Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, excepţie ridicată de Alin Delon Lică în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.336D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prezent personal şi asistat de doamna avocat Florentina Beatrice Dan, din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, precum şi partea Iulian Gheorghe. Lipsesc celelalte părţi, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la al doilea termen de judecată, primul termen fiind pe data de 3 aprilie 2018, când, în vederea pregătirii apărării, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 24 aprilie 2018. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată să excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă. Pe fond se susţine că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu distinge între faptele pe care le incriminează şi elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, creând, atât la nivelul instanţelor, cât şi în rândul destinatarilor legii, o reală confuzie între infracţiunile reglementate prin dispoziţiile legale anterior menţionate, instanţele arătând, în jurisprudenţa lor, că nu se poate reţine un concurs între cele două infracţiuni. Se susţine că, de altfel, ipoteza introducerii sau cea a scoaterii din ţară a drogurilor, prevăzută la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, nu ar fi posibilă fără realizarea unor operaţiuni precum procurarea, transportul sau întreţinerea acestora, fapte incriminate la art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ. Se face trimitere la Decizia penală nr. 1.137 din 12 aprilie 2002, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu este o formă agravată a infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Se susţine că textul criticat creează confuzie, ca urmare a faptului că legiuitorul nu a înţeles să arate, în mod concret, care sunt elementele prin care poate fi săvârşită infracţiunea prevăzută la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aspect ce încalcă principiul convenţional al legalităţii incriminării şi a pedepsei, reglementat la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, principiu care este reglementat şi în legislaţia internă, la nivel constituţional şi legal. Se apreciază, prin urmare, că noţiunile de „introducere“ şi „scoatere“, „importul“ şi „exportul“ sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, creând premisa aplicării acestora ca rezultat al unor interpretări arbitrare. Se conchide că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei invocă, mai degrabă, o problemă de interpretare şi aplicare a textului criticat, în concret de stabilire a încadrării juridice a faptelor care fac obiectul cauzei penale în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Se susţine că, pe de o parte, art. 3 din Legea nr. 143/2000 sancţionează traficul internaţional de droguri, în timp ce art. 2 din Legea nr. 143/2000, cu care textul criticat este comparat, sancţionează traficul naţional, iar, pe de altă parte, chiar dacă faptele incriminate la art. 3 anterior menţionat presupun şi activitatea de transport, totuşi, aceasta este o acţiune diferită de cea incriminată la art. 2 din Legea nr. 143/2000. Se arată că acesta din urmă are în vedere transportul naţional al drogurilor de risc şi mare risc, pe când art. 3 din Legea nr. 143/2000 implică şi protecţia relaţiilor sociale referitoare la frontiera de stat şi, în subsidiar, şi pe cele referitoare la Codul vamal. Pentru aceste motive, se susţine că obiectul material al infracţiunii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 143/2000 este mai complex decât cel al art. 2 din Legea nr. 143/2000. Se arată că şi urmările imediate ale celor două infracţiuni sunt diferite. Se susţine că această problemă a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017, prin care a statuat că în ipoteza invocată de autorul excepţiei există un concurs între infracţiunile reglementate la art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. 5. În replică, apărătorul autorului excepţiei susţine că termenii „importul“, „exportul“, „introducerea“, „scoaterea“ nu sunt adecvaţi pentru a fi folosiţi în domeniul dreptului penal, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, ţările între care au avut loc operaţiunile de import-export fac parte din Uniunea Europeană, în interiorul căreia operaţiunile comerciale sunt libere. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Decizia penală nr. 357/A din 7 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, excepţie ridicată de Alin Delon Lică într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii reglementate la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu specifică dacă în elementul material al laturii sale obiective sunt cuprinse şi variantele normative enumerate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care, atât în rândul instanţelor, cât şi în rândul destinatarilor legii penale, textul criticat creează confuzii în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor. Sunt date ca exemple două decizii penale, prin care instanţele au reţinut, pe de o parte, că nu se poate reţine un concurs între infracţiunile reglementate la art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, întrucât ipoteza introducerii sau scoaterii din ţară a drogurilor de risc, prevăzută prin textul criticat, nu poate fi posibilă fără procurarea, transportul, deţinerea etc. acestora, acţiuni incriminate prin art. 2 alin. (1) anterior menţionat, iar, pe de altă parte, că infracţiunea de la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu este o formă agravată a infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Se arată că obiectul prezentei excepţii nu are în vedere identificarea unei practici neunitare în privinţa aplicării textului criticat, ci lipsa reglementării, în cuprinsul acestuia, măcar cu titlu exemplificativ, a modalităţilor prin care poate fi realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii, termenii folosiţi de legiuitor, de „introducere sau scoatere din ţară“ şi „import sau export“ fiind mult prea generali. Se susţine că textul criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât destinatarii legii nu pot deduce, fără echivoc, care este conduita sancţionată prin acesta şi dacă, săvârşind una dintre acţiunile prevăzute la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, comit o singură infracţiune sau două infracţiuni concurente, cea reglementată prin textul criticat şi cea prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Se susţine că, aşa fiind, prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 creează premisele unei duble incriminări, aspect ce contravine principiului legalităţii incriminării. 8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că acţiunea de introducere în ţară a unor droguri de risc nu absoarbe acţiunea de procurare a acestora, motiv pentru care dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu conţin o dublă incriminare. Se arată că legiuitorul a incriminat, la art. 2 alin. (1) din legea anterior menţionată, circulaţia drogurilor de risc sub control naţional, în considerarea faptului că acestea sunt substanţe periculoase pentru sănătatea şi viaţa oamenilor. Pentru aceleaşi motive, prin textul criticat, a fost reglementată infracţiunea de „introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc“, modalitatea de exprimare a acţiunilor incriminate fiind de domeniul tehnicii legislative, aspect asupra căruia legiuitorul are o competenţă exclusivă. Se susţine, totodată, că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci are în vedere modalitatea de interpretare şi aplicare a textului criticat, în cauza dedusă judecăţii, aspect din perspectiva căruia prezenta excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu pot genera dificultăţi de interpretare, acestea fiind clare, precise şi previzibile. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii. Se susţine că sintagmele „import“, „export“, „introducere în ţară“, „scoatere din ţară“ au înţelesul obişnuit, în limba română, indicând activităţi concrete, a căror detaliere nu este necesară pentru a fi înţelese. Se mai arată că, atâta vreme cât legiuitorul nu distinge, săvârşirea oricăreia dintre activităţile enumerate în ipoteza normei poate constitui elementul material al infracţiunii analizate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, care au următorul conţinut: „Introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.“ 14. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii şi art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la legalitatea incriminării. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 143/2000 reglementează, la art. 2 alin. (1), infracţiunea de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, oferire, punere în vânzare, distribuire, livrare cu orice titlu, trimitere, transport, procurare, cumpărare, deţinere ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, iar, la alin. 3 alin. (1), infracţiunea de introducere sau scoatere din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept. 16. Din interpretarea sistematică a celor două dispoziţii legale anterior menţionate rezultă că legiuitorul a înţeles să sancţioneze, prin prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, faptele exemplificativ enumerate în cuprinsul normei anterior menţionate, iar, la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, operaţiunile care conferă activităţii de trafic de droguri un caracter internaţional. Astfel, elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 constă în săvârşirea oricărei fapte dintre cele enumerate în cuprinsul ipotezei normei de incriminare analizate sau a altor operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, mai puţin cele de introducere şi scoatere din ţară, de importul şi de export de droguri de risc, care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege. 17. Aşa fiind, Curtea constată că faptele incriminate prin normele de drept penal, mai sus analizate, sunt diferite, motiv pentru care sfera de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu se suprapune cu cea a incriminării de la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. De asemenea, infracţiunea de introducere sau scoatere din ţară, precum şi de import ori export de droguri de risc nu absoarbe în conţinutul său constitutiv fapte incriminate prin prevederile art. 2 alin. (1) din legea analizată. Dimpotrivă, realizarea unor activităţi de trafic de droguri de risc, care presupun atât acte dintre cele incriminate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât şi acte de introducere sau scoatere din ţară ori de import sau export al unor astfel de droguri, poate determina reţinerea unui concurs între infracţiunile reglementate prin cele două texte de lege analizate. Totodată, având în vedere diferenţele existente între latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi cea a infracţiunii prevăzute la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, Curtea nu poate reţine că aceasta din urmă constituie o formă agravată a celei dintâi, reglementarea de către legiuitor a unor limite speciale mai mari ale pedepsei, în cazul infracţiunii de la art. 3 alin. (1) anterior menţionat, datorându-se pericolului sporit pe care faptele de introducere sau scoatere din ţară, de import şi de export de droguri de risc îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin Legea nr. 143/2000, precum şi pentru cele referitoare la frontiera de stat. 18. Mai mult, prin Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 18 mai 2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acţiunea unică continuă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României, poate constitui elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege“, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal). Or, acest din urmă aspect constituie un alt argument, potrivit căruia faptele incriminate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 nu sunt absorbite de elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate la art. 3 din aceeaşi lege. 19. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrunesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, permiţând destinatarilor legii penale să îşi adapteze conduita în funcţie de exigenţele lor şi, totodată, să prevadă consecinţele faptelor din domeniul traficului şi al consumului ilicit de droguri pe care le săvârşesc. Pentru aceleaşi considerente, textul criticat este în acord cu exigenţele principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie. În aceste condiţii, susţinerile autorului excepţiei, referitoare la crearea, prin prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, unor confuzii în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor de trafic şi consum ilicit de droguri de către organele judiciare vizează, mai degrabă, domeniul interpretării şi aplicării textului criticat. 20. În acest sens, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, sunt îndeplinite, dacă legiuitorul indică în mod clar şi neechivoc obiectul material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, s-a reţinut că legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). 21. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Delon Lică în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016), al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
