Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 3.562 din 19 iunie 2025 referitoare la art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 3.562 din 19 iunie 2025 referitoare la art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1118 din 4 decembrie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 70/46/2024


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Preşedinte: Adriana│- judecător       │
│Florina Secreţeanu │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Alina Nicoleta     │- judecător       │
│Ghica-Velescu      │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andra-Monica       │- judecător       │
│Asănică            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ionela-Ramona      │-                 │
│Scurtu             │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Pe rol se află soluţionarea recursului declarat de reclamanta L. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel P. - Secţia a ... a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
    Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 22 mai 2025, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea succesiv la data de 5.06.2025 şi 19.06.2025.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
    I. Circumstanţele cauzei
    1. Obiectul cererii de chemare în judecată
    Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel P. - Secţia a ... a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.01.2024, reclamanta L. SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul G.R., solicitând, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea art. 4 alin. (4) şi art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 741/30.10.2009.
    Prin întâmpinare, pârâtul G.R. a solicitat anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, pe cale de excepţie; respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii administrative prealabile, pe cale de excepţie, şi respingerea cererii de modificare a acţiunii ca neîntemeiată.
    La data de 7.03.2024 a formulat cerere de intervenţie accesorie A.N.S.V.S.A. (ANSVSA) în interesul G.R.
    În cauză a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004.
    Prin Încheierea din data de 9.04.2024 au fost respinse excepţiile invocate, iar cererea de intervenţie formulată de A.N.S.V.S.A. a fost admisă în principiu. La acelaşi termen de judecată a fost respinsă solicitarea de introducere în cauză din oficiu a M. A.

    2. Hotărârea instanţei de fond
    Prin Sentinţa civilă nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel P. - Secţia a ... a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta L. SRL, în contradictoriu cu pârâtul G.R. şi intervenienta A.N.S.V.S.A.

    3. Calea de atac exercitată în cauză
    Împotriva Sentinţei civile nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel P. - Secţia a ... a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta L. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
    În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens invocându-se dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului; art. 17, 52, 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; art. 1 alin. (5), art. 44, art. 108 din Constituţia României; art. 4 din Legea nr. 24/2000; art. 555-556, art. 602 din Codul civil.
    Referitor la calificarea normelor contestate, recurenta-reclamantă arată că interpretarea extensivă a noţiunii de „lege“, realizată de prima instanţă, este nelegală şi nu este susţinută de principiile de interpretare a textelor de lege, fiind încălcate inclusiv prevederile art. 10 din Codul civil, care interzic analogia în acest caz.
