Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 297 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), ale art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 297 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), ale art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 543 din 12 iunie 2025
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina          │-                 │
│Bărbăţeanu         │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, excepţie ridicată de Dumitriţa Laura Chiţan în Dosarul nr. 45/301/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.296D/2019.
    2. Primul termen de judecată a fost stabilit pentru data de 30 ianuarie 2024 când, având în vedere cererile de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 21 februarie 2024, 6 martie 2024 - termen preschimbat, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, pentru data de 7 martie 2024, apoi 19 martie 2024 şi 10 aprilie 2024, când, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol, stabilind un nou prim termen de judecată pe data de 23 aprilie 2024, când au avut loc dezbateri în şedinţa publică, la care a participat reprezentanta Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, dezbaterile fiind consemnate în încheierea din acea dată. Având în vedere, după caz, cererile de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, împrejurarea că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, respectiv imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată potrivit art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru datele de 28 mai 2024, 3 iunie 2024, 9 iulie 2024, 17 septembrie 2024, 15 octombrie 2024, 7 noiembrie 2024, 17 decembrie 2024, 4 februarie 2025, 18 februarie 2025, 11 martie 2025, 27 martie 2025, 2 aprilie 2025, 8 aprilie 2025, 29 aprilie 2025 şi 29 mai 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Decizia civilă nr. 789/2019 din 27 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 45/301/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, excepţie ridicată de Dumitriţa Laura Chiţan într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unui proces-verbal încheiat de Agenţia Naţionale de Integritate pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiei constând în necompletarea de către autoarea excepţiei a veniturilor soţului în cuprinsul declaraţiei anuale de avere prevăzute de Legea nr. 176/2010.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se critică, în esenţă, faptul că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 impune persoanelor care au obligaţia de a depune declaraţii de avere să le completeze pe propria răspundere, asumându-şi realitatea celor declarate, cu toate că, pe lângă propriile venituri, trebuie să indice şi veniturile obţinute de o altă persoană, respectiv de soţul/soţia celei/celui care îşi declară averea. Declaraţiile date pe propria răspundere reprezintă însă acte personale ale celui care are obligaţia declarării propriei averi, fiindu-le aplicabile dispoziţiile legii penale. Autoarea susţine că nu ar trebui sancţionată contravenţional în temeiul unei norme care o obligă să completeze veniturile soţului, salariul acestuia fiind confidenţial, conform contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul său, iar soţul nu a dorit să îi ofere aceste informaţii, neavând o obligaţie în acest sens, întrucât prevederile Legii nr. 176/2010 nu îi sunt aplicabile. Menţionează, totodată, că anonimizarea veniturilor confidenţiale nu este prevăzută de legea precitată. Se susţine că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, întrucât în cadrul fiecărei familii pot exista situaţii în care membrii acesteia fie nu sunt interesaţi de venitul exact câştigat de celălalt, fie soţul/soţia nu doreşte sau nu poate să comunice venitul realizat în anul precedent. Într-o asemenea situaţie, persoana obligată să dea declaraţia de avere nu este în măsură, în mod obiectiv, să completeze rubrica referitoare la veniturile soţului/soţiei, dar trebuie să îşi asume realitatea celor declarate, inclusiv cu privire la veniturile soţului, şi să suporte consecinţele legii penale.
    5. În ceea ce priveşte art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, invocând cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, autoarea excepţiei susţine că nu este suficientă anonimizarea anumitor date pentru a se oferi garanţia respectării dispoziţiilor art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta, deoarece declaraţia de avere conţine o serie de informaţii care nu sunt anonimizate şi care pot duce la identificarea cu uşurinţă, de exemplu, a locului situării bunurilor persoanei care face declaraţia de avere. Arată în acest sens că nici numele soţului şi nici al copiilor declarantului nu sunt anonimizate, aspect faţă de care rezultă o încălcare a normelor constituţionale referitoare la dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi la dreptul de proprietate. În consecinţă, susţine că prevederile art. 12 alin. (6) încalcă art. 26 şi art. 44 din Constituţie.
    6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal consideră că textele de lege criticate sunt în conformitate cu prevederile constituţionale invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, dreptul la viaţă privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor ingerinţe, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică şi să fie proporţionale cu scopul urmărit. Or, soluţia legislativă privitoare la declararea şi publicarea declaraţiilor de avere este justificată prin prisma scopului legal al Agenţiei Naţionale de Integritate, de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale, iar, pe de altă parte, publicarea acestor declaraţii se realizează, potrivit art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 176/2010, prin anonimizarea unei părţi din datele cu caracter personal, fiind astfel asigurate garanţii împotriva unor ingerinţe arbitrare. Întradevăr, există în cuprinsul declaraţiilor de avere date cu caracter personal care nu sunt anonimizate anterior publicării, însă apelanta nu a fost sancţionată prin procesul-verbal contravenţional ce constituie obiectul cauzei pentru neindicarea acestui tip de date. Cât priveşte obligativitatea menţionării veniturilor soţului declarantului, această reglementare se explică prin regimul juridic aplicabil bunurilor dobândite de larga majoritate a persoanelor căsătorite, şi anume regimul comunităţii de bunuri, iar în absenţa acestei obligativităţi verificarea averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor ori demnităţilor publice de persoanele căsătorite sub regimul comunităţii legale nu ar putea fi efectivă.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise transmise la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 127/2021 pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative şi a art. III din Legea nr. 105/2020 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 15 decembrie 2021, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 au fost modificate, dar soluţia legislativă criticată a fost menţinută. Textele de lege criticate au în prezent următorul conţinut normativ:
    - Art. 3 alin. (2): „(2) Declaraţiile de avere se întocmesc pe propria răspundere şi cuprind drepturile şi obligaţiile declarantului, ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit anexei nr. 1.“
    [Anterior modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 127/2021, textul preciza că „Declaraţiile de avere se fac în scris, pe propria răspundere (…)“];

    – Art. 12 alin. (6): „(6) Agenţia asigură afişarea declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, pe pagina de internet a Agenţiei, în termen de cel mult 30 de zile de la primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii. Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se menţin pe pagina de internet a Agenţiei pe toată durata exercitării funcţiei sau mandatului şi 3 ani după încetarea acestuia şi se arhivează potrivit legii.“

    11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată. Totodată, Curtea mai reţine că autoarea excepţiei critică modul deficitar de reglementare a dispoziţiilor criticate cu referire la declararea averii soţului/soţiei, care determină angajarea răspunderii penale, după caz, a răspunderii contravenţionale a declarantului, astfel că instanţa constituţională reţine ca normă de referinţă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la calitatea legii, componentă a principiului legalităţii.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, referitor la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, că s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 651 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2023, şi prin Decizia nr. 689 din 12 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 25 martie 2024, constatând că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale care garantează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată.
    13. Astfel, Curtea a reţinut (paragraful 37 din Decizia nr. 651 din 15 decembrie 2022, precitată) că obligaţia de a declara veniturile soţului este instituită prin lege, este justificată de raţiunea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi, totodată, legea obligă persoana responsabilă să publice declaraţiile de avere cu anonimizarea adresei imobilelor declarate, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii olografe, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 176/2010. Ca atare, Curtea a constatat că nu este întemeiată susţinerea privind încălcarea dreptului la viaţă familială prin instituirea obligaţiei de a declara veniturile soţului, aceasta neconstituind o ingerinţă în viaţa privată a celuilalt soţ (paragraful 39 din Decizia nr. 651 din 15 decembrie 2022).
    14. Faţă de criticile formulate în prezenta cauză, Curtea observă că sunt aduse argumente suplimentare, care conduc la constatarea constituţionalităţii prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, prin prisma interpretării pe care instanţa de contencios constituţional urmează să o dea, aşa cum se va arăta în continuare.
    15. În acest sens Curtea reţine că în cauza de faţă se critică faptul că textul de lege menţionat impune întocmirea declaraţiilor de avere pe propria răspundere, deşi acestea cuprind, pe lângă drepturile şi obligaţiile declarantului, şi pe cele ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere. Faţă de acest conţinut normativ al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Curtea subliniază că, prin ipoteză, declaraţia pe propria răspundere nu poate să vizeze decât informaţii referitoare strict la persoana declarantului, pentru care acesta îşi poate asuma răspunderea, în mod direct şi individual. Declaraţia pe propria răspundere angajează răspunderea penală a declarantului, motiv pentru care aceasta nu poate fi făcută decât în nume propriu, nimeni neputând fi ţinut răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta altei persoane. De altfel, însăşi Legea nr. 176/2010 precizează, în art. 3 alin. (1), că declaraţiile de avere reprezintă acte personale.
    16. Anexa nr. 1 la Legea nr. 176/2010 face referire expresă la prevederile Codului penal care incriminează infracţiunea de fals în declaraţii (art. 326 din actualul Cod penal, art. 292 din Codul penal din 1969), ceea ce subliniază necesitatea conştientizării de către declarant a consecinţelor grave pe care declararea necorespunzătoare a informaţiilor cerute o poate avea asupra sa. Astfel, constituie infracţiunea de fals în declaraţii „declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei autorităţi publice, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe“. Aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
    17. Art. 28 din Legea nr. 176/2010 accentuează această idee, precizând că fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit Codului penal. Art. 29 nuanţează situaţia în funcţie de acţiunea comisivă sau omisivă a declarantului, menţionând că nedeclararea, în declaraţia întocmită potrivit anexei nr. 1, a cuantumului veniturilor realizate sau declararea acestora cu trimitere la alte înscrisuri constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 2.000 lei.
    18. Ca atare, Curtea reţine că instituirea obligaţiei de a declara nu doar drepturile şi obligaţiile proprii, ci şi pe cele ale soţului/soţiei implică asumarea răspunderii personale a declarantului pentru informaţii pe care acesta nu le deţine/nu le cunoaşte în mod direct, ci trebuie să le obţină de la o terţă persoană, respectiv soţ/soţie. În privinţa declarării drepturilor şi obligaţiilor copiilor aflaţi în întreţinerea declarantului, potrivit Codului civil, se observă că părinţii pot cunoaşte personal, în mod direct, întinderea acestora cel mult în cazul copiilor minori, întrucât încheie actele juridice în numele acestora, în calitate de reprezentanţi legali, până la împlinirea vârstei de 14 ani, iar în cazul minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă încuviinţează actele juridice ale acestora, cu excepţiile prevăzute la art. 41 alin. (3) din Codul civil. Situaţia este diferită în cazul copiilor deveniţi majori aflaţi în întreţinerea părinţilor până la vârsta de 26 de ani, conform art. 499 din Codul civil, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, aceştia având capacitatea de exerciţiu deplină pentru a încheia acte juridice în nume propriu. Este posibil ca, nefiind în egală măsură responsabilizată prin plasarea sub incidenţa aceleiaşi răspunderi penale sau contravenţionale, după caz, această persoană (soţ, soţie sau copil major aflat în întreţinere), care este terţ faţă de obligaţia impusă declarantului, să refuze să le furnizeze, din varii motive, sau chiar să ofere informaţii eronate, astfel că declarantul va fi în imposibilitate de a furniza datele referitoare la patrimoniul acesteia sau va fi pus în situaţia de a menţiona date incorecte, fără să aibă posibilitatea de a le verifica pentru a evita sancţiunea penală aplicabilă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii sau sancţiunea contravenţională, după caz.
    19. De pildă, având în vedere că prin actualul Cod civil a fost instituit regimul matrimonial al separaţiei de bunuri (art. 360), o astfel de ipoteză poate justifica, în practică, refuzul soţului de a furniza celuilalt soţ informaţii privitoare la bunurile proprii. Tot astfel, există situaţii în care veniturile obţinute de soţ sunt protejate de o clauză de confidenţialitate, care se impune şi cu privire la declarant, în sensul că acesta din urmă, chiar în calitate de soţ, nu va avea dreptul să cunoască aceste venituri, astfel că survine, într-un astfel de caz, consecutiv, imposibilitatea comunicării acestor date în vederea completării declaraţiei de avere, pentru că venitul confidenţial nu va putea fi cunoscut de declarant, în calitate de soţ al persoanei care obţine veniturile aflate sub protecţia confidenţialităţii, aceasta făcând parte din modalităţile de evitare a divulgării respectivului venit. În plus, de lege lata, veniturile aflate sub clauză de confidenţialitate nu sunt protejate prin anonimizare în cazul publicării declaraţiei, neputându-se asigura scopul clauzei de confidenţialitate. Astfel de împrejurări, redate exemplificativ, constituie impedimente în realizarea obligaţiei declarării pe propria răspundere inclusiv a veniturilor/bunurilor soţului declarantului. Aceleaşi considerente se aplică mutatis mutandis în privinţa copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia.
