Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 29 din 9 noiembrie 2020  referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 29 din 9 noiembrie 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 42 din 14 ianuarie 2021
    Dosar nr. 2.095/1/2020

┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Sorinela │- judecător la Secţia I │
│Alina Macavei│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mioara │- judecător la Secţia I │
│Iolanda Grecu│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Elisabeta │- judecător la Secţia a │
│Roşu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Nicolae │- judecător la Secţia de│
│Gabriel Ionaş│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de│
│Constantin │contencios administrativ│
│Vlad │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lucia Tatiana│- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
└─────────────┴────────────────────────┘

    Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.
    La şedinţa de judecată participă magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.
    Magistratul-asistent învederează legala constituire a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi faptul că la dosarul cauzei au fost depuse: raportul întocmit, puncte de vedere din partea Ministerului Public şi ale unităţilor de cult, precum şi opiniile facultăţilor de drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
    Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
    Cu privire la admisibilitatea prezentului recurs în interesul legii, reprezentantul Ministerului Public a arătat că acesta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă sub aspectul titularului sesizării şi, parţial, pe aceea privind evidenţierea unor probleme de drept rezultate din conţinutul normativ şi aplicarea în timp a dispoziţiilor legale invocate în actul de sesizare a instanţei supreme, fiind atributul exclusiv al Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii de a reconfigura limitele sesizării printr-o eventuală recalificare a unora dintre obiectele acesteia.
    Totodată, a susţinut că sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă sub aspectul exemplificării caracterului neunitar al jurisprudenţei prin hotărâri judecătoreşti definitive anexate actului de sesizare, iar împrejurarea că acestea provin în exclusivitate de la aceeaşi instanţă nu constituie un fine de neprimire din perspectiva acestei din urmă condiţii. Aceasta se explică prin situaţiile factuale care au generat o tipologie unică de litigii, fiind determinată şi de împrejurarea că titlurile de proprietate contestate în aceste cauze privesc terenuri forestiere aflate în raza unei singure unităţi administrativ-teritoriale (judeţul Suceava). Totodată, poate fi avută în vedere şi anvergura cazuisticii care vizează anularea unui mare număr de titluri de proprietate emise în aceeaşi perioadă în favoarea unităţilor de cult din acest judeţ, din această perspectivă reţinându-se similitudinea cu starea jurisprudenţială din cauza în care s-a pronunţat Decizia în interesul legii nr. 19/2018.
    Cu privire la cele patru probleme de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, reprezentantul Ministerului Public a arătat că acestea au fost analizate în ordinea logică a întrebărilor, care nu corespunde cu ordinea indicată de autorul sesizării.
    Astfel, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea unităţilor de cult din terenurile forestiere asupra cărora Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina (F.B.O.R.B.), ca persoană juridică distinctă, a avut un drept de administrare.
    În aplicarea acestor dispoziţii legale, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităţilor de cult se face în considerarea fostului drept de proprietate, astfel cum acesta exista în fondul bisericesc al cultului de la care terenurile forestiere au fost preluate de stat în perioada regimului comunist, nu în considerarea terenurilor forestiere asupra cărora o fundaţie distinctă de cultul respectiv avea un drept de administrare corespunzător proprietăţii publice a statului.
    Revine instanţelor de fond sarcina de a verifica identitatea dintre terenurile forestiere asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea structurilor de cult şi cele asupra cărora o fundaţie distinctă de aceste structuri a avut un drept de administrare.
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a susţinut că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităţilor de cult prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol se raportează la suprafeţele de teren forestier care au aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa şi administrarea acestora, ca subiecte de drept individuale, neputând fi valorificate la reconstituire drepturile care au aparţinut unei fundaţii speciale, cu caracter public, precum este cazul F.B.O.R.B.
    Referitor la dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. vi) din Legea nr. 169/1997, s-a arătat că acestea sunt aplicabile şi în privinţa titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 29 alin. (1)-(31) din Legea nr. 1/2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întrucât modificările aduse prin acest din urmă act normativ nu instituie un nou caz de nulitate absolută, ci a existat o continuitate de soluţie în privinţa sancţiunii aplicabile, singura deosebire fiind aceea că, în redactarea Legii nr. 169/1997, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nulitatea era virtuală, nu expresă.
    În ceea ce priveşte sesizarea de recurs în interesul legii având ca obiect înlăturarea (asanarea) sancţiunii nulităţii absolute prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, denumită în continuare C.E.D.O. sau Convenţie sau Convenţia europeană a drepturilor omului (dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecţia prevederilor C.E.D.O.), s-a considerat că aceasta este inadmisibilă, revenind instanţelor învestite cu soluţionarea litigiilor să efectueze în concret examenul de proporţionalitate al ingerinţei în dreptul de proprietate al unităţilor de cult pârâte, în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
    În subsidiar, cu privire la această problemă s-a susţinut că, la data promovării acţiunilor formulate de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, unităţile de cult cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unor terenuri cu vegetaţie forestieră şi le-au fost emise titluri de proprietate asupra acestora aveau un „bun actual“ în sensul paragrafului 1 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
    Anularea acestor titluri de proprietate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor care trebuie să corespundă exigenţelor prevăzute de cel de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, respectiv: să fie legală, să fie reclamată de un interes public, general şi să existe un raport de proporţionalitate, în sensul ca titularul bunului să nu suporte o sarcină excesivă disproporţionată, analiza raportului rezonabil de proporţionalitate urmând a fi realizată în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
    Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:
    I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii
    1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel:
    "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti."


    II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    2. Sesizarea cu prezentul recurs în interesul legii a fost formulată de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, prin Hotărârea nr. 36 din 24 iulie 2020, ataşându-se întreaga documentaţie considerată relevantă pentru soluţionarea problemelor de drept care constituie obiectul prezentului recurs în interesul legii.

    III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii
    3. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2000, forma în vigoare la data formulării cererii de reconstituire:
    "ART. 29
    (1) În aplicarea prevederilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, propunerile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere şi eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele parohiei, schitului, mănăstirii, instituţiei de învăţământ, indiferent de forma acesteia, în limita suprafeţelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă terenurile sunt situate pe raza mai multor localităţi.
    (2) Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mănăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea.
    (3) Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăşi, cumulat, suprafaţa avută în proprietate de fondul bisericesc în judeţul în care s-a constituit parohia, schitul sau mănăstirea care depune cerere pentru reconstituire.
    (4) Comunele, oraşele şi municipiile, care au deţinut în proprietate terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.
    (5) În cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate şi eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, oraşului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului. [...]"
    Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2000, forma în vigoare la data emiterii hotărârii Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din judeţul Suceava vizate în prezenta cauză şi a titlurilor de proprietate a căror anulare se solicită:
    "ART. 29
    (1) În aplicarea prevederilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, propunerile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere şi eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele parohiei, schitului, mănăstirii, instituţiei de învăţământ, indiferent de forma acesteia, în limita suprafeţelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă terenurile sunt situate pe raza mai multor localităţi.
    (2) Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile, filiile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere.
    (3) Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăşi, cumulat, suprafaţa avută în proprietate de fondul bisericesc în judeţul în care s-a constituit protoieria, mănăstirea, schitul, parohia sau filia care depune cerere pentru reconstituire.
    (3^1) Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, dobândesc în proprietate suprafeţe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare.
    (4) Comunele, oraşele şi municipiile, care au deţinut în proprietate terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată.
    (5) În cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate şi eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, oraşului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului."


    4. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 169/1997
    "ART. III
    (1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:
    a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri;
    b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor;
    c) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege;
    d) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole constituite ca izlaz comunal;
    e) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condiţiile art. 20, în localităţile în care s-a aplicat cota de reducere prevăzută de lege;
    f) actele de constituire a dreptului de proprietate, în condiţiile art. 20 şi în cazul în care în localitatea respectivă nu s-a constituit dreptul de proprietate persoanelor îndreptăţite de lege;
    g) transferurile de terenuri dintr-o localitate în alta, efectuate cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege, în scopul ilicit de a spori prin aceasta valoarea terenului primit ca urmare a transferului;
    h) actele de vânzare-cumpărare privind construcţiile afectate unei utilizări sociale sau culturale - case de locuit, creşe, grădiniţe, cantine, cămine culturale, sedii şi altele asemenea - ce au aparţinut cooperativelor agricole de producţie, cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute la ultimul alineat al art. 28 din lege.
    (2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, care au plenitudine de jurisdicţie."
    Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin titlul V din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente:
    "ART. III
    (1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei legi:
    a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt:
    (i) actele de reconstituire în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat la cooperativa agricolă de producţie sau la stat sau care nu au moştenit asemenea terenuri;
    (ii) actele de reconstituire şi constituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari, solicitate de către aceştia, în termen legal, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenurile intravilane, a Legii nr. 1/2000 şi a prezentei legi, precum şi actele de constituire pe terenuri scoase din domeniul public în acest scop;
    (iii) actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscrişi în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate;
    (iv) actele de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate emise după eliberarea titlului de proprietate fostului proprietar pe vechiul amplasament, transcris în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni sau, după caz, intabulat în cartea funciară, precum şi actele de înstrăinare efectuate în baza lor;
    (v) actele de reconstituire şi constituire a dreptului de proprietate în măsura în care au depăşit limitele de suprafaţă stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991;
    (vi) actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri.
    (...)
    (2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.
    (2^1) Nulitatea absolută, în sensul prezentei legi, va putea fi invocată şi în litigiile în curs."


    5. Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul silvic
    "ART. 4
    (1) Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.
    Dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile prezentului Cod silvic."

    6. Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    "ART. 1
    Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."


    IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente
    7. Cu privire la prima chestiune, prin această problemă de drept se urmăreşte interpretarea dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în sensul de a se stabili dacă un drept care este afectat de unul dintre cazurile de nulitate absolută reglementat de această normă legală poate intra sub protecţia prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.    Această problemă de drept a fost dezlegată diferit în opiniile jurisprudenţiale divergente.
    A. Astfel, într-o primă opinie, care susţine respingerea cererilor de chemare în judecată şi menţinerea titlurilor de proprietate, se apreciază că existenţa unui „bun“ în patrimoniul unităţilor de cult, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., este neîndoielnică, iar anularea titlurilor de proprietate ar reprezenta o ingerinţă nejustificată şi disproporţionată. Această opinie este bazată, în esenţă, pe următoarele argumente:
    - unităţile de cult s-au bucurat timp de 14 ani de dreptul de proprietate recunoscut de autorităţile administrative ale statului, prin emiterea titlului de proprietate atacat cu acţiunea în nulitate;
    – lipsa oricărei culpe a petentei, unitatea de cult, în reconstituirea dreptului de proprietate;
    – jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie;
    – autorităţile statului erau cele care aveau obligaţia să verifice dacă cerinţele impuse de lege vizând reconstituirea erau îndeplinite.

    B. În opinia contrară, care susţine anularea titlurilor de proprietate, se apreciază că prevederile C.E.D.O. apără doar dreptul de proprietate legal dobândit, cu respectarea condiţiilor prevăzute de normele de drept de ordine publică.
    Această opinie este bazată, în esenţă, pe următoarele argumente:
    - sancţiunea nulităţii absolute ce derivă din încălcarea normelor imperative nu poate fi înlăturată, întrucât prevederile C.E.D.O. nu apără un drept nul absolut;
    – culpa autorităţilor emitente ale titlului de proprietate este irelevantă, întrucât prevalează interesul general ocrotit de norma imperativă asupra eventualelor greşeli ale autorităţilor emitente şi indiferent de trecerea unei anumite perioade de timp de la emiterea titlului de proprietate, deoarece nulitatea absolută are caracter imprescriptibil, pentru că tinde la apărarea unui interes general;
    – prevederile şi jurisprudenţa C.E.D.O. nu apără un petent în culpă, iar nedepunerea de către unitatea de cult, odată cu cererea de reconstituire, a dovezilor dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, nu poate asigura protecţia art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O.;
    – pentru înlăturarea nulităţii absolute a titlului de proprietate prin prisma C.E.D.O. trebuie identificată jurisprudenţa C.E.D.O. cu un grad foarte ridicat de similaritate, în sensul că trebuie invocate de unitatea de cult cauze C.E.D.O. care să se refere la confirmarea unui drept de proprietate afectat de nulitate absolută;
    – înlăturarea unei nulităţi absolute poate avea loc doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege pentru confirmarea unei nulităţi absolute;
    – imposibilitatea invocării din oficiu a dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O.

    Se mai remarcă faptul că în susţinerea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu această problemă de drept pe calea recursului în interesul legii se invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2012, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii în considerentele căreia, printre altele, se statuează că „(...) atât timp cât aplicarea aceleiaşi norme interne (atât în interpretarea restrictivă, cât şi în cea extensivă) produce efectul identic al generării unei practici neunitare, practică neunitară ce trebuie reglată prin mecanismul recursului în interesul legii (...), se impune acceptarea posibilităţii de soluţionare a recursului în interesul legii şi în cazul în care practica neunitară a apărut ca efect al aplicării directe într-o cauză concretă a unei reglementări internaţionale, deci a dreptului intern în accepţiunea sa constituţională, luând în considerare efectul înlăturării legii naţionale, în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept“.


    8. Referitor la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - aplicarea în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută - s-a arătat că prin această problemă de drept se urmăreşte clarificarea modului de aplicare în timp a prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997, care reglementează cazuri de nulitate absolută a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în condiţiile în care norma în discuţie a avut un conţinut diferit în timp.
    Şi această problemă de drept a fost dezlegată diferit în ambele opinii jurisprudenţiale în analiză şi are ca premisă faptul că dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997 aveau o formulare diferită în cele două momente de referinţă - la data emiterii titlurilor de proprietate (anul 2004) şi, respectiv, la data introducerii cererilor de chemare în judecată (2017).
    A. Astfel, într-o primă opinie, care susţine respingerea cererilor de chemare în judecată şi menţinerea titlurilor de proprietate, se apreciază că, la data emiterii titlurilor de proprietate, erau sancţionate cu nulitatea absolută doar titlurile de proprietate emise cu încălcarea prevederilor legale în beneficiul persoanelor fizice.
    În susţinerea acestei soluţii se arată că în aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care statuează principiul neretroactivităţii legii, temeiul invocat prin acţiune, respectiv art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), adaugă motive noi de anulare faţă de cele existente la data emiterii titlurilor de proprietate, iar, raportat la data emiterii titlurilor, acest caz de nulitate prevăzut de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 se putea aplica doar titlurilor de proprietate emise în favoarea persoanelor fizice, pe când în cazul titlurilor emise în favoarea persoanelor juridice, cum sunt pârâtele unităţi de cult, nu era reglementată această cauză de nulitate.