    Recurenta-reclamantă susţine că toate textele legale invocate ce protejează dreptul de proprietate fac trimitere explicită la noţiunea de „lege“, atunci când se referă la atingerile aduse dreptului de proprietate, şi nu la o altă noţiune, mai largă, care să cuprindă orice „normă obligatorie şi generală“, aşa cum susţine prima instanţă. Astfel, ţinând cont de valoarea economico-socială fundamentală protejată (dreptul de proprietate privată), se arată că „legea“ la care se referă textele invocate nu poate fi altceva decât act normativ emis de Parlament sau echivalentul acestuia, respectiv ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, ca act al Guvernului, şi nicidecum o hotărâre de Guvern, cu privire la care însăşi prima instanţă admite că este un act administrativ cu caracter normativ.
    Mai mult, regimul juridic al dreptului de proprietate privată este reglementat prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţia României], ceea ce, cu atât mai mult, exclude posibilitatea ca limitările în exerciţiul dreptului de proprietate (aşa cum sunt excluderile de la plata despăgubirilor prevăzute în normele contestate) să poată fi făcute prin hotărâre de Guvern.
    În acest context, faptul că art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004 permite ca prin hotărâre de Guvern să se stabilească, între altele, condiţiile şi modalităţile de acordare a despăgubirilor nu înseamnă, în opinia recurentei-reclamante, faptul că s-a permis ca prin hotărârea de Guvern să se stabilească posibilitatea exceptării de la acordarea acelor despăgubiri, deci a instituirii unei exproprieri de facto a proprietarului animalelor ucise, ci doar a stabilirii condiţiilor şi modalităţilor de acordare a despăgubirilor, nu şi a cazurilor când nu se acordă despăgubiri.
    Interpretării în sensul că dispoziţiile O.G. nr. 42/2004 ar fi permis reglementarea prin hotărâre de Guvern a unor excepţii de la acordarea de despăgubiri i se opun, în opinia recurentei-reclamante, toate textele invocate în susţinerea acestui motiv de recurs.
    În ce priveşte criticile de nelegalitate aduse H.G. nr. 1.214/2009 prin prisma Constituţiei şi a Codului civil, recurenta-reclamantă susţine că un control de legalitate asupra unei hotărâri de Guvern trebuie să se facă inclusiv prin prisma respectării Constituţiei şi a legilor Parlamentului în vigoare, indiferent dacă acestea reprezintă sau nu legea specială în executarea căreia s-ar emite acea hotărâre de Guvern.
    În concret, principiul ierarhiei actelor normative obligă ca H.G. nr. 1.214/2009 să fie conformă nu doar cu O.G. nr. 42/2004, în executarea organizării căreia s-a dat, ci şi cu prevederile invocate din Constituţie, Codul civil şi Legea nr. 24/2000.
    Contrar a ceea ce a reţinut instanţa de fond, recurenta-reclamantă susţine că nu posibilitatea sacrificării animalelor reprezintă ingerinţa în dreptul său de proprietate pentru că se acordă despăgubiri pentru această sacrificare, conform art. 26 alin. (6) din O.G. nr. 42/2004, ci tocmai prevederile contestate din H.G. nr. 1.214/2009, care stabilesc că nu se acordă despăgubiri, deşi dispoziţiile art. 26 alin. (6^1) permit ca prin hotărâre de Guvern să se stabilească doar „condiţiile şi modalităţile“ de acordare a acestor despăgubiri, pornind deci de la principiul acordării lor, statuat în art. 26 alin. (6) din acelaşi act normativ.
    Astfel, H.G. nr. 1.214/2009 intervine şi reglementează un caz de lipsire de conţinut economic al dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 26 alin. (6^1) din O.G. nr. 42/2004 şi dispoziţiilor legale invocate în precedent.
    În susţinerea recursului sunt reiterate de asemenea argumentele expuse în cererea de chemare în judecată cu privire la nulitatea actului din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 17, 52, 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 108 din Constituţia României.