    20. Aşadar, deşi prin deciziile nr. 651 din 15 decembrie 2022 şi nr. 689 din 12 decembrie 2023, precitate, Curtea a apreciat că susţinerile similare celor formulate în cauza de faţă, referitoare la ipoteza în care soţul poate refuza solicitarea celuilalt soţ de a-i comunica veniturile obţinute, constituie aspecte privind aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, iar nu veritabile critici de neconstituţionalitate, totuşi, realitatea demonstrează că acestea pot interveni frecvent în practică, punând persoana declarantului în postura de dependenţă faţă de voinţa discreţionară a unei alte persoane, respectiv soţ/soţie, copil major aflat în întreţinerea sa, care îi poate bloca titularului obligaţiei de declarare a averii posibilitatea reală de a se conforma dispoziţiilor legale.
    21. Pentru toate aceste motive, Curtea apreciază că se impune constatarea constituţionalităţii prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în măsura în care nu se referă şi la drepturile şi obligaţiile soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia, o altă interpretare fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin prisma nerespectării exigenţelor calitative pe care redactarea textelor de lege trebuie să le întrunească pentru a fi în concordanţă cu principiul legalităţii. Aceasta, deoarece prevederile legale menţionate conţin un viciu de concepţie care, pe de o parte, afectează logica reglementării şi, pe de altă parte, ignoră situaţii care pot apărea în practică, în care obligaţia este imposibil de realizat. Aşadar, Curtea subliniază că o astfel de constatare nu afectează obligaţia titularului de a declara drepturile şi obligaţiile soţului şi ale copiilor săi majori, aflaţi în întreţinerea sa, întrucât nu obligaţia de declarare per se a veniturilor/bunurilor acestor persoane este neconstituţională, ci angajarea răspunderii declarantului pentru corectitudinea informaţiilor furnizate de terţi prezintă un viciu de neconstituţionalitate, răspunderea juridică penală sau contravenţională fiind una personală.
    22. În ceea ce priveşte prevederile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora Agenţia Naţională de Integritate asigură afişarea declaraţiilor de avere, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a constatat următoarele: dispoziţiile art. 14 lit. c), d), e) şi f) şi ale cap. VI - Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (art. 45-50) din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, sunt neconstituţionale; dispoziţiile cap. I - Dispoziţii generale (art. 1-9) din Legea nr. 144/2007 sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi întocmi acte de cercetare şi de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor; dispoziţiile art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2) şi ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 144/2007 sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd transmiterea declaraţiilor de avere şi de interese Agenţiei Naţionale de Integritate şi publicarea lor pe pagina de internet a acesteia şi a instituţiei.
    23. Prin decizia menţionată, Curtea a constatat neconstituţionalitatea prevederilor din Legea nr. 144/2007 care impuneau obligaţia publicării declaraţiilor de avere, reţinând, în acest sens, că, potrivit art. 26 alin. (1) din Constituţie, autorităţile publice trebuie să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată. Curtea a subliniat, totodată, că libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului, valori consacrate în art. 1 alin. (3) din Constituţie, nu pot fi concepute fără respectarea şi ocrotirea vieţii private. Dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind expres prevăzut şi în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevedere ce impune, în principal, obligaţia negativă din partea autorităţilor statului de a nu face nimic de natură să stânjenească exerciţiul dreptului la viaţă privată. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea a constatat că obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere pe paginile de internet ale entităţilor în cadrul cărora profesează persoanele care au obligaţia de a le depune, în conformitate cu prevederile legale, precum şi transmiterea acestora către Agenţia Naţională de Integritate în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art. 26 din Legea fundamentală, precum şi prin art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere.
    24. Ca urmare a acestei decizii, Parlamentul a adoptat Legea nr. 176/2010, prin care a pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei doar prevederile Legii nr. 144/2007 care conduceau la asimilarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu un organ de cercetare penală şi judiciar, contrar principiilor constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti. În schimb, Legea nr. 176/2010 a menţinut obligaţia de publicare a declaraţiilor de avere, corectivul adus constând doar în anonimizarea adresei imobilelor declarate - cu excepţia localităţii unde sunt situate -, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii. Legea nr. 176/2010 a constituit obiectul controlului anterior promulgării, Curtea reţinând, sub acest aspect, prin Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept, iar decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes. Curtea a subliniat, de asemenea, că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, soluţia fiind aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    25. Curtea a constatat că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, considerent care îşi menţine valabilitatea în situaţia actuală.
    26. Ca atare, Curtea observă că prin Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010 a reţinut că una dintre cele două soluţii normative constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, şi anume obligaţia publicării pe internet a declaraţiilor de avere nu a fost corectată prin noua lege adoptată. Or, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, Parlamentul avea obligaţia să pună pe deplin de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, iar nu doar selectiv, cum a procedat prin Legea nr. 176/2010.
    27. Curtea constată că, în cauza de faţă, autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora Agenţia Naţională de Integritate asigură afişarea declaraţiilor de avere pe pagina sa de internet, cu anonimizarea doar a elementelor mai sus enumerate, menţin caracterul neconstituţional al prevederilor criticate, întrucât nesocotesc, de asemenea, dreptul la viaţă privată, ca urmare a faptului că permit, totuşi, identificarea imobilelor, iar numele soţului şi ale copiilor declarantului nu sunt anonimizate.
    28. Cu privire la această susţinere, Curtea apreciază că evidenţiază reale vicii de neconstituţionalitate, prin încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, care garantează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. Aceasta, deoarece Legea nr. 176/2010 a menţinut soluţia legislativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată de Curte prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, în condiţiile în care menţiunea privitoare la anonimizarea adresei exacte a imobilului, a codului numeric personal şi a semnăturii nu reprezintă o modificare substanţială de natură să corecteze viciile de neconstituţionalitate evidenţiate prin decizia citată. Ca atare, Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, nesocotind decizia Curţii Constituţionale.
    29. Curtea reţine că anonimizarea elementelor menţionate în textul de lege criticat nu este suficientă pentru asigurarea confidenţialităţii şi protecţiei datelor cu caracter personal şi, implicit, pentru protecţia vieţii private şi a demnităţii umane, ca valoare fundamentală, consacrată şi ocrotită la nivel constituţional. Astfel, pe de o parte, nu se poate nega faptul că, nu de puţine ori, cunoaşterea localităţii în care sunt situate imobilele permite cu uşurinţă identificarea imobilelor deţinute de declarant şi membrii familiei, cu toate că adresa exactă a acestora este anonimizată, potrivit textului criticat. Este, de exemplu, cazul persoanelor care locuiesc în localităţi reduse ca dimensiuni, în care comunităţile locale sunt restrânse, iar informaţiile de acest tip sunt de notorietate. Curtea reţine că nu numai denumirea străzii şi numărul imobilului de pe respectiva stradă sunt date cu caracter personal ce nu pot fi divulgate în mod public prin raportare la patrimoniul personal al declarantului, ci şi localitatea în care este situat imobilul este o astfel de dată prin raportare la persoana acestuia. Ca atare, aceste elemente de fapt circumstanţiate la persoana declarantului beneficiază de aceeaşi formă şi acelaşi grad de protecţie din punctul de vedere al art. 26 din Constituţie. Cu alte cuvinte, adresa imobilului pe care declarantul îl deţine, indiferent că este redată sub formă determinată (cu indicarea localităţii, străzii, numărului, apartamentului) sau determinabilă (cu indicarea localităţii), constituie o informaţie cu caracter personal referitor la conţinutul patrimoniului şi la modul în care îşi gestionează, administrează şi exercită controlul asupra patrimoniului său. Expunerea publică a unei asemenea informaţii, impusă prin lege, echivalează cu încălcarea directă şi nejustificată a dreptului său la viaţă privată.
    30. Totodată, Curtea observă că Legea nr. 176/2010 nu impune obligaţia menţionării nominale a soţului şi a copiilor, atunci când declarantul face referire la veniturile pe care aceştia le obţin. Nicio prevedere din legea criticată nu instituie o astfel de obligaţie în sarcina persoanei care trebuie să îşi declare averea în considerarea funcţiei pe care o deţine. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege, declaraţiile de avere „cuprind drepturile şi obligaţiile declarantului, ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit anexei nr. 1“ la Legea nr. 176/2010, iar din analiza acestei anexe se constată că nu conţine nicio dispoziţie din care să rezulte că ar fi necesară individualizarea prin indicarea numelui şi prenumelui soţului şi ale copiilor declarantului, ci doar precizarea cu privire la cuantumul veniturilor obţinute de aceştia, fiind aşadar suficientă, potrivit legii, menţionarea generică a existenţei acestora. În cadrul verificărilor pe care le efectuează, în temeiul art. 70 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 1 septembrie 2023, Agenţia Naţională de Integritate poate lua cunoştinţă de datele înscrise în actele de stare civilă, adresându-se în acest scop autorităţilor cu competenţe în domeniul evidenţei persoanelor.
    31. Cu toate acestea, în Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi de interese elaborat de Agenţia Naţională de Integritate se precizează că persoanele care au obligaţia declarării averilor trebuie să menţioneze explicit numele şi prenumele soţului şi copiilor. Curtea reţine însă că acest ghid are doar rol tehnic, de îndrumare, este un document lipsit de forţă juridică şi nu are valoare normativă, întrucât nu este un act de executare a legii şi nici nu organizează executarea legii. Obligaţiile declarantului derivă exclusiv din prevederile Legii nr. 176/2010, aceasta constituind cadrul prin raportare la care este analizată conduita destinatarilor normelor privitoare la materia în discuţie. Astfel, deşi aceste îndrumări ale ghidului relevă doar un exces de interpretare care nu îşi găseşte fundamentul în textul de reglementare primară, totuşi, Curtea subliniază că asemenea instrumente de tip soft law pot induce, ţinând seama de poziţia şi rolul instituţional al emitentului lor, conduite de conformare din partea destinatarilor legii, chiar dacă obligaţiile astfel fixate nu sunt reglementate prin lege, determinând veritabile paradigme juridice contra legem, care, paradoxal, în timp, iau locul legii sau determină schimbarea acesteia; de aceea, este axiomatic ca autorităţile administrative să se plaseze în sfera aplicării legii şi nu a legiferării pe cale de interpretare (cu privire la noţiunea de paradigmă juridică, a se vedea, mutatis mutandis Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraf 133). În aceste condiţii, Curtea va analiza dacă textul astfel interpretat de Agenţia Naţională de Integritate respectă exigenţele art. 26 din Constituţie.
    32. Curtea observă că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă, într-o situaţie dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 37 din 7 decembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 25 ianuarie 2016).
    33. În aceste coordonate, Curtea Constituţională reţine cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 1 august 2022, pronunţată în cauza C-184/20, în sensul că dreptul european [mai exact articolul 7 litera (c) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi articolul 6 alineatul (1) primul paragraf litera (c) şi alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), citite în lumina art. 7, 8 şi art. 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene] se opune divulgării publice a datelor nominale referitoare la soţul, partenerul sau concubinul declarantului ori la persoanele apropiate sau cunoscute de acesta. Hotărârea citată a fost dată în legătură cu legislaţia lituaniană care impunea în sarcina oricărui director al unei instituţii care primeşte fonduri publice obligaţia de a depune declaraţii de interese private la autoritatea naţională desemnată cu colectarea acestor declaraţii şi cu verificarea conţinutului lor. În cuprinsul acestor declaraţii, persoana vizată trebuia să furnizeze informaţii privind datele nominale şi activităţile soţului, concubinului sau partenerului unui director al unei instituţii care primeşte fonduri publice, precum şi privind rudele sau alte persoane cunoscute de către director.
    34. În lumina acestei jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională apreciază că publicarea expresă a numelui şi prenumelui soţului şi copiilor, împreună cu precizarea veniturilor acestora, în cadrul unei declaraţii date pe propria răspundere a persoanei căreia îi incumbă această obligaţie, constituie o nesocotire a dispoziţiilor art. 26 din Constituţie, care garantează respectul vieţii private. În acelaşi timp, Curtea subliniază că legiuitorul trebuie să identifice o soluţie legislativă adecvată, care să permită Agenţiei Naţionale de Integritate să cunoască informaţiile privitoare la averea soţului declarantului şi a copiilor majori aflaţi în întreţinerea sa, în vederea realizării scopului legal al acesteia.
