Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 293 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 293 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 938 din 7 noiembrie 2018

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya        │- judecător       │
│Teodoroiu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.177D/2016.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 februarie 2018, în prezenţa reprezentantului Avocatului Poporului, doamna Ecaterina Mirea, şef serviciu, cu împuternicire depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 14 martie 2018 şi 3 aprilie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru data de 19 aprilie 2018, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi 58 din Legea nr. 47/1992, pentru data de 26 aprilie 2018, dată la care este pronunţată prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Adresa nr. 21.206 din 7 decembrie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.027 din 7 decembrie 2016, în temeiul art. 146 lit. d) teza finală din Constituţie, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu titlu prealabil, se menţionează că impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorat, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă. În raporturile juridice fiscale, subiect al impunerii este orice persoană fizică sau juridică care realizează venituri ori deţine bunuri impozabile ori taxabile, denumită contribuabil, iar obiect al impunerii sunt bunurile şi veniturile considerate de legiuitor ca fiind impozabile ori taxabile. Astfel, contribuabilii au obligaţia constituţională şi legală de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deţin în proprietate şi pentru veniturile obţinute. Spre deosebire de impozitele pe venituri, impozitele pe clădiri, pe teren, respectiv pe mijloacele de transport sunt impozite reale, fiind aplicabile persoanelor pentru bunurile pe care le au în proprietate, fiind denumite în doctrină şi impozite pe avere.
    5. La nivel legislativ s-a consacrat regula potrivit căreia impozitul este datorat de persoana care deţine bunul în proprietate, prevăzută în mod expres în art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1), respectiv art. 468 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, fiind preluată din codul fiscal anterior (Legea nr. 571/2003).
    6. Cu toate acestea, la nivelul prevederilor legale criticate, în vigoare de la 1 ianuarie 2016, obligaţia plăţii impozitelor pe clădire, teren şi pe mijlocul de transport a fost pusă în sarcina persoanei care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, spre deosebire de vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003), în care noul proprietar avea obligaţia de plată a impozitului respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare în care a dobândit dreptul de proprietate, respectiv obligaţia de plată înceta cu data de întâi a lunii următoare celei în care a încetat să mai fie proprietar al bunului supus impozitării.
    7. Ca atare, la data scadentă de plată a acestor impozite (31 martie, respectiv 30 septembrie), există situaţii în care: 1) proprietarul bunului impozitat este altul decât cel de la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior; sau 2) bunul pentru care se plăteşte impozit nu mai există (clădirea a fost desfiinţată/ demolată, autovehiculul a fost radiat din circulaţie). Aceste situaţii contravin atât principiului legal de plată a impozitelor reale directe, potrivit căruia impozitul este datorat de persoana care deţine bunul în proprietate, cât şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 44 şi art. 56 alin. (2).
    8. Se precizează că dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentei excepţii sunt criticate sub aspectul persoanei desemnate să plătească impozitele, prin prisma momentului de referinţă ales de legiuitor pentru determinarea contribuabilului, şi anume persoana care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
    9. În continuare, din examinarea conţinutului normativ al prevederilor art. 461 alin. (1) şi alin. (5), art. 466 alin. (1) şi alin. (3), art. 471 alin. (1) din Codul fiscal, se observă că, în pofida faptului că legea prevede că impozitele pe clădiri, pe terenuri şi pe mijloacele de transport se plătesc anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie, respectiv 30 septembrie, inclusiv, acestea sunt datorate pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate bunul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului respectiv a fost transferat în cursul anului fiscal pentru care se plăteşte impozitul.
    10. Astfel, în anul fiscal pentru care se plăteşte impozitul, indiferent de persoana care deţine bunul în proprietate şi de faptul că sunt două termene legale de plată a impozitelor, obligaţia de plată incumbă proprietarului din anul fiscal precedent. Or, această reglementare vine în contradicţie cu însăşi esenţa impozitelor directe reale, în cazul cărora subiectul impunerii este persoana care deţine bunul în proprietate la momentul/pe perioada impozitării. Ca atare, pentru persoana care a transmis proprietatea bunului, obligaţia de a plăti un impozit (o sumă de bani) pentru un bun care a ieşit din proprietatea sa reprezintă o ingerinţă forţată în patrimoniul său personal echivalentă cu abuzul de drept.
