede dreptul deţinutului de a participa la formare şi educaţie „adecvată capacităţilor închisorii“. În aceleaşi state europene, alte condiţionări ale dreptului la educaţie privesc: regimul de executare a pedepsei, planul individual de detenţie, termenele de executare a pedepsei, natura şi durata detenţiei, comportamentul deţinuţilor pe perioada detenţiei, personalitatea persoanei condamnate, nevoile deţinuţilor, abilităţile şi înclinaţiile persoanei condamnate, cerinţele de menţinere a ordinii, securităţii şi de prevenire a infracţionalităţii.
    27. Totodată, Curtea reţine că, în Spania, art. 124 alin. 2 şi 3 din Legea organică nr. 1 din 26 septembrie 1979 privind regimul general al penitenciarelor stabileşte că administraţia penitenciarului va promova, prin acorduri cu instituţii publice şi private, acţiunile necesare pentru ca deţinuţii să poată finaliza cu succes cursurile care alcătuiesc diferitele niveluri ale sistemului de învăţământ. Însă, atunci când participarea la aceste programe educaţionale implică modificări de regim (de executare), trebuie să se solicite autorizaţie de la conducerea penitenciarului, care o poate refuza din motive de securitate. De asemenea, în Polonia, potrivit art. 131a din Codul de executare a pedepselor penale din 6 iunie 1997, în anumite cazuri, Comisia de disciplină a penitenciarului poate priva persoana condamnată de posibilitatea de a studia în domenii neacoperite de învăţământul obligatoriu. Există posibilitatea de a obţine o diplomă universitară, însă regula este că persoanele condamnate au acces la cursuri până la nivel de liceu (inclusiv) şi cursuri de formare profesională. Mai mult, în Suedia educaţia universitară a fost eliminată din închisorile suedeze în anul 2019. Decizia a fost una pragmatică, întrucât s-a constatat că jumătate dintre deţinuţi nu au nici măcar o educaţie de bază, astfel că autorităţile au decis să se concentreze pe educarea acestora până la nivelul absolvirii liceului. Cu toate acestea, deţinuţii au acces la educaţia universitară „dacă se pot rezolva problemele de logistică“.
    28. În concluzie, având în vedere cele reţinute anterior, Curtea constată că norma legală criticată nu aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autor.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Erli Zsolt Csaba în Dosarul nr. 16.087/271/2019 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcţie de posibilităţile penitenciarului“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 302 din 5 iunie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"