    35. De asemenea, în cauza de faţă, Curtea Constituţională apreciază, ţinând cont de concepţia europeană orientată pregnant pe necesitatea protecţiei datelor cu caracter personal, că publicarea pe site-ul instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea declarantul şi pe cel al Agenţiei Naţionale de Integritate a declaraţiilor de avere, conform art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, contravine dreptului fundamental la viaţă privată reglementat de art. 26 din Constituţie şi recunoscut la nivel internaţional prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (articolul 12) şi în Convenţia pentru apărarea a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(articolul 8) şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (articolul 7).
    36. Conceptul de „viaţă privată“ este complex şi nu poate fi definit exhaustiv. Acesta poate cuprinde multiple aspecte ale identităţii fizice şi sociale ale unui individ, printre care dreptul la dezvoltare personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu ceilalţi şi cu lumea exterioară. Protecţia datelor cu caracter personal este garantată şi joacă un rol fundamental în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Acest din urmă drept consacră, la rândul său, un drept la o formă de autodeterminare informaţională, care permite indivizilor să îşi invoce dreptul la viaţă privată în ceea ce priveşte datele care, deşi neutre, sunt colectate, prelucrate şi diseminate comunităţii. Pentru a determina dacă informaţiile cu caracter personal păstrate de autorităţi implică aspecte legate de viaţa privată, se ţine cont în mod corespunzător de contextul specific în care informaţiile în cauză au fost înregistrate şi păstrate, de natura înregistrărilor, de modul în care aceste înregistrări sunt utilizate şi prelucrate şi de rezultatele care pot fi obţinute (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 martie 2023, pronunţată în Cauza L. B. împotriva Ungariei, paragrafele 102 şi 103). Viaţa privată poate include chiar şi activităţi de natură profesională sau comercială, iar orice persoană are dreptul la o viaţă privată, departe de o atenţie nedorită (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjan, paragraful 139).
    37. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul intern trebuie să prevadă garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanţiile prevăzute la articolul 8 din Convenţie şi că prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să ţină seama de cel puţin 4 principii: limitarea la scopul urmărit, minimizarea datelor, acurateţea datelor şi limitarea stocării în timp a acestora (a se vedea Hotărârea din 9 martie 2023, pronunţată în Cauza L. B. împotriva Ungariei, paragrafele 122 şi 123).
    38. Totodată, confidenţialitatea şi protecţia datelor sunt drepturi consacrate în tratatele Uniunii Europene şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, Carta instituie un drept explicit la protecţia datelor cu caracter personal (articolul 8), iar articolul 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) obligă UE să stabilească norme de protecţie a datelor pentru prelucrarea datelor cu caracter personal. În acest sens, în aprilie 2016, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptat un cadru legal exhaustiv, Regulamentul general privind protecţia datelor (RGPD), aplicabil pe deplin în toate statele membre ale Uniunii Europene începând cu anul 2018.
    39. Astfel, este de menţionat că la nivelul instituţiilor europene nu se solicită declaraţii de avere, ci doar aşa-numite declaraţii de interese financiare. Într-un studiu realizat în anul 2023 de Serviciul de cercetare al Parlamentului European se arată că, dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, doar 10, în afară de România, impun membrilor parlamentelor naţionale să îşi declare averea (Belgia, Bulgaria, Grecia, Franţa, Italia, Cipru, Lituania, Polonia, Portugalia şi Slovenia), iar, dintre acestea, în 3 state declaraţiile de avere nu sunt aduse la cunoştinţa publicului prin nicio modalitate, fiind depuse la organisme competente însărcinate cu analiza acestora (Belgia, Franţa, Slovenia), în altele publicarea fiind doar parţială (Cipru şi Portugalia). Totodată, din acelaşi studiu reiese că 15 dintre statele membre UE nu solicită declaranţilor să furnizeze date referitoare la soţi sau la alte rude.
    40. Protecţia datelor vizează protejarea oricăror informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, considerate date cu caracter personal. Noţiunea de protecţie a datelor decurge din dreptul la viaţă privată şi ambele sunt esenţiale în păstrarea şi promovarea valorilor şi drepturilor fundamentale.
    41. Confidenţialitatea (privacy) şi protecţia datelor cu caracter personal sunt valori care s-au conturat din ce în ce mai pregnant în ultima perioadă, necesitatea respectării acestora fiind conştientizată din ce în ce mai intens în contextul progresului tehnologic fără precedent, care în domeniul tehnologiei informaţiei a dobândit dimensiuni deosebite, dar, în acelaşi timp, a vulnerabilizat intimitatea, confidenţialitatea, viaţa privată a persoanelor. În acest nou cadru informaţional, protejarea acestora se impune cu o mai mare necesitate decât până acum, elaborarea şi respectarea unor reguli pentru ocrotirea acestora definind societăţile democratice, orientate spre respectarea demnităţii umane şi a durabilităţii valorilor specifice acesteia.
    42. În contextul social şi legislativ mai sus descris, dominat de evoluţia şi diversificarea mijloacelor de cunoaştere, cu potenţial masiv intruziv în viaţa privată, este necesară realizarea unui test de proporţionalitate a măsurii publicării declaraţiilor de avere pe site-urile de internet ale instituţiilor şi al Agenţiei Naţionale de Integritate, prin raportare la reperele dezvoltate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 19 ianuarie 2022, sau Decizia nr. 88 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 aprilie 2023), având în vedere că publicarea declaraţiilor de avere nu neagă, în sine, dreptul la viaţă privată, dar aduce atingere acestuia. Pentru a evalua intensitatea acestei atingeri se impune a se analiza dacă măsura publicării urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit, mai exact, dacă este adecvată, necesară şi asigură un just echilibru între drepturile afectate.
    43. Astfel, este de netăgăduit faptul că prevederile legale criticate în cauza de faţă au fost edictate în anul 2010 în scopul prevenirii corupţiei şi asigurării transparenţei vieţii politice din perspectiva modului de acumulare a averilor de către persoane aflate în poziţii de decizie în cadrul aparatului statal, urmărind, aşadar, un scop legitim.
    44. Publicarea pe site-ul Agenţiei Naţionale de Integritate şi al instituţiei căreia îi aparţine declarantul, deşi este adecvată in abstracto atingerii finalităţii propuse, nu este însă necesară, în condiţiile în care, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată tocmai în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirii corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice.
    45. Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 176/2010, inspectorii de integritate desfăşoară următoarele activităţi: primesc, colectează, centralizează şi procesează date şi informaţii cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese privind persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice; evaluează declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese; efectuează controlul depunerii la termen a declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese de către persoanele prevăzute de prezenta lege; evaluează, în condiţiile prezentului capitol, diferenţele semnificative, în sensul prevederilor art. 18, dintre modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă; evaluează conflicte de interese sau incompatibilităţi ale persoanelor care ocupă demnităţi sau funcţii publice; întocmesc rapoarte de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, identifică elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul declarării averii, al conflictelor de interese, respectiv al incompatibilităţilor, precum şi, după caz, a legislaţiei disciplinare, contravenţionale sau penale; întocmesc rapoarte de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, nu identifică elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul declarării averii, al conflictelor de interese, respectiv al incompatibilităţilor; aplică sancţiunile şi iau măsurile prevăzute de lege în competenţa acestora.
    46. Totodată, art. 10 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 176/2010, reglementează înfiinţarea pe lângă fiecare curte de apel a unei comisii de cercetare a averilor, formată din 2 judecători de la curtea de apel şi un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel. Această comisie primeşte rapoartele de evaluare transmise de Agenţia Naţională de Integritate şi, dacă este cazul, pronunţă o ordonanţă motivată, prin care poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat [art. 10^1 şi art. 10^4 lit. a) din Legea nr. 115/1996].
    47. Mai mult decât atât, Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, instituie, la art. 33 alin. (1), regula transparenţei veniturilor salariale, statuând, în acest sens, că toate autorităţile şi instituţiile publice enumerate la art. 2 alin. (1) şi (3) din legea menţionată vor publica la sediul propriu şi pe pagina proprie de internet, în datele de 31 martie şi 30 septembrie ale fiecărui an, şi vor menţine publicată o listă a tuturor funcţiilor din autorităţile sau instituţiile publice respective ce intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, cuprinzând următoarele: salariul de bază, solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază, indemnizaţia de încadrare sau indemnizaţia lunară, după caz; tipul, baza de calcul, cota procentuală, valoarea brută a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor şi premiilor eligibile pentru fiecare funcţie, precum şi baza legală a acordării acestora; valoarea anuală a voucherelor de vacanţă care urmează să fie acordate pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acestora; valoarea anuală a indemnizaţiei de hrană care urmează să fie acordată pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acesteia; orice alte drepturi în bani şi/sau în natură, dacă este cazul, precum şi baza legală a acordării acestora; orice informaţii cu privire la posibile limitări ale venitului salarial, precum şi baza legală a acestora.
    48. Aşadar, există un cadru legal suficient, care permite realizarea scopului propus, respectiv asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, publicarea declaraţiilor de avere pe site-ul instituţiei şi al Agenţiei Naţionale de Integritate nemaifiind necesară în aceste condiţii. Prin urmare, Curtea constată că măsura aducerii la cunoştinţa publică a bunurilor mobile şi imobile şi a activelor şi pasivelor financiare depăşeşte finalitatea legii, care poate fi îndeplinită prin mecanismul juridic prevăzut deja de legislaţia în vigoare, aşa cum s-a arătat, şi, totodată nu îndeplineşte exigenţele testului ingerinţei minime asupra dreptului fundamental prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituţie, test prin care se evaluează caracterul necesar al măsurii.
    49. Ca atare, posibilitatea ca orice persoană să acceseze aspecte detaliate ale situaţiei financiare şi materiale ale declarantului şi familiei acestuia determină o fragilizare a securităţii persoanei, dar şi a demnităţii sale, recunoscută în art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, precum şi a universului personal ce configurează viaţa privată şi de familie a acestuia, contrar art. 26 din Constituţie, revelând, prin informaţiile furnizate, caracteristici ale persoanei referitoare la obiceiurile de viaţă, deduse din felul în care utilizează veniturile pe care le obţine, modul în care le investeşte sau le economiseşte evidenţiind faţete deosebit de personale din viaţa acestuia, care ar trebui să fie protejate din perspectiva datelor cu caracter personal. Cu titlu exemplificativ, Curtea remarcă faptul că, prin accesarea declaraţiei de avere, se poate afla public starea civilă a persoanei (căsătorie/divorţ, inclusiv modul în care s-a realizat partajul), regimul matrimonial aplicabil, dacă persoana respectivă are sau nu copii, iniţiala numelui tatălui declarantului (deşi textul legii nu impune acest lucru, formatul electronic al declaraţiei obligă declarantul să indice şi acest aspect al vieţii sale private, pe care poate că declarantul nu doreşte să îl expună dacă paternitatea nu a fost stabilită/a fost tăgăduită, actele de stare civilă nu cuprind nicio menţiune cu privire la rubrica „Tatăl“), numele rudelor de gradul I sau II dacă acestea oferă un cadou/beneficiu „neuzual“ (legea ajungând să stabilească, astfel, ceea ce este sau nu uzual în raporturile de familie) sau adresa de domiciliu (referitor la care, deşi se declară, legea nu prevede expres obligaţia anonimizării sale, cu toate că, în practică, se anonimizează această informaţie). Mai mult, prin elementele sale de conţinut, declaraţia de avere aduce atingere dreptului la viaţă privată al unor terţe persoane, cărora declarantul este obligat să le devoaleze public numele (exemplificativ se reţine: numele persoanei către care declarantul a înstrăinat bunuri mobile a căror valoare depăşeşte 3.000 de euro fiecare şi bunuri imobile înstrăinate în ultimele 12 luni, numele eventualilor coproprietari ai bunurilor imobile deţinute, numele persoanei fizice beneficiare a unui împrumut din partea declarantului sau numele persoanei fizice care a acordat declarantului un împrumut - a se vedea în acest sens şi Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi de interese antereferit).