    11. Reglementarea de la art. 461 alin. (7) teza a doua şi art. 471 alin. (4) teza a doua din Codul fiscal se referă la desfiinţarea unei clădiri, respectiv la radierea din circulaţie a unui autovehicul, cazuri în care bunul supus impozitării nu mai există fizic, fiind fie desfiinţat (prin demolarea sau distrugerea clădirii), fie scos definitiv din circulaţie. Prin urmare, cetăţenii au obligaţia legală de a plăti impozit pentru întregul an fiscal asupra unor bunuri care nu mai există fizic în anul respectiv.
    12. Aşadar, regula generală în materia impozitării este aceea că obligaţia de plată revine proprietarului bunului, astfel cum este prevăzută în art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1), respectiv art. 468 alin. (1) din noul Codul fiscal, potrivit cărora orice persoană care are în proprietate o/un clădire/teren/mijloc de transport în România datorează anual impozit pentru acea/acel clădire/teren/vehicul. Prin dispoziţiile legale criticate se instituie o excepţie de la această regulă, contribuabil fiind nu proprietarul bunului din anul fiscal pentru care se percepe impozitul, ci fostul proprietar, transferul dreptului de proprietate rămânând fără efecte juridice fiscale.
    13. În analiza acestor dispoziţii legale se porneşte de la premisa că legiuitorul are libertatea de a stabili contribuţiile fiscale datorate de cetăţeni, precum şi de a modifica aceste prevederi de lege, în funcţie de necesităţile economico-sociale care se impun la un anumit moment. De altfel, în mod similar a procedat atunci când, prin adoptarea noului Cod fiscal, a modificat momentul de referinţă faţă de care se stabileşte persoana impozabilă. Potrivit reglementării anterioare (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal), în cazul transferului dreptului de proprietate a unei/unui clădiri/teren/mijloc de transport, noul proprietar avea obligaţia de plată a impozitului începând cu data de întâi a lunii următoare transferului, în timp ce în noua reglementare sarcina fiscală se aplică proprietarului de la 31 decembrie din anul anterior impozitării, indiferent dacă în cursul anului pentru care se aplică impozitul se operează transferuri ale dreptului de proprietate. Or, la data plăţii impozitului, pentru anul fiscal al impunerii, proprietarii de la 31 decembrie anul fiscal anterior nu se află în situaţii analoage, fiind practic în ipostaze juridice total diferite: 1) menţin calitatea de proprietar al bunului de impozitat şi în următorul an fiscal - caz în care plata impozitelor aferente apare ca o consecinţă firească; 2) au transferat/pierdut proprietatea bunului impozitat, fiind obligaţi să plătească un impozit pe averea altei persoane.
    14. Rezultă că legiuitorul impune un tratament fiscal egal între două categorii de persoane aflate în situaţii juridice distincte, forţând persoane care nu au proprietatea bunurilor la data impunerii să plătească un impozit pentru un bun aflat în proprietatea altei persoane. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, este respectat doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, deci, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005). Ar fi contrar principiului egalităţii în faţa legii să se pretindă uniformitate acolo unde există diferenţe clare şi obiective de situaţie sau, după caz, de regim juridic aplicabil (Decizia nr. 782 din 12 mai 2009). Atât prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011), cât şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Inze împotriva Austriei, paragraful 41), s-a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Constituţie, respectiv de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile, ci şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite. De asemenea, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 23 iulie 1968, pronunţată în Cauza „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Hotărârea din 10 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, şi Hotărârea din 6 iulie 2004, pronunţată în Cauza Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24).
    15. Se arată că cetăţenii au obligaţia fundamentală instituită de art. 56 din Constituţie de a contribui prin taxe şi impozite la cheltuielile statului, dar, totodată, sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. În acest context se precizează faptul că acest text constituţional impune o obligaţie fundamentală în sarcina cetăţenilor (contribuţia la cheltuielile statului), căreia îi corespunde dreptul corelativ al statului de a stabili impozite şi taxe, dar acest drept nu este unul absolut, legiuitorul fiind ţinut, la rândul său, de obligaţia de a aşeza sarcinile fiscale în mod just, ceea ce înseamnă că un contribuabil poate fi obligat să suporte numai sarcini fiscale aferente propriei activităţi ori unor bunuri proprii. Ca atare, se apreciază că textele legale criticate contravin acestui principiu constituţional, impunând cetăţenilor să plătească impozite pentru bunuri pe care nu le au în proprietate.
