Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 273 din 23 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 273 din 23 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 829 din 11 octombrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Marţian în Dosarul nr. 15.109/211/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.614D/2017.
    2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Apreciază că susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora ar trebui reglementată posibilitatea decăderii procurorului din dreptul de a contesta probele, sunt neîntemeiate, deoarece contestarea vizează critica ce poate fi adusă cu privire la temeinicia sau fiabilitatea probei, postură în care procurorul nu se poate regăsi. Împrejurarea că procurorul poate solicita readministrarea probelor nu este o situaţie echivalentă cu cea a contestării acestora, ci reprezintă o materializare a principiului contradictorialităţii şi nemijlocirii.
    4. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, arată că modificarea acestui text a fost făcută pentru a-l pune în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, nu se poate vorbi despre o situaţie discriminatorie între persoanele condamnate în primă instanţă şi cele achitate în primă instanţă, persoanele condamnate în primă instanţă având posibilitatea solicitării readministrării probatoriului.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea din 12 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.109/211/2015, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) şi art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Marţian, cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine că decăderea din dreptul de a readministra probele necontestate incumbă exclusiv părţilor şi persoanei vătămate, iar nicidecum procurorului, care, nefiind „parte“, beneficiază de un tratament preferenţial sub acest aspect, rezervându-şi dreptul de a solicita readministrarea probelor în orice moment al procesului penal. Apreciază că nu există un interes legitim care să justifice o atare diferenţă de tratament între acuzare şi apărare, fiind încălcat principiul egalităţii de arme şi de tratament.
    7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine în esenţă că, din modul de reglementare a dispoziţiei criticate, rezultă că instanţa de apel este obligată să readministreze toate declaraţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de achitare, spre deosebire de situaţia în care instanţa de fond a pronunţat o soluţie de condamnare. Astfel, în ipoteza în care prima instanţă a dispus o soluţie de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei, legea procesual penală nu impune o astfel de obligaţie de readministrare a declaraţiilor în sarcina instanţei de apel. Ca atare, în astfel de ipoteze rămân a fi aplicabile regulile generale în materia readministrării probelor în faza procesuală a apelului, cuprinse la art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100“.
    8. Se creează, astfel, o diferenţă de tratament între inculpaţii care au fost achitaţi în primă instanţă şi cei în privinţa cărora a fost pronunţată un alt tip de soluţie procesuală, fiind asigurată o consistenţă mult mai ridicată efectului devolutiv integral al apelului în ipoteza în care o persoană este achitată în primă instanţă, spre deosebire de ipotezele existenţei altor soluţii în primă instanţă. Apreciază că nu există niciun scop legitim care să fundamenteze o atare diferenţă de tratament.
    9. Mai mult, efectul devolutiv integral al apelului trebuie să comporte aceleaşi dimensiuni, sub aspectul probaţiunii, independent de soluţia pronunţată de prima instanţă. În sens contrar, dacă legiuitorul impune garanţii obligatorii la nivelul probaţiunii, doar atunci când soluţia primei instanţe este una favorabilă persoanei acuzate, se creează o discriminare între persoanele iniţial achitate şi cele faţă de care s-a dispus alt tip de soluţie. O consecinţă a acestui fapt este aceea că legiuitorul conferă o intensitate şi valenţe diferite exigenţei aflării adevărului în procesul penal în funcţie de tipul de soluţie pronunţată în primul grad de jurisdicţie. Totodată, este nesocotit principiul egalităţii de arme de care participanţii la procesul penal trebuie să dispună. O astfel de reglementare afectează însăşi prezumţia de nevinovăţie, de vreme ce doar o soluţie de achitare necesită o imperativă reluare a cercetării judecătoreşti pe palier testimonial.
    10. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că dispoziţiile referitoare la obligativitatea readministrării probelor de către instanţa de apel, în cazul unei soluţii de achitare, pot aduce atingere dreptului privind egalitatea în faţa legii, cu atât mai mult cu cât există jurisprudenţă a Curţii Europene Drepturilor Omului (Cauza Leş împotriva României) în care s-a statuat că, atunci când instanţa de apel nu procedează la o nouă interpretare a faptelor şi nici nu dă o nouă conotaţie acţiunilor inculpatului, limitându-se la o simplă apreciere a unei chestiuni de drept, nu s-a identificat nicio aparenţă a încălcării dreptului la un proces echitabil, neexistând elemente care să permită să se considere că o nouă ascultare a martorilor ar fi utilă în această etapă. Astfel, admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern; instanţele naţionale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate, fiind de competenţa acestora să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor. În privinţa dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, apreciază că decăderea din dreptul de a readministra probele ar trebui să incumbe tuturor participanţilor la procesul penal, în vederea respectării principiului egalităţii armelor.