    50. Problema publicării pe internet a declaraţiilor de avere pune în discuţie considerarea unor date cu caracter personal ca fiind informaţii de interes public motivat de faptul că acestea vizează o persoană care deţine o funcţie/demnitate publică. Ca atare, are loc o convertire în masă a tuturor datelor cu caracter personal cuprinse în declaraţia de avere în informaţii de interes public, ceea ce, din perspectivă constituţională, echivalează cu deplasarea artificială a unor elemente componente şi intrinseci dreptului la viaţă privată, reglementat de art. 26 din Constituţie, în sfera de incidenţă a dreptului persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, reglementat de art. 31 din Constituţie. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că intervenţiile legislative realizate trebuie să respecte o justă măsură pentru a nu afecta echilibrul în care se află drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi elementele componente ale acestora (Decizia nr. 78 din 14 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 19 martie 2024, paragraful 47). Art. 26 şi 31 din Constituţie se află în relaţie de coexistenţă, nu se exclud reciproc, iar prevalenţa, în anumite condiţii şi circumstanţe, a unui drept nu poate conduce la eliminarea protecţiei oferite de dreptul cu care acesta se află în relaţie de concurenţă, ci la adaptarea acesteia. Acestea impun un echilibru între interesul cunoaşterii publice a unor informaţii care să confere încredere în condiţia etică a persoanei publice/ funcţionarului public şi respectarea vieţii private a acestuia.
    51. Curtea reţine că datele cu caracter personal cuprinse în declaraţia de avere nu pot fi prezumate de plano şi ab initio ca afectând capacitatea de exercitare a unei funcţii publice (a se vedea în acest sens art. 14 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001] pentru a se considera că intră în sfera de incidenţă a art. 31 din Constituţie, o asemenea concluzie fiind în contradicţie cu art. 57 din Constituţie. Prin urmare, mutarea în masă a acestor date cu caracter personal, prin efectul legii, în categoria informaţiilor de interes public conduce la un dezechilibru structural şi axiologic între sferele de protecţie ale art. 26 şi 31 din Constituţie.
    52. Livrarea unei asemenea cantităţi excesive şi în masă de date cu caracter personal în spaţiul public, pe internet, estomparea scopului urmărit iniţial prin provocarea unei forme de curiozitate publică şi de lecturare a acestor declaraţii, expunerea declarantului unei atenţii publice nerezonabile, precum şi stocarea datelor şi declaraţiilor de avere pe un interval de timp extensiv pe internet demonstrează cu prisosinţă că echilibrul care trebuie să caracterizeze relaţia dintre cele două drepturi fundamentale antereferite este afectat. Toate acestea relevă o expunere şi o diseminare în masă a datelor cu caracter personal pentru un număr considerabil de cetăţeni, creând o vulnerabilitate din perspectiva protecţiei dreptului la viaţă privată al acestora. Practic, o bază de date cuprinzând informaţii sensibile ale cetăţenilor este disponibilă oricând, oriunde şi oricui, ceea ce echivalează cu înlăturarea de plano a garanţiei constituţionale a protecţiei datelor cu caracter personal, element intrinsec al substanţei dreptului la viaţă privată al persoanei.
    53. În aceste condiţii, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate nu asigură un just echilibru între cele două drepturi fundamentale aflate în concurenţă. Astfel, nevoia de informare a publicului şi necesitatea controlului averilor nu pot conduce la o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată a persoanelor asupra cărora poartă obligaţia de declarare a averilor, în contextul mai sus arătat fiind justificat să primeze obligaţia constituţională a autorităţilor statale de a nu aduce atingere vieţii private.
    54. Ca atare, Curtea reţine că, în principiu, persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a depune anual declaraţii de avere sunt fie numite în respectivele funcţii, prin concurs/examen, fie numite printr-o decizie politică a unei autorităţi ori alese prin vot de către cetăţeni. În cazul acestora din urmă, datorită caracterului electiv al funcţiei deţinute sau a naturii deciziei politice de numire, Curtea consideră că este justificat un control al publicului, pe considerentul că persoana respectivă a fost propulsată într-o funcţie de demnitate publică prin alegere sau numire politică (a se vedea în acest sens şi Decizia de inadmisibilitate din 25 octombrie 2005, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wypych împotriva Poloniei). În schimb, în ceea ce priveşte funcţiile obţinute prin concurs/examen o astfel de expunere publică nu îşi găseşte justificarea, din moment ce, aşa cum s-a arătat, există posibilităţi legale pentru evaluarea declaraţiei de avere depuse.
    55. Curtea reţine că problematica din cauza de faţă a format obiectul preocupării şi pentru alte jurisdicţii constituţionale. Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a Italiei a examinat constituţionalitatea unor prevederi legale cuprinse în Decretul-lege nr. 33 din 14 martie 2013 referitor la reorganizarea legislaţiei privitoare la dreptul de acces la informaţii publice şi obligaţia de dezvăluire, transparenţă şi diseminare a informaţiilor de către administraţiile publice, care impuneau obligaţia de publicare a datelor fiscale privind veniturile, activele, implicarea şi acţiunile în societăţi comerciale ale tuturor celor care deţin funcţii de conducere în cadrul administraţiilor publice, obligaţie extinsă şi la soţii şi rudele acestora până la gradul al doilea. Prin Decizia nr. 20 din 23 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a Italiei a remarcat că problema constă în echilibrarea a două drepturi: dreptul la confidenţialitatea datelor cu caracter personal, înţeles ca dreptul de a controla răspândirea informaţiilor despre sine, şi dreptul cetăţenilor de a avea liber acces la datele şi informaţiile deţinute de către autorităţile publice, în contextul digitalizării, care sporeşte atât ameninţările la adresa securităţii personale, cât şi capacitatea de a oferi acces şi de a circula informaţii.
    56. Instanţa italiană de contencios constituţional a folosit testul de proporţionalitate pentru a aprecia asupra constituţionalităţii opţiunii legislative criticate şi a observat că prevederea are un scop legitim, respectiv acela de a oferi o supraveghere publică asupra utilizării fondurilor publice şi îndeplinirii funcţiilor publice, ca măsură anticorupţie, însă prevederea criticată nu are un caracter necesar, neîndeplinind exigenţele ingerinţei minime. Aceasta, deoarece există soluţii alternative la cea analizată, care pot echilibra atât cerinţele de confidenţialitate, cât şi cele de transparenţă, ca, de exemplu, predeterminarea unor praguri de venit care trebuie depăşite pentru a declanşa obligaţia de publicare, difuzarea anonimizată a datelor, precum şi simpla înregistrare a declaraţiilor personale la autoritatea de supraveghere competentă. Curtea Constituţională a Italiei a precizat că nu este de competenţa sa indicarea celei mai bune soluţii pentru echilibrarea drepturilor contradictorii, alegerea instrumentului considerat a fi cel mai potrivit încadrându-se în puterea de apreciere a legiuitorului.
    57. De asemenea, Curtea Constituţională a Italiei a apreciat că nu poate fi acordată o prioritate automată obiectivului de transparenţă faţă de dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Datele referitoare la venituri şi avere, altele decât remuneraţia şi plata aferente sarcinilor lor de serviciu, nu sunt neapărat legate direct de îndeplinirea rolului care le este încredinţat acestor persoane. Mai degrabă, acestea oferă o reprezentare analitică a circumstanţelor financiare personale ale părţilor interesate şi rudelor lor cele mai apropiate, fără ca aceste obligaţii de transparenţă să fie justificate prin invocarea necesităţii sau oportunităţii de a face o contabilitate/o raportare către cetăţeni a fiecărui aspect al situaţiei financiare şi sociale, aşa cum se procedează în cazul persoanelor cu funcţii politice, în scopul menţinerii raportului de încredere care alimentează consensul popular pe parcursul îndeplinirii mandatului lor.
    58. Totodată, instanţa constituţională italiană a considerat că obligaţia de a publica declaraţiile în discuţie este disproporţionată faţă de scopul principal urmărit, acela de a combate corupţia în administraţia publică, iar publicarea unor astfel de cantităţi masive de date nu facilitează în niciun caz căutarea informaţiilor care sunt cele mai relevante pentru scopurile stabilite (respectiv în scopul deţinerii de informaţii autentice, pentru scopuri care includ combaterea corupţiei) fără utilizarea unor instrumente puternice de procesare, pe care nu este rezonabil să se presupună că cetăţenii le au la dispoziţie.
    59. Mai mult, Curtea Constituţională a Italiei a apreciat că restrângerea dreptului la protecţia datelor cu caracter personal nu are ca efecte o creştere comparabilă a protecţiei dreptului compensatoriu al cetăţenilor de a fi corect informaţi şi nici a interesului public de a preveni corupţia şi de a se opune acesteia, iar indexarea şi căutarea gratuită a datelor cu caracter personal publicate pe web, cu ajutorul motoarelor de căutare larg utilizate, nu sunt în concordanţă cu scopurile de a promova o conştientizare corectă a conduitei celor care deţin posturi de conducere în administraţia publică şi a modalităţilor în care resursele publice sunt folosite. Mai degrabă, aceste forme de dezvăluire riscă să permită găsirea „aleatorie“ a datelor cu caracter personal, promovând, în plus, forme de cercetare care sunt inspirate exclusiv de nevoia de a satisface simpla curiozitate a celui care le accesează.
    60. De altfel, sub acest ultim aspect, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că, având în vedere progresele tehnologiei informaţiei şi posibilităţile tot mai mari de prelucrare a datelor cu caracter personal datorită automatizării, există o strânsă relaţie între protecţia vieţii private, prin intermediul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi protecţia datelor cu caracter personal. Instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a interpretat acest concept ca protecţie a autonomiei personale împotriva amestecurilor excesive din partea subiectelor private şi publice (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Amann împotriva Elveţiei şi Hotărârea din 6 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Flinkkila şi alţii împotriva Finlandei).
    61. De asemenea, în Hotărârea din 8 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Magyar împotriva Ungariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că interesul care stă la baza accesului la date cu caracter personal în scopuri de interes public „nu poate fi redus la setea publicului de informare despre viaţa privată a altora sau la dorinţa unui public de senzaţionalism sau chiar voyeurism“, paragraful 162).
    62. Curtea reţine, de asemenea, şi Decizia Consiliului Constituţional Francez nr. 2013-676 DC din 9 octombrie 2013 referitoare la Legea privind transparenţa în viaţa publică, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor care impuneau publicarea declaraţiilor de avere ale aleşilor locali şi a declaraţiilor de avere şi de interese ale persoanelor care nu exercită un mandat electiv (membri ai autorităţilor administrative independente, membri ai cabinetelor ministeriale, înalţi funcţionari publici etc.). Consiliul Constituţional Francez a apreciat că această publicitate, pentru persoanele care nu exercită funcţii elective sau ministeriale, ci responsabilităţi de natură administrativă şi care nu sunt alese, este fără legătură directă cu obiectivul urmărit şi subminează în mod disproporţionat dreptul la respectarea vieţii private al acestor persoane. Pe de altă parte, Consiliul Constituţional Francez a hotărât că legiuitorul poate prevedea ca declaraţiile de interese ale membrilor Guvernului, deputaţilor, senatorilor şi ale tuturor aleşilor locali reglementaţi de lege să fie făcute publice de către Înalta Autoritate pentru Transparenţa Vieţii Publice, în considerarea caracterului electiv al acestor funcţii şi a prerogativelor lor.
    63. În fine, Curtea precizează că din studiul legislaţiei comparate în materia declaraţiilor de avere rezultă că nu există o uniformitate cu privire la modul de reglementare a acestei problematici, dar numitorul comun al legislaţiei şi al jurisprudenţei rezultate din aplicarea acesteia îl constituie preocuparea pentru asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor celor care, potrivit legii, trebuie să îşi declare averea, astfel încât să existe un echilibru între conţinutul declaraţiei de avere şi drepturile persoanelor stabilite prin lege să depună o asemenea declaraţie. Varietatea de soluţii legislative pentru care statele europene au optat în ceea ce priveşte problematica în discuţie poate reprezenta un argument în sensul că statul român are posibilitatea să reglementeze în maniera pe care o consideră adecvată, cu respectarea dreptului la viaţă privată, fără să fie constrâns să impună obligaţii atât de intruzive în viaţa privată şi de familie a declarantului. Astfel, de exemplu, în Belgia declaraţia de avere se păstrează în plic închis; în Franţa declaraţia de avere este nepublică, cu excepţia celei a membrilor Guvernului, a senatorilor, a deputaţilor, a membrilor Parlamentului European, a membrilor Colegiului Înaltei Autorităţi pentru Transparenţa Vieţii Publice, a preşedintelui Republicii, a candidaţilor la funcţia de preşedinte; în Germania nu există obligaţia funcţionarilor publici de a-şi declara averea; în Portugalia declaraţia de avere poate fi consultată în mod liber de orice cetăţean; în Slovenia declaraţia de avere este disponibilă public în partea referitoare la veniturile şi bunurile obţinute în perioada ocupării unei funcţii publice sau a desfăşurării unei activităţi şi în termen de un an de la încetarea funcţiei sau activităţii.