    16. Legiuitorul are atât libertatea de a stabili modalitatea de impunere şi contribuabilii, cât şi de a le modifica în funcţie de necesităţile economico-sociale care se impun la un anumit moment, fără ca această libertate să fie absolută, ci trebuie să se alinieze şi să se subordoneze anumitor principii de drept. În acest sens Curtea Constituţională a statuat ca „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“ (deciziile nr. 3 din 6 ianuarie 1994, nr. 176 din 6 mai 2003, nr. 940 din 6 iulie 2010, nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, nr. 39 din 5 februarie 2013). Rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare, în vederea respectării dispoziţiilor art. 56 şi art. 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale.
    17. Cu privire la rezonabilitatea şi echitatea impozitului se precizează că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte nu numai materia impozabilă, modul concret de calcul al sarcinii fiscale, ci şi contribuabilul. Or, în această cauză, se ajunge la situaţia în care sarcina fiscală să nu fie nici rezonabilă şi nici echitabilă în privinţa contribuabililor obligaţi să suporte impozit pentru bunuri care nu se află în proprietatea lor pe întreaga perioadă supusă impunerii, fără posibilitatea regularizării sau compensării. În plus, această obligaţie se coroborează cu art. 44 alin. (7) teza finală din Legea fundamentală, care stabileşte că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor care revin proprietarului, potrivit legii sau obiceiului. Or, în mod tradiţional, impozitele pe bunuri/avere revin proprietarului, nicidecum fostului proprietar. Ca urmare, regimul impunerii interferează negativ cu regimul proprietăţii, creând inechităţi prin aplicarea sa nerezonabilă asupra unei categorii care nu se bucură de beneficiile bunului pentru care este obligat să suporte sarcina fiscală şi în pofida principiului general valabil în materie fiscală conform căruia impozitele reale cad în sarcina proprietarului.
    18. În ceea ce priveşte proporţionalitatea impozitului, se arată că îndrituirea constituţională a legiuitorului de a stabili taxe şi impozite trebuie să adere la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest scop, este realizat testul de proporţionalitate, folosit în jurisprudenţa multor curţi constituţionale europene, inclusiv cea naţională, ca o metodă logică destinată să ajute în stabilirea echilibrului corect între restricţiile impuse de o măsură corectivă şi gradul de severitate al naturii actului interzis, analizând dacă dreptul de proprietate a suferit o limitare ce nu se încadrează în condiţiile impuse de Constituţie.
    19. Potrivit principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.
    20. În ceea ce priveşte scopul măsurii legislative supuse analizei, se apreciază că acesta este legitim, şi anume eficientizarea colectării impozitelor pe proprietate (clădiri, terenuri, vehicule) la bugetele locale, legiuitorul urmărind predictibilitatea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, în acest mod fiind menţinută o disciplină fiscală a contribuabililor care trebuie să îşi achite obligaţiile faţă de stat. Cu alte cuvinte, s-a urmărit protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul.
    21. Cu privire la caracterul necesar şi adecvat al măsurii criticate, opţiunea legiuitorului pentru instituirea obligaţiei de plată a impozitului pe avere în sarcina proprietarului din anul fiscal anterior, cu consecinţa plăţii impozitelor de către persoane care nu mai au în proprietate bunurile impozitate, se apreciază că aceasta nu este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit. În acest sens, se consideră că legiuitorul poate reglementa alte modalităţi pentru realizarea colectării impozitelor locale, fără a introduce în raportul fiscal subiectul fiscal aparţinând anului anterior impunerii, având chiar posibilitatea impozitării proprietarului bunului care poartă sarcina fiscală. Având în vedere că, pentru plata impozitelor pe proprietate nu se aplică regimul plăţilor anticipate, ci impozitul se plăteşte pentru anul fiscal în curs, fiind stabilite două termene de plată, 31 martie şi 30 septembrie inclusiv, măsura instituită - care obligă la plata impozitului proprietarul de la 31 decembrie din anul fiscal anterior apare ca neadecvată şi disproporţionată faţă de scopul urmărit, prin aceea ca afectează patrimoniul personal al unor cetăţeni obligaţi să plătească impozit pentru bunuri care nu mai sunt în proprietatea acestora la data efectuării plăţii, în cadrul termenelor de scadenţă.