    B. În opinia contrară, asupra acestei probleme de drept se reţine că aceste prevederi legale sunt incidente în cauză, întrucât nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ, ele nu fac decât să reitereze sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea normelor de drept imperative, cum sunt cele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră. Acestea constituie un bun de interes naţional, conform legislaţiei în vigoare, astfel că nulitatea este absolută.
    Se mai susţine că prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 nu introduc un nou caz de nulitate absolută, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ, ci reafirmă sancţiunea nulităţii absolute în cazul încălcării unor norme imperative, iar art. III alin. (2^1) din aceeaşi lege permite expres aplicarea acesteia şi în litigiile în curs la data modificării legii, aşadar, cu atât mai mult în cele iniţiate ulterior pe rolul instanţelor, cum sunt cauzele în care s-a semnalat practică neunitară în sesizarea de faţă.
    De altfel, se arată că prevederile art. III din Legea nr. 169/1997, în forma în vigoare la data emiterii titlurilor de proprietate, trimit expres la dispoziţiile generale de drept comun în materia nulităţii absolute.
    Referitor la aplicarea în timp a acestor dispoziţii legale s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, sens în care s-au invocat deciziile nr. 328/2003, nr. 296/2001, nr. 1.563/2010, nr. 49/2007, nr. 700/2007, nr. 982/2008, nr. 984/2008 şi nr. 568/2010.


    9. În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, raportat la forma acestei norme de la momentul la care a fost formulată cererea de reconstituire, respectiv la data la care a fost emisă hotărârea comisiei judeţene pentru reconstituirea dreptului de proprietate, prin invocarea acestei probleme de drept, se urmăreşte:
    - interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, în sensul de a stabili dacă aceasta are în vedere doar patrimoniul unui cult religios în sens de patrimoniu al bisericii (în cazul de faţă, al Bisericii Ortodoxe Române) sau se are în vedere atât patrimoniul bisericii, cât şi patrimoniul unor fundaţii constituite de biserică (în cazul de faţă, Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina);
    – interpretarea sintagmei „avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere „proprietatea directă“ (deplină) sau se are în vedere şi „proprietatea utilă“.
    Cu referire la aceste sintagme, analizate în ambele opinii, sunt de reţinut următoarele:
    A. Într-o primă opinie, care susţine respingerea cererilor de chemare în judecată şi menţinerea valabilităţii titlurilor de proprietate, distincţia dintre patrimoniul bisericii şi patrimoniul unei fundaţii constituite de biserică (în cazul de faţă, Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina) nu prezintă relevanţă deosebită, având în vedere şi faptul că organele statului nu au făcut această distincţie la data recunoaşterii dreptului de proprietate, chiar dacă unităţile de cult au indicat fără echivoc în cuprinsul cererii de reconstituire faptul că solicită bunurile aparţinând Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, statul, prin organele sale, fiind astfel în mod clar în cunoştinţă de cauză cu privire la conţinutul pretenţiilor acestora.
    Totodată, în această opinie se mai reţine că, având în vedere calitatea de „proprietar util“ a Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina asupra terenurilor potrivit extrasului de carte funciară, unităţile de cult sunt îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate.
    În aceeaşi opinie s-a apreciat că, în cauzele respective, calitatea necontestată de proprietar util a Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina justifică reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităţilor de cult, iar distincţia între „proprietar direct“ şi „proprietar util“ este lipsită de relevanţă, având în vedere că dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 fac trimitere la bunuri aflate în proprietate, fără a face distincţie între proprietatea utilă şi proprietatea directă.

    B. În opinia contrară, cu referire la aceeaşi problemă de drept, se apreciază că distincţia dintre patrimoniul Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, ale cărei eventuale drepturi se invocă, şi „fondul bisericesc al cultului“ căruia îi aparţine unitatea de cult, sintagmă ce se regăseşte în prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este de esenţă pentru soluţionarea cauzelor, cele două patrimonii fiind diferite.
    Se mai reţine că unităţile de cult se prevalează de calitatea de proprietar a Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, însă s-a apreciat că o asemenea eventuală calitate nu poate să legitimeze îndreptăţirea unităţilor de cult la reconstituirea dreptului de proprietate, prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, faţă de împrejurarea că patrimoniul acestei fundaţii nu trebuie confundat cu patrimoniul sau fondul bisericesc al cultului religios ortodox.
    În aceeaşi opinie se mai reţine că această calitate de „proprietar util“ nu îndreptăţeşte la reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.
    Prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 fac vorbire, în mod expres, de fostele proprietăţi ale fondului bisericesc al cultului religios din care fac parte unităţile de cult petente, stipulându-se „dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere“.
    Noţiunea de „proprietar util“ sau „proprietate utilă“ nu este reglementată de legislaţia de fond funciar, nici în contextul prevederilor Legii nr. 18/1991, nici de dispoziţiile Legii nr. 1/2000, ale căror norme fac obiect de dezbatere în prezenta cauză.
    Aceste noţiuni juridice erau reglementate de Codul civil austriac, în contextul căruia proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărţită între „proprietarul direct“ (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi „proprietarul util“ (care exercita un drept de folosinţă).
    Aceste noţiuni juridice nu au fost preluate de legislaţia de fond funciar, sub imperiul căreia se desfăşoară prezentul litigiu, nefiind reglementate de această legislaţie. Ca atare, acestea nu pot fi valorificate prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.
    Dispoziţiile Codului civil austriac, respectiv ale legislaţiei de fond funciar, ultima intrată în vigoare începând cu anul 1991, constituie regimuri juridice diferite, care nu s-au intersectat nici din punctul de vedere al perioadei de timp în care s-au aflat în vigoare.
    Astfel, nu pot fi „împrumutate“ noţiuni juridice dintr-o legislaţie anterioară, la care dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu fac trimitere, în caz contrar fiind în prezenţa unei „lex tertia“ („o altă lege“), ce nu poate fi creată pe cale judiciară.



    10. Referitor la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, s-a arătat că acest alineat a fost adăugat în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 400/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002.
    Din punct de vedere temporal, în procedura de emitere a titlurilor de proprietate contestate, Legea nr. 400/2002 a fost adoptată după formularea cererilor de reconstituire a drepturilor de proprietate de către unităţile de cult, dar înainte de adoptarea hotărârilor de către comisia judeţeană şi emiterea titlurilor de proprietate.
    Norma în discuţie are următoarea formulare: „(3^1) Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, dobândesc în proprietate suprafeţe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare.“
    Problema de drept generată în interpretarea şi aplicarea acestui text legal vizează chestiunea clarificării persoanei titularului unei astfel de cereri de reconstituire, în sensul de a se stabili dacă aceste prevederi au în vedere suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a fost în înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau se referă la terenul ce a aparţinut, cu acelaşi titlu, cultului religios din care acestea fac parte.
    A. Într-o primă opinie, care susţine respingerea cererilor de chemare în judecată şi menţinerea titlurilor de proprietate, se apreciază că, atunci când vizează reconstituirea pe baza proprietăţii deţinute în trecut, temeiul legal analizat nu se raportează la suprafaţa de teren ce ar fi aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa, administrarea unităţilor de cult ca subiecte de drept individuale, ci la terenul ce a aparţinut (sub orice formă) cultului religios din care acestea fac parte.
    În aceeaşi opinie se recunoaşte unităţilor de cult dreptul la reconstituire, conform prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, prin valorificarea drepturilor Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina.

    B. În opinia contrară se apreciază că aceste dispoziţii legale prevăd expres că este vorba despre terenurile ce au aparţinut în înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale, întrucât legiuitorul utilizează expresiile „care au avut“, respectiv „pe care le-au avut“, cu referire directă la unităţile de cult, iar trimiterea la structurile de cult prevăzute la alin. (2), care menţionează: „Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mănăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi...“, are rolul de a determina care categorie de unităţi de cult este beneficiara acestor dispoziţii legale.
    În aceeaşi opinie se apreciază că eventualele drepturi ale Fundaţiei Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina nu pot fi valorificate de unitatea de cult nici prin prisma prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, neexistând o echivalenţă între Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina şi fondul bisericesc, ca patrimoniu al cultului religios.




    V. Punctul de vedere al Ministerului Public
    11. În punctul de vedere formulat de Ministerul Public, aspectul privind stabilirea condiţiilor în care unităţile de cult pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră a fost analizat pe baza examenului general al evoluţiei legislative în materie; astfel, punctul de plecare l-a constituit Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1925, întrucât acesta era în vigoare în 1948, când pădurile au fost preluate în proprietatea publică a statului, distincţiile regăsindu-se şi în Statutul Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949 şi în cel aprobat în 2008.
    În cazul Bisericii Ortodoxe Române, distincţia dintre fondul general bisericesc, Biserică şi părţile sale constitutive este realizată prin dispoziţiile art. 23 şi 29 din Legea din 6 mai 1925 pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, din a căror analiză sistematică se desprind următoarele:
    - fondul general bisericesc reprezintă o masă patrimonială cu afectaţiune specială, destinată îndeplinirii misiunii religioase, culturale şi filantropice a Bisericii, alcătuită din averile comune ale întregii Biserici, din donaţii, contribuţii aprobate de Congresul naţional bisericesc şi din cotele pe care Congresul naţional bisericesc le stabileşte pentru fiecare eparhie în parte asupra veniturilor acestora (art. 23 din lege);
    – Biserica şi părţile sale constitutive (parohii, protopiate, mănăstiri, episcopii, arhiepiscopii, mitropolii) sunt persoane juridice; ele au dreptul şi datoria de a păstra tot ceea ce deţin şi de a aduna averi, mobile şi imobile, de orice fel, spre a le întrebuinţa pentru Biserică şi aşezămintele sale (art. 27 din lege).

    De asemenea, Fondul religionar greco-oriental din Bucovina, denumit „Fondul bisericesc ortodox român al Bucovinei“, a cunoscut, în chiar Statutul Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin Legea din 6 mai 1925, o reglementare distinctă, fiind consacrat ca o persoană juridică, o fundaţie specială de sine stătătoare, beneficiind de o reglementare specială printr-un regulament de administrare ce a fost adoptat la 26 noiembrie 1925.
    Reiese că, potrivit acestei reglementări, era exclusă orice confuzie între fondul general bisericesc şi Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, precum şi considerarea acestei din urmă persoane juridice ca dezmembrământ al masei patrimoniale de afectaţiune reprezentate de fondul general bisericesc.
    Întrucât dispoziţiile legale care reglementează reconstituirea dreptului de proprietate sunt de strictă interpretare şi aplicare şi pentru a nu se ajunge la depăşirea limitelor materiale ale fostului drept de proprietate al cultului, astfel cum acesta se afla în fondul bisericesc la data preluării terenurilor forestiere de către stat şi la constituirea, pe cale indirectă, a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere în favoarea unor entităţi juridice care nu au avut în proprietate astfel de imobile, în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 s-a precizat că, în cazul reconstituirii potrivit alin. (2), terenurile atribuite unităţilor de cult nu pot depăşi cumulat suprafaţa avută în proprietate de fondul bisericesc în judeţul în care s-a constituit structura de cult care depune cererea de reconstituire.
    Rezultă din interpretarea gramaticală a acestor dispoziţii legale că, în ipoteza art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, reconstituirea se face în considerarea fostului drept de proprietate, astfel cum acesta se regăsea în fondul bisericesc al cultului de la care terenurile forestiere au fost preluate de stat în perioada regimului comunist.
    Chiar dacă, în ipoteza alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, terenurile forestiere sunt atribuite unor persoane juridice care nu le-au avut anterior în proprietate, legiuitorul menţionează expres această operaţiune juridică drept o reconstituire, nu constituire.
    Această calificare este, de altfel, concordantă cu concluzia desprinsă din interpretarea sistematică şi gramaticală a primelor trei alineate ale art. 29 din Legea nr. 1/2000, de vreme ce reconstituirea vizează vechiul drept de proprietate, astfel cum acesta se găsea în masa patrimonială cu afectaţiune specială a cultului, ca persoană juridică distinctă de părţile sale constitutive ce beneficiază, la rândul lor, de personalitate juridică, atribuirea fiind făcută acestor din urmă părţi constitutive, din raţiuni de politică economică şi socială.
    Sfera structurilor de cult îndreptăţite la atribuire prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetaţie forestieră în condiţiile art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1/2000 a fost lărgită de modificările aduse acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001, fiind introduse noi unităţi de cult - protoieriile şi filiile.
    În schimb, concepţia iniţială a legii în privinţa mecanismului de reconstituire prevăzut de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 a rămas nemodificată.

    12. Sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, chestiunea sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava vizează dacă, în interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unităţilor de cult se raportează la suprafeţele de teren forestier care au aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa şi administrarea acestor structuri, ca subiecte de drept individuale, sau şi la terenurile care au aparţinut, sub orice formă, cultului religios din care aceste structuri fac parte, inclusiv prin valorificarea drepturilor care au aparţinut unei fundaţii speciale, cu caracter public, precum este cazul F.B.O.R.B.
    Se observă că prin dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 400/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru neconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 a Legii nr. 109/1997, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată, s-a prevăzut un drept la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care structurile de cult le-au avut în folosinţă perpetuă sau înzestrare.
    Deşi exprimarea legiuitorului nu se bucură de o claritate adecvată, sensul exact al normei a fost lămurit prin modificările legislative ulterioare şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale din care se desprinde faptul că folosinţa perpetuă şi înzestrarea structurilor de cult în diferite etape istorice echivalau cu dobândirea unui drept de proprietate, drept a cărui reconstituire operează în condiţiile legilor reparatorii.
    Observând aspectele aflate în divergenţă în privinţa alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, din interpretarea gramaticală a textului rezultă că dreptul la reconstituire consacrat prin aceste dispoziţii operează în privinţa structurilor de cult prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol pentru terenurile forestiere pe care aceste structuri, iar nu alte entităţi juridice (F.B.O.R.B.) sau mase patrimoniale (fondul general bisericesc) le-au avut în proprietate, prin înzestrare sau le-au fost date în perpetuă folosinţă de-a lungul timpului.
    Nici de această dată intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a constitui un drept de proprietate în favoarea structurilor de cult pe baza unui vechi drept de administrare aparţinând unei fundaţii, ci exclusiv aceea de a reconstitui dreptul de proprietate, în limita de 30 ha teren forestier, pe baza şi în considerarea unui vechi drept de proprietate pe care l-au avut structurile de cult, ca entităţi juridice distincte.
    De altfel, din interpretarea sistematică şi istorică a reglementării privind retrocedarea terenurilor forestiere rezultă concepţia unitară a legiuitorului exprimată în art. 47 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 29 alin. (1), (2) şi (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul că:
    a) entităţile juridice îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetaţie forestieră, în condiţiile acestor dispoziţii, sunt structurile de cult anume indicate de lege, nu o fundaţie sau cultul ca atare;
    b) reconstituirea a vizat un vechi drept de proprietate, nu constituirea unui drept nou pe baza unor drepturi de folosinţă sau administrare anterioare, care, eventual, să fi fost transformate în drept de proprietate în baza noilor reglementări;
    c) reconstituirea a fost treptat extinsă, însă concepţia a rămas aceeaşi sub aspectul subiectelor de drept îndreptăţite la reconstituire şi al dreptului supus reconstituirii, întrucât:
    - în prima etapă de reglementare, reconstituirea s-a realizat şi a vizat vechiul drept de proprietate al structurilor de cult, dovedit prin acte de proprietate ale acestora;
    – în a doua etapă a inclus şi bunuri imobile aflate în proprietatea fondului bisericesc al cultului, ca structură patrimonială a bisericii; şi
    – în a treia etapă a inclus terenurile cu care structurile de cult au fost înzestrare ori care le-au fost atribuite acestora în folosinţă perpetuă, înţelese ca vechi drept de proprietate care a aparţinut acestor subiecte de drept, nu altor persoane juridice.



    13. Referitor la chestiunea care vizează aplicarea în timp a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a susţinut că aceasta este circumscrisă de autorul sesizării problemei aplicării retroactive a acestor dispoziţii legale în privinţa titlurilor de proprietate emise anterior modificărilor aduse art. III din Legea nr. 169/1997 prin articolul unic pct. 1 din titlul V al Legii nr. 247/2005.
    În analiza efectuată asupra acestei probleme de drept punctul de pornire îl reprezintă calificarea nulităţii care intervine în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetaţie forestieră în favoarea unor persoane juridice, care nu erau îndreptăţite la aceste reconstituiri, potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, în forma în vigoare la data emiterii actelor de reconstituire, dispoziţiile art. II şi III din Legea nr. 169/1997 dând expresie principiului legalităţii şi principiului neretroactivităţii.
    Împrejurarea că art. III din Legea nr. 169/1997 în redactarea sa iniţială nu conţinea o consacrare expresă a sancţiunii nulităţii în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere în favoarea unor persoane juridice care nu erau îndreptăţite la astfel de reconstituiri nu înseamnă că nelegala reconstituire illo tempore ar fi fost lipsită de vreo sancţiune.
    În aplicarea legilor reparatorii, principiul legalităţii funcţionează cu forţă diriguitoare obligatorie, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea unor persoane care nu erau îndreptăţite şi/sau pentru terenuri cu privire la care nu exista un drept la reconstituire.
    Sancţiunea specifică pentru încălcarea principiului legalităţii este nulitatea actului de reconstituire efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii sale, acest aspect rezultând din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 169/1997.
    Din această perspectivă, orientarea de jurisprudenţă care identifică o situaţie de aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, realizează o confuzie între existenţa motivului de nulitate absolută şi consacrarea lui normativă, nulitatea absolută putând fi nu doar expresă, ci şi virtuală.
    Şi în cazul nulităţii virtuale instanţele învestite cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a reconstituirii dreptului de proprietate prin raportare la dispoziţiile legale incidente la data emiterii actelor de reconstituire.
    Aşadar, dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 sunt aplicabile şi în privinţa titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 29 alin. (1)-(3^1) din Legea nr. 1/2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, întrucât modificările aduse prin acest din urmă act normativ nu instituie un nou caz de nulitate absolută, ci a existat o continuitate de soluţie în privinţa sancţiunii aplicabile, singura deosebire fiind aceea că, în redactarea Legii nr. 169/1997, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nulitatea era virtuală, nu expresă.

    14. În ceea ce priveşte ultima problemă de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, anume dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, s-a arătat că a fost adusă în atenţia instanţei supreme pe calea sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulată de Tribunalul Suceava, ce a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 37/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinânduse că evaluarea dacă soluţia anulării titlului de proprietate emis în circumstanţele particulare evidenţiate în sesizare reprezintă sau nu o ingerinţă disproporţionată în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenţiei, se poate realiza numai pe baza unei analize nemijlocite şi directe de către instanţele judecătoreşti de drept comun, în raport cu situaţia particulară a fiecărei cauze, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale părţilor litigante, o atare analiză neputând fi realizată pe calea sesizării în vederea pronunţării unor chestiuni de drept, soluţiile şi considerentele anterioare fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezentul recurs în interesul legii.
    În subsidiar, s-a susţinut că, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, noţiunea de „bun“ are o semnificaţie autonomă, care nu se limitează doar la proprietatea asupra bunurilor corporale, instanţa europeană optând pentru o abordare extinsă a noţiunii de „bunuri“, independent de calificările formale date în ordinea juridică a statelor semnatare ale Convenţiei, iar restabilirea legalităţii încălcate prin emiterea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane juridice care nu erau îndreptăţite la astfel de reconstituiri, combinat cu faptul că aceste reconstituiri au operat asupra terenurilor din fondul forestier naţional aflat în proprietatea publică a statului, constituie, în mod evident, cauze de utilitate publică ce justifică ingerinţa în dreptul de proprietate.


    VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale
    15. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 609/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    "1. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, văzând că dovada dreptului de proprietate pentru reconstituire se face conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, dacă îndreptăţirea la reconstituire poate rezulta, din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, văzând culpa comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea acţiunii de constatare a nulităţii absolute a acestuia. Se are în vedere, pe de altă parte, eventuala culpă a petentei raportat la prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, care nu a depus niciun act doveditor conform documentaţiilor înaintate de comisiile de fond funciar, faptul că este vorba de terenuri cu vegetaţie forestieră, ce constituie bunuri de interes naţional conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, că petenta a folosit şi exploatat terenul cu vegetaţie forestieră 13 ani până în prezent, văzând că prin acţiunea dedusă judecăţii se invocă un motiv de nulitate absolută a titlului de proprietate.
2. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.
3. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat «proprietar util».
4. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» şi cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale."

    16. De asemenea, referitor la prima chestiune, în ansamblul şi succesiunea problemelor de drept enunţate de către titularul sesizării prezintă relevanţă Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, precum şi Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012.
    17. Prin aceste decizii, prin care au fost respinse ca inadmisibile recursurile în interesul legii cu care Înalta Curte a fost sesizată, s-a analizat chestiunea posibilităţii instanţei supreme ca, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, să dea o dezlegare de principiu cu privire la compatibilitatea unor dispoziţii din dreptul naţional cu prevederi din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum acestea sunt dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
    18. Din perspectiva jurisprudenţei instanţei constituţionale pot prezenta relevanţă următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 676 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017; Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017; Decizia nr. 146 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013; Decizia nr. 508 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008; Decizia nr. 527 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008; Decizia nr. 193 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 26 martie 2008; Decizia nr. 1.216 din 18 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2008; Decizia nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia nr. 328 din 11 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 7 noiembrie 2003; Decizia nr. 49 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2007; Decizia nr. 982 din 30 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008; Decizia nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia nr. 1.563 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011.

    VII. Punctul de vedere al specialiştilor
    19. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, cu privire la prima problemă de drept, a arătat că se impune menţinerea unui echilibru just între interesul general al comunităţii şi necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale particularilor, aşa cum rezultă şi din Cauza Ioan împotriva României (Cererea nr. 31.005/03, pct. 45), în ceea ce priveşte nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise cu încălcarea prevederilor legale imperative, aceasta trebuie avută în vedere în evaluarea interesului general al comunităţii, încadrându-se în cerinţele privind respectarea siguranţei raporturilor juridice şi necesitatea menţinerii coerenţei sistemului juridic intern în general, iar în aprecierea caracterului proporţional al ingerinţei, jurisprudenţa C.E.D.O. privind anularea titlurilor de proprietate are în vedere atât contribuţia autorităţilor publice la situaţia care a generat cauza de nulitate a titlului, cât şi buna-credinţă a particularului vizat.
    Cu privire la cea de a doua problemă, s-a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1), (3) şi (5) din Codul civil. Astfel, verificarea legalităţii titlului de proprietate se va face potrivit legii în vigoare la data emiterii titlului, conform principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că situaţia juridică ce trebuia soluţionată viza raporturile de proprietate.
    O interpretare a contrario a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate, nu poate fi suficientă pentru a delimita sfera actelor juridice ce puteau fi sancţionate cu anularea, nulitatea ori o altă cauză de ineficacitate, dacă încălcau prevederile legii de restituire.
    Modificarea art. III alin. (1) prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a trecut de la specie la gen, adică de la persoane fizice la persoane, nu a venit decât să confirme, printr-o formulare mult mai adecvată, ceea ce oricum era reglementat, direct sau implicit, de textul legal în vigoare la data emiterii titlului de proprietate.
    În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, s-a considerat că enumerarea este una cu caracter limitativ, astfel încât, ca urmare a acestei interpretări şi înţelegeri a textului de lege, Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina nu poate fi titular al dreptului descris de acest text normativ, aceasta, în nume propriu, nefiind îndreptăţită să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în baza acestui temei legal. Pentru această raţiune, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ face referire doar la patrimoniul cultului religios, în sens de patrimoniu al bisericii (Biserica Ortodoxă Română, în ipoteza de faţă), iar nu şi la patrimoniul unor fundaţii constituite de Biserică, acestea fiind persoane juridice de sine stătătoare, cu un patrimoniu propriu, care nu se confundă cu patrimoniul cultului religios, respectiv cel al bisericii.
    Totodată, alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 impune prin sintagma „a avut în proprietate“ ca titularul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate să facă dovada că, în trecut, cultul religios căruia îi aparţine a avut în patrimoniul/fondul său un veritabil drept de proprietate asupra suprafeţei de teren forestier în legătură cu care se solicită reconstituirea; se remarcă faptul că, pentru a putea fi aprobată reconstituirea dreptului de proprietate, textul de lege este formulat de aşa manieră încât condiţia existenţei dreptului de proprietate în trecut asupra terenului forestier, trebuie să se verifice cu privire la cultul religios din care titularul cererii de restituire face parte, fiind necesar ca terenul forestier să se fi aflat în proprietate, în fondul bisericesc al cultului religios, iar nu în persoana titularului cererii de restituire, o astfel de interpretare trebuind a fi avută în vedere prin prisma unei interpretări literale şi gramaticale a acestui text.
    Un alt argument de luat în considerare în sensul acestei interpretări îl oferă chiar legiuitorul care, prin redactarea alin. (3^1) al art. 29, în cadrul căruia foloseşte sintagmele „au avut în folosinţă/administrare sau în înzestrare“, demonstrează că acesta face o clară delimitare şi conturare a condiţiei pe care titularul cererii de reconstituire trebuie să o îndeplinească cu privire la terenul asupra căruia se pretinde reconstituirea, folosind distinct noţiunile juridice de proprietate, folosinţă, administrare şi înzestrare în legătură cu condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească titularul cererii, respectiv să fi existat un drept de proprietate deplină, de folosinţă sau de administrare cu privire la terenurile forestiere cu privire la care este formulată cererea de reconstituire.
    De asemenea, prin completarea Legii nr. 1/2000 cu prevederile acestui alineat (3^1), legiuitorul demonstrează că a avut cunoştinţă de faptul că, în trecut, terenurile erau atribuite, în scopul împroprietăririi, sub diferite forme juridice, ce ofereau titularului atribute similare dreptului de proprietate, dar nu un veritabil drept de proprietate, făcând astfel, în prezent, dificilă sau chiar imposibilă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor. Pentru aceste raţiuni s-a introdus acest text de lege şi s-a oferit dreptul de a solicita dobândirea dreptului de proprietate deplină şi celor care nu au l-au avut în trecut în proprietate, dacă aceştia fac proba că au fost beneficiari ai unui drept de folosinţă sau de administrare asupra terenurilor forestiere.
    Cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 s-a arătat că cererea în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră este realizată de către subiectele de drept anterior identificate, în calitate de subiecte de drept individuale, de titulare ale acestui drept, iar prevederile acestui alineat se raportează la suprafaţa de teren asupra căreia aceste unităţi de cult pot să dovedească faptul că au avut un drept de administrare sau de folosinţă, iar nu la suprafaţa de teren care a aparţinut, sub acelaşi regim juridic, cultului religios din care acestea fac parte.
    Ca urmare a acestei interpretări se desprinde ideea potrivit căreia, pentru ca titularul cererii de dobândire a dreptului de proprietate să poată obţine acest drept, de această dată, acesta trebuie [spre deosebire de ipoteza alin. (2) al aceluiaşi articol] să facă dovada existenţei dreptului de folosinţă sau de administrare, iar nu cu privire la cultul religios din care face parte, şi nici nu trebuie dovedită existenţa dreptului în patrimoniul/fondul bisericesc al cultului religios.

    20. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, cu privire la prima problemă, a arătat că, pornind de la particularităţile deduse analizei, dreptul de proprietate beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, acesta fiind recunoscut de către stat prin actul de reconstituire a dreptului în patrimoniul unităţilor de cult.
    Referitor la cea de-a doua problemă s-a apreciat că, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate şi de eficacitate, lex temporis actus este cea care guvernează cauzele de nulitate, felul, întinderea şi regimul nulităţii, inclusiv efectele sale directe. În mod excepţional, legea nouă poate avea incidenţă în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii în nulitate absolută, fără a afecta însuşi dreptul de proprietate în substanţa lui, în această cheie juridică trebuind interpretată dispoziţia art. III alin. (2^1) din Legea nr. 169/1997.
    Premisele de la care se pleacă în deciziile Curţii Constituţionale nr. 328/2003 şi nr. 1.563/2010 sunt diferite de cele din prezenta speţă, deoarece situaţiile la care se face referire în dezlegările date de Curte sunt altele. În deciziile la care se face referire, nulităţile se aplicau, anterior şi ulterior modificării aduse de Legea nr. 247/2005, aceloraşi categorii, şi anume persoanele fizice. Examinând excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că prevederile art. III din Legea nr. 169/1997 consacră sancţiunea nulităţii absolute aplicabilă actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere şi, astfel, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ.
    De asemenea, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, referindu-se la constituţionalitatea titlului V din Legea nr. 247/2005, Curtea Constituţională a statuat că aceste dispoziţii nu aduc atingere drepturilor câştigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condiţiilor legale în vigoare la momentul naşterii lor. Efectul nulităţii absolute de repunere în situaţiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
    În ceea ce priveşte cea de-a treia problemă s-a considerat că nu trebuie operată nicio distincţie în analizarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“ între patrimoniul bisericii (privit ca patrimoniul unui cult religios) şi patrimoniul fundaţiei constituite de către Biserică (Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina), iar în ceea ce priveşte interpretarea sintagmei „avut în proprietate“ cu referire la termenii de „proprietate directă“, respectiv „proprietate utilă“, specific dreptului austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dreptul de proprietate utilă devine în secolul al XX-lea un drept de proprietate corespunzător accepţiunii moderne.
    Cu referire la cea de a patra problemă s-a considerat că atunci când se vizează reconstituirea dreptului de proprietate atât în forma lui deplină, cât şi prin transformarea drepturilor de folosinţă sau înzestrare, art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 nu se raportează la suprafaţa de teren cu destinaţie forestieră care ar fi aparţinut în proprietatea, administrarea, folosinţa sau care ar fi fost dată spre înzestrare unităţilor de cult ca subiecte de drept individuale, ci la terenul care a aparţinut cultului religios din care acestea fac parte.


    VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii
    21. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, din punctul de vedere al evoluţiei în timp a cauzelor de nulitate, se va ţine seama de regimul nulităţii absolute virtuale şi de regula tempus regit actum.
    În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ trebuie înţeleasă în sensul că are în vedere exclusiv patrimoniul unităţilor componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu şi patrimoniul fundaţiilor constituite de Biserică.
    Sintagma „a avut în proprietate“ are în vedere existenţa în patrimoniul structurilor de cult menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 29 a unui drept de proprietate desăvârşit, corespunzător înţelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864, iar nu şi a unor forme istorice particulare ale dreptului de proprietate.
    În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008, se consideră că textul legal are în vedere suprafaţa de teren cu destinaţie forestieră care s-a aflat în înzestrarea, în administrarea sau în folosinţa structurilor de cult ca subiecte de drept individuale care au solicitat atribuirea în proprietate, iar nu terenul care a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.
    Sesizarea referitoare la înlăturarea aplicării sancţiunii nulităţii absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale, are caracter inadmisibil, întrucât indică o problemă de aplicare a legii, şi nu de interpretare şi aplicare unitară a acesteia.