    64. Curtea subliniază că sistemul românesc privind regimul declaraţiilor de avere este unul dintre cele mai intruzive în privinţa vieţii private din spaţiul european, oferind cele mai puţine garanţii de protecţie a acesteia. Toate considerentele mai sus dezvoltate pledează nu pentru eliminarea obligaţiei persoanelor prevăzute de lege de a da declaraţii de avere, ci doar pentru ca aceste declaraţii să nu mai fie publice, urmând ca ele să fie înaintate Agenţiei Naţionale de Integritate, care să le gestioneze potrivit competenţelor prevăzute de lege. Aşadar, într-un stat de drept verificarea standardelor de integritate ţine de controlul instituţional, realizat prin autoritatea menţionată, care este înzestrată, potrivit legii, cu prerogative care îi asigură eficienţa în asigurarea standardelor de integritate. În acest sens, Curtea reţine că acest organism este Agenţia Naţională de Integritate, care a fost înfiinţată ca urmare a Deciziei Comisiei Europene nr. 928 din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 339 din 2006, fiindu-i conferite responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive (a se vedea şi paragrafele 45 şi 46 din prezenta decizie). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că Legea nr. 176/2010 pune în aplicare al doilea obiectiv de referinţă care figurează în anexa la Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 a Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006, iar, în considerarea acesteia, din deciziile imperative ale Agenţiei Naţionale de Integritate este necesar să rezulte sancţiuni disuasive (Hotărârea din 4 mai 2023, pronunţată în Cauza C-40/21, paragraful 60), sens în care Curtea observă că prezenta decizie nu examinează sancţiunile stabilite de lege, iar Agenţia Naţională de Integritate îşi prezervă toate competenţele şi prerogativele care îi permit să îşi desfăşoare activitatea în mod eficient şi în coordonatele legii, aspecte subliniate şi de evaluările Comisiei Europene în perioada de aplicare a MCV.
    65. Totodată, Curtea reţine că, în anul 2023, Comisia Europeană, având în vedere că toate obiectivele de referinţă stabilite în Decizia 2006/928/CE au fost îndeplinite în mod satisfăcător, a apreciat că nu se mai justifică menţinerea mecanismului menţionat, astfel că a adoptat Decizia (UE) 2023/1.786 a Comisiei din 15 septembrie 2023 de abrogare a Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 229/94 din 18 septembrie 2023. În acest context şi ţinând seama de competenţele Agenţiei Naţionale de Integritate, constatarea neconstituţionalităţii obligaţiei de publicare pe site-ul de internet al acesteia, precum şi pe cel al instituţiei în care declarantul îşi desfăşoară activitatea, a declaraţiei de avere este o expresie a unei realităţi adaptate stadiului actual de evoluţie a societăţii româneşti, în care valorile democraţiei s-au consolidat şi au fost conştientizate la nivel larg, iar protecţia datelor cu caracter personal reprezintă un reper constituţional esenţial, în special în contextul dezvoltării fără precedent a tehnologiilor informaţionale de tipul inteligenţei artificiale şi al proliferării ameninţărilor la adresa securităţii juridice a persoanei prin utilizarea la scară largă a acestor informaţii sensibile.
    66. Ca atare, textul Constituţiei se opune unei prelucrări în masă a datelor cu caracter personal prin publicarea declaraţiilor de avere cu consecinţa expunerii persoanei unei nejustificate atenţii publice. Curtea subliniază că dezvoltarea tehnologiilor de inteligenţă artificială face posibilă crearea unor modele şi tipare comportamentale personalizate în raport cu fiecare declarant în parte, ceea ce, coroborat cu abundenţa informaţiilor private devoalate, prin efectul legii, în spaţiul public, prezintă un risc în sensul desconsiderării demnităţii umane şi a individualităţii persoanei, fragilizând până la anulare protecţia constituţională de care aceasta trebuie să se bucure în privinţa vieţii sale private.
    67. În condiţiile expuse, în considerarea celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din 25 octombrie 2005 pronunţată în Cauza Wypych împotriva Poloniei, legiuitorul are o marjă de apreciere în sensul de a reglementa, în ceea ce priveşte persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică (alese sau numite), o declaraţie publică de interese financiare al cărei conţinut să valorifice elementele de încadrare a intereselor lor financiare/patrimoniale în anumite segmente şi praguri valorice, fără a fi detaliate, pentru că orice detaliu poate conduce la identificarea şi răspândirea în spaţiul public a unor date cu caracter personal. În schimb, pentru toate demnităţile şi funcţiile publice declaraţia de avere se va transmite numai Agenţiei Naţionale de Integritate.
    68. În concluzie, Curtea constată că prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) cu referire la principiul legalităţii, iar prevederile art. 12 alin. (6) din aceeaşi lege încalcă dispoziţiile art. 26 alin. (1) privind viaţa privată şi cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
    69. Având în vedere că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare, se impune, în raport cu art. 26 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 176/2020, care au următorul conţinut normativ: „Persoanele responsabile cu implementarea prevederilor referitoare la declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese au obligaţia să se înregistreze în această calitate pe e-DAI şi au următoarele atribuţii: (...) d) asigură afişarea şi menţinerea declaraţiilor de avere şi ale declaraţiilor de interese, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, pe pagina de internet a instituţiei, în termen de cel mult 30 de zile de la primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii olografe. Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se păstrează pe pagina de internet a instituţiei şi a Agenţiei pe toată durata exercitării funcţiei sau mandatului şi 3 ani după încetarea acestora şi se arhivează potrivit legii;“.
    70. Curtea observă că prezenta decizie nu reprezintă un reviriment jurisprudenţial, ci o continuare a liniei sale jurisprudenţiale impuse prin deciziile nr. 415 din 14 aprilie 2010 şi nr. 1.018 din 19 iulie 2010. Într-adevăr, în jurisprudenţa sa au existat decizii ulterioare acestora care au vizat caracterul public al declaraţiilor de interese (Decizia nr. 204 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 207 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 316 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 20 august 2013, Decizia nr. 495 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 24 noiembrie 2014, paragraful 24, Decizia nr. 385 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2015, paragraful 19, sau Decizia nr. 680 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 14 ianuarie 2016, paragraful 27), prin care Curtea a statuat că „soluţia legislativă a publicării declaraţiilor de interese este justificată prin prisma scopului legal al Agenţiei Naţionale de Integritate de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale, iar pe de altă parte, că publicarea acestor declaraţii se realizează, potrivit art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 176/2010, prin anonimizarea datelor cu caracter personal, fiind astfel asigurate garanţii împotriva unor ingerinţe arbitrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“. De asemenea, prin Decizia nr. 309 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 4 august 2014, Curtea a menţionat tale quale caracterul public al declaraţiilor de avere şi interese, având în vedere cuprinsul normativ al textului analizat, dar, în realitate, decizia se referă la declaraţia de interese, pentru că obiectul cauzei care a determinat ridicarea respectivei excepţii viza aspecte care ţineau de situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat autorul excepţiei soluţionate cu acel prilej, şi nu de ipoteza declarării/nedeclarării averii. Prin urmare, această decizie nu prezintă niciun fel de relevanţă în coordonatele cauzei de faţă. În acelaşi sens, Curtea observă că în cauza soluţionată prin Decizia nr. 309 din 5 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu dispoziţiile Legii nr. 176/2010 referitoare la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere efectuată de inspectorii de integritate şi a învestit instanţa de contencios constituţional doar cu examinarea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 176/2010 privitoare la declaraţia de interese (a se vedea Încheierea din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.934/54/2011).
    71. Apreciind că, în societatea românească, atât prezenţa instituţională a Agenţiei Naţionale de Integritate, cât şi legislaţia privind declararea patrimoniului celor care ocupă funcţii publice stabilite de lege sunt deopotrivă necesare şi democratice, Curtea, examinând sesizarea, legea, dreptul comparat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu dispoziţiile Constituţiei, consideră ca fiind necesară elaborarea unei legislaţii actualizate şi raportate la evoluţia societăţii, cu determinarea sferei persoanelor obligate la depunerea declaraţiei de avere şi a celei de interese, cu păstrarea scopurilor şi finalităţilor pe care le va stabili Parlamentul în opera sa de legiferare în acest domeniu. Ţinând cont de faptul că fenomenul corupţiei şi al practicilor asociate acesteia la nivel politic, birocratic şi administrativ trebuie în continuare prevenit şi combătut, legiuitorul are obligaţia de a elabora un cadru normativ eficient care să permită îndeplinirea standardelor de integritate specifice unui stat de drept. În acest sens, Curtea subliniază necesitatea sistematizării şi codificării legislaţiei în materie şi a elaborării şi adoptării unui cod de integritate şi transparenţă în exercitarea funcţiilor publice.
    72. Totodată, Curtea subliniază că prezenta decizie produce efecte doar pentru viitor şi nu priveşte declaraţiile de avere depuse anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Revine legiuitorului, aşa cum s-a arătat supra, competenţa de a pune de acord prevederile ce au format obiectul controlului de constituţionalitate cu dispoziţiile Constituţiei.
    73. În final, Curtea reaminteşte considerentele de principiu statuate prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, precitată, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, potrivit cărora puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.
    74. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitriţa Laura Chiţan în Dosarul nr. 45/301/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în măsura în care nu se referă şi la drepturile şi obligaţiile soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia.
    2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 mai 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu


    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord cu soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a constatat că dispoziţiile antereferite sunt constituţionale în măsura în care nu se referă şi la drepturile şi obligaţiile soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia, considerăm că se impunea ca soluţia să fie reţinută prin raportare la prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie cu referire la viaţa intimă, familială şi privată, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare:
    1. Potrivit art. 26 alin. (1) din Constituţie, autorităţile publice trebuie să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată. Totodată, libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului, valori consacrate în art. 1 alin. (3) din Constituţie, nu pot fi concepute fără respectarea şi ocrotirea vieţii private. Dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind expres prevăzut şi în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevedere ce impune, în principal, obligaţia negativă din partea autorităţilor statului de a nu face nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţă privată.
    2. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [Cauza Niemetz împotriva Germaniei (1992)] s-a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi „dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi“, aceasta deoarece „ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă“. Prin urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor interumane (Decizia nr. 239 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005).
    3. Totodată, în Decizia nr. 204 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragraful 45, instanţa de contencios constituţional a constatat că nici prevederile Constituţiei, nici Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu interzic consacrarea legislativă a ingerinţei autorităţilor statului în exercitarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Astfel, pentru a răspunde exigenţelor art. 8 paragraful 2 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate în text, respectiv securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv. În plus, în conformitate cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerinţe în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie trebuie să conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul comportament arbitrar al autorităţilor statale. În acest sens sunt, spre exemplu, Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 55, sau Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 65.
    4. În ceea ce priveşte publicarea declaraţiilor de avere şi de interese, încă din anul 2010 Curtea Constituţională a constatat că obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere şi de interese pe paginile de internet ale entităţilor unde persoanele care, în conformitate cu prevederile legale, au obligaţia de a le depune, precum şi transmiterea acestora către Agenţia Naţională de Integritate în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art. 26 din Legea fundamentală, precum şi prin art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi de interese (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010).
    5. În acest context, problema care s-a pus în prezenta cauză priveşte examinarea constituţionalităţii declarării drepturilor şi obligaţiilor soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia. Or, neconstituţionalitatea textului de lege criticat se constată inclusiv din perspectiva încălcării vieţii private a soţului, care trebuie avută în vedere chiar şi în cadrul mai larg al vieţii de familie, în care fiecare dintre soţi, precum şi ceilalţi membri ai familiei trebuie să îşi păstreze propria individualitate, fiind necesare recunoaşterea şi respectarea vieţii private de care aceştia, în mod particular, trebuie să beneficieze.
    6. De altfel, în considerarea unei asemenea valorificări a atributelor proprii vieţii private a fiecăruia dintre soţi, care cuprinde şi o componentă financiară şi materială, a fost instituit prin actualul Cod civil regimul matrimonial al separaţiei de bunuri (art. 360), ipoteză care se poate ivi în practică şi care poate justifica refuzul soţului de a comunica celuilalt soţ veniturile proprii.