    22. Măsura instituită prin prevederile criticate reprezintă o veritabilă ingerinţă - care nu este necesară, adecvată şi proporţională - în patrimoniul unor persoane considerate, prin efectul legii, contribuabili pentru impozite aplicate unor bunuri ieşite din proprietatea lor la data impunerii, deşi chiar regula generală în materie stabileşte că orice persoană care are în proprietate o/un clădire/teren/mijloc de transport în România datorează anual impozit pentru acea/acel clădire/teren/vehicul [art. 455 alin. (1), art. 463 alin. (1), respectiv art. 468 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal].
    23. Or, limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie justificată. Este adevărat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă afectarea dreptului de proprietate/patrimoniului unei persoane trebuie să aibă legătură directă sau indirectă cu bunurile aflate în proprietatea sa la data aplicării măsurii (impozitului). În speţă, ingerinţa în patrimoniul cetăţeanului prin obligarea acestuia la plata unor impozite pentru bunuri care nu mai sunt în proprietatea sa la data aplicării impozitului nu poate fi inclusă în categoria limitelor legale la care face referire art. 44 din Constituţie, ci depăşeşte sfera acestora. Practic, proprietarul bunului de la 31 decembrie anul fiscal anterior care a pierdut proprietatea până la data plăţii impozitului pentru anul fiscal respectiv este introdus forţat întrun raport de drept fiscal, faţă de care este terţ. În aceste condiţii, măsura instituită de legiuitor prin dispoziţiile legale criticate apare ca nerezonabilă, având în vedere faptul că, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate - est modus in rebus - respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014). În cazul de faţă legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate şi a afectat în mod direct patrimoniul personal al celui care a pierdut proprietatea bunurilor supuse impozitării directe, având ca efect înfrângerea justului echilibru care trebuie să existe între interesele generale şi cele individuale. Statul are dreptul de a colecta impozite şi taxe de la cetăţeni, dar are, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura/garanta dreptul de proprietate privată. Or, legiuitorul, luând măsuri de asigurare a veniturilor din impozite reale personale, nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată.
    24. În consecinţă, se apreciază că este o nerespectare a principiului proporţionalităţii, atât în ceea ce priveşte caracterul necesar al măsurii criticate, cât şi cel al adecvării. Opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, nu este indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit şi nu apare ca păstrând un just echilibru cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, context în care se consideră că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul egalităţii în faţa legii.
    25. Totodată, se precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii (spre exemplu prin deciziile nr. 665 din 12 iunie 2008, nr. 462 din 17 septembrie 2014, nr. 662 din 11 noiembrie 2014). De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, spre exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor.
    26. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    27. Guvernul arată că, într-adevăr, norma stabileşte în sarcina proprietarului de la data de 31 decembrie a anului anterior obligaţia de a plăti impozitul aferent anumitor categorii de bunuri chiar dacă în cursul anului pentru care plăteşte impozitul încetează a mai fi proprietar. În acest context, consideră că, deşi anumite raţiuni legate de eficientizarea colectării impozitelor ar justifica măsura reglementată prin textul criticat, obligarea unei persoane de a plăti impozit aferent unui bun pe care nu îl are în proprietate, fără posibilitatea de a recupera ulterior impozitul plătit pentru fracţiunea din an în care nu deţine calitatea de proprietar, ar putea fi considerată de natură a contraveni textelor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Având în vedere aceste considerente, apreciază că revine Curţii Constituţionale atribuţia de a se pronunţa cu privire la compatibilitatea prevederilor criticate cu dispoziţiile Legii fundamentale.
    28. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29, 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    30. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, care au următorul cuprins:
    - Art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7) teza a doua:
    "(1) Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
    [...]
(5) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei clădiri este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul va fi datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra clădirii la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.
    [...]
(7) În cazul desfiinţării unei clădiri, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, inclusiv în cazul clădirilor pentru care nu s-a eliberat autorizaţie de desfiinţare.;"

    – Art. 466 alin. (1) şi (3):
    "(1) Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
    [...]
(3) În cazul în care dreptul de proprietate asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior anului în care se înstrăinează.;"

    – Art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua:
    "(1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
    [...]
(4) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor."