    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    IX.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate
    22. Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.
    23. Cu referire la cerinţele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabileşte astfel: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“
    24. Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:
    - sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept;
    – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti;
    – dovada soluţionării diferite de instanţele judecătoreşti să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive;
    – hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii.

    25. Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, precum şi a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enunţate.
    26. Astfel, potrivit celor susţinute în cuprinsul actului de sesizare al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava, precum şi în anexele acestuia reiese că, la nivelul Tribunalului Suceava, care se pronunţă în ultimă instanţă în această materie, potrivit dispoziţiilor art. 5 din titlul XIII din Legea nr. 247/2005, există practică neunitară în soluţionarea cererilor în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise în favoarea unităţilor de cult care au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 1/2000, în considerarea drepturilor deţinute de către Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, cererea în constatarea nulităţii fiind întemeiată pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi (3^1) din Legea nr. 1/2000.
    27. Practica judiciară neunitară semnalată în cuprinsul sesizării priveşte nu numai soluţia asupra fondului raportului juridic litigios, ci şi unele probleme de drept intermediare, dezlegate de instanţele sesizate pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente decizorii, de natură a contribui la construirea raţionamentului, într-o succesiune logică a etapelor demonstraţiei juridice, aceste chestiuni de drept dezlegate pe cale incidentală având vocaţia de a susţine şi sprijini soluţia pronunţată cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
    28. În acelaşi timp se reţine că unele dintre problemele de drept enunţate în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii au aptitudinea de a primi o dezlegare de principiu prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, în timp ce una din chestiunile de drept semnalate (analiza compatibilităţii aplicării art. III din Legea nr. 169/1997 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1) presupune o analiză punctuală, de speţă, din perspectiva raportului de proporţionalitate, nefiind susceptibilă de o dezlegare de principiu în cadrul unui mecanism de unificare.
    29. Aceste probleme de drept au fost dezlegate diferit de instanţele judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, la nivelul tribunalului, întrucât, din anexele memoriului de recurs în interesul legii rezultă că în cadrul Secţiei civile a Tribunalului Suceava au fost pronunţate hotărâri definitive prin care s-au anulat titlurile de proprietate emise în favoarea unităţilor de cult, iar prin alte hotărâri judecătoreşti, pronunţate de aceeaşi instanţă, s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise în beneficiul unităţilor de cult, în circumstanţe similare.
    30. În ceea ce priveşte întinderea practicii divergente la nivelul curţilor de apel din ţară, prin sesizarea cu prezentul recurs în interesul legii, petentul s-a prevalat de documentarea acestui aspect realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 609/1/2019 în care s-a pronunţat Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 25 noiembrie 2019.
    31. Din decizia menţionată reiese că, pe lângă Curtea de Apel Suceava, doar la nivelul Curţii de Apel Cluj şi al Curţii de Apel Iaşi s-a identificat practică judiciară cu privire la unele dintre chestiunile de drept sesizate în dosarul menţionat, chestiuni similare cu cele supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii (a se vedea paragrafele 72 şi 73 din Decizia nr. 37/2019).
    32. În acest context se constată că problemele de drept a căror dezlegare de principiu s-a solicitat pe calea acestui recurs în interesul legii sunt de interes pentru instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, având în vedere că pe rolul judecătoriilor din circumscripţia Tribunalului Suceava (pentru etapa de primă instanţă) şi, ulterior, pe rolul tribunalului, în calea de atac a apelului, au fost înregistrate în jur de 580 de cauze similare în care se impune analizarea aceloraşi probleme de drept, iar dintre acestea, prin hotărâri definitive, a fost soluţionat un număr redus de dosare.
    33. Se reţine că anexele memoriului de recurs în interesul legii cuprind atât hotărâri definitive prin care s-a respins cererea de chemare în judecată în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate (deciziile civile nr. 519 din 3 iulie 2020, nr. 1.244 din 26 octombrie 2018, nr. 1.129 din 10 octombrie 2018, nr. 1.247 din 26 octombrie 2018, nr. 1.127 din 10 octombrie 2018, nr. 1.246 din 26 octombrie 2018, nr. 1.243 din 26 octombrie 2018, nr. 1.128 din 10 octombrie 2018, toate pronunţate de Tribunalul Suceava - Secţia civilă), precum şi hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Suceava şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în favoarea unităţii de cult pârâte în fiecare cauză (deciziile civile nr. 288 din 10 martie 2020, nr. 290 din 10 martie 2020, nr. 313 din 17 martie 2020, nr. 314 din 17 martie 2020, nr. 315 din 17 martie 2020, nr. 316 din 17 martie 2020, nr. 317 din 17 martie 2020, nr. 319 din 17 martie 2020, pronunţate, de asemenea, de Tribunalul Suceava - Secţia civilă).
    34. În acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul competenţei sale de unificare a practicii judiciare pe calea recursului în interesul legii, urmează a se reţine admisibilitatea procedurii şi din punctul de vedere al întinderii practicii judiciare neunitare, constatându-se deja că această cerinţă este îndeplinită şi atunci când aceasta acoperă un număr redus de curţi de apel (Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2019, paragraful 19) sau practica judiciară divergentă se identifică doar la nivelul unei singure curţi de apel din ţară (Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 13 decembrie 2018, şi Decizia nr. 16 din 20 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 septembrie 2019, paragrafele 35-45).
    35. Având în vedere aceste considerente, se constată îndeplinite cerinţele de ordin formal pentru admisibilitatea prezentului recurs în interesul legii în sensul considerentelor ce se vor arăta.

    IX.II. Analiza fondului recursului în interesul legii
    36. Potrivit actului de sesizare, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, să se dea o dezlegare de principiu, în vederea unificării practicii judiciare, următoarelor probleme de drept:
    - interpretarea şi aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 - înlăturarea (asanarea) sancţiunii nulităţii absolute prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. (dacă un drept afectat de nulitate absolută beneficiază de protecţia prevederilor C.E.D.O.);
    – interpretarea şi aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - aplicarea în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută;
    – interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000;
    – interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000.

    37. În esenţă, astfel cum reiese din conţinutul anexelor la memoriul de recurs în interesul legii, în cursul anului 2017, judecătoriile aflate în circumscripţia Tribunalului Suceava au fost sesizate într-un număr important de cauze cu soluţionarea unor cereri de chemare în judecată, iniţiate de către reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva unor unităţi de cult, beneficiare ale unor titluri de proprietate emise în anul 2004, în aplicarea Legii nr. 1/2000, pentru câte 30 ha teren cu vegetaţie forestieră, în contradictoriu şi cu Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, cu instituţia prefectului şi Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate (din localitatea corespunzătoare), solicitându-se constatarea nulităţii absolute a dreptului de proprietate, în temeiul art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000; printr-un al doilea capăt de cerere, s-a solicitat obligarea pârâtelor unităţi de cult la restituirea contravalorii masei lemnoase exploatate de pe suprafaţa de 30 ha teren cu vegetaţie forestieră reconstituit în proprietate, pentru o perioadă de 3 ani anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată.
    38. În susţinerea motivului de nulitate invocat, reclamanta sa prevalat de pronunţarea unei decizii irevocabile, din anul 2014, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, recunoscută prin lege până la desfiinţarea sa prin Decretul-lege nr. 273/1949, nu a deţinut niciodată calitatea de proprietar asupra terenurilor de fond forestier cu care figura în extrasele de carte funciară pe raza judeţului Suceava (în jur de 168.000 ha teren cu vegetaţie forestieră), proprietate care, din punct de vedere istoric şi juridic, a aparţinut, succesiv, statului austriac, statului austro-ungar şi, după 1918, statului român.
    39. În combaterea nulităţii s-au invocat aspecte care au primit dezlegări diferite din partea instanţelor, respectiv:
    (i) prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate (2004), aveau o formulare care excludea persoanele juridice din sfera de aplicare a normei, putând fi sancţionate cu nulitatea absolută numai titlurile emise în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, întrucât ipoteza de la art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 a fost introdusă în actul normativ de referinţă la o dată ulterioară emiterii titlului de proprietate, respectiv în anul 2005, ca urmare a modificării legii prin titlul V din Legea nr. 247/2005;
    (ii) pentru verificarea cerinţelor rezultând din art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, instanţele de judecată trebuie să se raporteze la dreptul de administrare sau de folosinţă deţinut de Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina (având în vedere că cererea de reconstituire a fost formulată în considerarea patrimoniului deţinut de această entitate juridică) sau la dreptul propriu (administrare, folosinţă sau înzestrare) al structurilor de cult prevăzute la alin. (2) al art. 29, titulare ale cererii formulate în baza Legii nr. 1/2000;
    (iii) în ce măsură protecţia dată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform jurisprudenţei C.E.D.O., poate salva actul de la nulitate, având în vedere că este vorba despre un drept dobândit prin emiterea titlului de către autorităţile statului, în urma parcurgerii unei proceduri prevăzute de Legea nr. 1/2000.

    40. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii apreciază că este necesară reordonarea obiectului învestirii, întrucât în sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava problemele de drept sunt structurate într-o manieră care nu respectă ordinea de analiză impusă de soluţionarea obiectului cererii şi a apărărilor formulate în cauzele deduse judecăţii, având în vedere că aplicarea prioritară a C.E.D.O. se cere a fi luată în considerare în măsura în care se înlătură de la aplicare norma de drept naţional prin care se sancţionează cu nulitatea absolută titlul de proprietate emis cu încălcarea unor norme imperative din Legea nr. 1/2000.
    41. Potrivit precizărilor anterioare, se apreciază că obiectul recursului în interesul legii urmăreşte dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept, în ordinea pe care o impune efectuarea analizei:
    a) interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi), potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005] - din punctul de vedere al aplicării în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută;
    b) interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000;
    c) interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000;
    d) înlăturarea aplicării sancţiunii nulităţii absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale.

    IX.II.1. Interpretarea şi aplicarea art. III din Legea nr. 169/1997 [alin. (1) lit. a) pct. (vi)], potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, din punctul de vedere al aplicării în timp a normelor de ordine publică ce reglementează nulitatea absolută
    42. Problema modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997 s-a pus ca urmare a modificărilor aduse prin adoptarea Legii nr. 247/2005 referitoare la reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente^1, conform căreia, în corpul textului menţionat [la alin. (1) lit. a) pct. (i)-(vi)] au fost enumerate cauze de nulitate nereglementate ca atare anterior (conform titlului V articolul unic).
    ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

    43. În aceste condiţii a apărut situaţia în care, la data emiterii titlurilor de proprietate (la nivelul anului 2004), sancţiunea nulităţii avea o reglementare diferită de cea existentă la momentul învestirii instanţei (anul 2017) cu acţiuni în nulitatea respectivelor titluri.
    44. În acest context, instanţele au avut abordări diferite în ceea ce priveşte norma incidentă, în a cărei interpretare şi aplicare să procedeze la verificarea valabilităţii titlului contestat.
    45. Astfel, unele instanţe au considerat că ceea ce interesează este forma textului legal de la data emiterii titlului de proprietate [art. III alin. (1) lit. a)], care sancţiona cu nulitatea doar actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, fără să poată avea aplicabilitate dispoziţia modificatoare [art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi)], care a vizat şi situaţia actelor de reconstituire emise cu privire la terenuri forestiere pe numele persoanelor (fără deosebire că erau persoane fizice sau juridice) care nu deţinuseră anterior, în proprietate, astfel de terenuri.
    46. Justificarea unei astfel de soluţii s-a bazat pe principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile şi pe faptul că nu pot fi adăugate condiţii noi de anulare a unui act faţă de cele existente la data întocmirii lui, fără ca aceasta să nu însemne retroactivitate şi deci încălcarea principiului menţionat. De aceea, s-a considerat că sancţiunea nulităţii, aşa cum era ea prevăzută la data emiterii titlurilor [de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997], este aplicabilă doar titlurilor de proprietate emise pe numele unor persoane fizice, în timp ce în cazul persoanelor juridice (în speţă, unităţile de cult) nu exista reglementat un caz de nulitate.
    47. Alte instanţe au considerat că, dimpotrivă, noua reglementare este incidentă în analiza valabilităţii titlurilor de proprietate emise anterior (inclusiv pe numele persoanelor juridice), întrucât dispoziţia legală nu aduce ceva nou pe plan normativ; ea nu face decât să reitereze sancţiunea nulităţii absolute care operează pentru încălcarea normelor de ordine publică, imperative, cum sunt cele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate. Ca atare, nu se pune problema unei retroactivităţi, mai ales că dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997, în forma în vigoare la data emiterii titlurilor, trimit expres la dispoziţiile generale, de drept comun, în materie de nulitate absolută.
    48. Rezolvarea acestei divergenţe jurisprudenţiale, într-o corectă interpretare şi aplicare a legii şi a principiilor de drept, presupune stabilirea corectă a premiselor date de: (i) existenţa unei situaţii de drept intertemporal; (ii) identificarea naturii şi regimului juridic al cauzei de nulitate a cărei sancţionare se urmăreşte; (iii) respectarea principiului neretroactivităţii legii civile.
    (i) Există situaţii de conflict al legilor în timp ori de câte ori o lege nouă tinde să modifice o normă civilă până atunci în vigoare şi să reglementeze diferit un anumit raport juridic (sau un anume statut real ori personal născut sub o reglementare anterioară). Aceasta înseamnă existenţa unui act (sau fapt) juridic încheiat (ori săvârşit) înainte de intrarea în vigoare a normei noi, care să fie afectat ori susceptibil de a fi afectat prin intrarea în vigoare a normei noi^2.
    ^2 Pentru premisele conflictului de legi în timp, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, Bucureşti, 2017, p. 415-416; M. Nicolae, principiile dreptului tranzitoriu în Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil, în RRDP nr. 6/2007, p. 97-106; M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, în lumina Noului Cod civil, Editura UJ, 2013, Bucureşti, p. 437-438.
    49. Modalitatea de rezolvare a conflictului de legi intertemporal are la bază, în primul rând, principiul neretroactivităţii legii noi^3, reglementat cu valoare constituţională [potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile“], ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor acte, fapte, situaţii juridice legal încheiate, concretizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
    ^3 În dreptul civil, în lumina regulilor conflictuale, aplicarea în timp a normelor de drept este guvernată de următoarele principii: principiul neretroactivităţii legii noi; principiul aplicării imediate a legii noi (adică, tuturor actelor şi faptelor încheiate, săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, inclusiv efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterior născute sau modificate); principiul supravieţuirii legii vechi (legea veche, chiar dacă este abrogată de legea nouă, se aplică efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterior născute sau modificate, precum şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere) - ibidem, Drept civil, Teoria generală, p. 419.

    50. Cu referire la aspectele ce fac obiectul sesizării, conflictul de legi în timp ar fi determinat de împrejurarea că un act juridic (titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2001) ar fi supus unui regim al nulităţii diferit de cel existent la momentul emiterii lui, în condiţiile în care prin modificarea adusă în anul 2005 Legii nr. 169/1997 ar fi fost reglementate cauze de nulitate noi, inexistente anterior.
    51. Este de principiu că un act juridic nu poate fi analizat, sub aspectul valabilităţii sale, din perspectiva unor motive de nulitate inexistente la data întocmirii lui, fără ca aceasta să nu însemne încălcarea principiului neretroactivităţii, căci actul încheiat rămâne supus regulii tempus regit actum în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor de fond şi de formă care îi asigură valabilitatea.
    52. În acelaşi timp însă trebuie verificat, pornind de la cauza de nulitate propriu-zisă, de la natura normelor a căror încălcare o sancţionează şi luând în considerare regimul juridic al nulităţilor, dacă este vorba despre o reglementare care să constituie o noutate legislativă faţă de cea existentă anterior sau este doar o normă declarativă, care sancţionează o nulitate virtuală, aşa încât dispoziţia nu este una aptă să retroactiveze şi să încalce regulile dreptului intertemporal.

    (ii) Natura şi regimul juridic al cauzei de nulitate reglementate prin dispoziţia art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997
    53. Potrivit dispoziţiei nou-introduse prin Legea nr. 247/2005 la pct. (vi) al lit. a) din art. III din Legea nr. 169/1997, sunt sancţionate cu nulitatea absolută „actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri“.
    54. Este vorba, aşadar, despre nulitatea care intervine pentru nerespectarea regimului proprietăţii asupra terenurilor forestiere, din punctul de vedere al reconstituirii dreptului numai în favoarea persoanelor care puteau face dovada unei vocaţii în acest sens, respectiv, dovada deţinerii anterior, în proprietate, a unor astfel de terenuri.
    55. Or, pe acest aspect, al modalităţii în care se putea face reconstituirea, dispoziţiile Legii nr. 18/1991, ca şi cele ale Legii nr. 1/2000 erau exprese şi clare, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în legătură cu dovezile şi condiţiile în care se putea proceda la reconstituire.
    56. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000: (1) „La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991^4, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2)^5 din aceeaşi lege.“
    ^4 Potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, la cerere se va anexa:
    a) copie xerox de pe titlul de proprietate care s-a emis sau, după caz, de pe procesul-verbal ori de pe fişa de punere în posesie;
    b) copii xerox de pe actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru suprafeţele de teren solicitate în plus;
    c) o declaraţie în care se va menţiona, pe propria răspundere, suprafaţa totală de teren atribuită în proprietate, prin reconstituire ori prin constituire, de familie, potrivit prezentei legi, chiar dacă aceasta s-a făcut în mai multe localităţi ori de la mai mulţi autori.

    ^5 Potrivit art. 11 din Legea nr. 18/1991:
    "(1) Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte suprafeţele preluate de cooperativele agricole de producţie în baza unor legi speciale sau în orice mod de la membrii cooperatori."


    57. În mod asemănător, prin dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 18/1991^6, republicată, era reglementată posibilitatea restituirii terenurilor cu destinaţie forestieră, între anumite limite, pe baza cererilor însoţite de actele doveditoare de proprietate.
    ^6 Conform art. 47 din Legea nr. 18/1991, republicată:
    "(1) Consiliile parohiale sau organele reprezentative ale schiturilor şi mânăstirilor, precum şi ale instituţiilor de învăţământ, pot cere restituirea terenurilor cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, care le-au aparţinut în proprietate, în limita suprafeţelor pe care le-au avut în proprietate, dar nu mai mult de 30 ha, indiferent dacă sunt situate pe raza mai multor localităţi.
(2) Cererile împreună cu actele doveditoare de proprietate se fac în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9).
(3) Consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pot cere restituirea în proprietate privată a terenurilor cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, fâneţe şi păşuni împădurite, în baza actelor care le atestă această calitate, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9).
(4) Dispoziţiile art. 41 alin. (2) rămân aplicabile.“^7 Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public“, iar potrivit alin. (2): „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."


    58. Or, nesocotirea unor dispoziţii imperative, legate de modalitatea în care trebuia să se procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate, după efectuarea verificărilor în legătură cu proba dreptului de proprietate anterior, care ar fi îndreptăţit la reconstituire, nu putea rămâne fără sancţiune pe planul dreptului civil, indiferent dacă ea era prevăzută în mod expres de lege sau era doar una virtuală, adică subînţeleasă, dedusă din natura şi interesul public al drepturilor ocrotite. Aceasta întrucât era vizat regimul proprietăţii asupra terenurilor din fondul forestier, considerat ca aparţinând domeniului public, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991^7, respectiv bun de interes naţional, potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic^8, fiind indiferent, faţă de natura normei încălcate, dacă destinatarul acesteia era persoană fizică [aşa cum se regăsea în reglementarea iniţială a art. III alin. (1) lit. a)] sau juridică [aşa cum s-a prevăzut prin norma modificatoare şi completatoare a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a)].    ^8 Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, „Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional“.

    59. De aceea, sub acest aspect, al cauzelor de nulitate, trebuie distins între nulitatea expresă (explicită, textuală) care este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală şi nulitatea virtuală (implicită, tacită) care, fără a fi expres prevăzută de lege, rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic civil^9.
    ^9 Există nulitate virtuală (sau tacită, implicită), atunci când sancţiunea nu este prevăzută expres de lege, dar nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de validitate ale actului sau chiar din nerespectarea formelor prevăzute de lege. Regula „nicio nulitate fără text“ care exista odată în materia căsătoriei şi-a pierdut de mult importanţa. Aşadar, atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă pot fi incidente, indiferent dacă sunt sau nu declarate ca atare de lege - a se vedea, în acest sens, O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, Editura U.J., Bucureşti, 2013, pp. 324-325.

    60. Astfel cum s-a subliniat în doctrină^10, este utilă reglementarea nulităţilor exprese, deoarece exclude orice discuţie pe tema existenţei sau inexistenţei unui caz de nulitate tacită şi previne apariţia unor soluţii contradictorii în jurisprudenţă. De aceea, mai ales cu ocazia modificării sau completării unui text de lege, considerat imperfect, devenit inactual sau care s-a dovedit, în practică, defectuos ori în urma ivirii în practica judiciară a unor controverse pe tema nulităţilor tacite, legiuitorul intervine şi obişnuieşte să consacre, in terminis, sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării unei reguli deja în vigoare.
    ^10 A se vedea M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil, în R.R.D.P. nr. 1/2008, pp. 120-122.

    61. Acesta este şi cazul prevederilor modificatoare ale art. III din Legea nr. 169/1997, referitoare la sancţionarea cu nulitate absolută, potrivit „dispoziţiilor legale aplicabile la data încheierii actului juridic civil“, a actelor de reconstituire emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 şi ale Legii nr. 169/1997 în favoarea persoanelor care nu deţinuseră anterior, în proprietate, astfel de terenuri.
    62. În aceste situaţii, legea nouă, în speţă, Legea nr. 247/2005, nu a creat noi cazuri de nulitate, ci, după observarea dispoziţiilor imperative prevăzute de legislaţia funciară privind reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, a enumerat principalele cazuri de încălcare a acestor prevederi care atrag nulitatea absolută a actelor emise cu nesocotirea lor^11.
    ^11 Ori de câte ori legea nouă se mărgineşte numai la consacrarea formală a unei nulităţi tacite preexistente, ea nu poate avea efecte retroactive, fiind pur declarativă. Dacă însă legea nouă conţine prevederi care nu se mărginesc la simpla enunţare a unui caz de nulitate tacită, deja existent, şi transformarea acestuia într-un caz de nulitate expresă, ci creează o veritabilă cauză de nulitate ori, după caz, modifică conţinutul normativ al normei anterioare care cuprindea ipoteza unei nulităţi virtuale, atunci o asemenea lege nu ar putea, fără retroactivitate, să se aplice şi unor acte încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ibidem, p. 122-123.

    63. Aşadar, nulităţile introduse ulterior în Legea nr. 169/1997 nu au, în realitate, caracter de noutate, nu reprezintă ceva novator în ordinea juridică, ci vin şi dau expresie formală unor nulităţi virtuale preexistente (care sancţionau şi în absenţa normei exprese eliberarea unui titlu de proprietate în favoarea unei persoane ce nu avea vocaţie la reconstituire câtă vreme nu făcuse dovada dreptului de proprietate pe care să îl fi deţinut în patrimoniu).
    64. De fapt, norma nou-introdusă are o valoare declarativă, legiuitorul doar confirmând sau reafirmând că anumite acte juridice sunt nule dacă au fost încheiate cu nerespectarea cerinţelor legale la data întocmirii lor, fiind fără relevanţă că destinatarul normei era iniţial persoana fizică şi ulterior orice persoană care beneficiase de reconstituire cu nesocotirea dispoziţiilor legii.
    65. De aceea, este eronată interpretarea conform căreia textul art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 ar supune spre analiză o cauză nouă de nulitate, inexistentă la data emiterii titlului, apărută în ordinea juridică ulterior, întrucât, în realitate, suntem în prezenţa unei nulităţi virtuale existente ca atare de la data adoptării actului normativ şi care a fost doar formalizată ulterior, prin modificările aduse în baza Legii nr. 247/2005.
    66. Indiferent că este vorba despre nulitate expresă ori tacită, efectele operării unei astfel de sancţiuni constau în invalidarea, lipsirea de efecte juridice a actului încheiat cu nesocotirea prescripţiilor legale, iar dreptul de critică asupra acestora se concretizează prin promovarea acţiunii în nulitate.

    (iii) Principiul neretroactivităţii legii civile în raport cu dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997
    67. Întrucât s-a susţinut că prin adoptarea unei modificări legislative care aducea în peisajul juridic cazuri de nulitate inexistente anterior se încalcă principiul neretroactivităţii, dispoziţia legală a fost atacată pentru neconstituţionalitate.
    68. Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate şi completate prin articolul unic din titlul V al Legii nr. 247/2005, nu fac decât să consacre sancţiunea nulităţii absolute aplicabilă actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000 şi, de aceea, nu aduc nicio noutate din punct de vedere legislativ.
    69. Astfel fiind, dispoziţiile noi precizează, o dată în plus, sancţiunea nulităţii actelor translative de proprietate încheiate cu încălcarea normelor legale imperative. Or, cum un act nul nu poate produce efecte, fiind desfiinţat de la data încheierii lui, un asemenea act nu poate să constituie temeiul dobândirii valabile a dreptului de proprietate. Pentru a exista retroactivitate, noua reglementare trebuia să se aplice şi situaţiilor juridice anterioare intrării ei în vigoare. În cazul de faţă însă sancţiunea este aceeaşi, astfel încât continuitatea reglementării exclude, prin ipoteză, retroactivitatea legii noi^12, nefiind încălcat textul art. 15. alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia celei penale şi contravenţionale mai favorabile.
    ^12 A se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 296 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002; Decizia Curţii Constituţionale nr. 328 din 11 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 7 noiembrie 2003; Decizia Curţii Constituţionale nr. 49 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2007; Decizia Curţii Constituţionale nr. 982 din 30 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008; Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.563 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011.
    În mod asemănător a apreciat instanţa constituţională, de exemplu, şi în situaţia dispoziţiei art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la actele juridice de înstrăinare încheiate cu privire la imobile preluate fără titlu valabil, lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. S-a statuat că retroactivitatea textului de lege este în mod necesar subsecventă admiterii caracterului novator al reglementării. Altfel spus, numai în măsura în care soluţia consacrată de acesta nu era de conceput - chiar în considerarea altor temeiuri sau a altor raţiuni - critica de neconstituţionalitate ar putea fi considerată întemeiată. Cum singurul element „novator“ l-a reprezentat consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular de interes social major înseamnă că nu există retroactivitatea textului de lege (a se vedea, de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 191/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002).


    70. Concluzionând, faţă de considerentele arătate anterior, dispoziţia art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 nu este retroactivă, ea nu vine să reglementeze un caz nou de nulitate, inexistent la data emiterii titlului de proprietate, ci, dimpotrivă, consacră în mod expres o nulitate absolută existentă până la acel moment doar virtual, decurgând din nesocotirea prevederilor imperative referitoare la modalitatea de reconstituire a dreptului asupra terenurilor forestiere. Sub aspectul regimului juridic al actului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative la momentul întocmirii lui (şi, ca atare, neproducător de efecte juridice), norma ulterioară nu aduce nimic nou, fiind vorba doar de respectarea principiului legalităţii (eliberarea titlului de proprietate nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale privind reconstituirea) şi de sancţiunea încălcării lui.
    71. Ca atare, interpretarea şi aplicarea art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, din punctul de vedere al evoluţiei în timp a cauzelor de nulitate, trebuie făcute cu respectarea regimului juridic al nulităţilor virtuale şi cu aplicarea regulilor dreptului intertemporal, respectiv a principiului tempus regit actum.
    72. Rezultă că dispoziţia legală menţionată putea constitui temei al acţiunilor în nulitate cu privire la titluri emise anterior intrării ei în vigoare, de vreme ce sancţionează o nulitate virtuală, concomitentă întocmirii actului.
    73. În ceea ce priveşte însă analiza pe fond a unei astfel de acţiuni în nulitate, ea trebuie realizată ţinându-se seama de diferitele forme normative ale art. 29 din Legea nr. 1/2000, care au prevăzut anumite condiţii ale constituirii/reconstituirii (supuse verificării la un moment contemporan emiterii titlului de proprietate) şi, în mod corespunzător, verificarea conformităţii unui astfel de demers cu principiile degajate din jurisprudenţa C.E.D.O., referitoare la respectarea dreptului la un bun, în sensul autonom al acestei noţiuni, dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a securităţii raporturilor juridice.


    IX.II.2. Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000
    74. În forma iniţială a Legii nr. 1/2000, art. 29 avea următorul conţinut:
    "Centrele eparhiale, parohiile, schiturile, mânăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mânăstirea."

    75. Ulterior, acest text legal a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001, astfel cum a fost aceasta aprobată cu modificări şi completări prin Legea de aprobare nr. 400/2002, dobândind următorul conţinut:
    "Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile filiile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi, dobândesc prin reconstituire suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere."
    Se poate observa că în noua formulare textul legal menţionează şi alţi subiecţi cu vocaţie la reconstituire, respectiv protoieriile şi filiile; totodată, renunţă la sintagma inserată în partea finală a normei: „în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea“.

    76. Prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile alin. (2) al art. 29 au fost din nou modificate, primind următorul conţinut.
    "Centrele eparhiale, protoieriile, mănăstirile, schiturile, parohiile şi alte structuri ale unităţilor de cult dobândesc, prin reconstituire, dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere"
    În această formă, textul legal modifică sfera subiecţilor care au dreptul de a solicita reconstituirea, majorând-o prin introducerea sintagmei „şi alte structuri ale unităţilor de cult“. În acest fel, vocaţia la reconstituire a fost extinsă, fiind câştigată tuturor structurilor unităţilor de cult, astfel cum acestea sunt stabilite prin legile şi statutele în materie.
    De asemenea, au fost înlăturate limitarea dreptului la reconstituire la suprafaţa de 30 ha, precum şi sintagma „din fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere“.
    Această formă a normei este în vigoare şi în prezent.

    77. Autorul sesizării a menţionat că jurisprudenţa neuniformă a rezultat prin raportare atât la conţinutul iniţial al alin. (2) al art. 29, cât şi la cel stabilit prin modificările aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 şi de Legea nr. 400/2002 de aprobare a acestei ordonanţe de urgenţă, apreciind că aceste forme ale textului analizat au fost incidente în procesele în care au fost dezlegate diferit problemele de drept care fac obiectul recursului în interesul legii. Prin cererea de sesizare nu s-a făcut însă referire şi la conţinutul normativ stabilit în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, astfel că acesta nu se va constitui în obiect al prezentei analize.
    78. În ce priveşte interpretarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, autorul sesizării a făcut precizarea că prin invocarea acestei probleme de drept se urmăreşte:
    - interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, în sensul de a stabili dacă acesta are în vedere doar patrimoniul unui cult religios în sens de patrimoniu al bisericilor (în cazul de faţă, al Bisericii Ortodoxe Române) sau se are în vedere atât patrimoniul bisericii, cât şi patrimoniul unor fundaţii constituite de biserică (în cazul de faţă Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina);
    – interpretarea sintagmei „a avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere „proprietatea directă“ (pe care autorul sesizării o mai numeşte şi deplină) sau se are în vedere şi „proprietatea utilă“.

    79. Cu privire la interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 octombrie 2007, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014), la data intrării în vigoare a acestei legi „...în România funcţionează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege“. La poziţia 1 din anexă este menţionată, recunoscându-i-se calitatea de cult religios, Biserica Ortodoxă Română.
    80. Anterior Legii nr. 489/2006, regimul general al cultelor religioase era reglementat prin Decretul nr. 177/1948, acesta făcând vorbire în cuprinsul său atât despre cultul ortodox, cât şi despre alte culte religioase recunoscute în România.
    81. Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006, anterior lui regimul general al cultelor din România fiind reglementat prin Legea nr. 54/1928.
    82. Deşi sintagma „cult religios“, precum şi, în legătură cu aceasta, sintagma „unităţi de cult“ au fost şi sunt frecvent evocate atât în actele normative dedicate reglementării regimului general al cultelor şi libertăţii religioase, cât şi în alte acte normative care fac referire la cultele recunoscute de lege (precum, spre exemplu, legile în materia fondului funciar sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România), lipseşte totuşi o definiţie legală a noţiunii. Remarcând aceasta, Curtea Constituţională a statuat printr-o decizie a sa (nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017) că „... din coroborarea prevederilor art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (2), art. 8, art. 17 şi următoarele din Legea nr. 489/2006 rezultă că prin sintagma «cult religios» se înţelege structura religioasă, cu personalitate juridică de drept privat, constituită în condiţiile legii (...), formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă, şi care dobândeşte statut de utilitate publică prin recunoaşterea de către stat a calităţii de cult religios, potrivit procedurii reglementate prin aceeaşi lege“ (adică prin Legea nr. 489/2006, n.n.).
    83. Această definiţie oferită de instanţa de contencios constituţional surprinde elementele esenţiale de caracterizare a noţiunii de cult religios, astfel că ea urmează a fi avută în vedere, ca reper util, şi în cadrul deciziei de faţă.
    84. În egală măsură şi în mod specific, ea poate fi avută în vedere şi prin raportare la regimul de reglementare a cultelor religioase stabilit prin Decretul nr. 177/1948, în perioada de activitate a acestuia, nicio dispoziţie a acestui decret ori a altor acte normative din epocă nefiind de natură a trimite la concluzia că o astfel de definiţie nu ar putea fi considerată, în esenţa ei, ca oportună şi adecvată.
    85. În ceea ce priveşte personalitatea juridică a cultelor religioase, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 prevede: „Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.“
    86. Tot astfel este recunoscută, expres şi neechivoc, inclusiv personalitatea juridică a structurilor ce compun cultele: „De asemenea, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea“ [art. 8 alin. (2) din aceeaşi lege].
    87. Anterior, Decretul nr. 177/1948 afirma şi el calitatea de persoane juridice atât a cultelor religioase, cât şi a entităţilor lor locale; potrivit art. 28 din decret, „Cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice şi părţile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum şi aşezămintele, asociaţiunile, ordinele şi congregaţiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispoziţiunilor legii persoanelor juridice“.
    88. În ceea ce priveşte părţile componente ale cultelor evocate generic de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 este de reţinut, în legătură cu organizarea locală a Bisericii Ortodoxe Române, că, potrivit art. 40 alin. (1) din statutul acesteia (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 22 ianuarie 2008): „Unităţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie, sunt: a) parohia; b) mănăstirea; c) protopopiatul (protoieria); d) vicariatul; e) eparhia; (arhiepiscopia şi episcopia); f) mitropolia“, iar potrivit alin. (2), „Fiecare din unităţile componente ale bisericii, în conformitate cu dispoziţiile prezentului statut, are dreptul de a se conduce şi de a se administra autonom faţă de alte părţi componente de acelaşi rang...“.
    89. În planul personalităţii juridice a acestor structuri locale, art. 41 alin. (1) din statut menţionează, în armonie cu mai sus evocatele prevederi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, că toate unităţile componente arătate în cuprinsul alin. (1) al art. 40 „...sunt persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul statut“.
    90. În sistemul precedentului statut al Bisericii Ortodoxe Române (aprobat prin Decretul nr. 233/1949, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 23 februarie 1949), părţile componente şi organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române erau parohia, protopopia, mănăstirea, eparhia şi mitropolia (art. 39), fiecare având „...dreptul de a se conduce şi administra, independent de altă parte componentă de acelaşi grad“.
    91. Referitor la patrimoniul cultelor şi, după caz, al unităţilor componente locale ale acestora, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 prevede, sub titlul „Patrimoniul cultelor“: „Cultele religioase şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.“
    92. Sub precedenta reglementare a regimului general al cultelor lipsea o dispoziţie similară celei cuprinse în art. 27 alin. (1) din actuala lege, care să recunoască în mod direct patrimoniul propriu al cultelor religioase şi/sau al părţilor lor componente. Inexistenţa unei asemenea reglementări nu era însă de natură a conduce la o altă concluzie decât cea îngăduită astăzi de Legea nr. 489/2006, în condiţiile în care, sub titlul „Despre patrimoniul cultelor religioase“, art. 28-37 din Decretul nr. 177/1948 reglementau la nivel general aspecte privitoare, între altele, la averea mobilă şi imobilă a acestor culte ori a părţilor lor componente. Spre exemplu, art. 29 alin. (1) prevedea că „Bunurile mobile şi imobile ale cultelor religioase, ale diferitelor părţi constitutive, aşezămintelor, asociaţiunilor, ordinelor şi congregaţiunilor vor fi inventariate de organele lor statutare“, recunoscându-se implicit că nu doar cultele religioase, ci şi părţile lor componente puteau avea fiecare, în proprietate, bunuri mobile sau imobile, constituindu-şi, astfel, un patrimoniu propriu.
    93. La concluzii similare trimit, prin interpretare, şi alte dispoziţii ale Decretului nr. 177/1948, însă, brevitatis causa, inventarierea lor în cuprinsul analizei de faţă nu apare ca necesară.
    94. În fine, este util a menţiona şi că Decretul nr. 177/1948 afirma, prin art. 18, că „Asociaţiunile civile şi fundaţiunile care urmăresc, în total sau în parte, scopuri religioase, trebuie, pentru a fi recunoscute ca persoane juridice, să aibă încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor, fiind supuse întru totul obligaţiunilor ce decurg din legi cu privire la caracterul lor religios“.
    95. Asemenea asociaţii şi fundaţii erau aşadar înţelese ca având personalitate juridică proprie, neputându-se confunda, în plan juridic, cu însuşi cultul religios ale cărui scopuri le susţineau. Tot astfel, este posibilă în ce le priveşte şi concluzia că, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din acelaşi decret, ele puteau avea în stăpânire, în nume propriu (deci prin constituirea unui patrimoniu ataşat persoanei lor, distinct de cel al cultului religios sau al unor părţi componente ale acestuia), bunuri mobile sau imobile, de care, potrivit legilor şi statutelor care le guvernau, puteau dispune. Această concluzie îşi are, fără echivoc, susţinere în dispoziţiile art. 170 alin. (1) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, potrivit cărora „Averea fundaţiilor şi asociaţiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora şi se administrează de Biserică în limita şi în condiţiunile actelor constitutive şi conform dispoziţiunilor acestui statut“.
    96. În prezent, art. 173 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede în mod similar că „Patrimoniul fundaţiilor şi asociaţiilor bisericeşti cu personalitate juridică constituite de Biserică este proprietatea acestora şi se administrează de Biserică în limita şi în condiţiile actelor constitutive şi conform dispoziţiilor prezentului statut“. În acest fel, este recunoscută existenţa unui patrimoniu propriu al acestor entităţi, el neputându-se confunda cu cel al altor entităţi cu caracter religios.
    97. O asemenea apreciere este în totul concordantă cu cele ce rezultau din prevederile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 27 din 6 februarie 1924, potrivit cărora [art. 1 alin. (2)] „asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create şi organizate de particulari, sunt considerate persoane juridice de drept privat“. Or, calitatea lor de subiecţi de drept distincţi şi autonomi, rezultată din înzestrarea lor cu personalitate juridică, le conferea şi dreptul de a avea un patrimoniu propriu, care nu putea fi confundat cu cel al altor persoane, fie ele fizice sau juridice, chiar dacă acestea din urmă erau cele care le-au creat, şi nici absorbit, pur şi simplu, în patrimoniul acestora.
    98. Deşi autorul sesizării a făcut referire, în legătură cu interpretarea sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, la situaţia patrimoniului unor fundaţii constituite de biserică, menţionând expres Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, nu este oportun a face, prin cele de faţă, o analiză care să privească situaţia particulară a acestei fundaţii, ca subiect de drept distinct, căci scopul recursului în interesul legii, ca instituţie procesuală menită să contribuie la asigurarea unei practici unitare, nu este acela de a analiza situaţia particulară a unor subiecţi de drept determinaţi, o asemenea sarcină revenindu-i judecătorului de caz. Dimpotrivă, problemele de drept deduse analizei pe calea acestui mecanism procesual trebuie să primească o dezlegare cu caracter general şi impersonal, câtă vreme obiectul interpretării îl constituie tocmai legea, înţeleasă, ea însăşi, ca sumă de norme generale şi impersonale cu caracter regulator.
    99. De altfel, situaţia juridică particulară a Fondului Bisericesc Ortodox din Bucovina a fost analizată de Curtea Constituţională, fiind de observat, spre exemplu, Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017.
    100. În ce priveşte interpretarea, din perspectiva tuturor celor ce precedă, a sintagmei „fondul bisericesc al cultului“ întrebuinţate în cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară datei de 20 octombrie 2005, mai trebuie remarcat că prin prevederile art. 168 al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, se stabilea că „Totalitatea bunurilor aparţinând Patriarhiei, Mitropoliilor, Episcopiilor, Protopopiatelor, Parohiilor şi Mânăstirilor constituie averea bisericească“.
    101. În sensul acestor prevederi, averea bisericească (sau, altfel spus, averea ce constituia fondul bisericesc al cultului ortodox) era alcătuită din totalitatea bunurilor care aparţineau atât Patriarhiei, cât şi celorlalte părţi componente şi organe locale ale Bisericii, astfel cum acestea erau enumerate în cuprinsul art. 39 din statut şi, apoi, din nou menţionate în art. 168.
    102. Rezultă, totodată, că în definiţia averii bisericeşti oferită de art. 168 al statutului nu se cuprindea şi averea fundaţiilor şi asociaţiilor, cu privire la acestea art. 170 din acelaşi statut prevăzând că „Averea fundaţiunilor şi asociaţiunilor, care au personalitate juridică, este proprietatea acestora...“. Or, dacă sar fi intenţionat a se cuprinde în averea bisericească şi averea fundaţiilor şi asociaţiilor cu scopuri religioase, s-ar fi menţionat în mod expres aceasta în cuprinsul art. 168.
    103. Mai mult, este important a observa că Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, s-a aflat în vigoare până în anul 2008, când a fost abrogat în mod expres prin dispoziţiile art. 204 ale noului Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008.
    104. Sfera de cuprindere a „averii bisericeşti“ la care se referea art. 168 din vechiul statut a fost modificată prin dispoziţiile art. 169 din noul statut: potrivit acestora din urmă, „Totalitatea bunurilor aparţinând parohiilor, schiturilor, mânăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor şi Patriarhiei, asociaţiilor şi fundaţiilor constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum şi averile bisericilor fundaţionale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparţine Bisericii Ortodoxe Române, iar regimul lui este reglementat de prezentul statut. Bunurile aflate în folosinţă fac, de asemenea, parte din patrimoniul bisericesc şi se administrează conform actelor de dobândire şi dispoziţiilor prezentului statut“.
    105. În marginea acestui text legal, două observaţii sunt, în context, necesare: prima, că sintagma „avere bisericească“ utilizată de vechiul statut nu a mai fost păstrată, făcându-se vorbire despre „patrimoniul bisericesc“; a doua, că sintagmei „patrimoniul bisericesc“ îi corespunde o sferă mai largă de bunuri, ea încorporându-le şi pe acelea ale asociaţiilor şi fundaţiilor constituite de Biserică. De remarcat, sub acest aspect, că sunt vizate exclusiv asociaţiile şi fundaţiile constituite de Biserică, iar nu şi cele create de alţi subiecţi.
    106. Faţă însă de anul intrării în vigoare a noului statut, anume 2008, rezultă că definiţia utilizată în cuprinsul art. 169 este lipsită de relevanţă pentru eventuala înţelegere a sensului sintagmei „fondul bisericesc al cultului“, folosită în cuprinsul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii fiind de interes, prin raportare la limitele analizei ce rezultă din obiectul sesizării, reglementările anterioare anului 2005. Or, în perioada relevantă erau în vigoare dispoziţiile art. 168, respectiv cele ale art. 170 din vechiul statut, în raport cu care, aşa cum s-a arătat mai sus, „averea bisericească“ nu o încorpora şi pe aceea a fundaţiilor şi asociaţiilor constituite de biserică.
    107. În concluzie, sintagma „fondul bisericesc al cultului“ utilizată în dispoziţiile alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 1/2000, în forma anterioară datei de 20 octombrie 2005 a acestor dispoziţii, trebuie înţeleasă ca având în vedere exclusiv patrimoniul unităţilor componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu şi patrimoniul asociaţiilor şi/sau fundaţiilor constituite de biserică.
    108. În ce priveşte înţelesul sintagmei „a avut în proprietate“, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere exclusiv „proprietatea directă“ sau vizează şi „proprietatea utilă“, sunt de reţinut cele ce se vor arăta în continuare.
    109. Cu caracter preliminar, trebuie precizat că sintagmele „proprietate directă“, respectiv „proprietate utilă“ nu aparţin vocabularului juridic specific sistemului de drept românesc. Tot astfel, nici legislaţia română relevantă în planul stabilirii, prin reconstituire sau constituire, a dreptului de proprietate asupra terenurilor adoptată după anul 1989 nu a înţeles să utilizeze aceste sintagme ori altele echivalente şi nici, în genere, să se refere direct sau indirect la o astfel de distincţie pentru a-i atribui efecte sub aspectul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.
    110. În plan istoric, distincţia la care se referă autorul sesizării era proprie Codului civil austriac, acesta fiind aplicat în Bucovina până la 15 octombrie 1938, când prin Legea nr. 478/1938 a fost pus în aplicare şi în această regiune Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
    111. Potrivit art. 353 din Codul civil austriac, „Tot ce aparţine cuiva, toate lucrurile sale corporale şi incorporale, se numesc proprietatea sa“. Definită astfel, proprietatea era înţeleasă, în sens subiectiv, ca facultate „de a dispune după libera sa voinţă de substanţa şi folosurile unui lucru şi de a exclude de la aceasta orice altă persoană“(art. 364).
    112. Valorificând o tradiţie care îşi avea originea în dreptul feudal, Codul civil austriac distingea între proprietatea deplină (numită şi desăvârşită), caracterizată prin reunirea în patrimoniul aceleiaşi persoane a tuturor atributelor dreptului de proprietate, şi proprietate diviză (împărţită). Cu privire la aceasta din urmă, sub titlul „Împărţirea proprietăţii în desăvârşită (numită, în unele traduceri, deplină n.n.) şi nedesăvârşită“, art. 357 din Codul civil austriac prevedea:
    "Când dreptul asupra substanţei unui lucru e unit în aceeaşi persoană cu dreptul asupra foloaselor, dreptul de proprietate este desăvârşit şi neîmpărţit. Dacă însă cineva are vreun drept numai asupra fondului bunului, iar altul, în afară de vreun drept asupra fondului, are drept exclusiv asupra foloaselor acestuia, atunci dreptul de proprietate este împărţit şi este deplin pentru amândoi.
    Primul se numeşte proprietar principal (direct, în unele traduceri, n.n.), cel de-al doilea proprietar util“ (adică al folosinţei sau, în unele traduceri, proprietar uzufructuar n.n.)."

    113. Prin urmare, proprietatea nedesăvârşită (sau diviză) era caracterizată prin despărţirea folosinţei de proprietate, ea exercitându-se proprio iure. O trăsătură esenţială a ei era aceea de a fi definitivă, iar nu, precum uzufructul, temporară, astfel că ea se putea moşteni, în vreme ce uzufructul, fiind doar temporar, înceta la moartea uzufructuarului. Doar dacă proprietarul util nu ar fi avut un succesor legitim, proprietatea utilă se consolida cu cea directă (art. 1.149 din Codul civil austriac).
    114. Sub aspectul dobândirii proprietăţii utile, art. 1.126 din acelaşi cod dispunea că: „Proprietatea împărţită a unui bun imobiliar nu se poate dobândi decât prin intabulare în cărţile sau registrele publice, întocmai ca şi deplina proprietate. Un titlu valabil dă numai un drept personal contra persoanei obligate, şi nu un drept real contra celui de-al treilea.“
    115. Rezultă aşadar că valabila dobândire a dreptului şi opozabilitatea lui faţă de terţi erau, pentru toate formele de proprietate, supuse, ca regulă, înscrierii în cartea funciară.
    116. În planul dreptului de dispoziţie, atât proprietarul direct (principal), cât şi cel util (al folosinţei) puteau dispune în mod liber de dreptul lor [„...fiecare poate dispune de partea sa proprie, întrucât nu se vatămă prin aceasta drepturile celuilalt“ - art. 1.127 din Codul civil austriac; „Unul, ca şi celălalt, e îndreptăţit să-şi reclame pe cale judecătorească partea sa, să o ipotecheze şi să o înstrăineze între vii sau prin testament (....)“ - art. 1.128 din acelaşi cod].
    117. Concluzionând, în vreme ce proprietatea directă (principală) îi conferea titularului ei doar nuda proprietate şi dreptul de a dispune de aceasta, proprietatea utilă îi asigura titularului doar folosinţa bunului, deci dreptul de a uza de lucru şi de a-i culege fructele, precum şi puterea de a dispune de acest drept al său.
    118. În nicio situaţie, proprietatea utilă (a folosinţei) nu putea fi confundată cu cea directă (principală) ori echivalată acesteia, fiecare având un conţinut juridic propriu şi distinct. Tot astfel, niciuna dintre aceste două forme, considerate nedesăvârşite, de proprietate nu putea fi echivalată proprietăţii desăvârşite (depline), aceasta din urmă fiind singura care integra toate prerogativele specifice conţinutului juridic al dreptului de proprietate în înţelesul său modern: atributul posesiei, cel al folosinţei şi pe cel al dispoziţiei materiale şi juridice. Doar când cele două forme nedesăvârşite de proprietate se (re)uneau în persoana aceluiaşi proprietar, dreptul de proprietate (re)devenea desăvârşit, adică deplin.
    119. În ce priveşte Legea nr. 18/1991 şi legile modificatoare ulterioare, precum şi, în conexiune, Legea nr. 1/2000, examinarea întregului conţinut al acestora, ca fundament al interpretării sistematice, respectiv teleologice, a lor trimite cu claritate la concluzia că legiuitorul a avut în vedere, atunci când s-a referit la proprietate/drept de proprietate, exclusiv sensul modern, general acceptat şi uzitat al noţiunii, înţelegându-l ca încorporând, în totalitatea lor, atributele definitorii pentru dreptul de proprietate, iar nu doar pe unele dintre acestea.
    120. Este vorba, prin urmare, despre un înţeles deplin şi integrator al conceptului de proprietate, aflat în armonie cu figura juridică a acestuia consacrată în legislaţia civilă generală (de drept comun) în vigoare la data adoptării legilor în materia fondului funciar şi, în egală măsură, confirmat în jurisprudenţa şi doctrina juridică ale epocii.
    121. Doar în acel fel se asigură, din perspectiva caracterului unitar al legislaţiei (şi, implicit, al coerenţei, predictibilităţii şi accesibilităţii acesteia), dezideratul integrării organice a actelor normative în sistemul legislativ de care aparţin, orice act normativ nou trebuind corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [a se vedea art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 şi, anterior, art. 4 alin. (1) din Decretul nr. 16/1976 al Consiliului de Stat].
    122. Deoarece unitatea terminologică implică, în mod necesar, ca în limbajul normativ aceleaşi noţiuni să fie exprimate numai prin aceiaşi termeni, rezultă şi că atunci când o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context trebuie stabilită prin chiar actul normativ ce îl instituie. Ţinând însă seama de faptul că această regulă are valoare de principiu general, transtemporal, în materie de tehnică legislativă, ea trebuie acceptată inclusiv pentru perioada anterioară acestei legi [a se vedea, pentru această exigenţă, prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000].
    123. Dintr-o asemenea perspectivă este de remarcat că, la data intrării în vigoare a legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000, precum şi în perioada socotită de referinţă de către autorul sesizării (adică până la 5 septembrie 2002), reglementarea generală a dreptului de proprietate era realizată prin dispoziţii cuprinse în Codul civil de la 1864. Având ca fundament prevederile art. 480 din acest cod („Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege“), jurisprudenţa şi doctrina juridică au afirmat, consecvent, că dreptul de proprietate constituie o unitate a trei majore atribute: 1) posesia (adică prerogativa de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit, bunul, prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă, în numele şi interesul proprietarului, de către o altă persoană); 2) folosinţa (adică prerogativa proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, precum şi de a dobândi în proprietate fructele şi veniturile bunului); 3) dispoziţia [adică prerogativa de a hotărî înstrăinarea bunului sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia (dispoziţia juridică), precum şi de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul care îi aparţine (dispoziţia materială)].
    124. Acesta fiind înţelesul comun atribuit noţiunii de proprietate/drept de proprietate, rezultă că, în lipsa unor dispoziţii legale speciale care să prevadă, în mod neechivoc, că în sensul legilor în materia fondului funciar (inclusiv al Legii nr. 1/2000) conceptul de proprietate/drept de proprietate ar avea, în anumite situaţii precis indicate şi caracterizate, un alt înţeles decât cel comun, orice normă care cuprinde o referire la proprietate/drept de proprietate (inclusiv la ce s-a „avut în proprietate“) trebuie interpretată ca având în vedere înţelesul comun al dreptului de proprietate, astfel cum a fost acesta menţionat mai sus.
    125. Prin urmare, în interpretarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 trebuie considerat că sintagma „a avut în proprietate“ (cu referire la terenuri forestiere) are în vedere existenţa în patrimoniul subiecţilor enumeraţi în cuprinsul aceluiaşi text legal a unui drept de proprietate desăvârşit, corespunzător înţelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864. În consecinţă, sintagma în discuţie nu ar putea viza şi forme istorice particulare ale dreptului de proprietate, caracteristice altor sisteme juridice, precum, în Codul civil austriac, proprietatea „directă (principală)“ sau cea „utilă (a folosinţei)“, ca forme considerate nedesăvârşite ale dreptului de proprietate.
    126. Un argument suplimentar în favoarea acestei concluzii este şi acela că spre deosebire de alin. (3^1) al art. 29, în cuprinsul căruia legiuitorul s-a referit la „dobândirea în proprietate“, în cuprinsul alin. (2) referirea legală este la dobândirea „prin reconstituire“ a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.
    127. Or, semantic, termenul „reconstituire“ are înţelesul de restabilire, de recreare a unei situaţii existente în trecut; altfel spus, prin reconstituire se reface o situaţie anterioară, păstrându-se caracteristicile acesteia. Este vorba, aşadar, despre echivalenţă între ce a fost şi ceea ce urmează din nou să fie, simetria în conţinut fiind definitorie. Pe cale de consecinţă, dacă art. 29 alin. (2) îngăduie reconstituirea dreptului de proprietate, beneficiarul dobândind posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra terenurilor ce constituie obiectul reconstituirii, înseamnă că şi anterior acesta trebuie să fi fost titularul unui drept echivalent, adică al unuia având acelaşi conţinut juridic, iar nu al unui drept restrâns la un anumit atribut al proprietăţii.

    IX.II.3. Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000
    128. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, „Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, dobândesc în proprietate suprafeţe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare“.
    129. Art. 29 a fost completat cu aceste dispoziţii prin art. I pct. 43^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000, astfel cum a fost aceasta a fost modificată şi completată prin Legea de aprobare nr. 400/2002.
    130. În anul 2008, alin. (3^1) al art. 29 a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 261/2008, dobândind următorul conţinut: „Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, potrivit prevederilor Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mânăstiri ortodoxe din ţară cu întinderi de păduri şi alte terenuri, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 20 martie 1937, astfel cum a fost modificată prin Decretul-lege nr. 47/1938, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 74 din 30 martie 1938, cu modificările şi completările ulterioare, dobândesc în proprietate respectivele suprafeţe.“
    131. Autorul sesizării a precizat că interpretarea solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte alin. (3^1) al art. 29 în conţinutul său anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008, astfel că acest conţinut va fi avut în vedere prin cele ce urmează.
    132. Cu privire la problema de drept în privinţa căreia a apărut divergenţa, autorul sesizării a menţionat că este necesar a se stabili dacă textul legal are în vedere suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce s-a aflat în înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.
    133. În ce priveşte textul legal supus interpretării, analiza acestuia trimite la concluzia că respectă exigenţele stabilite prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, el fiind, sub aspectele ce interesează în legătură cu prezenta sesizare, formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.
    134. În scopul determinării subiecţilor care ar putea solicita „dobândirea în proprietate“ de terenuri forestiere, partea introductivă a textului legal face referire la structurile de cult prevăzute la alin. (2) al art. 29 (în forma în vigoare la 9 iulie 2002), respectiv centrele eparhiale, protoieriile, mânăstirile, schiturile, parohiile şi filiile „constituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi“.
    135. Stabilind că dobândirea în proprietate este recunoscută „structurilor de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră“, norma în discuţie nu lasă nicio îndoială asupra concluziei că atribuirea de terenuri este permisă numai dacă aceste structuri de cult au avut ele însele în folosinţă sau în înzestrare, în considerarea calităţii lor de subiecte de drept determinate, înzestrate cu personalitate juridică proprie, terenuri forestiere. În consecinţă, condiţia legală nu este îndeplinită atunci când un alt subiect de drept decât structurile de cult menţionate expres de lege a avut în folosinţă sau în înzestrare asemenea terenuri, beneficiul atribuirii în proprietate fiind legat de condiţia ca înseşi structurile de cult să fi fost titularele unor astfel de drepturi, iar nu un terţ, indiferent de statutul său juridic ori de legătura sa cu Biserica.
    136. Dintr-o asemenea perspectivă nu prezintă relevanţă patrimoniul cultului religios în ansamblul său, ci patrimoniul structurilor de cult avute în vedere de lege, în condiţiile în care, după cum s-a arătat în precedent (a se vedea supra pct. 93), acestea au avut propriul lor patrimoniu, în relaţie cu calitatea lor de persoane juridice distincte.
    137. În acest fel, legiuitorul a înţeles să dea valoare regulii potrivit căreia orice persoană are un patrimoniu, fructificând, totodată, şi caracteristica de unicitate a patrimoniului: o persoană fizică sau juridică are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi şi obligaţii s-ar include în acesta.
    138. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să permită dobândirea în proprietate de către structurile de cult evocate şi a unor terenuri care ar fi aparţinut altor subiecte de drept ori, pur şi simplu, care ar fi făcut parte din fondul bisericesc al cultului respectiv, era necesar să se facă o asemenea menţiune în cuprinsul alin. (3^1), urmându-se, spre exemplu, modalitatea de reglementare avută în vedere în cazul alin. (2) al art. 29, ca text normativ care face referire la „fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin“ respectivele structuri.
    139. Interpretarea gramaticală a prevederilor art. 29 alin. (3^1) conjugată cu interpretarea contextuală (sistematică) a Legii nr. 1/2000, precum şi, în ansamblul lor, a legilor în materia fondului funciar trimite, deci, la concluzia că atribuirea în proprietate către structurile de cult menţionate în alin. (2) al art. 29 al Legii nr. 1/2000 este supusă condiţiei ca acestea, iar nu cultul religios de care ele aparţin, să fi avut în folosinţă, în administrare sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră.
    140. Deşi autorul sesizării, întemeindu-se pe o parte din practica judiciară care a justificat promovarea recursului în interesul legii, face referire nu doar la terenuri forestiere care sau aflat în înzestrarea, folosinţa sau administrarea structurilor de cult, ci şi la terenuri aflate în proprietatea lor, această din urmă referire apare ca eronată, ea neavând corespondent în dispoziţiile art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000. Astfel cum cu claritate rezultă din examinarea acestor dispoziţii legale, în cuprinsul lor sunt evocate exclusiv terenurile forestiere care s-au aflat în înzestrarea, folosinţa sau administrarea structurilor de cult, ipoteza proprietăţii nefiind menţionată de lege.
    141. Nici măcar sintagma „au avut în înzestrare“ nu are în vedere vreun drept de proprietate, căci în măsura în care aceasta vizează terenurile dobândite de structurile de cult în temeiul Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mânăstiri ortodoxe din ţară cu întinderi de păduri şi alte terenuri, astfel cum a fost modificată prin Decretul-lege nr. 47/1938, cu modificările şi completările ulterioare, devine necesar a observa că termenul „înzestrare“ are în vedere atribuirea în folosinţă, iar nu în proprietate: potrivit art. 1 alin. (1) al acestei legi, „Statul este autorizat să atribuie în deplină şi perpetuă folosinţă unor mănăstiri ortodoxe din ţară o suprafaţă de pădure în întindere totală de 18 800 ha şi alte terenuri în suprafaţă de cel mult 600 ha, din proprietăţile sale, în scopul ca venitul acestor înzestrări să servească exclusiv pentru conservarea şi restaurarea clădirilor monumente istorice, aparţinând acestor mănăstiri, precum şi pentru întreţinerea diferitelor şcoli ateliere, tipografii, aziluri, orfelinate, instituţii de asistenţă socială şi sanitare etc., existente sau care se vor înfiinţa în aceste mănăstiri, în conformitate cu dispoziţiile art. 88 din statutul legii de organizare a Bisericii ortodoxe române“. Este vorba, aşadar, despre prerogativa folosinţei, ca drept real, iar nu despre o constituire de proprietate pe care Legea nr. 61/1937 să o fi realizat, această interpretare corespunzând, de altfel, şi aceleia pe care Curtea Constituţională a oferit-o prin Decizia nr. 983 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2013.
    142. Aceasta explică de ce în cuprinsul alin. (3^1) al art. 29 din Legea nr. 1/2000 se face vorbire despre faptul că structurile de cult evocate de textul legal „dobândesc în proprietate“ terenuri cu destinaţie forestieră, fără a se pune în discuţie „reconstituirea“ dreptului de proprietate, căci aceasta impunea ca şi anterior respectivele structuri de cult să fi avut în proprietate terenuri.

    IX.II.4. Înlăturarea aplicării sancţiunii nulităţii absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale
    143. Independent de temeiul analizării cererii în constatarea nulităţii absolute - fie art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate (2004), fie art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, formă a textului în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (2017), prin unele hotărâri definitive anexate memoriului de recurs în interesul legii s-a reţinut încălcarea, la data emiterii titlului de proprietate în favoarea unităţilor de cult pârâte pentru 30 ha teren cu vegetaţie forestieră, atât a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cât şi a prevederilor art. 29 alin. (3^1) din acelaşi act normativ.
    144. În acest context, unele instanţe de apel au analizat apărările formulate de către pârâte prin actele de procedură formulate de acestea în cauză, apărări care constau în invocarea protecţiei conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale, fundamentate, în principiu, pe aceleaşi circumstanţe factuale:
    - parcurgerea unei proceduri reglementate de Legea nr. 1/2000;
    – emiterea titlului de proprietate atacat de către autorităţile statului, în aplicarea dispoziţiilor legale, ceea ce este de natură a constitui un „bun actual“ sau o „valoare patrimonială“ ce intră în sfera de protecţie a articolului 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.;
    – pronunţarea Deciziei civile nr. 147A din 13 noiembrie 2013 de Curtea de Apel Cluj - Secţia civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la un interval mare de timp după emiterea titlurilor de proprietate, hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit natura juridică a drepturilor deţinute de Fundaţia Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina (drept de administrare), subiect de drept care a fost calificat ca fiind persoană juridică de drept public, aceasta fiind entitatea juridică de pe urma căreia au formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate de 30 ha teren cu vegetaţie forestieră, iar nu în considerarea drepturilor fondului bisericesc al cultului religios ortodox (Biserica Ortodoxă Română, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică);
    – lipsa oricărei culpe a unităţilor de cult în emiterea, în condiţiile enunţate, a titlurilor de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră;
    – formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate la un interval de timp considerabil (13 ani) de la data emiterii titlului de proprietate, perioadă în care au exercitat plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru care au fost emise titlurile de proprietate etc., motive pentru care au solicitat respingerea acţiunii în nulitatea titlurilor de proprietate, în aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei incidente a instanţei europene.

    145. În această etapă a analizei se impune precizarea că în cuprinsul memoriului pentru promovarea prezentului recurs în interesul legii asupra acestei probleme de drept, deşi se menţionează de către titularul sesizării că redă opiniile jurisprudenţiale divergente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată din examinarea anexelor sesizării că acestea nu se regăsesc ca atare, astfel cum sunt sintetizate în actul de sesizare, cu referire la soluţia de admitere a acţiunii în nulitatea titlurilor de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, fie prin confirmarea sentinţei date în primă instanţă, fie prin admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
    146. Argumentele redate în sprijinul soluţiei de admitere a acţiunii în nulitatea titlului de proprietate reproduc consideraţiile de ordin teoretic exprimate de judecători în cadrul dezbaterilor profesionale organizate la nivelul Tribunalului Suceava, fiind redate ca atare în cuprinsul referatului înaintat Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava în vederea declanşării recursului în interesul legii.
    147. Recursul în interesul legii reprezintă o procedură reglementată de Codul de procedură civilă prin care se realizează un control a posteriori al practicii judiciare neunitare, prin intermediul căreia se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
    148. Prin urmare, divergenţa de practică, în mod necesar, trebuie să reiasă din hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele învestite cu soluţionarea unor litigii în care au avut incidenţă problemele de drept, care au primit dezlegări diferite din partea acestora.
    149. Din analiza hotărârilor judecătoreşti definitive anexate sesizării rezultă că Tribunalul Suceava a pronunţat soluţii diferite asupra fondului raportului juridic litigios, unele dintre completurile acestei instanţe admiţând, în calea de atac, acţiunea sau confirmând soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate, în timp ce altele au pronunţat soluţii definitive de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii, prin acordarea priorităţii prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea normei convenţionale.
    150. Astfel, completurile care au hotărât în mod definitiv admiterea acţiunii şi au constatat sau confirmat nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise de autorităţi în favoarea unităţilor de cult pârâte au evaluat apărările pârâtelor întemeiate pe art. 1 din Protocolul 1 şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă, însă, într-o modalitate care încalcă cele deja dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare al recursului în interesul legii, anume prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012.
    151. În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, instanţele au constatat că au fost invocate de către pârâtă, cu privire la fondul raportului juridic litigios, cauzele Ioan contra României şi Toşcuţă contra României, reţinând însă că aceste două cauze au fost analizate de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 676/2016 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) şi alin. (2) din Legea nr. 169/1997 (dispoziţii legale aplicate în cauză de prima instanţă), iar instanţa de contencios constituţional nu a reţinut incompatibilitatea acestora cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.
    152. Totodată, în cadrul hotărârilor judecătoreşti din aceeaşi orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că unitatea de cult nu a invocat incompatibilitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi (3^1) din Legea nr. 1/2000 cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene, cu consecinţa înlăturării acestora de la aplicare în cauză şi, consecutiv, aplicarea prioritară a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pe temeiul priorităţii reglementării internaţionale, instituită prin dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
    153. În coordonatele cererilor în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate eliberate în favoarea unităţilor de cult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile legale fie de la art. 29 alin. (2), fie de la art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000 reprezentau normele juridice pentru a căror încălcare reclamanta a solicitat sancţionarea cu nulitatea absolută a titlurilor de proprietate emise în favoarea unităţilor de cult, astfel încât înlăturarea aplicabilităţii acestora în speţă nu ar fi avut vocaţia rezultatului preconizat de către pârâtă, câtă vreme temeiul sancţiunii nulităţii titlului de proprietate ar fi rămas în continuare incident - art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, ca „bază legală a ingerinţei“, din perspectiva criteriilor ce se impun a fi analizate de instanţele naţionale, în contextul verificării unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
    154. Aşa fiind, rezultă că aceste instanţe nu au făcut o analiză directă, nemijlocită şi concretă de compatibilitate a aplicării sancţiunii nulităţii reglementate în dreptul intern de art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 unit cu jurisprudenţa instanţei europene în interpretarea şi aplicarea acestei norme, ci au preluat concluziile instanţei constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 676/2016 prin care s-a confirmat in abstracto, în cadrul controlului obiectiv al normelor, compatibilitatea dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
    155. În cadrul celeilalte orientări jurisprudenţiale, instanţele au respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate, întrucât, constatând încălcarea art. 29 alin. (2) şi, în subsidiar, a dispoziţiilor art. 29 alin. (3^1) din Legea 1/2000, au înlăturat de la aplicare prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, pe baza priorităţii art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, procedând, în prealabil, la verificarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
    156. Pentru o atare evaluare, aceste instanţe au aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în analizarea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1, anume: existenţa unui „bun actual“ sau a unei „valori patrimoniale“ apte a antrena garanţiile normei convenţionale şi determinarea „ingerinţei“ în dreptul de proprietate, care trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un just raport de proporţionalitate între exigenţele interesului general şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.
    157. Astfel, s-a reţinut existenţa unui „bun actual“ în patrimoniul unităţilor de cult prin emiterea titlului de proprietate de către autorităţile statului cu atribuţii în reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000 în discuţie (de exemplu, Cauza Drăculeţ împotriva României din 6 decembrie 2007, paragrafele 40, 41; Cauza Manoilescu şi Dobrescu împotriva României şi Rusiei din 3 martie 2005, paragraful 88; Cauza Ioan împotriva României din 1 decembrie 2008, paragrafele 42, 43 etc.), având în vedere că pârâta nu a acţionat nelegal pentru a i se acorda terenul în litigiu (Cauza Gashi împotriva Croaţiei din 13 martie 2008, paragraful 40; Cauza Silviu Marin împotriva României, paragraful 35; Cauza Jones împotriva României din 2 februarie 2009; Toşcuţă împotriva României din 25 februarie 2009 etc.).
    158. Instanţele au identificat „ingerinţa“ ca fiind formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate întemeiate pe dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, forma în vigoare la data introducerii acţiunii.
    159. Pe de altă parte, cu toate că s-a constatat că este îndeplinită cerinţa de ordin formal ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, întrucât din perspectiva dreptului naţional s-a reţinut incidenţa în cauză a art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, în forma modificată prin titlul V din Legea nr. 247/2005, dată fiind confirmarea constituţionalităţii normei sub aspectul neretroactivităţii acesteia prin deciziile Curţii Constituţionale (nr. 982/2008; nr. 568/2010; nr. 1.563/2010 etc.), instanţa a făcut aplicarea celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Silviu Marin împotriva României din 2 iunie 2009, apreciindu-se că norma de drept intern, în acest caz, nu îndeplinea cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, având în vedere că partea interesată nu se putea aştepta în mod rezonabil ca titlul său să fie anulat după un interval de 13 ani de la emiterea lui, prin aplicarea unei legi noi care, la data respectivă, nu prevedea fără echivoc o astfel de sancţiune în cazul persoanelor juridice.
    160. În cadrul aceleiaşi orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că măsura solicitată de reclamantă nu este bazată pe o cauză de utilitate publică, având în vedere că reclamanta nu a justificat de ce terenul forestier poate fi mai bine administrat şi exploatat în condiţiile legii de către stat prin instituţiile sale şi nu poate fi în egală măsură exploatat şi legal administrat de către pârâtă.
    161. Cu toate că nu se poate nega legitimitatea unui scop prin care se urmăreşte restabilirea legalităţii (având în vedere că normele prin care se reglementează nulitatea absolută pentru încălcarea unor norme imperative din legile fondului funciar sunt norme de ordine publică) ori, în cazul în care se tinde la apărarea şi conservarea unor bunuri de interes naţional (potrivit regimului juridic al acestora stabilit prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic), instanţele care au respins cererile în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate au apreciat că, prin constatarea nulităţii titlului de proprietate şi fără a li se propune pârâtelor vreo despăgubire sau un teren echivalent, acestea ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă, astfel încât justul echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, ocrotite de Convenţie, ar fi compromis (Cauza Toşcuţă împotriva României din 25 noiembrie 2008, paragrafele 34, 38 şi 39).
    162. În susţinerea aceleiaşi concluzii, aceleaşi instanţe au avut în vedere şi faptul că instanţa europeană a statuat că îndreptarea eventualelor erori ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bunăcredinţă (Cauza Amurăriţei din 23 septembrie 2008, paragraful 36; Gashi împotriva Croaţiei, paragraful 40; Ioan împotriva României, paragraful 55).
    163. Pentru aprecierea asupra raportului de proporţionalitate între interesele generale ale comunităţii şi cele particulare însă, aceste instanţe au făcut aplicarea celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, în sensul că „stabilirea raportului de proporţionalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte în funcţie de circumstanţele sale particulare.
    Ca atare, pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecărei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene, în acest caz)“.

    164. Potrivit celor anterior redate rezultă că instanţele care au pronunţat hotărâri divergente, din perspectiva soluţionării pe fond a raportului juridic litigios, nu s-au raportat în acelaşi mod la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi la jurisprudenţa instanţei europene.
    165. Astfel, unele instanţe, contrar celor statuate prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au preluat concluzia instanţei constituţionale, stabilită în cadrul controlului obiectiv al normelor, referitoare la compatibilitatea prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a face o evaluare proprie în cauză a acestei compatibilităţi.
    166. În cadrul celeilalte orientări jurisprudenţiale, instanţele au realizat in concreto, prin raportare la circumstanţele de fapt ale cauzei, analiza de compatibilitate între aceleaşi dispoziţii de drept intern şi garanţiile antrenate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea titularilor dreptului de proprietate reconstituit de către autorităţile administrativ-jurisdicţionale ale statului, în aplicarea celor dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de unificare a recursului în interesul legii, atât prin Decizia nr. 29/2011, cât şi prin Decizia nr. 1/2012, referitor la chestiunea stabilirii raportului de proporţionalitate de a reprezenta doar o chestiune de aplicare a legii.
    167. Se apreciază că în dezlegarea acestei probleme de drept nu s-ar putea considera că obiectul sesizării vizează interpretarea, în vederea aplicării unitare, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere exclusivitatea interpretării normelor convenţionale atribuită Curţii Europene a Drepturilor Omului prin prevederile art. 32 din Convenţie: „(1) Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34, 46 şi 47. (2) În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.“
    168. Pe de altă parte, aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică internă a statelor membre decurge din prevederile art. 46 din Convenţie, potrivit cărora: „(1) Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale curţii în litigiile în care ele sunt părţi“, precum şi din prioritatea reglementării internaţionale mai favorabile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, stabilită printr-o dispoziţie internă de rang constituţional, art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul unor neconcordanţe între legile interne şi pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
    169. Recursul în interesul legii constituie un mecanism conceput de legiuitor pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, nefiind permis a se face uz de această procedură numai pentru unificarea aplicării legii (chiar şi în cazul în care este vorba despre jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), întrucât atributul de aplicare a legii revine în mod direct şi nemijlocit instanţelor judecătoreşti în îndeplinirea competenţei lor jurisdicţionale de înfăptuire a justiţiei.



    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă:
    1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al evoluţiei în timp a cauzelor de nulitate, se va ţine seama de regimul nulităţii absolute virtuale şi de regula tempus regit actum.
    2. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
    Sintagma „fondul bisericesc al cultului“ are în vedere exclusiv patrimoniul unităţilor componente ale Bisericii Ortodoxe Române, iar nu şi patrimoniul fundaţiilor constituite de Biserică.
    Sintagma „a avut în proprietate“ are în vedere existenţa în patrimoniul structurilor de cult menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 29 a unui drept de proprietate desăvârşit, corespunzător înţelesului rezultat din interpretarea prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1864, iar nu şi a unor forme istorice particulare ale dreptului de proprietate.

    3. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2000, în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 261/2008 privind modificarea şi completarea art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, stabileşte că textul legal are în vedere suprafaţa de teren cu destinaţie forestieră care s-a aflat în înzestrarea, în administrarea sau în folosinţa structurilor de cult ca subiecte de drept individuale care au solicitat atribuirea în proprietate, iar nu terenul care a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.
    4. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea referitoare la înlăturarea aplicării sancţiunii nulităţii absolute a titlului de proprietate, în temeiul prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016