    7. Tot astfel, există situaţii în care veniturile obţinute de soţ sunt protejate de o clauză de confidenţialitate, care se impune şi cu privire la declarant, în sensul că acesta din urmă, chiar în calitate de soţ, nu va avea dreptul să cunoască aceste venituri, astfel că survine, într-o astfel de situaţie, consecutiv, imposibilitatea comunicării acestor date în vederea completării declaraţiei de avere, pentru că venitul confidenţial nu va putea fi cunoscut de declarant, în calitate de soţ al persoanei care obţine veniturile aflate sub protecţia confidenţialităţii, aceasta făcând parte dintre modalităţile de evitare a destăinuirii respectivului venit.
    8. Astfel de împrejurări, redate exemplificativ, constituie impedimente insurmontabile în realizarea obligaţiei declarării pe propria răspundere inclusiv a veniturilor soţului declarantului.
    9. Aşadar, deşi prin deciziile nr. 651 din 15 decembrie 2022 şi nr. 689 din 12 decembrie 2023, Curtea Constituţională a apreciat că susţinerile similare celor formulate în cauza de faţă, referitoare la ipoteza în care soţul poate refuza solicitarea celuilalt soţ de a-i comunica veniturile obţinute, constituie aspecte privind aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, iar nu veritabile critici de neconstituţionalitate, totuşi realitatea demonstrează că acestea pot interveni frecvent în practică, punând persoana declarantului în postura de dependenţă faţă de voinţa discreţionară a unei alte persoane, respectiv soţ/soţie, copil major aflat în întreţinerea sa, care îi poate bloca titularului obligaţiei de declarare a veniturilor posibilitatea reală de a se conforma dispoziţiilor legale.
    10. Totodată, se nesocoteşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată al soţului/soţiei declarantului şi din perspectiva faptului că este posibil ca acesta/aceasta să nu fie persoană publică în sensul Legii nr. 176/2010, astfel încât să fie obligat/ă la declararea averii. Or, garanţia oferită atât de Constituţia României, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este destinată, în primul rând, să asigure dezvoltarea, fără interferenţe externe, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii săi. Există, aşadar, o interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, poate fi o chestiune de viaţă privată. O persoană privată necunoscută publicului poate pretinde o protecţie specială a dreptului său la viaţă privată, însă nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul persoanelor publice. Notorietatea sau funcţia unei persoane nu poate justifica în niciun caz hărţuirea mediatică ori dezvăluirea detaliilor din viaţa privată a soţului/soţiei declarantului.
    11. Pentru toate aceste motive, se impunea constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Constituţie, pe lângă cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    12. Mai mult decât atât, se constată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică textul de lege de mai sus din perspectiva încălcării dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 şi 44 din Legea fundamentală, iar motivarea deciziei Curţii din prezenta cauză se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, în jurisprudenţa constantă a Curţii s-a reţinut că odată constatată neconstituţionalitatea unei prevederi legale, instanţa constituţională are competenţa de a se raporta şi la un alt text de referinţă aflat în legătură directă cu problema de drept constituţional analizată (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Doar în aceste condiţii Curtea este competentă să efectueze controlul de constituţionalitate şi prin raportare la alt text constituţional ce devine incident, din moment ce, în prealabil, a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate în raport cu textele constituţionale invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Este o consecinţă firească, ce dă expresie principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004). Ca atare, în prezenta cauză, în prealabil, trebuie constatată neconstituţionalitatea textului de lege criticat mai întâi prin raportare la prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie, urmând a se proceda ulterior la extinderea controlului de constituţionalitate şi prin raportare la alte texte constituţionale.
    13. Totodată, precizăm că soluţia Curţii cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, respectiv aceea a constatării constituţionalităţii textului în măsura în care nu se referă şi la drepturile şi obligaţiile soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia, a fost votată în unanimitate, iar din modalitatea de redactare a minutei rezultă indubitabil faptul că declaraţia de avere şi cea de interese nu se mai pot referi la soţul/soţia declarantului şi la copiii majori aflaţi în întreţinerea acestuia, astfel încât se impune eliminarea tuturor trimiterilor la aceştia din cuprinsul declaraţiilor.



                    Judecător,
                    Cristian Deliorga
                    Judecător,
                    Gheorghe Stan
                    Judecător,
                    Varga Attila


    OPINIE SEPARATĂ
    În opinie separată, judecătorii Livia Stanciu şi Mihaela Ciochină, pentru punctul 2 din dispozitivul deciziei, cu privire la prevederile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în sensul că, publicarea declaraţiilor de avere şi de interese pe site-ul instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea declarantul şi pe cel al Agenţiei Naţionale de Integritate nu contravine art. 26 (dreptul la viaţa intimă, familială şi privată) din Legea fundamentală.
    Prevederile mai sus expuse din Legea nr. 176/2010 au mai fost examinate anterior de Curtea Constituţională a României, astfel că prin Decizia nr. 309/2014 a fost statuat faptul că „soluţia legislativă a publicării declaraţiilor de avere şi de interese este justificată prin prisma scopului legal al Agenţiei Naţionale de Integritate de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale, iar pe de altă parte, că publicarea acestor declaraţii se realizează, potrivit art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 176/2010, prin anonimizarea datelor cu caracter personal, fiind astfel asigurate garanţii împotriva unor ingerinţe arbitrare“ (paragraful 31).
    Totodată, publicarea declaraţiilor de avere şi de interese nu încalcă dreptul la viaţă privată, potrivit mai multor decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului:
    Astfel, în Cauza Wypych împotriva Poloniei (25 octombrie 2005, cererea nr. 2.428/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins plângerea unui membru al unui consiliu local din Polonia care a refuzat să depună declaraţia de avere, susţinând că obligaţia de a divulga detalii privind situaţia sa financiară şi portofoliul de proprietăţi impusă de legislaţie încalcă articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. CEDO a constatat că obligaţia de a depune declaraţia şi publicarea online a acesteia au reprezentat într-adevăr o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, dar că aceasta a fost justificată şi că sfera cuprinzătoare a informaţiilor care trebuie declarate nu a fost considerată excesiv de împovărătoare.
    De asemenea, CEDO „consideră că tocmai acest caracter cuprinzător face realist să se presupună că dispoziţiile contestate îşi vor atinge obiectivul de a oferi publicului o imagine rezonabil de exhaustivă a situaţiei financiare a consilierilor … că obligaţia suplimentară de a declara informaţii privind proprietatea, inclusiv proprietatea conjugală, poate fi considerată rezonabilă, în măsura în care este menită să descurajeze încercările de a ascunde bunuri prin simpla dobândire a acestora folosind numele soţului/soţiei unui consilier“.
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aprobat, de asemenea, publicarea şi accesul pe internet la declaraţii, argumentând că „publicul larg are un interes legitim în a se asigura că politica locală este transparentă, iar accesul pe internet la declaraţii face ca accesul la astfel de informaţii să fie eficient şi uşor. Fără un astfel de acces, obligaţia nu ar avea nicio importanţă practică sau incidenţă reală asupra gradului de informare a publicului cu privire la procesul politic“.
    În plus, cetăţenii au dreptul de a fi informaţi cu privire la aspecte ale vieţii private a personalităţilor publice, după cum se afirmă în decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei), limitele de ingerinţă în viaţa privată a persoanelor publice, inclusiv prin accesul la informaţii despre acestea, fiind mai largi în comparaţie cu cele ale persoanelor private fără statut public.
    Pentru aceste considerente, ne exprimăm dezacordul cu privire la soluţia adoptată de Curte cu votul majorităţii membrilor săi.


                    Judecători,
                    Livia Stanciu
                    Mihaela Ciochină


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia de la punctul II al Deciziei nr. 297 din data de 29 mai 2025, adoptată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională în soluţionarea Dosarului nr. 2.296D/2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 sunt neconstituţionale, formulez prezenta opinie separată, considerând că instanţa de control constituţional trebuia să respingă excepţia, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
    1. În primul rând, Curtea Constituţională, prin raportare la obiectul Dosarului nr. 2.296D/2019 constând în plângerea contravenţională împotriva procesului-verbal al ANI prin care reclamanta - autoarea excepţiei a fost amendată pentru nedeclararea în propria sa declaraţie de avere, a veniturilor soţului acesteia, obligat la respectarea unei clauze de confidenţialitate semnate cu propriul angajator, trebuia să constate că prevederile art. 12 alin. (6) şi cele ale art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 176/2010 privind publicarea declaraţiilor de avere şi de interese de către Agenţia Naţională de Integritate, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, iar soluţia corectă ar fi fost respingerea excepţiei. În plus, autoarea excepţiei nu critică la modul general publicarea declaraţiilor de avere şi de interese, ci consideră că nu este suficientă anonimizarea în declaraţia de avere doar a adresei imobilelor declarate, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal şi a semnăturii declarantului. Pentru a garanta efectiv respectarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, autoarea consideră că trebuie anonimizate suplimentar în declaraţia de avere, în mod obligatoriu, în baza legii, şi alte date cu caracter personal, respectiv locul situării bunurilor persoanei care face declaraţia de avere, numele soţului şi al copiilor, precum şi veniturile care fac obiectul unor clauze de confidenţialitate. Totodată, deşi autoarea nu critică sub niciun aspect publicarea declaraţiilor de interese, decizia majorităţii sancţionează cu neconstituţionalitatea în integralitate, prevederile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, extinzându-şi competenţa inclusiv la publicarea declaraţiilor de interese, acestea nefiind menţionate în obiectul sesizării. Or, prin raportare strict la criticile autoarei, fără nicio extindere a competenţei proprii cu privire la critici neinvocate, decizia Curţii în privinţa publicării declaraţiilor de avere şi de interese nu putea fi o decizie de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, Curtea având ca opţiune pe calea interpretării identificarea conţinutului şi a garanţiilor necesare protejării drepturilor fundamentale în discuţie, soluţie echilibrată ce ar fi permis legiuitorului să includă de lege ferenda în sfera de garanţiilor legale a unor norme legale pentru anonimizarea suplimentară şi a altor informaţii din cuprinsul declaraţiilor de avere şi de interese (exemplificativ, numele soţului/soţiei şi al copiilor, unele categorii de venituri/bunuri ce fac obiectul unor clauze de confidenţialitate sau a căror publicare fără anonimizare ar produce prejudicii persoanelor fizice/juridice, inclusiv sub aspectul securităţii persoanei/securităţii naţionale) în funcţie de o serie de criterii raţionale şi obiective. De altfel, aşa cum rezultă din textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Astfel, aşa cum a arătat în jurisprudenţa sa, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 373/2019 şi Decizia nr. 785/2011). Dacă ar face acest lucru, Curtea ar exercita un control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Or, raportat la conţinutul sesizării care a declanşat controlul de constituţionalitate pe calea excepţiei, articolele declarate neconstituţionale de majoritatea Curţii nu au fost avute în vedere de autoarea sesizării şi, pe cale de consecinţă, nu ar fi trebuit să fie avute în vedere nici de Curte.
    2. În al doilea rând, soluţia legislativă a declarării şi publicării declaraţiilor de avere şi de interese a mai fost analizată şi justificată în jurisprudenţa anterioară a Curţii, prin prisma scopului legal şi legitim al Agenţiei Naţionale de Integritate, de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale. Principiul transparenţei declaraţiilor de avere şi de interese este singurul care poate să asigure prevalenţa interesului public în luarea deciziilor de către persoanele care lucrează în cadrul funcţiilor şi demnităţilor publice, să garanteze imparţialitatea acestor decizii şi să prevină situaţiile de conflict de interese, precum şi apariţia şi dezvoltarea corupţiei în cadrul funcţiei publice. În opinia noastră, publicarea acestor declaraţii răspunde unui obiectiv de interes public reprezentat de consolidarea garanţiilor de probitate şi imparţialitate a factorilor de decizie din sectorul public, a celor care ocupă funcţii şi demnităţi politice alese/numite, prevenirea conflictelor de interese şi combaterea corupţiei active şi pasive în sectorul public) şi este o măsură proporţională cu scopul legitim urmărit, garantând faptul că funcţionarii statului şi demnitarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile în mod imparţial şi obiectiv pentru o eficientă gestionare a afacerilor publice şi o bună administrare a bunurilor publice.