    31. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
    32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în esenţă, dispoziţiile legale ce fac obiectul acesteia sunt criticate sub aspectul persoanei desemnate să plătească impozitele, prin prisma momentului de referinţă ales de legiuitor pentru determinarea contribuabilului, şi anume persoana care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, în sarcina căreia cade obligaţia de plată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren şi a impozitului pe mijlocul de transport, care este datorat pentru întregul an fiscal, ceea ce, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, este contrar principiului egalităţii, principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, precum şi dreptului de proprietate privată.
    33. Din evaluarea cadrului legal în materie Curtea observă că în titlul IX Impozite şi taxe locale, la art. 454 din Legea nr. 227/2015, se prevede că impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează: a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri; b) impozitul pe teren şi taxa pe teren; c) impozitul pe mijloacele de transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor; e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; f) impozitul pe spectacole; g) taxele speciale; h) alte taxe locale.
    34. Regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, iar potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora. Din aceste reglementări constituţionale rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010, Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010, sau Decizia nr. 122 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 21 aprilie 2011).
    35. În acest context, Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară, spre exemplu Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, reţine că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49).
    36. Principiile constituţionale amintite implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).
    37. Cu privire la rezonabilitatea şi echitabilitatea impozitului, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată).
    38. De asemenea, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice. Astfel, din evaluarea cadrului legal cu privire la impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri, la impozitul pe teren şi taxa pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, se prevede că orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire [art. 455 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015], orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual [art. 463 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015] sau orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport [art. 468 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015], exceptând cazul în care în lege se prevede diferit. Acest impozit anual pe clădiri, pe teren şi pe mijlocul de transport este datorat, potrivit prevederilor criticate, pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea, terenul sau mijlocul de transport la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. În virtutea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, anul fiscal este anul calendaristic, fiind perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie.
    39. Or, în concordanţă cu ceea ce instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant, respectiv faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situaţii juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situaţii similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică (a se vedea Decizia nr. 432 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.176 din 13 decembrie 2004). Curtea constată că prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal, tuturor celor care cad sub incidenţa lor, de la momentul de referinţă stabilit de legiuitor, respectiv începutul anului calendaristic şi pe tot parcursul anului calendaristic. Raportarea legiuitorului la o anumită dată, respectiv 31 decembrie a anului fiscal anterior, pentru a identifica/preciza contribuabilul care datorează contribuţiile fiscale pentru anul fiscal în curs, nu se poate converti în motive care ar conduce la o încălcare a principiului egalităţii, mai ales că acele chestiuni menţionate de autorul excepţiei prin prisma cărora s-ar deduce o presupusă discriminare ţin de operaţiuni cu privire la declararea, dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor, declararea şi datorarea impozitului şi a taxei pe teren, declararea şi datorarea impozitului pe mijloacele de transport şi, în general, aspecte legate de circulaţia bunurilor într-un an fiscal şi care se înscriu în marja de apreciere a legiuitorului de a stabili contribuţiile financiare sau de a institui anumite scutiri.
    40. Aşadar, în aplicarea prevederilor constituţionale cu privire la contribuţii financiare coroborat cu principiul legalităţii în materie fiscală sunt şi prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin care sunt reglementate aspecte cu privire la impozitul pe clădiri/taxa pe clădiri, la impozitul pe teren/taxa pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, dar şi unele aspecte ce ţin, în concret, de declararea, datorarea şi stingerea acestora, respectiv faptul că, spre exemplu, potrivit art. 462 - Plata impozitului/taxei -, impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv, iar pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. Astfel, cum reiese din întreg cadrul legislativ în materie, legiuitorul a stabilit şi anumite facilităţi de plată, anumite scutiri, precum şi unele penalităţi de întârziere.
    41. În acest context sunt de menţionat atât prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cât şi cele ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, legi care prevăd principiul anualităţii bugetare, respectiv faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar, iar toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
    42. Prevederile criticate în prezenta cauză au fost adoptate tocmai în virtutea principiului anualităţii bugetare şi fiscale, astfel cum reiese şi din expunerea de motive la Legea nr. 227/2015, respectiv faptul că, în ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale, s-a introdus anualitatea plăţii pentru impozitul pe clădiri, impozitul pe teren şi impozitul pe mijloacele de transport, în sensul că impozitul este datorat pe întregul an fiscal de cel care are în proprietate bunul respectiv la data de 31 decembrie a anului anterior, chiar dacă bunul din proprietate este înstrăinat în anul fiscal curent; de asemenea, în cazul dobândirii unui bun în cursul anului fiscal, impozitul aferent se va datora începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor, măsuri care au drept scop simplificarea modului de determinare a materiei impozabile şi reducerea cheltuielilor de administrare cu privire la eventualele aspecte ce ţin de circulaţia bunurilor într-un timp determinat, respectiv un an fiscal.