    4. Apărările formulate în recurs
    4.1. Intimatul-pârât G.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
    În esenţă, a susţinut că aceste prevederi vizate a fi anulate creează tocmai cadrul legal necesar responsabilizării proprietarilor de animale de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege în scopul prevenirii şi răspândirii bolilor de animale.

    4.2. Intimata-intervenientă A.N.S.V.S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că nu este incident motivul de casare invocat de recurentă.
    A arătat că, în opinia sa, în situaţia în care aceste prevederi ar fi eliminate din H.G. nr. 1.214/2009 s-ar crea situaţia eliminării garanţiilor necesare protecţiei animalelor, dar şi a acordării nejustificate a despăgubirilor pentru animale tăiate, ucise sau afectate de către statul român, sens în care bugetul consolidat al statului ar fi vizibil prejudiciat. O astfel de situaţie ar crea un precedent periculos în rândul proprietarilor de animale, aceştia nemaifiind condiţionaţi în vederea primirii sumelor aferente despăgubirilor de respectarea obligaţiilor.

    5. Procedura de soluţionare a recursului
    În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură civilă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
    În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură civilă, prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
    La termenul din 27.03.2025 s-a amânat cauza în vederea comunicării către intimaţi a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare formulate de recurentă, cu menţiunea depunerii unui punct de vedere.
    Prin cererea de sesizare s-a formulat următoarea întrebare care să fie adresată CJUE: „Articolele 17 şi 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că înţelesul şi semnificaţia juridică a cuvântului «lege» din conţinutul acestora trebuie să fie cele date de dreptul naţional al statului membru în care se invocă prevederile cartei sau noţiunea de «lege» utilizată de cartă are o semnificaţie autonomă, distinctă de cea care este dată în dreptul naţional român? În acest din urmă caz, care este semnificaţia autonomă a acestei noţiuni şi sfera sa de cuprindere, respectiv ce tip de acte normative are în vedere?“.
    În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că, atunci când instanţa naţională din România este chemată să interpreteze şi să aplice prevederile art. 17 şi 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu o poate face aplicând tale quale înţelesul tuturor noţiunilor utilizate în Convenţia EDO, întrucât art. 52 alin. 3 din cartă conturează precis limitele în care principiile din Convenţia europeană sunt preluate în cartă, şi anume doar în ceea ce priveşte „înţelesul şi întinderea“ drepturilor.
    Or, în cauza de faţă nu se ridică o problemă care ţine de înţelesul şi/sau întinderea dreptului său de proprietate, ci de interpretarea noţiunii de „lege“ din cuprinsul art. 17 şi 52 din cartă, respectiv dacă aceasta este cea restrictivă, din dreptul român, sau este una autonomă, transnaţională, caz în care se impune precizarea înţelesului acesteia.
    Astfel, sub un prim aspect, necesitatea sesizării CJUE se impune deoarece în prezenta cauză prima instanţă a interpretat într-un sens foarte larg noţiunea de „lege“, interpretare pe care o consideră însă nelegală, întrucât, pe de o parte, carta nu preia noţiunea de „lege“ folosită în Convenţia EDO şi, pe de altă parte, nici Convenţia EDO nu are o definire foarte clară a acestei noţiuni.
    Sub un al doilea aspect, în opinia sa, este necesar a se cunoaşte cu ce sens este utilizată noţiunea de „lege“ în art. 17 şi 52 din cartă.
    Într-o astfel de situaţie, problema pentru care a solicitat sesizarea CJUE este, în mod cert, pertinenţa. În acelaşi timp, prin raportare la normele comunitare nu se poate considera că aplicarea dreptului comunitar este evidentă, astfel încât să nu mai lase loc niciunei îndoieli rezonabile.
    Intimata-intervenientă A.N.S.V.S.A. a formulat un punct de vedere, prin care a apreciat că nu se impune sesizarea CJUE cu întrebarea astfel cum a fost formulată de recurenta-reclamantă.

    II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
    1. Argumente de fapt şi de drept relevante
    Recurenta-reclamantă deţine o exploataţie comercială de suine în localitatea T., judeţul H., şi ca urmare a confirmării unui focar de pestă porcină africană la ferma de creştere porcine în data de 21.09.2021 a primit decizia de ucidere emisă de Instituţia Prefectului Judeţului H., în aplicarea căreia a fost sacrificat efectivul de porcine al acesteia.
    Prin Procesul-verbal nr. 000259/22.11.2021 emis de DSVSA H., recurenta-reclamantă a fost sancţionată contravenţional în baza art. 9 lit. a), c), d) din H.G. nr. 1.214/2009, motiv pentru care cererea acesteia de despăgubire pentru animalele ucise a fost refuzată.
    În cauza de faţă, recurenta-reclamantă a înţeles să conteste următoarele dispoziţii din H.G. nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor:
    - art. 4 alin. (4) ce are următorul conţinut: „Despăgubirile prevăzute la alin. (1)-(3) nu vor fi acordate persoanelor fizice sau juridice sancţionate contravenţional în baza art. 9.“;
    – art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 1.214/2009 ce are următorul conţinut:
    "Nu beneficiază de despăgubirile prevăzute în prezenta hotărâre persoanele fizice şi juridice proprietare de animale în următoarele situaţii:
    a) dacă nu au comunicat medicului veterinar oficial/medicului veterinar de liberă practică împuternicit sau direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti modificările apărute în starea de sănătate a animalelor, apariţia oricărei îmbolnăviri, suspiciuni de boală, moartea sau tăierea de necesitate a unor animale, în termen de maximum 48 de ore, prin notificare scrisă sau notă telefonică;
    b) nu asigură şi nu respectă normele de igienă şi biosecuritate în exploataţiile aprobate sanitar-veterinar;
    c) au importat animale bolnave a căror boală a fost dobândită anterior intrării pe teritoriul României şi a fost constatată prin testele de laborator;
    d) au introdus animale noi fără documentele sanitar-veterinare prevăzute de lege;
    e) au introdus animale provenite dintr-o altă exploataţie sau zonă aflată în derularea programului de combatere a unei boli;
    f) se constată de autorităţile competente că au încălcat legislaţia în vigoare."

    2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă
    Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis.
    Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă intervine în caz de încălcare sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege aplicabile substanţial speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
    Cu prioritate, Înalta Curte apreciază util a analiza criticile recurentei-reclamante ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în raport cu conţinutul art. 4 alin. (4) şi art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009.
    Pentru a verifica criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte va porni de la observarea preambulului H.G. nr. 1.214/2009, unde se menţionează că respectiva hotărâre este adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României şi al art. 26 alin. (6), (6^1) şi (7) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
    Întrucât H.G. nr. 1.214/2009 reprezintă legislaţie secundară, fiind emisă în executarea dispoziţiilor O.G. nr. 42/2004, Înalta Curte va analiza criticile recurentei-reclamante în raport cu dispoziţiile legale care conturează rolul şi limitele conţinutului actelor administrative cu caracter normativ emise în baza şi în executarea legilor, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
    Înalta Curte reţine, în primul rând, că orice sistem de drept se bazează pe principiul ierarhiei normelor cuprinse în actele normative, care se referă la structura piramidală a normelor juridice, în vârful căreia se află Legea fundamentală - Constituţia României - care defineşte condiţiile de emitere a tuturor celorlalte norme. Aşadar, potrivit principiului ierarhiei normelor juridice, o anumită normă face parte din această ierarhie doar dacă este emisă potrivit prevederilor normei superioare, în caz contrar o astfel de normă neputând face parte din sistemul ordinii de drept. Aplicarea principiului ierarhiei normelor presupune, aşadar, obligativitatea subordonării actului normativ cu forţă juridică inferioară celui care are forţă juridică superioară.
    În legătură cu acest aspect relevante sunt reperele jurisprudenţiale oferite de Curtea Constituţională care a statuat în sensul că: „relaţiile sociale sunt reglementate primar prin legi/ordonanţe de urgenţă/ordonanţe, în timp ce actele administrative cu caracter normativ pot organiza punerea în executare sau executarea acestora, după caz, fără ca ele însele să fie izvor primar de drept. Reglementarea unor norme primare în corpul unui act de reglementare secundară reprezintă o contradicţie în termeni. Astfel, acest din urmă act trebuie să se limiteze strict la organizarea punerii în executare sau la executarea dispoziţiilor primare, şi nu să reglementeze el însuşi astfel de dispoziţii. De aceea, actele administrative cu caracter normativ, fie ele hotărâri ale Guvernului sau ordine ale miniştrilor, nu pot, prin conţinutul lor normativ, să excedeze domeniului organizării executării actelor de reglementare primară [art. 108 alin. (2) din Constituţie], respectiv a executării acestora sau a hotărârilor Guvernului (art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), după caz, pentru că, printr-un atare procedeu, s-ar ajunge la modificarea/completarea însăşi a legii“ (paragraful 57 din Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018 pronunţată de Curtea Constituţională).
    Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
    De asemenea, considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 19/2022 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt aplicabile, la nivel de principiu, şi speţei de faţă, în condiţiile în care în analiză este legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ emis în executarea unei legi:
    "(...) 145. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a principiului supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă.
146. Întrucât hotărârea Guvernului se adoptă în baza legii şi urmăreşte organizarea şi executarea în concret a legii, aceasta nu poate institui norme derogatorii de la lege, posibilitate rezervată doar actelor normative de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază. Tocmai de aceea, atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau adaugă la lege, ea poate fi anulată pe calea controlului de legalitate în contencios administrativ.
148. Făcând aplicarea acestor principii în scopul dezlegării chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, nefiind admisibil ca o lege în accepţiunea stricto sensu, de act al Parlamentului, să fie modificată, printr-o normă metodologică de aplicare conţinută într-o hotărâre de Guvern, se impune a se ţine cont de actul normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 263/2010, şi nu de normele metodologice, care nu pot cuprinde prevederi mai restrictive decât legea sau deroga de la textul acesteia (…)"