    3. Din această perspectivă, considerăm că, prin declararea neconstituţionalităţii oricărei forme de publicare a declaraţiilor de avere şi de interese, se elimină, pe de o parte, un standard de integritate, caracterul disuasiv al acestei măsuri, dar şi o garanţie fundamentală a integrităţii şi probităţii morale a persoanelor care ocupă o funcţie publică şi care sunt obligate potrivit legii să depună aceste declaraţii. Apreciem că legiuitorului îi revine rolul de a stabili deopotrivă categoriile de persoane care au obligaţia să depună declaraţiile de avere şi de interese, natura informaţiilor din aceste declaraţii, precum şi modalitatea legală în care pot fi aduse la cunoştinţa publicului, spre informare şi a organelor abilitate să exercite controlul de integritate. În opinia noastră, publicarea declaraţiilor de avere şi de interese nu poate fi în sine o soluţie legislativă neconstituţională dacă prin aceasta legiuitorul reuşeşte să echilibreze două drepturi fundamentale concurente, să concilieze interesele private ale persoanelor care exercită o funcţie publică şi interesele publice ale societăţii, să asigure în luarea deciziilor de către funcţionarii publici şi înalţii demnitari prevalenţa interesului public, să garanteze imparţialitatea deciziilor, să prevină şi să combată corupţia la nivelul administraţiei, în exercitarea funcţiei publice.
    4. Totodată, apreciem că decizia majoritară nu are ca efect echilibrarea rezonabilă între cele două drepturi fundamentale concurente (dreptul la viaţă privată şi dreptul la informare), aşa cum au statuat CJUE şi CEDO în jurisprudenţa lor relevantă în această materie, ci dă prioritate în mod exclusiv unui singur drept, respectiv dreptului la viaţă privată, prin eliminarea în totalitate a dreptului la informare publică. Astfel, întrucât publicarea este considerată de Curte o afectare a dreptului la viaţă privată, coroborat cu faptul că în decizia majorităţii nu se precizează nimic cu privire la necesitatea de a introduce în legislaţie o serie de garanţii suficiente şi necesare pentru asigurarea dreptului la informare publică în materia declaraţiilor de avere, există riscul unor interpretări excesive care să considere că toate informaţiile din declaraţia de avere completată de funcţionarul sau demnitarul public sunt date personale care intră în sfera protecţiei dreptului la viaţă privată. Totodată, în absenţa unor considerente exprese care să permită legiuitorului să instituie o procedură rapidă pentru accesul la informaţii publice din partea celor interesaţi, există riscul să se înlăture de facto posibilitatea realizării unui control ANI pentru evaluarea declaraţiilor de avere şi a conflictelor de interese la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv a jurnaliştilor, deşi art. 12 alin. (1) dinLegea nr. 176/2010 reglementează această posibilitate. Neavând acces legal la conţinutul declaraţiilor de avere devenite nepublice, nicio persoană fizică sau juridică nu mai poate exercita efectiv dreptul de a sesiza Agenţia Naţională de Integritate în condiţiile prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că eliminarea unor standarde de protecţie în materia integrităţii publice contravine însuşi principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, şi vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului (a se vedea Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 60-61).
    5. În al treilea rând, soluţia de neconstituţionalitate a publicării declaraţiilor de avere şi de interese nesocoteşte angajamentele internaţionale asumate prin convenţiile şi tratatele internaţionale semnate şi ratificate de România în domeniul asigurării integrităţii în funcţia publică şi combaterii corupţiei, respectiv:
    (i) Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată prin Rezoluţia 58/4 din 31 octombrie 2003 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a stabilit ca obiectiv promovarea şi consolidarea măsurilor în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei în modul cel mai eficient, precum şi promovarea integrităţii, responsabilităţii şi bunei gestiuni a afacerilor publice şi a bunurilor publice;
    (ii) Convenţia penală privind corupţia, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999 - prin care statele semnatare au declarat corupţia - o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, pentru că subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii;
    (iii) instrumentele juridice încheiate la nivelul Uniunii Europene, precum: Convenţia privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai Comunităţilor Europene sau funcţionari ai statelor membre ale Uniunii Europene - prin care statele membre s-au angajat să incrimineze ca fapte penale formele de corupţie activă şi pasivă care implică funcţionari publici; Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date care a prevăzut că: (1) este legală prelucrarea datelor cu caracter personal şi atunci când ea este necesară pentru a respecta o obligaţie legală sau a duce la îndeplinire o sarcină de interes public sau care rezultă din exercitarea autorităţii publice cu care este investit operatorul sau terţul căruia îi sunt comunicate datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesele sau drepturile şi libertăţile persoanei vizate şi că (2) sub rezerva unor garanţii corespunzătoare, statele membre pot prevedea, pentru un motiv de interes public important, derogări suplimentare, fie în legislaţia internă, fie prin decizia autorităţii de supraveghere;
    (iv) Regulamentul general privind protecţia datelor nr. 679 din 27 aprilie 2016 (RGPD) a statuat în lista principiilor că: „Prelucrarea datelor cu caracter personal ar trebui să fie în serviciul cetăţenilor. Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal nu este un drept absolut; acesta trebuie luat în considerare în raport cu funcţia pe care o îndeplineşte în societate şi echilibrat cu alte drepturi fundamentale, în conformitate cu principiul proporţionalităţii“;
    (v) În Raportul Comisiei Europene din 2024 privind statul de drept, au fost constatate lacune în cadrul legislativ românesc privind integritatea şi s-a apreciat că există dificultăţi în respectarea şi monitorizarea obligaţiilor legale din cauza fragmentării normelor privind integritatea, fiind recomandată actualizarea şi codificarea legislaţiei în materie în conformitate cu angajamentele asumate de România în cadrul Planului de redresare şi rezilienţă (PNRR, jalonul nr. 431). Măsura publicării declaraţiilor de avere de către ANI este una eficientă potrivit concluziilor Comisiei, fiind evidenţiate soluţiile legislative adoptate pentru încurajarea continuării publicării acestor declaraţii;
    (vi) Totodată, consolidarea normelor de integritate face parte din obiectivele de realizat de către România în Foaia de parcurs din cadrul negocierilor pentru aderarea la Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - OCDE, un domeniu vizat de aderarea României la OCDE fiind reprezentat chiar de „consolidarea guvernanţei publice, integritatea şi sporirea eforturilor de combatere a corupţiei, precum şi consolidarea guvernanţei corporative“. Cu referire la regimul declaraţiilor de avere şi de interese, Studiul OCDE privind declaraţiile de avere pentru funcţionarii publici menţionează divulgarea publică completă (full public disclosure) ca standard înalt în materia transparenţei declaraţiilor de avere şi de interese^1, care presupune publicarea tuturor informaţiilor furnizate în declaraţii pentru o examinare publică deschisă în cazul în care aceste declaraţii indică un domeniu relativ limitat de informaţii pentru publicul larg, precum şi un cerc mai restrâns de oficiali de rang înalt obligaţi la depunerea declaraţiilor (de exemplu, sunt publice integral declaraţiile membrilor parlamentului şi ale miniştrilor din Danemarca, cele ale oficialilor aleşi din Bosnia şi Herţegovina şi din Muntenegru). În ţările în care sunt publicate declaraţii cu date extinse, divulgarea către public a unor informaţii este adesea limitată, iar anumite categorii de date pot fi scutite integral de la publicare (OCDE menţionează ca exemple activităţile care au ca scop apărarea securităţii naţionale care cuprind potrivit RGPD în special, activităţile care au ca obiect protejarea funcţiilor esenţiale ale statului şi a intereselor fundamentale ale societăţii). OCDE apreciază că standardele de integritate sunt la latitudinea statelor şi depind de tradiţiile sociale şi juridice ale fiecărei ţări pentru a identifica o soluţie legislativă echilibrată capabilă să asigure deopotrivă transparenţa şi protecţia dreptului la viaţă privată. Astfel, unele state care solicită date extinse în cuprinsul declaraţiilor de avere prevăd un acces public limitat prin excluderea informaţilor privitoare la adresă, numele soţului/soţiei, concubinului sau partenerului (Estonia, Letonia, Albania, Croaţia, Bulgaria, Georgia, Lituania, Macedonia), altele folosesc legea protecţiei datelor personale pentru a limita accesul la informaţii cu caracter personal sau publică doar o formă simplificată a declaraţiei (membrii Bundestagului german selectează unul dintre cele trei niveluri de venituri prevăzute şi nu declară o sumă exactă a veniturilor), în timp ce Portugalia permite accesul persoanelor care justifică un interes în baza unei decizii a unei instanţe. O altă modalitate de a limita accesul parţial la informaţiile din declaraţiile de avere constă în definirea unor categorii restrânse de funcţionari care depun aceste declaraţii fără ca datele lor să fie accesibile publicului (conform studiului OCDE, angajaţii din serviciile secrete din Letonia, angajaţii civili din Macedonia şi unii oficiali din SUA). Cu excepţia a trei state - Belarus, Kazakhstan şi Kosovo, care restricţionează integral accesul publicului la declaraţiile de avere ale funcţionarilor publici pe motivul confidenţialităţii informaţiilor - studiul OCDE precitat evidenţiază regula publicării acestor declaraţii, de majoritatea statelor lumii, chiar dacă sunt stabilite şi excepţii, condiţii de acces sau limitări exclusiv parţiale, justificate de criterii obiective, scopuri legitime şi raţionale. Situaţia statistică realizată de Banca Mondială şi Biroul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate, pentru 74 de ţări selectate de pe toate continentele, arată că declaraţiile soţilor şi copiilor funcţionarilor publici sunt disponibile public în 40% dintre ţări, declaraţiile de avere ale funcţionarilor publici sunt publice în 51% din aceste ţări, cele ale deputaţilor în 51%, cele ale miniştrilor în 56% de state şi cele ale şefilor de stat în 63% din aceste ţări.
    ^1 OECD (2011), Asset Declarations for Public Officials: A Tool to Prevent Corruption, pg. 86, OECD Publishing. http://dx.doi.org/10.1787/9789264095281-en


    6. În al patrulea rând, prin adoptarea deciziei sus-menţionate Curtea Constituţională a ignorat o bogată jurisprudenţă constituţională prin care a respins în mod constant critici similare cu privire la prevederile art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, formulate de autori care, în mod similar cu autoarea excepţiei din Dosarul nr. 2.296D/2019, au susţinut că publicarea declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Integritate (A.N.I.) şi pe pagina de internet a instituţiei unde activează declarantul este neconstituţională, pe motiv că aceste prevederi încalcă dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituţie, printr-o expunere nejustificată obiectiv şi raţional, pe paginile de internet, a datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor care au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi de interese.
    7. Astfel, prin numeroase decizii (exemplificativ Decizia nr. 663 din 26 iunie 2012, deciziile nr. 203, 204, 205, 207, 208 şi 210 din 29 aprilie 2013, Decizia nr. 311 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 316 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 481 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 309 din 5 iunie 2014, Decizia nr. 495 din 7 octombrie 2014, Decizia nr. 385 din 27 mai 2015 şi Decizia nr. 680 din 20 octombrie 2015), Curtea Constituţională a subliniat că dreptul la viaţă intimă, familială şi privată nu este absolut, iar, în anumite condiţii, acesta poate fi supus anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 485 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 4 mai 2009). Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la respectarea vieţii private poate face obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi sunt proporţionale cu scopul urmărit.
    8. Aplicând toate aceste principii în cauzele ce au făcut obiectul deciziilor antereferite, Curtea a constatat, pe de o parte, că soluţia legislativă a publicării declaraţiilor de avere şi de interese este justificată prin prisma scopului legal al Agenţiei Naţionale de Integritate de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi de prevenire a corupţiei sistemice din instituţiile şi autorităţile publice. Pe de altă parte, instanţa de control constituţional a statuat deja, în jurisprudenţa sa, că prevederile din Legea nr. 176/2010 nu mai conservă viciul de neconstituţionalitate constatat iniţial prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, prin depăşirea competenţei şi extinderea controlului asupra dispoziţiilor art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2) şi ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 144/2007 care reglementau transmiterea şi publicarea declaraţiilor de avere şi de interese, întrucât noua soluţie reglementată prin art. 6 alin. (1) lit. e) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, intrată în vigoare la data de 5 septembrie 2010, prevede suplimentar faţă de legea iniţială, o serie de garanţii împotriva unor ingerinţe arbitrare asupra vieţii private, în sensul că publicarea acestor declaraţii se realizează prin anonimizarea unor date cu caracter personal (adresa imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, adresa instituţiei care administrează activele financiare, codul numeric personal, semnătura olografă). Tot o garanţie o reprezintă şi reglementarea termenului limitat de păstrare a declaraţiilor publicate, acestea fiind păstrate potrivit legii, pe site-ul instituţiei, pe durata exercitării mandatului şi pentru o durată de 3 ani după încheierea acestuia. În aceste condiţii, potrivit deciziilor antereferite, Curtea a constatat în deciziile sale precitate că dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale şi nu încalcă dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    9. Totodată, Curtea a reţinut că obligaţia declarării averilor şi intereselor de către persoanele enumerate în lege reprezintă opţiunea legiuitorului, justificată de necesitatea prevenirii faptelor de corupţie de către aceste categorii de persoane, individualizate de legiuitor, în considerarea funcţiilor publice pe care le îndeplinesc, şi nu poate fi caracterizată nici ca o restrângere a exerciţiului drepturilor sau al unor libertăţi consacrate în Constituţie.