    43. În ceea ce priveşte legiferarea cu privire la instituirea unor măsuri pentru impunerea unor taxe sau impozite sau alte contribuţii financiare, precum şi unele metode şi modalităţi de stingere a tuturor creanţelor fiscale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că raţiunea care a stat la baza unor asemenea soluţii legislative a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale indiferent de natura şi cuantumul lor (cu privire la aceste aspecte a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 910 din 5 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12 septembrie 2011).
    44. Ca atare, o asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz. Astfel, se dă eficienţă principiilor care stau la baza impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal, respectiv eficienţa impunerii, care asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză, sau predictibilitatea impunerii care asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii.
    45. Astfel, având în vedere principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea observă că, pe de o parte, aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seamă atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor şi, pe de altă parte, dreptul de proprietate care nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligaţia fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.
    46. Astfel, intervenţia legiuitorului prin normele criticate trebuie privită prin efectuarea testului de proporţionalitate, dacă aceasta îşi găseşte justificarea sub rigoarea exigenţelor constituţionale, test ce are în vedere dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă există scop legitim şi dacă măsura este adecvată, necesară întro societate democratică şi dacă păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
    47. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 alin. (1) din Constituţie cuprinde expres o dispoziţie în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Justificarea trebuie analizată şi prin prisma unei cerinţe generale, care se referă, în mod esenţial, la principiul proporţionalităţii. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - corespunzătoare scopului urmărit.
    48. Raportat la cauza de faţă, Curtea observă că prin instituirea unor contribuţii financiare are loc o ingerinţă lato sensu în dreptul de proprietate, însă scopul măsurilor legislative cuprinse în prevederile criticate este unul legitim, şi anume asigurarea ritmicităţii şi certitudinii alimentării bugetului statului şi a bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale ce revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, precum şi eficientizarea colectării impozitelor pe proprietatea bunurilor - clădiri, terenuri, vehicule - la bugetele locale şi totodată evitarea unor costuri suplimentare din partea statului pentru proceduri ce ţin de regularizarea sumelor încasate şi care ar trebui restituite ca urmare a schimbării titularului dreptului de proprietate care cade sub incidenţa normelor criticate. Ca atare, legiuitorul a urmărit predictibilitatea şi eficientizarea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, respectiv la bugetele locale, pentru protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul, care este ţinut de realizarea funcţiilor şi sarcinilor sale (apărare, ordine publică, sănătate, învăţământ, cultură, protecţie socială etc.), inclusiv cu privire la menţinerea unei discipline fiscale.
    49. Curtea reţine că, într-o economie de piaţă, persoanele fizice şi juridice încheie o multitudine de acte juridice translative de proprietate, fiind posibil ca un bun de natura celor prevăzute de textele contestate să îşi schimbe proprietarul chiar şi de mai multe ori într-un an calendaristic. Într-o atare situaţie, a ţine statul (fiscul) obligat ca, de fiecare dată când un astfel de bun îşi schimbă proprietarul în decursul unui an fiscal, să întocmească alte documentaţii, atât ca impozitare a noului proprietar, cât şi de restituire a sumelor plătite în plus de vechiul proprietar, ar echivala cu impunerea unei obligaţii excesive şi oneroase în sarcina statului, fiind astfel înfrântă egalitatea juridică a părţilor în raportul juridic fiscal. Ca atare, măsura instituită prin normele criticate este una necesară atât pentru a se crea o rigoare în evidenţele fiscale şi a se evita o eventuală dezordine fiscală, ca urmare a operaţiunilor privind schimbarea frecventă a titularilor dreptului de proprietate, respectiv circulaţia bunurilor într-un an fiscal, implicit pentru evitarea unor inconveniente legate de costuri excesive în sarcina statului ce ar decurge din asemenea operaţiuni, în raport cu diferenţa pe care contribuabilul/proprietarul ar urma să o primească în urma restituirii de către stat a sumelor deja plătite, care este numai o fracţie a acestor impozite, mai ales că aceste categorii de impozit sunt, în general, de valori mici, cât şi pentru previzibilitatea impunerii şi certitudinea acesteia.