    Având în vedere cele mai sus statuate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că dispoziţiile contestate trebuie analizate prin raportare la textul art. 26 alin. (6), alin. (6^1) şi alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, ce reprezintă în cazul de faţă actul normativ cu forţă juridică superioară, însă concluzia instanţei de fond în urma acestei analize este greşită, fiind rezultatul unei aplicări eronate a legii.
    Dispoziţiile art. 26 din O.G. nr. 42/2004 sunt în sensul următor:
    "(6) În cazul măsurilor ce se întreprind pentru lichidarea focarelor de boli transmisibile ale animalelor, se acordă despăgubiri:
    a) proprietarilor, crescători de animale, pentru animalele tăiate sau ucise în cadrul acţiunilor naţionale aprobate prin acte normative;
    b) persoanelor fizice sau juridice ale căror animale, diagnosticate pozitiv, au fost predate pentru sacrificare către unităţile de abatorizare, autorizate sanitar-veterinar, direct de către proprietarii acestora ori prin intermediari, persoane fizice sau
    juridice, în cadrul programelor naţionale de eradicare a epizootiilor, de la data aprobării acestor programe, conform legislaţiei în vigoare;
    c) proprietarilor, crescători de animale, pentru pierderile financiare suferite ca efecte colaterale rezultate din măsurile întreprinse pentru combaterea epizootiei, inclusiv pentru împiedicarea transmiterii bolilor la om.

    (6^1) Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc bolile, efectele directe şi indirecte, precum şi efectele colaterale rezultate din măsurile întreprinse pentru combaterea acestora, condiţiile, precum şi modalităţile de acordare a despăgubirilor."

    Textele normative mai sus evocate conturează, aşadar, sfera beneficiarilor despăgubirilor stabilite de O.G. nr. 42/2004, fără însă a face vreo referire la limitările si situaţiile expuse la art. 4 alin. (4) şi art. 8 din H.G. nr. 1.214/2009.
    În cazul de faţă, prevalându-se de posibilitatea de a stabili „condiţiile, precum şi modalităţile de acordare a despăgubirilor“, intimatul-pârât a reglementat în H.G. nr. 1.214/2009 o serie de ipoteze ce reprezintă veritabile cauze de excludere de la dreptul la despăgubire prevăzut de actul normativ cu forţă juridică superioară, ceea ce a condus în concret la limitarea accesului beneficiarilor normei la despăgubiri, într-o modalitate neanticipată prin actul respectiv.
    În acest sens, la o simplă lectură a dispoziţiilor art. 26 din O.G. nr. 42/2004 se poate observa că beneficiarii normei sunt individualizaţi prin raportare la elemente concrete, expres prevăzute şi care reprezintă reperele în raport cu care aceştia pot fi identificaţi, însă nu se face referire la aspectele şi acţiunile ce se regăsesc în art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009, cum ar fi aplicarea unor sancţiuni contravenţionale sau diferite acţiuni concrete ale proprietarilor de animale.
    Înalta Curte, bazându-se pe interpretarea gramaticală şi logică a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009, observă că normele respective stabilesc cazurile de excepţie în care persoanele fizice şi juridice proprietare de animale „nu beneficiază de despăgubirile“, or o astfel de limitare a accesului la despăgubiri, în condiţiile în care s-ar fi apreciat ca necesară de către legiuitor, se impunea a fi realizată direct prin O.G. nr. 42/2004, deoarece prin actul normativ de rang inferior nu se pot realiza modificări asupra drepturilor recunoscute prin actul de rang superior.
    Înaltă Curte constată, aşadar, că, sub pretextul „de a detalia“ condiţiile de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 26 alin. (6) din O.G. nr. 42/2004, dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 practic au efectul contrar, introducând ipoteze ce lipsesc de însuşi dreptul la despăgubiri pe beneficiarii prevăzuţi de lege, or o asemenea reglementare este de natură a afecta chiar dreptul substanţial recunoscut de O.G. nr. 42/2004 proprietarilor de animale tăiate, ucise în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.
    În acest context trebuie subliniat că o hotărâre de Guvern se emite în limite şi potrivit normelor care o ordonă şi nu poate cuprinde reglementări primare ale raporturilor juridice în lipsa unui temei existent în actul juridic cu forţă superioară, dar în cazul de faţă normele contestate din H.G. nr. 1.214/2009 stabilesc pentru prima dată cazurile de excludere de la despăgubiri pentru proprietarii de animale tăiate sau ucise, în condiţiile în care lipsesc astfel de dispoziţii în O.G. nr. 42/2004.
    Este vădită, în acest context, nelegalitatea dispoziţiilor contestate din actul administrativ cu caracter normativ, fiind nesocotit principiul ierarhiei actelor normative, cuprins în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
    Desigur, Înalta Curte acceptă că prin acte normative de rang inferior, precum hotărârea de Guvern în discuţie, se pot clarifica/explicita aspecte în legătură cu aplicarea unor dispoziţii din acte normative de rang superior în raport cu diverse situaţii ce pot apărea în practică, însă subliniază că acestea trebuie să se circumscrie conţinutului normei în executarea sau aplicarea căreia sunt emise, fără a cuprinde soluţii care să contravină sau să completeze nepermis prevederilor acesteia [raportat la principiul reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000]. Or, în speţă, art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 nu respectă această cerinţă, aşa cum s-a dezvoltat pe larg în cele ce precedă.
    În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte apreciază că potenţialele riscuri invocate de intimatul-pârât în cazul anulării dispoziţiilor contestate nu pot salvgarda o normă emisă cu nesocotirea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, principiul legalităţii având prioritate în statul de drept.
    În concluzie, având în vedere că respectarea normelor de tehnică legislativă reprezintă o condiţie de legalitate a actului cu caracter normativ contestat, Înalta Curte va stabili în sensul că sentinţa recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, în cauză fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
    Raportat la aceste considerente, nu se mai impune analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.
    De asemenea, Înalta Curte constată că soluţiile pronunţate de prima instanţă în legătură cu excepţia netimbrării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii cererii, intervenţia formulată de A.N.S.V.S.A. şi cererea de introducere în cauză a M.A.D.R. nu au fost recurate, context în care acestea au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţa de recurs nu le va analiza.

    3. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    Înalta Curte constată că prin cererea de sesizare s-a formulat următoarea întrebare care să fie adresată CJUE, în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE): „Articolele 17 şi 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că înţelesul şi semnificaţia juridică a cuvântului «lege» din conţinutul acestora trebuie să fie cele date de dreptul naţional al statului membru în care se invocă prevederile cartei sau noţiunea de «lege» utilizată de cartă are o semnificaţie autonomă, distinctă de cea care este dată în dreptul naţional român? În acest din urmă caz, care este semnificaţia autonomă a acestei noţiuni şi sfera sa de cuprindere, respectiv ce tip de acte normative are în vedere?“.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la art. 19 alin. (3) lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii“, iar la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene s-a prevăzut: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintrun stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea …“.
    Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii.
    Astfel, după cum s-a arătat în Cauza C-283/81, CILFIT, la pct. 10 din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie din Luxemburg, instanţa naţională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern nu este obligată să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului unional formulată în cauza dedusă judecăţii în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alţi termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului.
    Având în vedere faptul că întrebările propuse de recurenta-reclamantă vizează interpretarea unor dispoziţii ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene invocate în susţinerea unor critici ce nu au mai fost analizate de instanţa de recurs, Înalta Curte apreciază că interpretarea dreptului unional solicitată de recurenta-reclamantă şi-a pierdut în acest caz caracterul pertinent, motiv pentru care se impune respingerea prezentei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

    4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

    Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă L. SRL, ca inadmisibilă; va admite recursul formulat de reclamantă; va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va anula art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 741 din 30 octombrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare; prezenta decizie se va publica în Monitorul Oficial al României, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.
    PENTRU ACESTE MOTIVE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă L. SRL, ca inadmisibilă.
    Admite recursul formulat de reclamanta L. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 146 din 5 iunie 2024 a Curţii de Apel P. - Secţia a … a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
    Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
    Admite acţiunea.
    Anulează art. 4 alin. (4) şi art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 1.214/2009 privind metodologia pentru stabilirea şi plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 741 din 30 octombrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.
    Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.
    Definitivă.
    Pronunţată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

                    JUDECĂTOR
                    ADRIANA FLORINA SECREŢEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ionela-Ramona Scurtu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 3.562 din 19 iunie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"