    10. Aşadar, în opinia noastră, întrucât excepţia invocată în prezenta cauză a Dosarului nr. 2.296D/2019 are ca obiect o plângere contravenţională formulată împotriva unui proces-verbal de contravenţie prin care s-a aplicat sancţiunea amenzii pentru necompletarea secţiunii din declaraţia de avere privind veniturile soţului, întrucât autoarea nu a invocat critici noi şi nu au intervenit nici elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate mai sus ar fi trebuit menţinute, iar coerenţa şi previzibilitatea jurisprudenţei constituţionale ar fi impus o soluţie de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010. Doar în cazul apariţiei unor noi elemente de fapt ori de drept ar fi putut fi justificat un reviriment de jurisprudenţă, ceea ce în prezenta cauză nu a fost nici susţinut de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate şi nici nu a fost prezentat ori argumentat de majoritatea care a adoptat decizia de admitere a excepţiei. Totodată, nu doar că în cazul de faţă revirimentul jurisprudenţial nu a fost argumentat în decizia majorităţii, dar, în opinia noastră, nici nu ar fi posibilă o astfel de justificare raportat la nivelul încă incipient al dezvoltării în societatea românească a unei culturi a integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Considerăm că, în continuare, sunt necesare garanţii legale eficiente pentru protejarea dreptului la informaţie al cetăţenilor cu privire la integritatea demnitarilor şi funcţionarilor publici. Or, una dintre aceste garanţii legale se întemeiază tocmai pe obligaţia legală de a declara veniturile obţinute în exercitarea funcţiei/demnităţii publice şi, respectiv, pe prerogativa de a publica declaraţiile de avere şi de interese, desigur, într-un just echilibru prin raportare la nevoia de protejare a dreptului la viaţa privată al declaranţilor.
    11. Totodată, apreciem că examenul de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) şi studiul de drept comparat menţionate în susţinerea soluţiei majoritare nu justifică revirimentul jurisprudenţial şi nu aduc, în sine, argumente juridice pentru o soluţie de admitere a excepţiei, având doar rolul de a exemplifica o practică legislativă diversificată în cazul unui număr de state europene în materia legiferării regimului de publicare a declaraţiilor de avere şi de interese de către diferite categorii de funcţionari şi demnitari. Aşadar, întrucât nu a fost prezentat şi motivat un reviriment de jurisprudenţă, considerăm că prin decizia majoritară se încalcă efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale stabilite prin art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, precum şi coerenţa internă a deciziilor Curţii, cu potenţiale consecinţe negative asupra predictibilităţii sistemului normativ în domeniul asigurării transparenţei şi integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.
    12. În al cincilea rând, decizia majoritară prin care s-a constatat neconstituţionalitatea formelor de publicare a declaraţiilor de avere şi de interese pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Integritate (A.N.I.) şi pe pagina de internet a instituţiei unde activează declarantul, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, pe motiv că aceste prevederi încalcă dreptul la viaţă privată al persoanei vizate, în opinia noastră, contravine dreptului Uniunii Europene, precum şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) cu referire la dreptul publicului de a primi informaţii ca parte componentă a libertăţii de exprimare. Astfel, în jurisprudenţa sa, în urma aplicării unui test de proporţionalitate, CJUE a recunoscut o serie de garanţii pentru protejarea dreptului la viaţă privată, care nu exclud posibilitatea exercitării în mod rezonabil şi a dreptului de acces la informaţii. În cazul deciziei majorităţii, deşi jurisprudenţa CJUE a fost invocată, nu au fost inserate în decizia majorităţii acele garanţii necesare pentru echilibrarea drepturilor fundamentele puse în discuţie prin publicarea declaraţiilor de avere şi de interese.
    13. Astfel, în Cauza C-184/20 Vyriausioji tarnybinės etikos komisija referitoare la publicarea tuturor declaraţiilor de avere şi de interese în Lituania, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat compatibilitatea unei norme legale privind publicarea declaraţiilor de interese cu Regulamentul general privind protecţia datelor (GDPR) şi a statuat, pe de o parte, că publicarea tuturor declaraţiilor de interese în mod nediferenţiat, pentru toate categoriile de persoane, fără a ţine cont de puterea lor decizională, încalcă dreptul UE. Pe de altă parte, în aceeaşi decizie, CJUE a stabilit că publicarea declaraţiilor de avere şi interese poate fi justificată de beneficiile aduse de o astfel de transparenţă, inclusiv de consolidarea integrităţii în funcţiile publice. „Cu respectarea unui just echilibru în ceea ce priveşte gradul de putere decizională a declarantului şi cu condiţia respectării principiului reducerii la minimum a datelor, publicarea unor astfel de date conţinute în declaraţia de interese poate fi justificată de beneficiile pe care le aduce o astfel de transparenţă, ca o consolidare a garanţiilor de probitate şi de imparţialitate a responsabililor publici, în prevenirea conflictelor de interese şi în combaterea corupţiei (considerentul 115).“
    14. Aplicând un test de proporţionalitate, CJUE a concluzionat că publicarea online a unor date cu caracter personal extins - precum date nominale referitoare la soţul, concubinul sau partenerul declarantului, precum şi la persoane apropiate sau cunoscute de declarant, ce ar putea genera un conflict de interese, sau la orice tranzacţie încheiată în ultimele douăsprezece luni calendaristice a cărei valoare depăşeşte 3.000 de euro - este contrară dreptului UE şi nu respectă principiul proporţionalităţii. Curtea a stabilit că nu se poate impune publicarea aceloraşi informaţii pentru toate categoriile de persoane, fără a ţine cont de puterea lor decizională, şi a stabilit compatibilitatea unor astfel de măsuri, a unei publicări diferenţiate, corelate cu funcţia deţinută şi riscul de conflict de interese. CJUE a valorificat în decizia precitată şi prevederile art. 7 litera (e) din Directiva 95/46 şi ale art. 6 alineatul (1) primul paragraf litera (e) din RGPD, care statuează că este legală o prelucrare a datelor cu caracter personal, dacă aceasta este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care serveşte unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorităţii publice cu care este învestit operatorul sau este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului.
    15. Deşi CJUE a admis că principiul transparenţei poate justifica publicarea declaraţiilor de avere pentru anumite funcţii publice cu putere de decizie, cu condiţia respectării unui just echilibru în ceea ce priveşte gradul de putere decizională a declarantului, precum şi a principiului reducerii la minimum a datelor (Directiva 95/46 şi RGPD), aceste standarde identificate de CJUE nu susţin însă decizia majorităţii.
    16. În alte decizii pronunţate în cauzele conexate C-37/20 şi C-601/20 (WM şi Sovim SA împotriva Luxembourg Business Registers) referitoare la accesul publicului larg la datele despre beneficiarii reali, CJUE a anulat art. 30 alineatul (5) primul paragraf lit. c) din Directiva (UE) 2015/849 - Directiva privind combaterea spălării banilor -, care prevedea accesul publicului larg la datele despre beneficiarii reali ai societăţilor, considerând că acesta este contrar drepturilor fundamentale referitoare la dreptul la viaţă privată şi protecţia datelor cu caracter personal (art. 7 şi 8 din Cartă). CJUE a considerat că măsura nu este proporţională cu scopul urmărit (combaterea spălării banilor), întrucât se aplică nediferenţiat tuturor persoanelor, nu există un echilibru între transparenţă şi protecţia vieţii private şi nu se prevede nicio analiză concretă a necesităţii accesului pentru fiecare solicitant. În acelaşi timp, CJUE a statuat că declararea averii şi intereselor urmăreşte însă un scop legitim diferit, asigurarea integrităţii şi transparenţei în funcţiile publice, fiind un standard de integritate care derivă din principiul statului de drept.
    17. La rândul ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Wypych împotriva Poloniei (25 octombrie 2005, Cererea nr. 2.428/05), a respins plângerea unui membru al unui consiliu local din Polonia care a refuzat să depună declaraţia de avere, susţinând că obligaţia de a divulga detalii privind situaţia sa financiară şi portofoliul de proprietăţi impusă de legislaţie încalcă articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a constatat că obligaţia de a depune declaraţia şi publicarea online a acesteia sunt o ingerinţă justificată şi proporţională în viaţa privată, având ca scop legitim prevenirea corupţiei şi asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice, iar sfera cuprinzătoare a informaţiilor care trebuie declarate nu a fost considerată excesiv de împovărătoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aprobat, de asemenea, publicarea şi accesul pe internet la declaraţii, argumentând că „publicul larg are un interes legitim în a se asigura că politica locală este transparentă, iar accesul pe internet la declaraţii face ca accesul la astfel de informaţii să fie eficient şi uşor. Fără un astfel de acces, obligaţia nu ar avea nicio importanţă practică sau incidenţă reală asupra gradului de informare a publicului cu privire la procesul politic“.
    18. Până la publicarea deciziei majoritare care declară neconstituţională soluţia legislativă de publicare online a declaraţiilor de avere şi de interese, România se număra în lista celor 14 ţări europene (Germania, Grecia, Spania, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Bulgaria, Estonia, Croaţia, Italia, Cipru, Austria şi Finlanda)^2 care au o formă de transparenţă şi acces online la declaraţiile de avere şi de interese depuse de anumite categorii de funcţionari şi demnitari. Alte 8 ţări europene au adoptat sisteme în care aceste declaraţii sunt disponibile doar la cererea unor persoane (Cehia, Franţa, Olanda, Portugalia, Suedia, Malta, Luxemburg şi Ungaria).
    ^2 Comisia Europeană, EU Justice Scoreboard 2024, pg. 54, https://commission.europa.eu/document/download/84aa3726-82d7-4401-98c1-fee04a7d2dd6_en?filename=2024%20EU%20Justice%20Scoreboard.pdf

    19. În considerarea argumentelor expuse, apreciem că soluţia legislativă a publicării declaraţiilor de avere şi de interese în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) lit. d) şi art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 este constituţională, asigurând un just echilibru între drepturile fundamentale pe care le intersectează: dreptul la viaţă privată şi confidenţialitatea datelor cu caracter personal, pe de-o parte, şi dreptul cetăţenilor şi al presei de a avea acces la datele şi informaţiile deţinute de administraţiile publice, privind patrimoniul (activele şi pasivele) obţinut/majorat de titularii unor funcţii şi demnităţi publice, pe durata exercitării funcţiei/mandatului. Acest just echilibru rezultă din garanţiile pe care legea le prevede şi care pot fi extinse de legiuitor pentru o mai bună protecţie a dreptului la viaţă privată. Cu toate acestea, apreciem că garanţiile posibile care ar putea fi extinse de legiuitor, de lege ferenda, nu ar trebui să transforme dreptul de acces liber la informaţii publice într-un drept iluzoriu, ineficient sub aspectul finalităţii sale. Cu atât mai mult, nu ar putea să facă acest lucru Curtea Constituţională pe calea controlului concret de constituţionalitate. Chiar dacă instanţele constituţionale din unele state au considerat că nu poate fi acordată nicio prioritate automată obiectivului legitim de transparenţă şi integritate în funcţiile publice faţă de dreptul la viaţă privată sau dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, apreciem că protecţia unui drept subiectiv, precum dreptul la viaţă privată, nu conferă acestuia un caracter de drept absolut, iar prin mijloacele de protecţie juridică a acestui drept nu se poate elimina, în integralitate, conţinutul altui drept fundamental pentru funcţionarea statului de drept şi a unei societăţi democratice şi nu poate duce la o imposibilitate absolută de exercitare a acelui drept.



                    Judecător,
                    Laura-Iuliana Scântei


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 297 din 29 mai 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016