    50. În ceea ce priveşte arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, inclusiv sistemul de impunere care exista în vechea reglementare cuprinsă în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin care noul proprietar avea obligaţia de plată a impozitului respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare în care a dobândit dreptul de proprietate, respectiv obligaţia de plată înceta cu data de întâi a lunii următoare celei în care a încetat să mai fie proprietar al bunului supus impozitării, a apelat la măsura obligaţiei de plată a impozitelor pe clădire, teren şi pe mijlocul de transport ce cade în sarcina persoanei care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, ca moment de referinţă pentru determinarea titularului dreptului de proprietate ce are calitatea de contribuabil în întregul an fiscal anume determinat, măsură care are un grad de intruziune moderat, având în vedere întinderea în timp a sarcinii fiscale impuse, iar cuantumul contribuţiilor datorate, astfel cum reiese din cadrul legislativ în materie, nu este unul excesiv, de natură să afecteze grav patrimoniul contribuabilului până la anihilarea dreptului de proprietate, având în vedere şi faptul că impozitele reale sunt modice în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor, cu atât mai mult cu cât nu este vorba întotdeauna de întreg impozitul, ci de o fracţie a acestuia, în funcţie de momentul în care au loc anumite evenimente precum declararea, dobândirea sau înstrăinarea bunurilor.
    51. Astfel, Curtea constată că această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere.
    52. În acest context, nu este lipsit de relevanţă şi faptul că persoanele ce cad sub incidenţa prevederilor criticate, spre exemplu, în circuitul civil, printr-o operaţiune de vânzare-cumpărare a acestor bunuri, au la îndemână modalităţi de recuperare a impozitului plătit pentru perioada viitoare când nu mai sunt titularii dreptului de proprietate.
    53. Totodată, Curtea reţine că măsurile instituite prin prevederile criticate configurează un just raport de proporţionalitate între interesele particulare şi cele generale, în sensul că pun în balanţă, pe de o parte, interesul persoanelor/contribuabililor cu privire la obligaţiile financiare, în virtutea aşezării juste a acestora, coroborate cu dreptul de proprietate privată, şi, pe de altă parte, interesele statului de a evita încărcătura administrativă excesivă şi de a identifica, în mod concret la începutul anului fiscal, care sunt, alături de stat, subiecţii raportului juridic de drept fiscal în anul respectiv, adică certitudinea titularilor în sarcina cărora cade obligaţia alimentării bugetului statului.
    54. Faţă de cele prezentate, Curtea constată că aspectele instituite prin prevederile criticate reprezintă o măsură necesară, adecvată şi proporţională, scopul urmărit de legiuitor, prin măsura criticată, fiind unul legitim, care să facă posibilă menţinerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, respectiv atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituţie, inclusiv prin predictibilitatea şi previzibilitatea obligaţiilor aferente, cât şi respectarea cerinţelor interesului general al societăţii prin prisma obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului statului şi bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficienţă principiului legalităţii în materie fiscală, astfel că nu poate fi reţinută o pretinsă încălcare a principiului egalităţii în drepturi, a dreptului de proprietate, coroborate cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale.
    55. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 461 alin. (1), (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 aprilie 2018.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia de respingere adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 461 alin. (5) şi (7) teza a doua, art. 466 alin. (3) şi ale art. 471 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal trebuia admisă, pentru motivele pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
    1. Sistemul de impozite şi taxe este clădit pe un set de principii şi reguli care circumscriu şi conferă cadrul general de aşezare a sarcinilor fiscale asupra contribuabililor. Potrivit principiilor fiscalităţii, reglementate prin dispoziţiile art. 3 din Codul fiscal, normele juridice prin care se instituie impozitele trebuie să fie clare, să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, astfel încât aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală care le revine (certitudinea impunerii), iar la calibrarea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil trebuie să se ţină seamă de puterea contributivă, de mărimea venitului sau a proprietăţilor acestuia (justeţea impunerii/echitatea fiscală).