    11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, s-a statuat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie.
    13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat, de exemplu, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală prevede că „preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală. Curtea a reţinut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu afectează drepturile constituţionale ale petentului şi nu conferă un tratament preferenţial procurorului, care, în această ipoteză, are aceleaşi drepturi cu inculpatul, partea vătămată sau alte părţi în proces.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:
    - Art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.“;
    – Art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală:
    "Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: […]
    2. admite apelul şi:
    a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător."


    17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. Totodată, sunt invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
    19. În ceea ce priveşte noţiunea de „probă“, Curtea observă că, potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
    20. În ceea ce priveşte noţiunea de „probe necontestate“, Curtea reţine că acestea sunt acele probe al căror conţinut rezultat în urma administrării în cursul urmăririi penale este acceptat de părţi, care solicită să nu mai fie administrate în cursul cercetării judecătoreşti, chiar dacă vor fi folosite împotriva lor. Per a contrario, dacă părţile solicită ca probele să fie administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată, înseamnă că le contestă conţinutul, iar cu ocazia dezbaterilor pot solicita înlăturarea lor din ansamblul probatoriu.
    21. În acest context, Curtea constată că trebuie realizată o distincţie între contestarea probelor (care se referă la contestarea temeiniciei acestora, cerându-se astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată) şi contestarea legalităţii administrării probelor (care se referă la modul în care acestea au fost obţinute şi care este verificată de către judecătorul de cameră preliminară). Curtea a reţinut că legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe, care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal. S-ar putea pune în discuţie afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, probele nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a statuat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi act normativ, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale (Decizia nr. 300 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 13 iulie 2017, paragraful 21).
    22. În ceea ce priveşte probele care pot fi contestate, Curtea observă că din modul de reglementare rezultă că legiuitorul a avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale.
    23. Referitor la persoanele care pot contesta probele, Curtea reţine că din dispoziţiile criticate rezultă că procurorul nu are calitatea de a le contesta, acest instrument fiind lăsat la îndemâna inculpatului, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi părţii vătămate. Acest lucru este firesc în condiţiile în care, potrivit art. 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală sunt cele care, în cursul urmăririi penale, au obligaţia de a strânge şi de a administra probe.
    24. Pe de altă parte, legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Analizând conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate (Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015).
    25. În ceea ce priveşte procurorul, Curtea observă că acesta poate propune spre administrare o parte sau toate probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale, fără ca acest fapt să aibă semnificaţia contestării conţinutului lor. Aceasta este, pe de o parte, o consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora în acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar, pe de altă parte, o concretizare a respectării dreptului la apărare, prin supunerea lor administrării în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, trăsături specifice doar etapei cercetării judecătoreşti.
    26. Astfel, nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat principiul egalităţii de arme, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului.
    27. Curtea apreciază că principiul egalităţii armelor în procesul penal presupune, ca regulă generală, tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte sau celelalte părţi în proces. Egalitatea armelor presupune menţinerea unui just echilibru între părţile procesului, care trebuie să beneficieze de posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze pe una dintre ele pe o poziţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său. Or, acceptarea susţinerilor autorului excepţiei ar duce la situaţia în care modalitatea în care procurorul înţelege să susţină cauza (să exercite funcţia de acuzare) ar fi influenţată/limitată de exercitarea de către părţi sau persoana vătămată a dreptului de a contesta sau nu probele.
    28. Pe de altă parte, legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, urmând să o respingă în consecinţă.
    29. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, din perspectiva unor critici identice, respingând excepţia ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală.
    *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 692 din 8 noiembrie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019.

    30. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate [art. 421 pct. 1], fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe [art. 421 pct. 2]. Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)].
    31. În acest context, Curtea a observat că dispoziţia de lege criticată reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.
    32. Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele de control judiciar au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de recurs este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59).
    33. De asemenea, prin Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează aceleaşi argumente: „pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor de judecată desfăşurate în faţa lor. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii, omisiunea curţii de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare. Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 paragraful (1) din Convenţie.“
    34. Aşadar, Curtea a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia.
    35. Curtea a observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
    36. În acest context, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată [...] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală].
    37. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
    38. Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare.
    39. În acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].
    40. Astfel, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.
    41. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018).
    42. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziei menţionate, precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, şi cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Marţian în Dosarul nr. 15.109/211/2015 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (7) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Daniela Ramona Mariţiu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice