Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 270 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi în mod particular a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 270 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi în mod particular a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 970 din 21 octombrie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, respectiv a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege, în mod particular, excepţie ridicată de Cătălin Cherecheş în Dosarul nr. 19/33/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.093D/2020.
    2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Ioana Sălăjan, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat, care pune în discuţie chestiunea inadmisibilităţii excepţiei pe care o poate antama reprezentantul Ministerului Public şi solicită respingerea acesteia. Chiar dacă, potrivit înscrisurilor aflate la filele 30-37 din dosar, care privesc practica Curţii Constituţionale în materie, instanţa constituţională s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor de lege criticate, însă îşi poate reconsidera jurisprudenţa şi având în vedere Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 martie 2015, pronunţată în Cauza Dimitrovi împotriva Bulgariei, doamna avocat solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate. Pe fond, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile de lege criticate contravin art. 44 din Constituţie, care prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate. Or, în condiţiile în care dispoziţiile de lege criticate dau posibilitatea confiscării averii care nu este dobândită în mod ilicit, ci în mod nejustificat, se înfrâng dispoziţiile constituţionale menţionate. Se mai susţine că procedura de control al averii nu este conformă normelor constituţionale, deoarece dă posibilitatea confiscării unor bunuri care nu au fost dobândite în mod ilicit. Se afirmă că, în speţă, după cinci ani, printr-o expertiză contabilă, s-a reuşit să se demonstreze că averea este justificată şi nu are caracter ilicit.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că textele criticate stabilesc doar premisele declanşării controlului averilor, nu şi ale angajării răspunderii juridice. Pe de altă parte, problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţei de judecată. Se arată că art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit, iar din coroborarea acestei norme cu alin. (8) rezultă că pot exista şi alte cauze de confiscare în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea unei infracţiuni sau contravenţii. Se menţionează Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 şi Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea civilă din 6 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19/33/2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi în mod particular a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege. Excepţia a fost ridicată de Cătălin Cherecheş într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect controlul averilor.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că această lege este neconstituţională în ansamblul ei întrucât stabileşte procedura în urma căreia poate fi dispusă confiscarea unor bunuri sau sume de bani a căror provenienţă nu a fost justificată, prezumând astfel că orice valori care nu sunt justificate au fost dobândite ilicit şi instituind posibilitatea confiscării unor bunuri, deşi nu au fost destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, contrar art. 44 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Constituţie.
    7. Se apreciază că procedura instituită prin lege este contrară art. 23 din Constituţie privind prezumţia de nevinovăţie, întrucât, potrivit principiilor de drept procesual penal, aplicabile şi dreptului contravenţional conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia, sarcina probaţiunii revenind acuzării, iar situaţia de dubiu îi profită celui acuzat (in dubio pro reo), pe când prin Legea nr. 115/1996, în procedura de confiscare a averii, persoana cercetată trebuie să îşi dovedească nevinovăţia prin justificarea provenienţei bunurilor. Mai mult, procedura este contrară şi art. 20 din Constituţie prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu impune ca persoanei cercetate să îi fie comunicat în mod complet şi precis conţinutul acuzaţiei de dobândire ilicită a unor bunuri.
    8. Se afirmă că dispoziţiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1), (2), (8) şi (9) şi ale art. 23, precum şi celor ale art. 20 prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţie întrucât permit comisiei de cercetare a averilor să solicite confiscarea averii persoanei cercetate fără ca această avere să fi fost dobândită în mod ilicit.
    9. Se mai susţine că art. 18 din Legea nr. 115/1996 este contrar art. 44 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Constituţie întrucât permite instanţei de judecată să dispună confiscarea averii persoanei cercetate fără ca această avere să fi fost dobândită în mod ilicit. Totodată, textul este contrar art. 23 şi 20 din Constituţie prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) si b) din Convenţie, întrucât confiscarea averii se dispune în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească vinovăţia, penală ori contravenţională, şi în urma unei proceduri în care persoanei cercetate nu i se comunică în mod complet şi precis conţinutul acuzaţiei de dobândire ilicită a unor bunuri.
    10. Se afirmă că se impune constatarea neconstituţionalităţii Legii nr. 115/1996 în ansamblul ei din cauza modificărilor succesive şi a abrogării majorităţii prevederilor acestei legi, aceasta nemaiconţinând alte norme decât cele ce vizează procedura de control a averii în faţa comisiei de cercetare a averilor şi în faţa instanţei de judecată.
    11. Se mai afirmă că principală critică de neconstituţionalitate a acestei proceduri de control al averii vizează incompatibilitatea acesteia cu protecţia dreptului de proprietate, cu interdicţia confiscării averii dobândite în mod licit şi cu prezumţia de dobândire licită a averii.
    12. Se menţionează că textul art. 44 alin. (8) din Constituţie este clar în sensul că averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Singurele bunuri supuse confiscării sunt, potrivit art. 44 alin (9) din Constituţie, cele obţinute în urma săvârşirii unei infracţiuni sau contravenţii, adică în mod ilicit. Orice bunuri care nu au fost obţinute în această manieră se bucură de o prezumţie de dobândire licită.
    13. Pornind de la această ipoteză, analizând procedura de control a averii instituită de Legea nr. 115/1996, se observă că aceasta este concepută într-un spirit contrar garanţiilor constituţionale de protecţie a proprietăţii întrucât are ca scop dispunerea confiscării unor bunuri în privinţa cărora nu s-a constatat că ar fi fost dobândite în mod ilicit.
    14. Astfel, procedura se abate de la termenii folosiţi de Constituţie - avere licită/avere ilicită - şi operează cu termenii avere justificată/avere nejustificată. Sintagma „avere nejustificată“ se referă la bunuri cu privire la care persoana cercetată nu poate demonstra provenienţa. Or, în mod evident, astfel de bunuri pot avea o provenienţă licită dar, în baza Legii nr. 115/1996, pot fi totuşi supuse confiscării. Procedura nu impune în nicio etapă şi constatarea caracterului ilicit al averii nejustificate înainte de a se dispune confiscarea, iar practica administrativă şi judiciară este constantă în sensul ignorării problematicii caracterului licit sau ilicit al provenienţei.
    15. Mai mult decât atât, prin utilizarea termenului „nejustificat“, Legea nr. 115/1996 instituie în fapt o răsturnare a sarcinii probei, întrucât nici organele administrative şi nici cele judiciare nu trebuie să dovedească provenienţa ilicită a bunurilor înainte de a le confisca, ci pe tot parcursul procedurii persoana cercetată trebuie să dovedească provenienţa licită a acestora. Or, aceasta înseamnă că în realitate procedura din Legea nr. 115/1996 este o procedură în care operează o prezumţie de dobândire ilicită a oricărui bun cu privire la care nu s-a dovedit provenienţa licită. Este indiscutabil că o astfel de prezumţie este fundamental opusă celei constituţionale de dobândire licită a averii.
    16. Operând cu această prezumţie de dobândire ilicită a oricărei averi nejustificate, adică de dobândire a averii prin săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni, procedura de control al averii ajunge în fapt să aibă ca obiect stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate pentru astfel de fapte. Or, în această situaţie, procedurii trebuie să îi fie aplicabile toate garanţiile constituţionale ale unui proces echitabil în materie penală, domeniu care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europeană a Drepturilor Omului, include şi materia contravenţională atunci când sunt îndeplinite criteriile stabilite de instanţa europeană în Decizia din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei.
    17. Se afirmă că, din acest punct de vedere, procedura de control instituită de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 23 din Constituţie întrucât nu instituie o prezumţie de nevinovăţie în beneficiul persoanei cercetate, ci impune în sarcina acesteia să probeze caracterul licit al modului de dobândire a bunurilor. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul prezumţiei de nevinovăţie impune, între altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi orice îndoială să fie interpretată în avantajul persoanei acuzate, prezumţia de nevinovăţie fiind încălcată în cazul în care sarcina probei este transferată de la acuzare apărării (Decizia din 20 martie 2001, pronunţată în Cauza Telfner împotriva Austriei).
    18. Mai mult decât atât, în condiţiile în care procedura nu obligă autorităţile administrative sau judiciare să stabilească în concret un presupus mod ilicit de dobândire a averii nejustificate, nu sunt respectate nici garanţiile echitabilităţii procedurii prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia europeană cu privire la obligaţia organelor statului de a comunica în mod precis şi complet acuzaţiile aduse unei persoane şi dreptul la apărare. Astfel, procedura de control instituită de Legea nr. 115/1996 nu impune ca persoanei cercetate să îi fie comunicat în mod complet şi precis conţinutul acuzaţiei de dobândire ilicită a unor bunuri, fiind suficient ca acesteia să îi fie comunicat caracterul nejustificat al averii. În astfel de condiţii, exercitarea dreptului la apărare cu privire la pretinsa faptă ilicită este imposibilă.
    19. Având în vedere toate aceste considerente, se apreciază că procedura de control al averii instituită de Legea nr. 115/1996 este vădit neconstituţională, impunându-se o reconfigurare legislativă în întregime a acesteia pentru a asigura atât îndeplinirea scopului ei, cât şi compatibilitatea sa cu normele constituţionale şi convenţionale aplicabile, acesta fiind motivul pentru care excepţia a fost formulată în această manieră.
    20. În mod particular, chiar dacă s-ar considera că argumentele aduse nu justifică o neconstituţionalitate a acestei proceduri în ansamblul său, acestea conduc în mod neechivoc la concluzia neconstituţionalităţii cel puţin a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din Legea nr. 115/1996 care reglementează finalitatea procedurii - aceea de confiscare a averii nejustificate.
    21. Se menţionează că, din cuprinsul deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate anterior cu privire la aceste norme, respectiv Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005 şi Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, rezultă că niciodată nu s-a stabilit că posibilitatea de a confisca averea constatată nejustificată ar fi în conformitate cu Constituţia. Or, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a arătat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări, caz în care Curtea are competenţa să elimine viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei.
    22. Se afirmă că, la acest moment, practica constantă, atât a Agenţiei Naţionale de Integritate, cât şi a Comisiei de cercetare a averilor şi a instanţelor de judecată chemate să se pronunţe asupra confiscării averii, este în sensul că dispoziţiile Legii nr. 115/1996 se aplică în lipsa unei constatări a caracterului ilicit al dobândirii averii nejustificate. Astfel, simpla constatare a lipsei unei justificări în dobândirea bunurilor conduce la solicitarea de confiscare sau la confiscarea bunurilor, deşi nu există o constatare anterioară a dobândirii ilicite, ca urmare a săvârşirii unei contravenţii sau infracţiuni.
    23. În final, se menţionează că, pentru motivele expuse, o astfel de situaţie încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate.
    24. Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că se impune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu sunt contrare art. 44 alin. (1), (2), (8) şi (9) ori art. 23 din Constituţie, având în vedere că aceste norme instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe semnificative şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea Constituţională a reţinut anterior că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. De asemenea, procedura nu este contrară art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
    25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    26. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, se arată că referitor la pretinsa încălcare a prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007 şi, ulterior, prin Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 constatând că această critică este neîntemeiată. Curtea a observat că, pe de o parte, textele criticate stabilesc doar premisele declanşării controlului averii, nu şi premisele angajării răspunderii juridice, iar, pe de altă parte, că problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, Curtea a reţinut că susţinerea autorilor excepţiei în sensul că textele analizate instituie o „prezumţie de iliceitate“ care constituie o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor este neîntemeiată. Totodată, Curtea a reţinut că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. În ceea ce priveşte critica vizând necomunicarea în mod complet şi precis a conţinutului acuzaţiei de dobândire ilicită a unor bunuri, prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014 şi Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, Curtea Constituţională a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută. Pentru aceste considerente, se apreciază ca neîntemeiate argumentele vizând neconstituţionalitatea în raport cu art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 din Convenţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, se menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 596 din 20 septembrie 2016. Cu privire la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 23 din Constituţie, se apreciază că, neaflându-ne într-o procedură penală, dispoziţiile constituţionale invocate nu sunt incidente în cauză.
    27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi în mod particular dispoziţiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile criticate în mod punctual au următorul conţinut:
    - Art. 10^4:
    "(1) Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune:
    a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;"

    – Art. 18:
    "(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată.
(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mişcare acţiunea penală.
(3) În cazul în care se constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului."

    30. Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 44 alin. (1), (2), (8) şi (9) privind dreptul de proprietate privată şi prezumţia dobândirii licite a averii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
    31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2007, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 4 august 2014, Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 28 noiembrie 2016, Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 7 ianuarie 2019, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 septembrie 2019, şi Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 25 ianuarie 2021, prin care au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile invocate.
    32. Astfel, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 19, Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, paragraful 14, şi Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 35, precitate, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996, referitoare la înfiinţarea, compunerea, funcţionarea şi atribuţiile comisiei de cercetare a averilor, precum şi la procedura specifică efectuării lucrărilor sale, au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 115/1996 prin art. 35 pct. 2 şi, respectiv, pct. 3 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010. În forma sa iniţială, Legea nr. 115/1996 conţinea dispoziţii relativ asemănătoare, care prevedeau, de asemenea, existenţa comisiei de cercetare a averilor pe lângă fiecare curte de apel, cu aceeaşi compunere şi având atribuţii şi procedură specifică asemănătoare. Astfel, Curtea a reţinut că actualul art. 10 din Legea nr. 115/1996 este identic, din punctul de vedere al soluţiei juridice, cu art. 8 din forma iniţială a Legii nr. 115/1996, art. 10^2 corespunde fostului art. 12, art. 10^3 preia soluţia juridică a fostului art. 13 alin. (1), iar actualul art. 10^4 conservă, în esenţă, substanţa juridică a fostului art. 14. În concepţia originară a Legii nr. 115/1996, controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere era exercitat de către comisia de cercetare a averilor, înfiinţată pe lângă fiecare curte de apel şi formată, ca şi în prezent, din doi judecători de la curtea de apel şi un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel. Întrucât Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată abia ulterior, prin Legea nr. 144/2007, controlul averilor nu era declanşat, ca în prezent, prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate, ci printr-o cerere de sesizare ce putea fi făcută de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel sau conducătorul unităţii publice la care a funcţionat ori funcţiona cel a cărui avere era supusă cercetării, precum şi de către persoanele care erau supuse, potrivit art. 2 din lege, obligaţiei de declarare a averii şi cărora li s-au adus imputări publice cu privire la provenienţa averii deţinute. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care, odată cu intrarea sa în vigoare, a abrogat, prin art. 63 alin. (1) lit. a), dispoziţiile art. 8, 9, 12, 13 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, adică acele texte referitoare la comisia de cercetare a averilor, care însă prezintă o corespondenţă semnificativă, ca soluţie juridică, cu art. 10 şi art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996.
    33. De asemenea, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 20, 26 şi 27, Curtea a reţinut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu „spune dreptul“ (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror. Cu privire la modalitatea de constituire a comisiei de cercetare, Curtea a observat că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, iar, conform art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din aceasta, procurorii reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, desfăşurându-şi activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Curtea a reţinut că, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa sa ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, şi, respectiv, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), ale art. 11, ale art. 20, ale art. 126 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi, ca atare, criticile formulate sunt neîntemeiate.
    34. Totodată, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 28-31, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, paragraful 31, şi Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 37, Curtea a reţinut că această comisie hotărăşte cu majoritate de voturi, în termen de 3 luni de la data sesizării, şi pronunţă o ordonanţă motivată prin care poate dispune fie trimiterea cauzei spre curtea de apel competentă, dacă, pe baza probelor administrate, constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fie clasează cauza, când constată că provenienţa bunurilor este justificată, fie suspendă controlul şi trimite cauza parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unor infracţiuni. Curtea a constatat aşadar că, spre deosebire de actele jurisdicţionale - cum sunt hotărârile judecătoreşti -, actele emise de comisia de cercetare a averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare“, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei „ordonanţe motivate“ - deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală -, vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă. În final, instanţa judecătorească, fiind sesizată potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 şi administrând, dacă părţile o cer, probe noi, constată dacă dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun este sau nu justificată şi va putea hotărî, după caz, fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită pe bază de expertiză. De asemenea, instanţa judecătorească poate să trimită dosarul la parchetul competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, iar, în cazul în care constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului. Sentinţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, cu recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În considerarea celor arătate anterior, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative. Procedura desfăşurată de către comisia de cercetare a averilor, activitatea sa, finalizată prin actul intitulat „ordonanţă motivată“ ce constituie, după caz, actul de sesizare a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente, nu prezintă elemente de natură a imprima comisiei de cercetare caracterul unei jurisdicţii speciale administrative. Totodată, Curtea a reţinut că activitatea de control al averilor persoanelor prevăzute de lege se desfăşoară în prealabil celei din faţa instanţei judecătoreşti competente, şi nu în paralel, iar persoana interesată nu se află în situaţia de a opta între cele două proceduri, deoarece comisia de cercetare este sesizată exclusiv prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate.
    35. De asemenea, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că alcătuirea comisiei de cercetare a averilor din doi judecători garantează independenţa şi asigură imparţialitatea activităţii sale, corectitudinea şi obiectivitatea soluţiei pronunţate în cauză. Totodată, Curtea a reţinut că alcătuirea acestei comisii din judecători nu poate fi caracterizată ca o încălcare a normelor constituţionale invocate, având în vedere specificul activităţii comisiei de cercetare a averilor ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească. De altfel, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului pentru implicarea judecătorilor în alte activităţi, care nu se referă exclusiv la înfăptuirea justiţiei, rezultă şi din alte reglementări, cum sunt, spre exemplu, cele privind componenţa Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie, astfel cum rezultă din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European sau Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 115/1996 instituie, la art. 15-17 şi art. 20, reguli procedurale privind soluţionarea de către instanţa judecătorească a ordonanţei motivate prin care comisia de cercetare a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.
    36. Referitor la pretinsa încălcare a prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, paragraful 33, şi Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 39, Curtea a constatat că şi această critică este neîntemeiată, dat fiind faptul că prin textele criticate se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea a constatat că textele de lege criticate nu contravin principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în condiţiile prevăzute în ipotezele normelor analizate, fără privilegii sau discriminări. Totodată, Curtea a reţinut că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.
    37. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 115/1996, prin Decizia nr. 604 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 28 ianuarie 2015, paragraful 21, Curtea a constatat că măsura reglementată de textul legal criticat este executată în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătoreşti, adică prin neexercitarea sau după epuizarea căilor de atac, respectiv soluţionarea irevocabilă a recursului adresat, potrivit art. 20 din Legea nr. 115/1996, Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Garanţiile pe care le oferă procedura jurisdicţională (publicitate, oralitate, contradictorialitate, exercitarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil etc.) sunt suficiente pentru a putea considera că măsura dispusă se integrează scopului Legii nr. 115/1996.
    38. Totodată, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părţile interesate, de Agenţia Naţională de Integritate şi procuror, a recursului împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluţionarea acestuia revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută.
    39. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Cherecheş în Dosarul nr. 19/33/2020 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi, în particular, dispoziţiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 mai 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Bianca Drăghici

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 270 din 29 mai 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"