    2. Specificul impozitelor locale directe pe avere - categorie din care fac parte şi cele care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate în prezentul dosar - este acela că ele se stabilesc în raport cu valoarea impozabilă a clădirii^1, a terenului^2 sau a mijlocului de transport^3, deci se aşază pe substanţa averii contribuabilului, caracterizându-se prin aceea că sunt datorate, plătite şi suportate integral de către contribuabilul debitor (cel în sarcina căruia s-au instituit impozitele). În aceste condiţii, existând un raport direct între valoarea impozabilă a bunului/bunurilor şi perioada de timp cât acesta/acestea se află în proprietatea subiectului impozabil, apare ca evident faptul că impozitul trebuie datorat numai pentru perioada de timp în care contribuabilul deţine în proprietate averea impozabilă (bunul sau bunurile în raport cu valoarea cărora se stabileşte obligaţia fiscală).
    ^1 Valoarea impozabilă a clădirii se determină în funcţie de suprafaţă, materialele de construcţie şi caracterul clădirii - principală sau anexă.
    ^2 Valoarea impozabilă a terenului se determină avându-se în vedere suprafaţa acestuia, rangul localităţii pe teritoriul căreia este amplasat, precum şi zona şi categoria de folosinţă a terenului.
    ^3 Valoarea impozabilă a mijloacelor de transport se stabileşte după criterii diferite, în funcţie de categoria din care face parte: autovehicule comune, autovehicule grele, remorci-semiremorci-rulote, mijloace de transport pe apă (conform dispoziţiilor art. 470 din Codul fiscal).

    3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că un stat contractant se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiţia asigurării/existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului^4. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că legiuitorul naţional trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale economice şi sociale, de o marjă de apreciere corespunzătoare care să-i permită să îmbine/să compatibilizeze, prin reglementarea pe care o adoptă, atât existenţa unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi alegerea modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc^5.
    ^4 A se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50.
    ^5 A se vedea Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49.

    4. Având în vedere cele de mai sus, principiul aşezării juste a sarcinii fiscale - prevăzut de art. 56 din Constituţie - este înfrânt atâta vreme cât impozitul datorat pentru întregul an fiscal se stabileşte exclusiv prin raportare la un moment al deţinerii în proprietate a bunului impozabil (respectiv ultima zi a anului anterior celui pentru care se aplică impozitarea), indiferent de perioada de timp din anul fiscal în curs în care contribuabilul deţine bunul în proprietate; totodată, acelaşi principiu este nesocotit şi prin raportare la egalitatea şi echitatea fiscală, din moment ce nu se face nicio deosebire (din punctul de vedere al aplicării în timp a impozitării) între contribuabilul care deţine în proprietate bunul impozitat întregul an fiscal şi cel care îl deţine numai o fracţiune din respectivul an fiscal. Aşadar, dispoziţiile legale criticate nu sunt în măsură să asigure un just echilibru între momentul contemporan deţinerii dreptului de proprietate asupra bunului (imobil sau mobil) în raport cu care se stabileşte impozitul şi obligaţia fiscală corelativă care incumbă contribuabilului dintr-un asemenea raport de drept fiscal. Pentru acest motiv, nu putem vorbi despre o aşezare justă a sarcinii fiscale, ceea ce contravine prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    5. În fine, fiind vorba despre impozite pe avere, modalitatea de stabilire a impozitelor pe clădiri, pe terenuri şi pe mijloacele de transport instituită prin prevederile noului Cod fiscal este de natură să afecteze şi dreptul de proprietate al contribuabililor, garantat şi ocrotit prin dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Într-adevăr, obligarea contribuabilului la plata impozitului pe avere pentru întregul an calendaristic, chiar şi în condiţiile în care el înstrăinează/pierde - pe parcursul acelui an - bunul care face obiectul impunerii, conduce la afectarea dreptului său de proprietate (prin faptul că este obligat să plătească un impozit - cel puţin în parte - nedatorat).
    Pentru considerentele de mai sus, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi, în consecinţă, dispoziţiile art. 461 alin. (5) şi (7) teza a doua, art. 466 alin. (3) şi ale art. 471 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal trebuiau declarate neconstituţionale.

                    Judecători
                    Valer Dorneanu
                    Mircea Ştefan Minea
                    Daniel Marius Morar

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 293 din 26 aprilie 2018

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 293 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 293 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 461 alin. (1), alin. (5) şi alin. (7) teza a doua, art. 466 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal