Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 26 din 22 ianuarie 2020 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte, şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 26  din 22 ianuarie 2020  asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte, şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 26 din 22 ianuarie 2020 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte, şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 168 din 2 martie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul justiţiei, respectiv Ministerul Justiţiei, ca parte a autorităţii executive, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, generat de ingerinţa gravă a ministrului justiţiei, Ana Birchall, în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori, de actele de subminare a independenţei justiţiei din România prin negocierea unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin, conturând percepţia că problemele justiţiei din România nu sunt gestionate de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi factori externi, precum şi de acţiunile repetate de decredibilizare şi blocare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, autoritate de rang constituţional, cu rol bine configurat în arhitectura statului de drept din România, cerere formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
    2. Cererea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.949 din 16 octombrie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.719E/2019.
    3. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2019, în prezenţa domnului Alexandru Stan, director al Direcţiei contencios din cadrul Ministerului Justiţiei, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Acestea au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 27 noiembrie 2019 şi, ulterior, pentru data de 11 decembrie 2019. La această dată, Curtea, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 12 decembrie 2019 şi, ulterior, pentru data de 22 ianuarie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Adresa nr. 20.057 din 11 octombrie 2019, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul justiţiei, respectiv Ministerul Justiţiei, ca parte a autorităţii executive, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, conflict generat de ingerinţa gravă a ministrului justiţiei, Ana Birchall, în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori, de actele de subminare a independenţei justiţiei din România prin negocierea unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin, conturând percepţia că problemele justiţiei din România nu sunt gestionate de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi factori externi, precum şi de acţiunile repetate de decredibilizare şi blocare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, autoritate de rang constituţional, cu rol bine configurat în arhitectura statului de drept din România.
    5. Totodată, se solicită Curţii Constituţionale dispunerea măsurilor necesare şi utile pentru restabilirea ordinii constituţionale între autorităţile statului.
    6. Prin cererea formulată se solicită interpretarea art. 1 alin. (3)-(5), art. 132 alin. (1), art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, apreciindu-se că prezentul conflict poartă asupra interpretării acestor texte constituţionale. Se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la conţinutul conflictului juridic de natură constituţională, subliniindu-se faptul că, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, Curtea a statuat că şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor diferitelor autorităţi publice, în raport cu contextul în care sunt făcute şi cu conţinutul lor concret, pot crea stări de confuzie, de incertitudine ori tensiuni, care ulterior ar putea degenera în conflicte între autorităţi publice, chiar de natură juridică.
    7. Cu privire la primul aspect generator al cererii formulate, şi anume ingerinţa gravă a ministrului justiţiei în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori în cauze concrete, se arată că o asemenea conduită a ministrului justiţiei a avut loc în legătură cu ancheta penală desfăşurată în cazul „Caracal“, prin faptul că acesta a comunicat familiei unei victime informaţii referitoare la conţinutul unor probe administrate în cauză. Astfel, la data de 2 august 2019, ministrul justiţiei a contactat telefonic familia Alexandrei Măceşanu, comunicându-i faptul că rezultatul testelor genetice atestă că rămăşiţele şi cenuşa găsite în casa persoanei cercetate în cauză indică ADN-ul acesteia. Se subliniază că datele respective nu fuseseră comunicate familiei victimei de către organele de urmărire penală, singurele abilitate, potrivit Codului de procedură penală, să efectueze asemenea acte, şi nici nu fuseseră făcute publice, ancheta penală fiind în derulare. Ulterior, ministrul justiţiei a confirmat public că a luat legătura cu familia victimei şi a comunicat datele respective, susţinând că nu este vorba de o informaţie confidenţială din cadrul urmăririi penale şi că a acţionat astfel dintr-o obligaţie morală, umană.
    8. Or, această acţiune a ministrului justiţiei constituie o veritabilă imixtiune în activitatea procurorilor care efectuează urmărirea penală în cazul menţionat, cu încălcarea limitelor autorităţii conferite de art. 132 alin. (1) din Constituţie coroborate cu art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Se arată că întinderea şi conţinutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiţiei“ din cuprinsul art. 132 alin. (1) din Constituţie, raportată la activitatea desfăşurată de procurori, au fost analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 80, 87, 92 şi 93. Se concluzionează în sensul că ministrul justiţiei nu putea să afle informaţiile cuprinse într-o probă administrată în faza de urmărire penală, fază eminamente nepublică potrivit legii, sub nicio raţiune, şi nu putea comunica în locul organului de urmărire penală competent respectivele informaţii decât forţând şi depăşindu-şi prerogativele care îi sunt conferite legal în calitate de ministru, ceea ce constituie o ingerinţă gravă în justiţie.
    9. Se subliniază că parte a acestui prim aspect al acestui conflict juridic de natură constituţională nu este Ministerul Justiţiei, ci ministrul justiţiei, sens în care se invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 30 mai 2018.
    10. Cu privire la cel de-al doilea aspect generator al cererii formulate, şi anume actele de subminare a independenţei justiţiei din România prin negocierea unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin, conturând percepţia că problemele justiţiei din România nu sunt gestionate de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi factori externi, se arată că, la data de 5 septembrie 2019, în cadrul unei conferinţe de presă la Bucureşti, domnul Gordon Sondland, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Uniunea Europeană, a declarat că procurorul general american, William Barr, a invitat-o pe doamna ministru Ana Birchall la Washington să continue să lucreze alături de el şi de echipa lui, în mod direct, pentru o foaie de parcurs („roadmap“) privind statul de drept în România. Întrebat dacă poate oferi detalii despre această foaie de parcurs, acesta a spus că este la discreţia părţii române să o facă publică, aspect de natură să confirme existenţa acesteia. Referitor la acest aspect, se menţionează că ordinea de zi a şedinţei Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 17 septembrie 2019 a fost suplimentată cu solicitarea Centrului de Resurse Juridice privind exprimarea unui punct de vedere public cu privire la existenţa, conţinutul, respectiv oportunitatea unei „foi de parcurs“ pentru România, elaborată de ministrul justiţiei împreună cu reprezentantul unui stat străin, precum şi cu privire la o eventuală implicare a Consiliului Superior al Magistraturii în conceperea acestei „foi de parcurs“. Întrebat fiind de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la existenţa acestui document, în condiţiile în care independenţa justiţiei este o componentă fundamentală a statului de drept, ministrul justiţiei nu a dezminţit existenţa acestei „foi de parcurs“ şi nu a răspuns întrebărilor referitoare la afectarea independenţei justiţiei în legătură cu acest aspect. Atitudinea ministrului justiţiei a fost de natură a crea în percepţia publică ideea afectării independenţei justiţiei din partea unui membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, garantul constituţional al independenţei justiţiei.
    11. Ulterior, printr-o scrisoare adresată Consiliului Superior al Magistraturii, ajunsă la cunoştinţa presei, ministrul justiţiei a invocat depăşirea, prin interpelarea făcută, a atribuţiilor proprii Consiliului, arătând că „încercarea unor membri ai Consiliului de a-şi aroga un veritabil drept de veto cu privire la acţiunile externe ale ministrului justiţiei este o imixtiune gravă şi inacceptabilă în activitatea puterii executive“. Prin aceeaşi scrisoare, ministrul justiţiei a precizat că la nivelul Ministerului Justiţiei nu există niciun document de tip „to do list“ sau foaie de parcurs convenit cu partenerii externi.
    12. Prin poziţia publică exprimată, ministrul justiţiei a creat aparenţa unei agende proprii în ceea ce priveşte justiţia, dezbătută la nivel extern, dar nediscutată cu instituţia care are rolul constituţional de garant al independenţei justiţiei. Atitudinea ministrului justiţiei de a nega dreptul Consiliului Superior al Magistraturii de a adresa întrebări referitoare la existenţa unei foi de parcurs privind statul de drept, agreată cu reprezentantul unui stat străin, pune Consiliul în imposibilitatea de a-şi exercita rolul constituţional prevăzut de art. 133, creând, astfel, un blocaj instituţional.
    13. Astfel, în încercarea de a justifica implicarea într-un demers al cărui conţinut, tocmai prin împrejurarea că nu este cunoscut, este de natură să creeze în percepţia publică o impresie eronată asupra înfăptuirii justiţiei, în sensul că justiţia din România nu este gestionată de organele constituţionale abilitate, ministrul justiţiei neagă rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, limitându-l la atribuţii legate de cariera judecătorilor şi procurorilor şi de organizarea instanţelor şi a parchetelor. Or, este de esenţa autorităţii judecătoreşti existenţa, recunoscută la nivel constituţional, a unui organism - Consiliul Superior al Magistraturii - care apără sub toate aspectele independenţa justiţiei, înţeleasă nu ca un beneficiu al magistraţilor, ci ca o garanţie a asigurării aptitudinii justiţiei de a-şi îndeplini rolul în slujba cetăţeanului.
    14. Implicarea ministrului justiţiei în negocierea unei foi de parcurs privind statul de drept, agreată cu reprezentantul unui stat străin, în ipoteza existenţei acestui demers, este de natură să ducă tocmai la afectarea statului de drept, în componenta sa referitoare la independenţa justiţiei. Chiar dacă nu s-ar confirma factual existenţa acestui demers, situaţia creată este tot de natură să afecteze independenţa justiţiei, din perspectiva percepţiei pe care a determinat-o în conştiinţa publică, în sensul că justiţia din România nu este gestionată de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi factori externi.
    15. Se mai susţine că existenţa unei eventuale agende proprii a ministrului justiţiei vizând statul de drept din România încalcă şi art. 102 alin. (1) din Constituţie, din moment ce atribuţiile sale în cadrul acţiunilor externe trebuie să se exercite în raport cu programul de guvernare. În acest sens se arată că în şedinţa plenului Consiliului, ministrul justiţiei a fost întrebat dacă a avut un mandat din partea Guvernului pentru a discuta o astfel de foaie de parcurs, fără a oferi însă un răspuns.
    16. Cu privire la cel de-al treilea aspect generator al cererii formulate, şi anume acţiunile repetate de decredibilizare şi blocare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, autoritate de rang constituţional, cu rol bine configurat în arhitectura statului de drept din România, se indică patru astfel de acţiuni ce privesc sesizările Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative adresate ministrului justiţiei, modul în care ministrul justiţiei a înţeles să translateze în spaţiul public unele probleme legate de participarea sa la şedinţele plenului Consiliului, în calitate de membru de drept, modul de exprimare a ministrului justiţiei la adresa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi modul de poziţionare a ministrului justiţiei faţă de situaţia sediului Consiliului.
    17. Astfel, referitor la sesizările Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative adresate ministrului justiţiei, se arată că acestea fie nu au fost analizate, fie au fost respinse fără o justificare rezonabilă. Cu titlu exemplificativ se menţionează că sesizarea Consiliului adresată ministrului justiţiei cu privire la iniţierea unor măsuri legislative pentru atribuirea definitivă a competenţei de soluţionare a cererilor deţinuţilor din Penitenciarul Bucureşti-Jilava şi Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti nu a primit niciun răspuns. O asemenea conduită a ministrului justiţiei afectează exercitarea atribuţiilor Consiliului prevăzute de lege şi consacrate la nivelul art. 134 alin. (4) din Constituţie. Se mai subliniază totala neimplicare a Ministerului Justiţiei în contextul promovării unor acte normative de natură a afecta stabilitatea financiară a magistraţilor, cu efecte asupra independenţei acestora. În acest sens se menţionează că pe rolul Camerei Deputaţilor, Cameră decizională, se află o propunere legislativă prin care se intenţionează taxarea suplimentară a pensiei de serviciu prevăzută de Legea nr. 303/2004, iar Ministerul Justiţiei, având în vedere domeniul de reglementare al acestuia, nu a elaborat un punct de vedere şi nu a luat o poziţie oficială cu privire la aceasta. De altfel, o asemenea neimplicare a Ministerului Justiţiei s-a constatat şi anterior, cu ocazia iniţierii de către Ministerul Finanţelor Publice a unui demers similar, printr-un proiect de ordonanţă de urgenţă privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare.
    18. Se apreciază că situaţia antereferită trebuie analizată prin prisma art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţie, în sensul că raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control, prin intermediul unor mecanisme prevăzute tot de lege. Se fac referiri la principiul colaborării loiale între autorităţile publice, astfel cum acesta a fost reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123 sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139), concluzionându-se că maniera în care s-a poziţionat Ministerul Justiţiei, care, pe de o parte, nu a analizat sau a respins nejustificat propunerile privind iniţierea unor demersuri de modificare sau completare a unor acte normative formulate de Consiliul Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, nu s-a implicat în procesul de adoptare a unor acte normative de interes pentru autoritatea judecătorească, reflectă nerespectarea principiului cooperării şi colaborării loiale între autorităţile statului.
    19. Cu referire la modul în care ministrul justiţiei a înţeles să translateze în spaţiul public unele probleme legate de participarea sa la şedinţele plenului Consiliului, în calitate de membru de drept, în sensul că în declaraţiile sale publice a invocat dificultăţi privind participarea sa la aceste şedinţe ca urmare a modului în care sunt planificate de către conducerea instituţiei, se apreciază că aceste afirmaţii sunt nejustificate, fiind menite să denatureze realitatea, cu consecinţa decredibilizării Consiliului, şi să inducă în percepţia publică existenţa unei obligaţii de consultare a membrilor în privinţa stabilirii şedinţelor şi proiectului ordinii de zi, care nu ar fi respectată de Consiliu. Or, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul se întruneşte în plen şi în secţii, la convocarea preşedintelui, iar programarea şedinţelor plenului se efectuează având în vedere păstrarea unui just echilibru între urgenţa aspectelor ce se impun a fi soluţionate de către Consiliu şi asigurarea participării membrilor aleşi ori de drept, în funcţie de agendele acestora, cu respectarea timpului necesar pentru ca membrii să integreze participarea la şedinţa plenului în activităţile derulate. Se apreciază că aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte afirmaţiile ministrului justiţiei din scrisoarea din data de 4 octombrie 2019, adresată preşedintelui Consiliului - apărută în spaţiul public - în care îi reproşează maniera netransparentă în care a convocat plenul Consiliului din data de 8 octombrie 2019, solicitând explicaţii pentru „urgenţa“ şedinţei.
    20. Cu referire la modul de exprimare al ministrului justiţiei la adresa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, se arată că nemulţumirile ministrului justiţiei vizează procedura de numire a procurorilor în această structură şi rolul procurorului general, care, în opinia sa, nu ar mai putea cenzura actele de urmărire ale secţiei. Se apreciază că aceste susţineri sunt complet false, având în vedere dispoziţiile legale care reglementează controlul ierarhic al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra soluţiilor, actelor sau măsurilor dispuse de procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. În acest sens sunt invocate dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 339 din Codul de procedură penală.
    21. Poziţia ministrului justiţiei a fost urmată de crearea unui grup de lucru interministerial coordonat de Ministerul Justiţiei, astfel cum rezultă din declaraţiile sale publice din 17 septembrie 2019, ocazie cu care acesta a arătat că, din concluziile preliminare, nu se susţine funcţionarea în această formă a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Se arată că la lucrările acestui grup de lucru Consiliul nu a fost invitat să participe, negându-se, astfel, atribuţiile sale. De altfel, componenţa acestui grup de lucru nu a fost adusă la cunoştinţa Consiliului şi nu a fost făcută publică prin nicio modalitate, aspect de natură să genereze îndoieli în privinţa obiectivităţii activităţii sale şi a caracterului său reprezentativ.
    22. Se susţine că din declaraţiile publice ale ministrului justiţiei rezultă neîndoielnic refuzul expres al acestuia de respectare a legii în vigoare cu referire la organizarea şi funcţionarea structurii de parchet amintite; or, ca orice dispoziţii legale, şi cele ce privesc această structură de parchet trebuie respectate pe durata activităţii lor de către orice subiect de drept, cu atât mai mult de către ministrul justiţiei. În consecinţă, se apreciază că ministrul justiţiei a vulnerabilizat imaginea unei structuri din cadrul autorităţii judecătoreşti, cu consecinţa implicită a afectării încrederii în justiţie. Întrucât în situaţia de faţă Consiliul nu are instrumentele necesare pentru a împiedica afectarea încrederii publice în activitatea secţiei de parchet menţionate, ca urmare a declaraţiilor ministrului justiţiei, se consideră că s-a creat un blocaj instituţional care necesită intervenţia Curţii Constituţionale.
    23. Cu referire la modul de poziţionare a ministrului justiţiei faţă de situaţia sediului Consiliului, se arată că, prin Adresa nr. 2/78.490 din 30 septembrie 2019, ministrul justiţiei a solicitat Consiliului luarea unei decizii în privinţa sediului său, în sensul că fie acesta va face parte din proiectul „Cartierul pentru Justiţie“, fie se doreşte finalizarea procedurii de achiziţie a unui nou sediu în afara acestui cartier, subliniindu-se că proiectul respectiv este întârziat şi nu poate avansa până nu se primeşte un răspuns clar din partea Consiliului. În această adresă s-a mai menţionat că, în situaţia în care se consideră că suma aferentă achiziţiei nu va mai fi angajată, respectiv cheltuită de Consiliu, aceasta se poate realoca pentru instanţele judecătoreşti care nu au fonduri suficiente, iar o asemenea sumă va rezolva alte probleme de investiţii ale acestora; s-a mai arătat în adresa antereferită că dacă se ia o asemenea decizie creditele de angajament vor putea fi alocate în perioada imediat următoare.
    24. Cu privire la acest demers al ministrului justiţiei, se arată că este de natură să creeze, pe de o parte, percepţia falsă că instanţele judecătoreşti şi parchetele sunt subfinanţate din cauza fondurilor alocate pentru achiziţionarea unui sediu al Consiliului, iar, pe de altă parte, că derularea proiectului „Cartierul pentru Justiţie“ este blocată până la luarea unei decizii în acest sens de către Consiliu. Or, prin Hotărârea Guvernului nr. 949/2018 s-a pus la dispoziţia Consiliului suma necesară achiziţionării unui sediu corespunzător necesităţilor sale de funcţionare, fonduri care nu fac parte din sfera bugetului destinat necesarului instanţelor şi parchetelor, alocarea bugetară fiind realizată separat, ca urmare a probării parametrilor tehnico-economici ai investiţiei. Prin urmare, ministrul justiţiei, deşi încearcă acreditarea ideii că proiectul este blocat până la luarea unei decizii de către Consiliu, în realitate, numai acesta este responsabil pentru situaţia creată. Se mai precizează faptul că ministrul justiţiei şi-a asumat în mod nelegal atribuţii cu referire la finanţarea instanţelor judecătoreşti prin realocarea sumelor necesare achiziţionării unui sediu pentru Consiliu, în ideea afectării imaginii acestuia din urmă. Se mai arată că întârzierea proiectului „Cartierul pentru Justiţie“ are repercusiuni implicite asupra bunei administrări a justiţiei, deşi, potrivit art. 5 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Justiţiei ar trebui să asigure buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Astfel, ministrul justiţiei nu doar că nesocoteşte dispoziţiile legale antereferite, dar afectează realizarea actului de justiţie în condiţii optime. Se concluzionează în sensul că încercarea ministrului justiţiei de a împiedica achiziţionarea unui sediu pentru Consiliu este de natură a afecta însăşi capacitatea funcţională a acestuia, cunoscute fiind dificultăţile cu care acesta se confruntă sub acest aspect, încă de la înfiinţare.
    25. În temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate punctele de vedere ale părţilor aflate în conflict asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    26. Ministrul justiţiei, sub aspectul admisibilităţii cererii, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, Decizia nr. 1.560 din 18 noiembrie 2009 şi Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010), pentru a exista un conflict juridic de natură constituţională, trebuie îndeplinite cinci condiţii cumulative, şi anume: conflictul să fie juridic; conflictul să fie de natură constituţională; conflictul să fie între autorităţile publice de la titlul III din Constituţie; conflictul să fi generat un blocaj instituţional; şi conflictul să fie efectiv. Raportând considerentele jurisprudenţiale la situaţia de faţă, se arată că autorul sesizării invocă existenţa a trei obligaţii juridice: ministrul justiţiei avea obligaţia de a nu divulga probe în cursul activităţii de urmărire penală, această prerogativă revenind organelor de urmărire penală; ministrul justiţiei avea obligaţia de a susţine independenţa justiţiei, ceea ce nu a îndeplinit prin negocierea unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin, conturând percepţia că problemele justiţiei din România nu sunt gestionate de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi actori externi; ministrul justiţiei avea obligaţia ca, prin activitatea sa, să contribuie la credibilizarea activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi la buna desfăşurare a activităţii acestuia.
    27. Referitor la prima obligaţie, se arată că, aşa cum reiese din comunicatul oficial al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aspectele care au fost „făcute publice“ de către ministrul justiţiei au fost de fapt comunicate de îndată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism familiei implicate şi, aşa cum precizează şi organul de urmărire penală, nu au avut caracter confidenţial. Prin urmare, se observă că nu se identifică o obligaţie legală a ministrului justiţiei în sensul reţinut de către autorul sesizării. Referitor la a doua obligaţie, în privinţa aspectelor de politică externă invocate, se constată că atribuţiile constituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii nu prevăd niciun element de politică externă, în timp ce, conform art. 102 alin. (1), Guvernul este cel care „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării“. În acest sens, fără a exclude din demersul de realizare a politicii externe o conlucrare a tuturor factorilor interesaţi, se apreciază că Legea fundamentală nu conferă Consiliului Superior al Magistraturii nicio prerogativă în sens juridic, din perspectiva aspectelor de politică externă. În consecinţă, este exclusă crearea premiselor unui conflict juridic între Consiliul Superior al Magistraturii şi orice altă autoritate publică, inclusiv ministrul justiţiei, pe teme de politică externă, şi, cu atât mai puţin, existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi.
    28. Prin urmare, nu se relevă premisele unui conflict juridic şi, cu atât mai puţin, ar putea fi evidenţiate premisele unui conflict de natură constituţională.
    29. În ceea ce priveşte calitatea de parte a conflictului a ministrului justiţiei, se apreciază că sunt incidente considerentele din Decizia nr. 358 din 30 mai 2018. Astfel, din analiza sesizării nu rezultă în niciun fel susţinerea unei pretinse ingerinţe a ministrului justiţiei în activitatea/atribuţiile/competenţa constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii. Chiar şi în situaţia în care argumentul de pretinsă ingerinţă prezentat prin raportare la elementele de fapt privind cazul „Caracal“ ar avea relevanţă constituţională, totuşi, nici măcar această relevanţă nu ar avea nicio legătură cu rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, fiind astfel exclusă ab initio o încălcare a limitelor constituţionale ale rolului acestuia.
    30. Referitor la existenţa unui blocaj instituţional, se menţionează că din sesizare nu rezultă care sunt acele acţiuni concrete de natură să determine existenţa unui astfel de blocaj între Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei, existând, din contră, o serie de acţiuni care se circumscriu conceptului de cooperare loială între autorităţile publice. Aplicarea acestui principiu reprezintă o operaţiune juridică bivalentă, fiind deopotrivă opozabilă celor două autorităţi publice implicate. Faptul că unele dintre propunerile de modificare legislativă formulate de Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt însuşite şi promovate ca proiecte de acte normative de către Ministerul Justiţiei, în forma dorită de Consiliu, nu determină apariţia unui blocaj instituţional, fiind inacceptabil ca ministrul justiţiei sau Ministerul Justiţiei să joace un rol pasiv în activitatea de legiferare în domeniul justiţiei, fără a-şi putea formula şi susţine propriul punct de vedere. Mai mult, în cadrul procedurii de legiferare Ministerul Justiţiei este cel care are drept de a promova în Guvern un proiect de act normativ în domeniul justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii fiind obligatoriu de solicitat abia după finalizarea avizării interministeriale, şi nu înaintea acestei proceduri. Mai mult, în ceea ce priveşte propunerile legislative iniţiate de parlamentari, raporturile juridice de drept constituţional sunt reglementate în privinţa procedurii de legiferare parlamentare între Parlament şi Guvern, iar nu între Parlament şi Ministerul Justiţiei. De asemenea, se arată că din motivarea sesizării nu reiese care ar fi blocajul instituţional creat prin aşa-zisa omisiune a Ministerului Justiţiei de a transmite punctul de vedere cu privire la propunerea legislativă înregistrată pe rolul Senatului României cu nr. L489/2.09.2019 sau prin lipsa luării unei poziţii oficiale cu privire la aceasta.
    31. Totodată, se arată că opiniile, afirmaţiile unui titular al unui mandat de demnitate publică sau, din contră, lipsa acestora cu privire la măsurile legislative existente într-o propunere legislativă nu sunt de natură a crea blocaje instituţionale.
    32. În concluzie, reţinând că cererea de soluţionare a conflictului vizează ca părţi ministrul justiţiei, ca parte a autorităţii executive, şi autoritatea judecătorească, nu pot fi întrevăzute elementele unui conflict juridic de natură constituţională, generat de lipsa de implicare a ministrului justiţiei în procesul legislativ referitor la o propunere legislativă, chiar şi cu impact bugetar, în condiţiile în care dispoziţiile constituţionale presupun cooperarea loială între Guvern şi Parlament.
    33. Având în vedere că nu se poate stabili existenţa cel puţin a unui conflict juridic şi nici faptul că acest conflict s-ar desfăşura între autorităţi în sensul stabilit de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se arată că este exclusă îndeplinirea condiţiei ca acest conflict să fie şi efectiv.
    34. În concluzie, se apreciază că nu sunt îndeplinite unele dintre condiţiile cumulative pentru a contura existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice care să fi generat un blocaj instituţional şi, dat fiind că ministrul justiţiei şi-a exercitat competenţele prevăzute de Constituţie, fără să îşi aroge atribuţii care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, în speţă autorităţii judecătoreşti reprezentate de către Consiliul Superior al Magistraturii, ori să omită să îndeplinească anumite acte care intră în obligaţiile sale constituţionale, se apreciază, totodată, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării.
    35. Pe fondul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, se apreciază că aceasta este, în ansamblu, neîntemeiată.
    36. Referitor la susţinerile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind ingerinţa gravă a ministrului justiţiei în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori, se arată că, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi din prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 64 şi art. 69 din Legea nr. 304/2004, rezultă că, în exercitarea autorităţii prevăzute de art. 132 alin. (1) din Constituţie  ministrului justiţiei nu îi este permisă nicio ingerinţă în activitatea de urmărire penală, acesta neputând dispune şi nici cenzura acte procesuale, măsuri procesuale sau soluţii într-un dosar penal. Faptul că ministrul justiţiei a comunicat familiei victimei, în cazul particular analizat, rezultatul concluziilor expertizei ADN nu constituie o ingerinţă în activitatea procurorului de caz, întrucât nu vizează un act procesual/o măsură procesuală/soluţie dispusă de procuror, ci priveşte o informaţie de interes public, în contextul intensei mediatizări a cauzei respective.
    37. Se menţionează că, potrivit art. 12 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001, interpretat a contrario, pot constitui informaţii de interes public (şi, cu atât mai mult, pot face obiectul unei comunicări private ca cea în discuţie): informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale, atât timp cât nu se dezvăluie surse confidenţiale, nu se pune în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, precum şi informaţiile privind procedurile judiciare (inclusiv cele privind eventualele măsuri procedurale dispuse), dacă publicitatea acestora nu aduce atingere procesului echitabil sau interesului legitim al uneia dintre părţile implicate în proces. De altfel, în speţă, chiar Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a comunicat public concluziile raportului de expertize ADN în data de 3 august 2019, în considerarea caracterului de interes public al acestor informaţii.
    38. Se arată că afirmaţiile autorului sesizării potrivit cărora datele respective nu fuseseră comunicate familiei victimei de către organele de urmărire penală sunt simple speculaţii. Mai mult, în comunicatul transmis, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a confirmat că „de îndată şi neîntârziat“ după aflarea rezultatelor expertizei acestea au fost comunicate familiei.
    39. Comunicarea ministrului justiţiei din seara zilei de 2 august 2019 nu a fost o comunicare oficială, ci una cu caracter privat, care s-a referit la date de interes public, concluzia expertizei ADN nefiind una confidenţială. Demersul ministrului justiţiei a reprezentat o manifestare a compasiunii şi solidarităţii, de la părinte la părinte, precum şi răspunsul la o solicitare expresă a familiei victimei de a nu afla aceste informaţii din media. Se mai susţine că rudele unei alte victime din aceeaşi cauză penală au solicitat un dialog cu ministrul justiţiei, pe fondul existenţei unei neîncrederi a acestora în demersurile derulate de organele judiciare, ocazie cu care ministrul justiţiei le-a asigurat cu privire la întreprinderea de către organele abilitate a tuturor eforturilor pentru aflarea adevărului, cu îndemnul de a avea încrederea în eforturile depuse de acestea. Demersul ministrului justiţiei din seara zilei de 2 august 2019 s-a derulat în contextul unui enorm impact emoţional generat de evenimentele care fac obiectul dosarului „Caracal“, precum şi al derulării activităţii organelor judiciare sub imperiul unei puternice emoţii publice. De asemenea, evenimentele menţionate au avut şi consecinţe imediate de natură instituţională: declaraţii şi poziţionări publice ale autorităţilor statului, convocarea unei şedinţe a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării legate de cazul respectiv; iniţierea în regim de urgenţă a unor demersuri de modificare a legislaţiei naţionale. În concluzie, demersurile ministrului justiţiei au urmărit să exprime solidaritate şi compasiune faţă de familiile victimelor şi să inspire încredere acestora în acţiunile organelor judiciare. În consecinţă, demersurile ministrului justiţiei şi, în mod particular, informarea în sine şi transmiterea unor mesaje de compasiune şi solidaritate în seara zilei de 2 august 2019 nu constituie un act de decizie, de dispoziţie în dosar ori un act de urmărire penală, nu au prejudiciat în niciun mod ancheta penală şi nu pot fi considerate o ingerinţă, cu atât mai puţin o „ingerinţă gravă“.
    40. Se arată că toate dispoziţiile legale invocate de autorul sesizării - respectiv art. 62 alin. (3), art. 64 alin. (2), art. 67 alin. (2), art. 69 şi art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 358 din 30 mai 2018 şi nr. 136 din 20 martie 2018 referitoare la definirea „autorităţii ministrului justiţiei“ asupra procurorilor în România nu prezintă relevanţă în speţa dedusă controlului, deoarece ministrul justiţiei nu a efectuat ori dispus vreun act de procedură, nu a realizat vreo comunicare oficială în locul Ministerului Public (în speţă, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu a dispus ori solicitat luarea unor măsuri procesuale sau administrarea unor probe în ancheta respectivă, nu a efectuat vreun control sau vreo supervizare a unui act în cadrul unei proceduri judiciare. În baza ori în urma acestei informări a ministrului justiţiei, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu a dispus vreo altă măsură, dimpotrivă, comunicatul acesteia confirmă caracterul public şi neconfidenţial al concluziei expertizei ADN. Or, în condiţiile în care prin acţiunea ministrului justiţiei nu a fost prejudiciată în niciun mod ancheta penală şi nu a existat nicio influenţă asupra vreunui procuror, nicio imixtiune în exercitarea unei atribuţii sau competenţe a Ministerului Public şi nicio intervenţie în modul de soluţionare a cauzei, informarea familiei victimei în seara zilei de 2 august 2019 asupra rezultatelor expertizei de către ministrul justiţiei - în condiţiile în care cazul în sine a avut un profund impact emoţional, social şi mediatic - nu poate fi considerată ca fiind de natură a da naştere unui conflict juridic de natură constituţională.
    41. În acest context, se subliniază că moartea unui copil, indiferent de cauza acesteia, a fost îndelung recunoscută ca reprezentând unul dintre cele mai marcante şi stresante evenimente pe care un adult le poate experimenta. Decesul unui copil, indiferent de vârstă, reprezintă o experienţă profund dificilă şi dureroasă, aşa cum arată dovezile empirice rezultate din numeroase studii. Se invocă legislaţia europeană pentru termenul de „victimă“, printre care şi Recomandarea Rec(2006)8 a Comitetului de Miniştri adresată statelor membre privind asistenţa acordată victimelor infracţiunilor (adoptată de Comitetul de Miniştri pe 14 iunie 2006 în cadrul celei de a 967-a întâlniri a adjuncţilor miniştrilor), precum şi doctrina de specialitate, concluzionându-se în sensul importanţei deosebite pe care o are dreptul victimelor (fie acestea directe sau indirecte) unei fapte penale de a primi sprijin, recunoscut şi protejat de legislaţia naţională, precum şi de cea europeană, inclusiv prin furnizarea de informaţii de către reprezentanţii autorităţilor publice ale statului român.
    42. Solicitarea de către ministrul justiţiei a unor informări cu privire la stadiul unor anchete penale sau eventuale solicitări din partea acestuia ca anchetele să se desfăşoare rapid ori cu imparţialitate sau atenţie deosebită nu semnifică ingerinţe în activitatea parchetelor, aflarea cu celeritate a adevărului în cauzele penale fiind o chestiune de interes public, justificată constituţional şi legal. Atenţia publică îndreptată asupra acestei anchete în mod particular, emoţia publică creată de modul în care evenimentele s-au succedat, de natura faptelor săvârşite şi modalitatea în care au fost descoperite au justificat solicitarea ministrului justiţiei de a fi informat cu privire la mersul anchetei, fără ca aceste informări să aibă în vedere măsurile concrete dispuse de procuror în cursul urmăririi penale. Mai mult, particularităţile deosebite ale cauzei în discuţie ar fi fost suficiente pentru a justifica chiar şi o comunicare publică a ministrului justiţiei pe acest subiect, iar nu doar una constând în transmiterea unei informaţii de interes public familiei victimei, realizată de ministrul justiţiei ca urmare a unei solicitări exprese a acesteia.
    43. În ceea ce priveşte susţinerile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în sensul că ministrul justiţiei a realizat acte de subminare a independenţei justiţiei din România prin negocierea unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin, conturând percepţia că problemele justiţiei din România nu sunt gestionate de organismele constituţionale abilitate, ci de anumiţi factori externi, se arată că din motivarea sesizării rezultă că ceea ce se impută ministrului justiţiei ca „acte de subminare a independenţei justiţiei din România“ sunt în principal, acţiuni, inacţiuni sau atitudini cu privire la situaţii „eventuale“, „ipotetice“, a căror existenţă este pusă astfel sub semnul întrebării de însuşi autorul sesizării.
    44. În legătură cu aceste aspecte se arată că în şedinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 17 septembrie 2019, unul dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentant al societăţii civile, a arătat că a primit din partea unei organizaţii neguvernamentale - Centrul de Resurse Juridice - o solicitare prin care se cere, având în vedere atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, să se exprime un punct de vedere cu privire la existenţa unei „foi de parcurs“ în această materie şi, de asemenea, să se precizeze în ce măsură Consiliul a fost implicat în elaborarea unui astfel de document. Deşi în şedinţa de plen respectivă ministrul justiţiei a arătat faptul că nu cunoaşte această solicitare, aflând despre existenţa ei din mass-media, şi a cerut transmiterea acesteia în mod oficial pentru a putea răspunde în cunoştinţă de cauză - poziţii similare au exprimat şi alţi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, care au arătat că nu au cunoştinţă de solicitarea respectivă -, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, contrar dispoziţiilor legale, a supus aprobării suplimentarea ordinii de zi, declarând că „Nu putem să amânăm chiar aşa pur şi simplu. Doamna ministru trebuie să ne clarifice dacă a existat o astfel de discuţie, dacă există o astfel de foaie de parcurs“. Deşi nu i se comunicase solicitarea respectivă, ministrul justiţiei a răspuns de îndată în Plen, arătând faptul că nu există niciun document de tip „to do list“ sau „foaie de parcurs“, răspuns apreciat ca fiind adecvat şi suficient de clarificator de o parte însemnată a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Chiar dacă nici până în prezent preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu a transmis oficial ministrului justiţiei solicitarea asociaţiei Centrul de Resurse Juridice privind aşa-zisa „foaie de parcurs“, prin scrisoarea transmisă preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în data de 2 octombrie 2019, ministrul justiţiei - aşa cum declarase verbal şi în şedinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii - a comunicat faptul că la nivelul Ministerului Justiţiei nu există niciun document de tip „to do list“ sau „foaie de parcurs“ convenit cu parteneri străini.
    45. În contextul în care ministrul justiţiei a acţionat cu bună-credinţă, comunicând atât verbal, în chiar şedinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 17 septembrie 2019, cât şi, ulterior, în scris, într-un termen rezonabil, prin scrisoarea amintită, că nu există o astfel de „foaie de parcurs“ negociată cu parteneri externi, demersul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la un pretins conflict de natură constituţională decurgând din acest subiect apare de neînţeles şi nejustificat, atât din perspectiva faptului că obiectul pretinsului „conflict“ nu există în realitate (de vreme ce, aşa cum rezultă din chiar considerentele sesizării, existenţa conflictului se întemeiază doar pe chestiuni „aparente“, „eventuale“, „pretinse“ ori pe „percepţii“ şi „impresii“), cât şi din perspectiva principiului colaborării loiale care ar trebui să existe între autorităţile publice. În acest sens este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 611 din 3 octombrie 2017.
    46. Se subliniază că nu ministrul justiţiei a lansat ideea existenţei unei „foi de parcurs“ şi că, tocmai pentru a nu se crea o percepţie publică eronată asupra justiţiei şi pentru a nu exista suspiciuni în sensul afectării independenţei justiţiei, ministrul justiţiei a răspuns de îndată, atât în şedinţa de Plen în care s-a ridicat acest subiect, cât şi, ulterior, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, infirmând în mod expres existenţa oricărei „foi de parcurs“.
    47. În ceea ce priveşte pretinsul „blocaj instituţional“ creat de atitudinea ministrului justiţiei „de negare a dreptului Consiliului Superior al Magistraturii de a adresa întrebări referitoare la existenţa unei foi de parcurs“, se precizează că „blocajul instituţional“ are un conţinut specific şi se referă la imposibilitatea unei instituţii de a-şi desfăşura activitatea, de a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale din cauza refuzului de îndeplinire a atribuţiilor de către o altă instituţie. În considerarea Deciziei nr. 53 din 28 ianuarie 2005, se arată că un conflict juridic de natură constituţională nu se poate întemeia pe situaţii ipotetice, eventuale, care nu există în mod obiectiv, ci numai pe situaţii concrete, verificate sau, cel puţin, verificabile. Însă, în speţa de faţă, nu există o acţiune/inacţiune concretă a ministrului justiţiei care să îi poată fi imputată şi care să fi generat conflictul invocat în sesizare.
    48. Din contră, se apreciază că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii invocă o culpă proprie rezultată din nerespectarea termenului legal de publicare a ordinii de zi, pentru a ridica problema unui conflict juridic de natură constituţională al Consiliului Superior al Magistraturii cu ministrul justiţiei. În acest context, fără a transmite o cerere scrisă în acest sens ministrului justiţiei şi fără să încerce alte variante de dialog, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a apelat direct la medierea Curţii Constituţionale, invocând un pretins conflict cu ministrul justiţiei chiar şi după ce ministrul justiţiei a răspuns atât în Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi printr-o adresă scrisă, transmisă oficial cu mult înainte de formularea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Toate aceste elemente cumulate vădesc atât o nesocotire gravă a principiilor constituţionale ale colaborării loiale şi respectului reciproc între autorităţile/instituţiile statului, oglindite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi o acţiune a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, comisă cu rea-credinţă, în vederea discreditării ministrului justiţiei.
    49. Totodată, se precizează faptul că un conflict de natură constituţională trebuie să rezulte ori să aibă o legătură intrinsecă cu exercitarea unor atribuţii proprii unei instituţii de rang constituţional, în speţă Consiliul Superior al Magistraturii. Or, ceea ce se impută ministrului justiţiei sunt chestiuni legate de neimplicarea Consiliului Superior al Magistraturii în modul de realizare a politicii externe a Guvernului ori în activitatea ministrului justiţiei de reprezentare externă (reprezentare care poate privi, potrivit ariei de competenţă, doar chestiuni legate de justiţie). Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei, sunt clar stabilite de Constituţie şi lege; ele nu privesc consultarea Consiliului Superior al Magistraturii decât în legătură cu proiectele de acte normative în domeniul statutului magistraţilor, al organizării judiciare şi al organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii (Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017). Legiuitorul a prevăzut în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a aviza, prin hotărâre a plenului, „proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ (art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004). Or, dacă în privinţa proiectelor de acte normative care interesează domeniul justiţiei competenţa Consiliului Superior al Magistraturii îşi are temeiul în lege şi se limitează la exprimarea punctului de vedere sub forma unor avize consultative, nici Legea fundamentală, nici actele normative infraconstituţionale nu impun (şi nici nu ar putea să impună, în temeiul competenţelor constituţionale) Guvernului sau ministrului justiţiei să consulte, să informeze sau să obţină din partea Consiliului Superior al Magistraturii aprobări în privinţa relaţiilor externe sau a oricărei activităţi guvernamentale, chiar dacă aceasta ar viza aspecte legate de respectarea statului de drept sau independenţa justiţiei.
    50. Acestea sunt şi considerentele pentru care, în scrisoarea transmisă Consiliului Superior al Magistraturii în data de 2 octombrie 2019, ministrul justiţiei a explicat, cu argumente de ordin legal şi constituţional, faptul că în realizarea atribuţiilor legale ale Ministerului Justiţiei, inclusiv cele privind asigurarea înfăptuirii justiţiei ca serviciu public şi apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ministrul justiţiei exercită şi rolul de reprezentare a Guvernului României şi, după caz, a României în plan extern, atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile cu statele terţe.
    51. În aceeaşi ordine de idei, ca documente ce ar putea fi apreciate de tip „roadmap“ se menţionează rapoartele Comisiei Europene elaborate în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare instituit de Comisia Europeană (MCV); or, în cazul acestora, evaluarea modalităţii în care toate instituţiile implicate în realizarea obiectivelor MCV îşi îndeplinesc sarcinile revine unei Comisii coordonate de Ministerul Justiţiei, fără a se putea susţine însă că această modalitate de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor de referinţă ar afecta rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii.
    52. În concluzie, nu a existat şi nu există la Ministerul Justiţiei o astfel de foaie de parcurs descrisă în cerere.
    53. Referitor la susţinerile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind acţiunile repetate de decredibilizare şi blocare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, autoritate de rang constituţional, cu rol bine configurat în arhitectura statului de drept din România, se arată că acestea sunt neîntemeiate.
    54. Astfel, cu privire la faptul că Ministerul Justiţiei nu a analizat sau ar fi respins nejustificat propuneri de modificare sau completare a cadrului legislativ formulate de Consiliul Superior al Magistraturii, cu referire specială la Adresa nr. 5.418/2019 din data de 25 aprilie 2019, se arată că aceasta viza problema atribuirii competenţei de soluţionare a cererilor deţinuţilor din Penitenciarul Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Spital Bucureşti Jilava de către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti. Prin adresele nr. 92.855/2018, nr. 15.365/ 2019 şi nr. 15.582/2019, Ministerul Justiţiei a fost sesizat de către Baroul Ilfov cu o solicitare de a analiza oportunitatea revocării Ordinului nr. 1.279/C/12.06.2000, potrivit căruia cererile deţinuţilor din Penitenciarul Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Spital Bucureşti Jilava sunt soluţionate de Judecătoria Sectorului 4, apreciind că nu se mai justifică aplicarea acestui ordin, deoarece între timp a fost înfiinţată Judecătoria Cornetu în circumscripţia căreia se află Penitenciarul Bucureşti Jilava şi Penitenciarul Spital Bucureşti Jilava. Ministerul Justiţiei a răspuns Baroului Ilfov, arătând că, potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea unei bune funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii, „Cererile şi contestaţiile în materia executării pedepselor privative de libertate, date prin lege în competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, se soluţionează de către Judecătoria Sectorului 4, dacă privesc persoane deţinute în Penitenciarul Bucureşti Jilava sau în Penitenciarul Spital Bucureşti Jilava, şi de către Judecătoria Sectorului 5, dacă privesc persoane deţinute în Penitenciarul Bucureşti Rahova sau în Penitenciarul Spital Bucureşti Rahova“. De asemenea Ministerul Justiţiei a solicitat puncte de vedere instituţiilor cu competenţe în materie (Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Uniunea Naţională a Barourilor din România - UNBR), urmând ca, ulterior, în urma analizării tuturor punctelor de vedere exprimate, să contureze un punct de vedere final, consolidat.
    55. Prin urmare, Ministerul Justiţiei a fost cel care a solicitat un punct de vedere Consiliului Superior al Magistraturii prin Adresa nr. 3/92.855/27.03.2019, Consiliul Superior al Magistraturii răspunzând prin adresele nr. 5.251/2019 şi nr. 5.418/2019 din 25 aprilie 2019. Prin aceste adrese, Consiliul Superior al Magistraturii lăsa la aprecierea Ministerului justiţiei iniţierea unor modificări legislative de atribuire definitivă a competenţei de soluţionare a cererilor deţinuţilor din Penitenciarele Jilava către Judecătoria Sector 4 sau preluarea competenţei pentru aceste categorii de cereri de către Judecătoria Cornetu.
    56. În prezent, lucrarea este încă în analiză, aşteptându-se răspuns şi de la UNBR. Faţă de succesiunea evenimentelor pe acest subiect, nu se poate susţine că Ministerul Justiţiei a respins nejustificat o propunere a Consiliului Superior al Magistraturii, nu a analizat această propunere ori nu a transmis un răspuns acestuia. Faptul că unele dintre propunerile de modificare legislativă formulate de Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt însuşite şi promovate ca proiecte de acte normative de către Ministerul Justiţiei, în forma dorită de Consiliu, nu poate constitui motiv al unui conflict de natură constituţională, întrucât nu există o astfel de obligaţie constituţională sau legală a ministrului justiţiei, respectiv a Guvernului, de a-şi însuşi propunerile Consiliului Superior al Magistraturii.
    57. Mai mult, raportat la elementele de fapt, se arată că este de neînţeles şi complet neîntemeiat demersul de sesizare a instanţei constituţionale în condiţiile în care, asupra subiectului în discuţie, Ministerul Justiţiei a fost cel care a solicitat un punct de vedere instituţional Consiliului Superior al Magistraturii, nefiind deci vorba despre un demers de amendare a legislaţiei iniţiat de către Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile în care, în răspunsul său, acesta lasă la aprecierea ministerului iniţierea unor modificări legislative. În sensul celor de mai sus, se arată că, într-un context mai larg, Ministerul Justiţiei a invitat şi invită Consiliul Superior al Magistraturii la întâlnirile care vizează discutarea unor proiecte de acte normative, luarea unor decizii care privesc sistemul judiciar sau modul de aplicare a unor dispoziţii legale cu impact asupra sistemului, dovedind că respectă principiul constituţional al cooperării, colaborării loiale între instituţii şi respectului între puterile statului.
    58. Cu privire la „totala neimplicare“ a Ministerului Justiţiei în contextul promovării unor acte normative de natură a afecta stabilitatea financiară a magistraţilor, cu efecte asupra independenţei acestora, cu referire la propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2019 privind Codul fiscal (Legea nr. 489/2019), se arată că o asemenea susţinere este o afirmaţie lipsită de bază factuală, ceea ce dovedeşte caracterul neloial şi lipsit de respect al demersului autorului sesizării. Se arată că înainte de sesizarea Curţii Constituţionale ar fi fost edificatoare adresarea unei simple întrebări Ministerului Justiţiei în acest sens, lucru ce ar fi prevenit aşa-zisul „conflict“. Astfel, se arată că, prin Adresa nr. 79.762/2019, Ministerul Justiţiei a comunicat punctul de vedere către Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul faţă de propunerea legislativă la care se face referire. De asemenea Ministerul Justiţiei a comunicat punctele de vedere cu privire la alte propuneri legislative care afectează stabilitatea financiară a magistraţilor - de exemplu, cu Adresa nr. 88.868/2017 şi cu Adresa nr. 22.150/2019, Ministerul Justiţiei a comunicat către Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul puncte de vedere faţă de propunerea legislativă pentru abrogarea pensiilor speciale (Bp. 466/2017) şi propunerea legislativă privind eliminarea pensiilor de serviciu pentru deputaţi şi senatori, judecători şi procurori, personal auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, funcţionari parlamentari, membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, membri ai Curţii Constituţionale şi personalul aeronautic (Bp. 47/2019). Cu referire la un proiect de ordonanţă de urgenţă iniţiat de Ministerul Finanţelor Publice privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, proiect ce introduce măsuri de impozitare a pensiilor de serviciu ale magistraţilor, se arată că un astfel de proiect a fost avizat negativ de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 115 din 2 august 2019, ceea ce arată faptul că un astfel de proiect a fost înaintat oficial Consiliului Superior al Magistraturii de către iniţiator, respectiv Ministerul Finanţelor Publice.
    59. Se mai precizează că Ministerul Justiţiei, prin Direcţia de avizare acte normative, nu a fost sesizat în anul 2019 cu un proiect de ordonanţă a Guvernului care să vizeze modificarea dispoziţiilor legale privind pensia judecătorilor şi procurorilor. Absenţa unui astfel de proiect de pe agenda de lucru a Guvernului a fost şi rezultatul demersurilor ministrului justiţiei, care, încă de la momentul la care a luat cunoştinţă din mass-media de existenţa unui astfel de proiect de act normativ, a luat legătura inclusiv telefonic cu membrii Consiliului Superior al Magistraturii pentru a identifica modalităţile cele mai potrivite de acţiune comună. Astfel, se precizează că pe agenda de lucru a Guvernului nu a fost inclus vreun proiect de lege, proiect de ordonanţă de urgenţă sau proiect de ordonanţă care să aibă ca obiect de reglementare măsuri care să conducă la impozitarea sau eliminarea pensiilor de serviciu prevăzute de Legea nr. 303/2004.
    60. Cu privire la modul în care ministrul justiţiei a înţeles să translateze în spaţiul public unele probleme legate de participarea sa la şedinţele plenului Consiliului, în calitate de membru de drept, se arată că în privinţa punctelor suplimentate pe ordinea de zi trebuie respectate dispoziţiile de transparenţă prevăzute de lege, în aşa fel încât între momentul publicării ordinii de zi suplimentate pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi data şedinţei să existe un interval de timp de cel puţin 3 zile. Cu toate acestea, în cazul mai multor şedinţe ale Plenului nu a fost respectată cerinţa amintită, ordinea de zi fiind suplimentată fără respectarea cerinţelor de transparenţă, sens în care se aduce drept exemplu chiar modul de introducere pe ordinea de zi a şedinţei Plenului din 17 septembrie 2019 a punctului referitor la solicitarea Centrului de Resurse Juridice în legătură cu o aşa-zisă „foaie de parcurs“ negociată de ministrul justiţiei. Deşi acest punct îl viza în mod direct pe ministrul justiţiei, acesta nu a fost informat despre suplimentarea ordinii de zi, fiind în imposibilitatea de a-şi pregăti dosarul de şedinţă, ordinea de zi suplimentară nefiind nici publicată şi nici transmisă ministrului justiţiei la momentul convocării.
    61. Referitor la consultarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, de drept sau aleşi, în privinţa stabilirii şedinţelor de Plen sau de secţie, se arată că art. 24 alin. (3) lit. b) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu pot primi semnificaţia unei puteri arbitrare conferite preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în această materie, având în vedere natura de organ colectiv a Consiliului Superior al Magistraturii şi condiţiile de cvorum şi majoritate impuse de lege pentru luarea hotărârilor. Aşadar, deşi legea nu prevede expres obligaţia de consultare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii asupra stabilirii datei şedinţelor, pentru a permite participarea la şedinţe a membrilor care au şi alte obligaţii legale, în respectul unei colaborări loiale, o astfel de consultare prealabilă ar fi oportună. În acest sens ministrul justiţiei a adresat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii solicitări repetate de organizare a şedinţelor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii într-un mod previzibil şi transparent (stabilirea unei zile şi ore fixe pe săptămână în acest sens ori a unui calendar al şedinţelor) şi, pe cât posibil, cu consultarea membrilor. Astfel, ministrul justiţiei, exprimând întreaga disponibilitate de a participa la şedinţele Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat stabilirea unei zile fixe pe săptămână în care să aibă loc şedinţele de Plen, zi care să nu se suprapună peste obligaţiile legate de pregătirea şi participarea la şedinţele săptămânale de Guvern.
    62. Se precizează că practica anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii de convocare a şedinţelor Plenului a fost în sensul consultării membrilor acestuia, atât aleşi, cât şi de drept, în vederea asigurării cvorumului pentru şedinţele de plen, dar şi în sensul existenţei unei zile pe săptămână pentru şedinţele Plenului, practică la acest moment abandonată. Mai mult, în cursul lunii ianuarie 2019, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii l-a consultat pe ministrul justiţiei de la acea dată cu privire la data organizării şedinţelor de Plen, dar una dintre şedinţe a fost amânată, respectiv reprogramată (pentru data de 28 ianuarie 2019), ca urmare chiar a solicitării ministrului. În aceste condiţii, este îndreptăţită întrebarea de ce această practică existentă la începutul acestui an, dar şi în activitatea anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii a fost schimbată începând cu preluarea mandatului de către actualul ministru al justiţiei. Răspunsul nu poate fi altul decât acela de şicanare şi de împiedicare a exercitării de către ministrul justiţiei a mandatului constituţional de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii.
    63. Cu privire la libertatea ministrului justiţiei, membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, de a-şi exprima public ori în scris nemulţumirea cu privire la modul de convocare a şedinţelor Plenului, se menţionează cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Prin urmare, în acest sens, nu constituie o ingerinţă în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, cu atât mai puţin a autorităţii judecătoreşti, opiniile şi afirmaţiile ministrului justiţiei, chiar formalizate într-o corespondenţă oficială, prin care se reclamă dificultăţi privind participarea sa la şedinţele Plenului Consiliului, ca urmare a modului în care acestea sunt planificate de către conducerea instituţiei.
    64. Se mai arată că modalitatea de stabilire a ordinii de zi şi de convocare a şedinţelor de Plen, cu încălcarea regulilor de transparenţă şi predictibilitate, a fost reclamată şi de alţi membri ai Consiliului, de drept sau aleşi, încă de la începutul anului.
    65. Referitor la modul în care ministrul justiţiei s-a exprimat raportat la modul de organizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, se arată că declaraţiile şi judecăţile de valoare ale ministrului justiţiei în ceea ce priveşte unele principii de funcţionare ale Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie nu constituie un conflict juridic de natură constituţională.
    66. Exprimarea cu privire la modalitatea de reglementare a unei instituţii - Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie în cazul de faţă - reprezintă o prerogativă firească şi regăsită în toate sistemele de drept a tuturor puterilor reprezentative în stat. Constituind modalitatea de normare a relaţiilor sociale existente la un moment dat în societate, tendinţa de îmbunătăţire continuă a legilor reprezintă un exerciţiu firesc al democraţiei. Declaraţiile ministrului justiţiei faţă de o serie de principii de funcţionare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie nu sunt apte să declanşeze blocaje instituţionale şi nici nu sunt de natură, cum se reclamă, să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale autorităţii judecătoreşti, ele înscriindu-se în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a unor opinii de natură tehnico-juridică de către ministrul justiţiei.
    67. Astfel, exprimarea poziţiei ministrului justiţiei, titular al oricărui demers legislativ al Ministerului Justiţiei pe domeniul său de competenţă, cu privire la modalitatea de organizare şi funcţionare a unei structuri aparţinând sistemului juridic nu prezintă niciun fel de relevanţă prin raportare la un caz concret pendinte în faţa acestei secţii în special sau a oricărei structuri în general. A interpreta poziţia ministrului justiţiei în sensul sugerat în sesizare ar însemna că Ministerul Justiţiei, prin ministru, nu ar mai putea promova niciun fel de reglementare în domeniul de competenţă, deoarece fiecare intervenţie legislativă de îmbunătăţire, chiar şi formulată la cererea expresă a sistemului judiciar, ar putea constitui o încălcare a unei norme constituţionale. În mod evident o astfel de interpretare, ad absurdum, nu-şi poate găsi niciun fel de justificare sau temei constituţional, ministrul justiţiei putând şi trebuind să se dedice asigurării unui cadru legislativ coerent şi eficient de desfăşurare a actului de justiţie, context în care poate formula aprecieri cu caracter general cu privire la modalitatea de reglementare a oricărei structuri, fără ca prin aceasta să se înţeleagă exprimarea de critici cu privire la actele structurii respective ori contestarea acestora într-o speţă concretă.
    68. De altfel, se arată că este cunoscut faptul că atât modul de organizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, cât şi înfiinţarea acesteia au fost puternic criticate atât de o parte însemnată a asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, societăţii civile şi opiniei publice, cât şi de instituţii europene (Raportul din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare din 13 noiembrie 2018 şi 22 octombrie 2019) şi organisme cu rol consultativ în domeniul dreptului constituţional [Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia): Opinia nr. 924/20 octombrie 2018, paragraful 165, sau Opinia nr. 950/24 iunie 2019 privind ordonanţele de urgenţă nr. 7/2019 şi nr. 12/2019 de modificare şi completare a legilor justiţiei, paragraful 44].
    69. Exprimarea de către ministrul justiţiei a unor rezerve, în modalitatea arătată, nu constituie o nerespectare a legii în vigoare cu referire la organizarea şi funcţionarea structurii de parchet amintite. În plus, în ceea ce priveşte Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, ministrul justiţiei nu are vreo obligaţie individualizată în art. 88^1-88^11 din Legea nr. 304/2004 pentru a fi în prezenţa unei „nerespectări“ de către ministru a acestor dispoziţii, aşa cum se susţine.
    70. Cu privire la susţinerile autorului sesizării referitoare la faptul că Consiliul Superior al Magistraturii nu a fost invitat să participe la lucrările unui grup de lucru, se arată că, chiar în ipoteza că ar fi reale, sub nicio formă aceste critici nu ar putea fi calificate drept motive ale unui conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii. Neinvitarea reprezentanţilor unei instituţii la un anumit grup de lucru organizat de o altă instituţie publică nu poate da naştere la conflicte de natură constituţională care ar ajunge la medierea Curţii Constituţionale; temei pentru un conflict de această natură ar fi doar neîndeplinirea unor obligaţii de esenţă, ce decurg din textul Constituţiei şi care creează blocaje de natură constituţională. Or, în acest sens, obligaţia ministrului justiţiei există doar în ceea ce priveşte solicitarea avizelor consultative ale Consiliului Superior al Magistraturii pe marginea proiectelor de acte normative care vizează modificarea legilor justiţiei (a se vedea în acest sens deciziile nr. 3 din 15 ianuarie 2014, nr. 901 din 17 iunie 2009 sau nr. 63 din 8 februarie 2017).
    71. În mod concret, se arată că, drept urmare a adoptării de către Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO) în cursul anului 2019 a două rapoarte privind România, Ministerul Justiţiei a constituit un grup de lucru intern (la nivelul ministerului) care să analizeze recomandările GRECO ce trebuie implementate şi să propună măsurile necesare în acest sens, în acest cadru urmând a fi solicitate şi valorificate şi punctele de vedere ale instituţiilor din sistemul justiţiei/asociaţiilor profesionale ale magistraţilor; astfel, în vederea realizării analizei, au fost solicitate punctele de vedere ale Consiliului Superior al Magistraturii (adresate atât preşedintelui, cât şi vicepreşedintelui Consiliului), Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Agenţiei Naţionale de Integritate, Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi asociaţiilor profesionale: Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie, Asociaţia „Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor“, Asociaţia Procurorilor din România, Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România. Se arată că Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat un punct de vedere la solicitarea ministerului, însă, până la data prezentei, nu s-a comunicat de către Consiliul Superior al Magistraturii punctul său de vedere, deşi aprobarea acestuia s-a aflat pe ordinea de zi a Plenului din data de 15 octombrie 2019.
    72. În concluzie, grupul de lucru amintit a fost constituit de către ministrul justiţiei, ca modalitate internă de lucru a Ministerului Justiţiei, cu caracter tehnic, neputându-se imputa ministrului justiţiei neinvitarea Consiliului Superior al Magistraturii la acest grup de lucru sau neinformarea acestuia cu privire la componenţa grupului de lucru, întrucât nu este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii stabilirea modalităţilor interne de lucru ale Ministerului Justiţiei. În plus, grupurile de lucru, indiferent de nivelul la care se constituie, au în general rolul - preponderent tehnic - de a facilita schimbul de informaţii, de a facilita comunicarea punctelor de vedere şi de a discuta propunerile pe marginea unui anumit subiect, neavând rol de decizie; prin urmare, nu se poate vorbi despre asigurarea „reprezentativităţii“ unui grup de lucru sau despre „obiectivitatea“ sa. De altfel, o eventuală neclaritate a autorului sesizării cu privire la acest grup de lucru ar fi fost simplu de înlăturat printr-o comunicare către Ministerul Justiţiei, fără a fi nevoie să se apeleze la învestirea instanţei constituţionale cu soluţionarea acestei critici.
    73. În ceea ce priveşte punctul din cerere referitor la „Cartierul pentru Justiţie“ se susţine că autorul sesizării nu face trimitere la o acţiune concretă imputabilă ministrului justiţiei care să fi creat un blocaj instituţional ce nu permite continuarea activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, folosindu-se însă termeni precum „percepţia falsă“, „au potenţialul de a crea un blocaj instituţional“, „se acreditează ideea“. În legătură cu această critică se arată că Ministerul Justiţiei a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii luarea unei decizii privind locaţia viitorului sediu al Consiliului, în cadrul sau în afara „Cartierului pentru Justiţie“, decizie care nu a fost comunicată până în prezent. Cu aceeaşi ocazie, Ministerul Justiţiei a adus la cunoştinţa conducerii Consiliului Superior al Magistraturii faptul că această instituţie nu poate beneficia de două sedii noi, ambele finanţate din fonduri publice - unul în viitorul „Cartier pentru Justiţie“ finanţat de Ministerul Justiţiei şi altul în afara „Cartierului pentru Justiţie“, prin achiziţie (cumpărare) din piaţă liberă direct de către Consiliul Superior al Magistraturii, ca ordonator principal de credite. În acest sens, Ministerul Justiţiei a invocat obligaţia respectării principiului evitării dublei finanţări din fonduri publice, care derivă din prevederile Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010. În aplicarea Legii nr. 69/2010, Guvernul României a întocmit Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2019-2021, care prevede, la capitolul „Politica în domeniul Justiţiei“ finanţarea „Cartierului pentru Justiţie“. Această strategie fiscal bugetară nu face nicio referire la achiziţia unui sediu separat pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în afara „Cartierului pentru Justiţie“, indiferent de sursa posibilă de finanţare (buget de stat, fonduri nerambursabile etc.). Ministerul Justiţiei a informat Consiliul Superior al Magistraturii că, dacă va opta pentru achiziţia unui sediu separat în baza Hotărârii Guvernului nr. 949/2018, Ministerul Justiţiei va aplica prevederile Legii nr. 69/2010 referitoare la principiul eficienţei şi la obiectivul politicii fiscal-bugetare privind gestionarea prudentă a resurselor bugetare limitate, în sensul în care se va afla în imposibilitatea de a finanţa proiectarea şi execuţia unui alt sediu nou al Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul „Cartierului pentru Justiţie“. Ministerul Justiţiei a mai informat Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la faptul că la nivelul ministerului a fost elaborat primul document de proiectare a cartierului specific investiţiilor publice - prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice - respectiv Nota conceptuală de proiect a Cartierului pentru Justiţie, transmisă încă din iulie 2019 tuturor instituţiilor beneficiare care vor fi parte din cartier, inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii, pentru consultare şi definitivare. Neincluderea Consiliului Superior al Magistraturii în forma finală a Notei conceptuale de proiectare a Cartierului pentru Justiţie nu va mai permite includerea sa nici în etapele subsecvente de proiectare şi execuţie care au la bază Nota conceptuală şi care se vor derula în anii următori cu finanţare de la Banca Mondială (acorduri de împrumut). Astfel, efectul va fi că Consiliul Superior al Magistraturii nu va mai putea face parte din cadrul proiectului „Cartierul pentru Justiţie“, alături de celelalte instituţii judiciare.
    74. În acest condiţii, poziţia Consiliului Superior al Magistraturii se impunea a fi clar formulată, în condiţiile în care programele de guvernare din perioadele 2017-2018 şi 2018-2020 au menţinut acest obiectiv ca o prioritate. Astfel, Programul de guvernare 2018-2020 prevede la capitolul Justiţie - măsura nr. 17 - care face referire inclusiv la sediul Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul Cartierului pentru Justiţie: „17. Realizarea proiectului «Cartierul pentru Justiţie - Justice District» din Bucureşti pentru a soluţiona problema lipsei spaţiilor necesare instanţelor şi parchetelor din capitală, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, INM şi MJ, în cadrul unui proiect de reabilitare urbană (...)“.
    75. Pentru aceste motive, Ministerul Justiţiei a apreciat ca fiind deosebit de importantă transmiterea punctului de vedere oficial al Consiliului Superior al Magistraturii pe acest subiect, în vederea continuării proiectului „Cartierul pentru Justiţie“, aceasta şi în spiritul unui dialog şi al unei colaborări loiale între instituţiile şi autorităţile publice.
    76. Se precizează că Ministerul Justiţiei a avut o colaborare foarte bună cu toate instituţiile din coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii pe acest subiect, iar rezultatul final al acestei cooperări interinstituţionale a fost aprobarea în scris de către Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri şi Inspecţia Judiciară a secţiunilor specifice din Nota de proiectare conceptuală a Cartierului pentru Justiţie. Cu alte cuvinte, toate instituţiile din coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii au contribuit la întocmirea documentului de proiectare, însă Consiliul Superior al Magistraturii nu a comunicat Ministerului Justiţiei nici până la acest moment dacă doreşte sau nu să aibă un sediu în viitorul „Cartier pentru Justiţie“.
    77. Finalizarea Notei conceptuale va permite şi contractarea următoarelor faze de proiectare pentru „Cartierul pentru Justiţie“, inclusiv elaborarea Studiului de fezabilitate, deoarece demersurile pentru asigurarea finanţării de 2,5 mil. USD au fost deja iniţiate prin aprobarea de către Guvern a Proiectului de Lege pentru ratificarea Scrisorii de înţelegere privind avansul pentru pregătirea Proiectului de dezvoltare propus „Cartierul pentru Justiţie“ dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnată la Bucureşti la 6 iunie 2019, acest proiect fiind în fază avansată a procedurilor de ratificare la nivelul Parlamentului (PLX 366/2019).
    78. Referitor la problema redistribuirii alocărilor bugetare de care beneficiază în prezent Consiliul Superior al Magistraturii pentru achiziţia unui sediu propriu în afara „Cartierului pentru Justiţie“ (în ipoteza în care ar opta pentru un sediu în Cartierul pentru Justiţie), se arată că Ministerul Justiţiei nu a impus o anumită variantă Consiliului Superior al Magistraturii, ci a solicitat luarea unei decizii cu privire la viitorul său sediu şi comunicarea acesteia, spre a nu ţine blocat proiectul respectiv, învederând şi avantaje de natură bugetară ale variantei unui sediu al Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul Cartierului - ministrul justiţiei a arătat că, într-o atare situaţie, suma necesară achiziţionării unui sediu poate fi realocată pentru instanţele judecătoreşti (având în vedere că proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, inclusiv pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite). O astfel de redistribuire s-ar putea realiza cu ocazia proximei rectificări bugetare către instanţe care nu au fonduri suficiente alocate, în temeiul Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice. Astfel, în condiţiile în care un ordonator de credite (precum Consiliul Superior al Magistraturii) disponibilizează, cu ocazia rectificării bugetare, credite bugetare sau de angajament pe care nu le mai utilizează, acestea pot fi anulate, preluate la fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului sau pot fi redistribuite, prin decizie asumată la nivelul Guvernului României, în funcţie de priorităţile Planului de guvernare, acelor ordonatori cărora nu le-au fost alocate fondurile necesare prin legea bugetului de stat (cum este cazul instanţelor de judecată la titlul de cheltuieli „Active nefinanciare“).
    79. Prin urmare, nu se poate susţine că, prin scrisoarea în discuţie, ministrul justiţiei şi-ar fi arogat stabilirea unor chestiuni care ţin de gestionarea bugetului la nivel naţional şi realizarea unui control de oportunitate bugetar, aceste atribuţii revenind Guvernului, prin Ministerul Finanţelor Publice, după cum, aşa cum s-a precizat, ministrul justiţiei nu putea bloca achiziţionarea unui sediu nou al Consiliului Superior al Magistraturii, instituţie al cărei conducător are, potrivit legii, rolul de ordonator principal de credite.
    80. În concluzie, se arată că motivele invocate în cererea formulată de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt susţinute de elemente de fapt şi de drept, astfel încât această cerere apare ca fiind abuzivă, încercându-se transformarea unor animozităţi personale faţă de ministrul justiţiei în argumente care să susţină existenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Se consideră că un comportament al autorului cererii în spiritul cooperării loiale între autorităţile şi instituţiile statului ar fi fost de natură a preveni prezenta sesizare. Prin urmare, se apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu un conflict juridic de natură constituţională între Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei, respectiv Ministerul Justiţiei, este vădit neîntemeiată, motiv pentru care se solicită respingerea acesteia.
    81. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii reiterează motivele care au stat la baza formulării prezentei cereri şi apreciază că, în vederea soluţionării conflictului, conduita în acord cu prevederile constituţionale la care ministrul justiţiei, respectiv Ministerul Justiţiei, ca parte a autorităţii executive, trebuie să se conformeze constă în abţinerea de la orice imixtiune în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori în cauze concrete, precum şi în activitatea autorităţii judecătoreşti, în general, şi a Consiliului Superior al Magistraturii, în special, prin acte de subminare a independenţei justiţiei. Totodată, în baza principiului cooperării şi colaborării loiale între autorităţile statului, ministrul justiţiei ar trebui să se abţină de la orice declaraţii publice de natură a afecta imaginea Consiliului Superior al Magistraturii.
    82. În data de 11 noiembrie 2019, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat la dosarul cauzei un înscris prin care apreciază că schimbarea titularului portofoliului de ministru al justiţiei, persoană în raport cu acţiunile căreia a sesizat Curtea Constituţională, face inoportună soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională intervenit între ministrul justiţiei, doamna Ana Birchall, respectiv Ministerul Justiţiei, ca parte a autorităţii executive, şi autoritatea judecătorească reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii.
    CURTEA,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pe de o parte, şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Ministerului Justiţiei, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    (1) Admisibilitatea cererii formulate de către preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
    83. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională se constată că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie. Curtea constată că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un subiect de drept care are competenţa ca, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, fiind, în acelaşi timp, şi parte în cadrul conflictului juridic de natură constituţională cu care a sesizat Curtea Constituţională. În consecinţă, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul cererii este îndeplinită.
    84. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 55), autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58), respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008). De asemenea, pot fi părţi în conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul sau ministrul justiţiei, atunci când îşi exercită o atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 57 şi 62).
    85. În ceea ce priveşte calitatea de autoritate publică a Ministerului Justiţiei, relevante sunt Deciziile nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, şi nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Curtea reţinând că, sub acest aspect, se poate încadra în conceptul de autoritate publică în sensul titlului III din Constituţie, fiind un organ al administraţiei publice centrale (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 58). Ministerele au o consacrare constituţională expresă în dispoziţiile art. 116 şi 117 din Constituţie, fiind autorităţi publice în sensul titlului III din Constituţie. În consecinţă, Ministerul Justiţiei este tot o autoritate publică în sensul titlului III din Constituţie. Totuşi, în corpul Constituţiei nu este menţionat acest minister, ca exponent al Guvernului, ci referirea este făcută la ministrul justiţiei. În acest sens se reţin art. 72 alin. (3), art. 132 alin. (1), art. 133 alin. (2) lit. c) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. Astfel, Constituţia recunoaşte ministrului justiţiei o putere şi o autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile constituţionale în care este expres nominalizat (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 59).
    86. Curtea, prin aceeaşi decizie, a mai constatat că, pentru ca o autoritate publică să poată fi parte, în nume propriu, într-un conflict juridic de natură constituţională, trebuie să îşi exercite o competenţă proprie. Art. 132 alin. (1) din Constituţie nu consacră o competenţă a Guvernului, ci o competenţă distinctă şi proprie a ministrului justiţiei, membru al Guvernului, şi care conduce Ministerul Justiţiei, ce se organizează şi funcţionează în subordinea Guvernului. Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Or, autoritatea ministrului justiţiei, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 132 alin. (1) din Constituţie, nu se exercită în raport cu programul de guvernare, neavând nicio contingenţă cu acesta, ci reprezintă o expresie a unui raport specific de putere care vizează activitatea desfăşurată de procurori. Autoritatea ministrului justiţiei nu vizează un aspect ce ţine de realizarea politicii interne în sensul textului constituţional antereferit, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aceasta are în vedere atribuţiile constituţionale ale Guvernului normativizate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, adoptată conform art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituţie. Autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori, deşi lato sensu reflectă o chestiune de politică internă, ca expresie a suveranităţii naţionale, nu se încadrează în conţinutul normativ al art. 102 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, autoritatea ministrului justiţiei nu vizează conducerea generală a administraţiei publice, ci raporturile specifice dintre un organ al administraţiei publice centrale şi Ministerul Public, entitate care nu face parte din puterea sau autoritatea executivă.
    87. Raportând cele expuse la cauza de faţă, Curtea constată că primul punct al cererii formulate vizează un pretins conflict juridic de natură constituţională generat de ingerinţa gravă a ministrului justiţiei, Ana Birchall, în activitatea de urmărire penală desfăşurată de procurori. Având în vedere că în raporturile sale cu Ministerul Public, ministrul justiţiei exercită o competenţă proprie conform art. 132 alin. (1) din Constituţie, rezultă că parte a acestui capăt de cerere este ministrul justiţiei, şi nu Ministerul Justiţiei. Totodată, se observă că, întrucât parte a acestui conflict este şi autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, care este garantul independenţei justiţiei, nu este necesară introducerea ca parte în soluţionarea prezentei cereri a Ministerului Public. Prin activitatea sa, Consiliul Superior al Magistraturii acoperă ambele componente ale autorităţii judecătoreşti, şi anume puterea judecătorească, reprezentată de instanţele judecătoreşti, şi Ministerul Public, astfel încât nu se impune o eventuală extindere a cadrului procesual şi cu Ministerul Public. Astfel, primul punct al cererii vizează un pretins conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.
    88. Al doilea punct al cererii formulate vizează un pretins conflict juridic de natură constituţională generat de o presupusă negociere a unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin. O asemenea conduită imputată vizează, în schimb, un aspect de politică externă, iar realizarea politicii externe a ţării ţine de competenţa Guvernului. Aşadar, în acest caz, se impută faptul că ministrul justiţiei, în exercitarea atribuţiei sale de conducere a Ministerul Justiţiei - autoritate a administraţiei publice centrale şi de organ de specialitate al administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniul justiţiei, a reprezentat statul/Guvernul în domeniul justiţiei, fără consultarea/informarea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, al doilea punct al cererii vizează un pretins conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.
    89. Al treilea punct al cererii formulate vizează un pretins conflict juridic de natură constituţională generat de acţiunile repetate de decredibilizare şi blocare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume (i) modul de soluţionare a sesizărilor Consiliului Superior al Magistraturii adresate Ministerului Justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative, (ii) modul în care ministrul justiţiei a înţeles să translateze în spaţiul public unele probleme legate de participarea sa la şedinţele plenului Consiliului, în calitate de membru de drept, (iii) modul de exprimare a ministrului justiţiei la adresa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi (iv) modul de poziţionare a Ministerului Justiţiei faţă de situaţia juridică a sediului Consiliului. Subpunctele (i) şi (iv) relevă o serie de nemulţumiri faţă de activitatea Ministerului Justiţiei, pe când subpunctele (ii) şi (iii), faţă de activitatea ministrului justiţiei în calitate de membru al Guvernului şi membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, rezultă că pentru subpunctele (i) şi (iv) conflictul poartă între Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, iar pentru subpunctele (ii) şi (iii) între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.
    90. Având în vedere cele expuse, rezultă că cererea formulată se referă la un pretins conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de (i) implicarea ministrului justiţiei într-o anchetă penală; (ii) o presupusă negociere a unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin; (iii) unele aspecte referitoare participarea sa la şedinţele plenului Consiliului şi (iv) modul de exprimare a ministrului justiţiei la adresa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, respectiv între Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de (i) modul de soluţionare a sesizărilor Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative; (ii) modul de poziţionare a acestuia faţă de situaţia juridică a sediului Consiliului.
    91. Curtea reţine că mandatul de ministru al justiţiei al doamnei Ana Birchall a încetat la data de 4 noiembrie 2019 (a se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 22 din 4 noiembrie 2019 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 4 noiembrie 2019), astfel că se pune problema dacă cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii mai poate fi analizată în condiţiile în care acest conflict pare a nu mai fi actual.
    92. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că o constatare a sa în sensul inexistenţei, la momentul pronunţării deciziei, a unui conflict nu conduce însă şi la constatarea implicită că acel conflict nu a existat anterior, respectiv la momentul sesizării sale. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, Curtea a luat act de faptul că, între momentul sesizării sale şi cel al pronunţării deciziei, Preşedintele României a emis decretul în lipsa căruia prim-ministrul a sesizat Curtea pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională şi a constatat, în consecinţă, că nu a existat conflict. Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins cererea de retragere a sesizării pe motivul „rămânerii fără obiect“, arătând, în acest sens, că natura procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale este determinată de natura atribuţiilor pe care instanţa constituţională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei. Aceste atribuţii fiind de drept constituţional - ramură a dreptului public -, procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public, nefiind compatibilă cu principiul disponibilităţii specific regulilor procedurii civile. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că atribuţia instituită prin art. 146 lit. e) din Constituţie „este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale“. Prin urmare, Curtea a reţinut că remedierea sau dispariţia situaţiei generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curţii, nu poate face, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect şi să fie respinsă ca atare. Curtea rămâne în continuare sesizată şi învestită să se pronunţe, în limitele propriei competenţe şi proceduri constituţionale (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 3 octombrie 2019, paragraful 90).
    93. Prin urmare, chiar dacă unele aspecte ale prezentului conflict vizează însăşi conduita personală a fostului ministru al justiţiei, doamna Ana Birchall (comunicarea rezultatului testelor genetice către familia victimei din cazul „Caracal“, negocierea unei „foi de parcurs“ cu privire la statul de drept, aspectele divergente cu privire la stabilirea datei şedinţelor Consiliului, declaraţiile date în legătură cu activitatea Secţiei pentru investigarea Infracţiunilor din justiţie), Curtea are competenţa de a se pronunţa asupra actelor/ faptelor imputate acesteia. Astfel, cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii prin care se arată că prezentul conflict a devenit fără obiect nu poate fi acceptată, Curtea fiind, astfel, competentă să soluţioneze cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională astfel cum aceasta a fost formulată.

    (2) Analiza cererii formulate de către preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
    94. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“ (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, sau Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014). Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că regula în ceea ce priveşte angajarea competenţei Curţii Constituţionale este aceea ca, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar (Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, paragraful 107).
    95. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că cererea formulată vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între ministrul justiţiei/Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la limitele de competenţă ale acestora şi la modul de desfăşurare a raporturilor/relaţiilor dintre autoritatea executivă şi cea judecătorească.
    96. Excepţie de la constatarea de mai sus fac imputările preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la faptul că ministrul justiţiei ar fi negociat o „foaie de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin. Astfel, Curtea constată că această afirmaţie nu este demonstrată, prin urmare, chiar dacă se invocă o problemă juridică cu o eventuală relevanţă constituţională, ea nu este una actuală, fiind ipotetică. Or, în cadrul atribuţiei de la art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea nu poate analiza conflicte juridice de natură constituţională ipotetice. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei situaţii litigioase din moment ce, prin definiţie, aceasta trebuie să vizeze acte sau fapte concrete săvârşite de autorităţile publice. Astfel, în lipsa actului/faptului generator al unui pretins conflict, nu se poate trage concluzia existenţei unei situaţii litigioase care să privească chiar săvârşirea actului sau faptului respectiv. Chiar dacă problema de drept asupra căreia poartă pct. 2 al sesizării este aceea de a determina întinderea şi conţinutul art. 102 alin. (1) din Constituţie, cu referire la rolul Guvernului în realizarea politicii externe a ţării, prin raportare la art. 133 alin. (1) din Constituţie privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii, nedemonstrarea existenţei sau inexistenţa „foii de parcurs“ invocate nu poate da naştere unui conflict între două autorităţi publice, lipsind actul generator al acestuia.
    97. De asemenea, situaţia litigioasă are un caracter juridic, întrucât ceea ce se impută ministrului justiţiei/Ministerului Justiţiei este o conduită care, pe de o parte, interferează cu rolul constituţional al Ministerului Public şi, pe de altă parte, afectează activitatea/rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.
    98. Excepţie de la constatarea de mai sus privitoare la caracterul juridic al situaţiei litigioase fac susţinerile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la declaraţiile ministrului justiţiei - care, desigur, au angajat Ministerul Justiţiei, parte a Guvernului României - în legătură cu desfiinţarea/ reorganizarea unei structuri de parchet. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că un conflict juridic de natură constituţională „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor. Or, un asemenea conflict de natură constituţională nu a fost creat prin declaraţiile examinate, care nu au produs niciun efect juridic. […] opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică, referitoare la alte autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte juridice între autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie“ (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 sau Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006).
    99. Curtea a subliniat că, în activitatea de îndeplinire a mandatelor constituţionale ce le revin, reprezentanţii autorităţilor publice, prin poziţiile pe care le exprimă, au obligaţia de a evita crearea unor stări conflictuale între puteri. Statutul constituţional al Preşedintelui şi al prim-ministrului, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituţională între acestea (Decizia nr. 435 din 26 mai 2006). Totodată, „niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege. […] exonerarea de răspundere pentru activitatea de legiferare este o garanţie a exercitării mandatului faţă de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor“ (Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 81).
    100. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că declaraţiile ministrului justiţiei au fost unele de natură politică, care se subsumează limitelor libertăţii sale de exprimare. Acestea nu au produs efecte juridice de natură să conducă la un blocaj instituţional ori să împiedice exercitarea prerogativelor constituţionale ale vreunei autorităţi publice, care ar putea fi remediate doar prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. Mai mult, de principiu, întrucât Guvernul are drept la iniţiativă legislativă, conform art. 74 din Constituţie, şi este, în acelaşi timp, legiuitor delegat, conform art. 115 din Constituţie, membrii acestuia pot contribui şi propune diverse soluţii legislative pentru definitivarea unui proiect de lege sau a unei ordonanţe/ordonanţe de urgenţă, după caz.
    101. În continuare, Curtea urmează să stabilească dacă situaţia juridică litigioasă are natură constituţională sau legală, drept care se va analiza conduita imputată din perspectiva rolului şi competenţei autorităţilor publice implicate în conflictul dedus judecăţii Curţii Constituţionale. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reţine că, în esenţă, problema de drept asupra căreia poartă pct. 1 al sesizării este aceea de a determina întinderea şi conţinutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiţiei“ din cuprinsul art. 132 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 131 din Constituţie cu privire la rolul Ministerului Public, iar problema de drept asupra căreia poartă pct. 3 (i), (ii) şi (iv) al sesizării (a se vedea paragrafele 89 şi 98-100) este aceea de a stabili conduita constituţională loială de colaborare între ministrul justiţiei/Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.
    102. În ceea ce priveşte comunicarea realizată în cazul „Caracal“ de ministrul justiţiei către familia victimei a rezultatelor expertizei genetice judiciare din cadrul dosarului de urmărire penală, Curtea, prin Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 92, a statuat că „activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte. De aceea, în activitatea judiciară, «în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege» [art. 64 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Veneţia a apreciat că aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existenţa unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceştia îşi menţine libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care să fie la discreţia opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu toate acestea, în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent (Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, paragraful 62)“.
    103. Prin Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, paragraful 62, Curtea a statuat că autoritatea pe care ministrul justiţiei o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
    104. Prin urmare, faptul că ministrul justiţiei a comunicat telefonic familiei unei victime informaţii referitoare la conţinutul unor probe administrate în cauză, aspect confirmat chiar de ministrul justiţiei în punctul de vedere formulat, nu poate fi calificat drept o expresie a autorităţii de care acesta se bucură asupra activităţii procurorilor, astfel că aceasta apare ca fiind o ingerinţă a ministrului justiţiei în modul de instrumentare a cauzei de către procurorul de caz. Prin urmare, conduita ministrului justiţiei nu este acoperită de textul art. 132 alin. (1) din Constituţie.
    105. Curtea reţine că procedura din cursul urmăririi penale este nepublică [art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală], iar avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală (art. 94 din Codul de procedură penală). Analizând art. 94 din Codul de procedură penală, Curtea constată că procurorul are competenţa de a restricţiona motivat consultarea dosarului aflat în faza de urmărire penală, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. Prin urmare, procurorul de caz sau procurorul ierarhic superior, după caz, decide în ce măsură o asemenea consultare aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale în raport cu părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi avocaţii acestora.
    106. Curtea mai reţine că Consiliul Superior al Magistraturii a realizat un Ghid privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu modificările şi completările aduse prin hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 şi nr. 1.376 din 17 decembrie 2015, ghid în vigoare la data realizării comunicării dintre ministrul justiţiei şi familia victimei cu privire la rezultatele unei expertize genetice judiciare din cadrul dosarului de urmărire penală. Prevederile ghidului indică modul prudent de realizare a accesului mass-mediei, aşadar, al terţilor, la informaţiile dintr-un dosar de urmărire penală, existând o consultare a procurorului de caz cu privire la comunicarea acestora. Astfel, art. 4 din ghid prevede că „Preşedintele şi Vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi preşedinţii de instanţe şi conducătorii de parchete pot emite comunicate prin care să fie exprimată în mass-media poziţia instituţiei pe care o reprezintă“, iar art. 24, că „Dosarele aflate pe rolul parchetelor nu pot fi studiate de reprezentanţii mass-media, accesul acestora la informaţiile de interes public privind stadiul în care se află cercetările efectuate în cauză realizându-se prin emiterea de comunicate sau prin comunicarea de informaţii la cerere, în condiţiile legii“. Potrivit art. 25 alin. (1) şi (5) din ghid, „Comunicarea de informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media poate fi făcută numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului penal prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot fi comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile dispuse în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru strângerea probelor, cu excepţia situaţiei în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei“, iar „Accesul la categoriile de informaţii menţionate la alin. (1), (2) şi (3) poate fi restricţionat dacă procurorul de caz apreciază că prin comunicarea acestora se periclitează rezultatul anchetei“. Potrivit art. 25 alin. (6) din ghid, „informaţiile privind actele procedurale efectuate în timpul anchetei penale, cum ar fi audierea persoanelor - indiferent de calitatea acestora, ridicările de documente şi obiecte, percheziţiile domiciliare sau informatice pot fi comunicate după realizarea acestor activităţi şi dacă divulgarea acestora nu afectează mersul anchetei penale sau dreptul la imagine ca parte a dreptului la viaţă privată al persoanelor implicate. Informarea publică referitoare la aceste activităţi judiciare poate fi realizată prin una din următoarele modalităţi:
    a) prin confirmarea efectuării activităţilor judiciare menţionate la acest alineat, la solicitarea reprezentanţilor mass-media;
    b) prin emiterea unui comunicat cu privire la faptul că s-au derulat activităţile judiciare menţionate la acest alineat;
    c) în cazul în care, prin raportare la împrejurările concrete ale unei cauze, se apreciază că prin informarea publicului asupra activităţilor judiciare desfăşurate poate fi afectat mersul anchetei penale, se va comunica faptul că, în acel moment al anchetei nu pot fi făcute precizări, urmând ca imediat ce stadiul cercetărilor va permite să fie emis un comunicat“.

    107. Cu privire la accesul la dosarul de urmărire penală a altor persoane care eventual prin natura atribuţiilor sale constituţionale sau legale iau cunoştinţă de informaţii cuprinse în dosar, acestea au obligaţia de a nu le divulga, iar, în cazul în care apreciază că acestea trebuie să fie aduse la cunoştinţă publică, trebuie să se adreseze cu o cerere procurorului care instrumentează cauza sau procurorului ierarhic superior, după caz, în vederea aprobării acesteia. O conduită contrară riscă să ducă la compromiterea fazei de urmărire a procesului penal şi ar afecta rolul constituţional al Ministerului Public.
    108. În acest context, se ridică problema accesului ministrului justiţiei la dosarul cauzei, mai exact la informaţiile cuprinse într-o probă administrată în faza de urmărire penală, şi anume concluziile expertizei genetice judiciare întocmite, potrivit legii, în cazul „Caracal“, în condiţiile în care raportul de expertiză genetică judiciară ce trebuia întocmit conform art. 178 şi art. 191 din Codul de procedură penală nu era depus la dosarul de urmărire penală în data de 2 august 2019, data comunicării rezultatului acestuia familiei victimei. În seara zilei de 2 august 2019, reprezentanţii Institutului Naţional de Medicină Legală au comunicat Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism concluzia expertizei genetice judiciare dispuse, potrivit căreia, în urma analizelor de laborator ale probelor ridicate, a rezultat profilul genetic al unei singure persoane, concluzie fundamentată ştiinţific pe compararea acestui profil genetic determinat cu profilul genetic determinat al părinţilor persoanei respective.
    109. Nu ţine de competenţa şi rolul Curţii Constituţionale să cerceteze modalitatea exactă în care s-a produs accesul ministrului justiţiei la un mijloc de probă existent într-un dosar de urmărire penală, iar eventuala abatere a ministrului justiţiei de la normele procesual penale a fost acoperită prin faptul că, ulterior, procurorul a apreciat, prin emiterea unui comunicat de presă, că informaţia respectivă nu punea în discuţie buna desfăşurare a urmăririi penale.
    110. Este adevărat că art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, prevede că informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale se supun procedurii privind liberul acces al cetăţenilor la informaţii de interes public, cu excepţia celor care periclitează rezultatul anchetei, dezvăluie surse confidenţiale ori pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, însă aprecierea acestui caracter aparţine prima facie procurorului, şi nu ministrului justiţiei. Prin urmare, având în vedere comunicatul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din data de 3 august 2019, dat ulterior declaraţiei ministrului justiţiei din 2 august 2019, se reţine faptul că informaţia respectivă nu era una care să pericliteze rezultatul anchetei, să dezvăluie surse confidenţiale ori să pună în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, ci una de interes public, astfel încât ea putea fi adusă la cunoştinţa publicului cu acordul procurorului. Se reţine, cu titlu de principiu, că nu este de competenţa ministrului justiţiei să stabilească el însuşi dacă o informaţie dintr-un dosar de urmărire penală este sau nu informaţie de interes public, prin urmare, această evaluare se realizează de procuror.
    111. Dacă ministrul justiţiei a solicitat aceste informaţii chiar expertului judiciar/entităţii publice competent/competente să realizeze expertize judiciare (Institutului Naţional de Medicină Legală) sau a avut acces la dosarul de urmărire penală fără acordul procurorului, atunci se pune problema unei neregularităţi administrative, urmând a se analiza dacă s-a periclitat rezultatul anchetei/s-au dezvăluit surse confidenţiale ori s-au pus în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, aspect care, însă, nu se confirmă în cauză, având în vedere chiar comunicatul de presă al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din 3 august 2019 cu privire la acest subiect. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al procedurii s-a ales o cale greşită, rezultatul la care s-a ajuns nu este în afara legii.
    112. În consecinţă, Curtea reţine că, de principiu, ministrul justiţiei nu are acces la actele din dosarul de urmărire penală, art. 132 alin. (1) din Constituţie neconferindu-i o asemenea competenţă, şi că, indiferent de calitatea persoanei, accesul şi aducerea la cunoştinţă publică a unor concluzii rezultate din actele dosarului se realizează, de principiu, cu acordul procurorului de caz/procurorului ierarhic superior.
    113. Întrucât în cauza de faţă nu s-a conturat o paradigmă juridică în sensul comunicării de către ministrul justiţiei în mod constant a unor informaţii din dosarele de urmărire penală, poziţionarea singulară a ministrului justiţiei nu indică un blocaj instituţional şi nu a afectat ancheta penală, fiind acoperită prin acţiunea, potrivit legii, a unităţii de parchet competente realizată la data de 3 august 2019, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui conflict juridic de natură constituţională.
    114. În ceea ce priveşte modul de relaţionare dintre Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii în privinţa iniţierii unor acte normative/emiterii unor puncte de vedere cu privire la diverse propuneri legislative depuse în Parlament sau în privinţa includerii sediului Consiliului Superior al Magistraturii în „Cartierul pentru Justiţie“ sau nu, precum şi poziţionările publice ale ministrului justiţiei în privinţa modului de stabilire a datei şi a ordinii de zi a şedinţelor Consiliului Superior al Magistraturii, chiar dacă toate acestea indică o anumită situaţie de tensiune şi lipsă de colegialitate în cadrul desfăşurării raporturilor instituţionale dintre ministrul justiţiei/Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, ele nu pun în discuţie raporturi de drept constituţional.
    115. Astfel, în ceea ce priveşte lipsa punctelor de vedere ale Ministerului Justiţiei cu privire la propunerile legislative care ar afecta stabilitatea financiară a magistraţilor, Curtea constată, pe de o parte, că acestea nu se susţin, în sensul că Guvernul a comunicat punctul său de vedere în cadrul procedurilor parlamentare, iar, pe de altă parte, o asemenea problemă, şi anume comunicarea sau nu a punctului de vedere al Guvernului, reprezintă o opţiune instituţională a acestuia, fără relevanţă constituţională, în considerarea art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, sau art. 25 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, după caz. De altfel, Ministerul Justiţiei nu este cel ce depune puncte de vedere asupra propunerilor legislative parlamentare, ci Guvernul. Astfel, proiectul punctului de vedere al Guvernului asupra propunerilor legislative parlamentare este elaborat şi supus Guvernului spre aprobare de către Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, iar după aprobarea în şedinţa Guvernului, Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul transmite punctul de vedere la Camera Deputaţilor sau la Senat, după caz (art. 14 din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 14 mai 2009). Mai mult, consultând dosarul cauzei, Curtea observă că, pe circuitul de avizare de la nivelul Guvernului, Ministerul Justiţiei a fost consultat de Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra următoarelor propuneri legislative: propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Bp 405/2019); propunerea legislativă pentru abrogarea pensiilor speciale (Bp 466/2017); propunerea legislativă privind eliminarea pensiilor de serviciu pentru deputaţi şi senatori, judecători şi procurori, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, poliţişti, funcţionari publici cu statut special, funcţionari publici parlamentari, membrii corpului diplomatic şi consular al României, membrii Curţii Constituţionale şi personalul aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România (Bp 47/2019), iar Ministerul Justiţiei şi-a exprimat punctul de vedere şi l-a comunicat Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul.
    116. Curtea subliniază că, având în vedere problematica abordată prin propunerile legislative respective, şi anume un aspect care ţine de statutul judecătorilor şi procurorilor (pensia de serviciu a acestora - a se vedea în acest sens Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010), în virtutea principiului constituţional al cooperării loiale trebuie să existe o permanentă consultare, comunicare şi informare între Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, chiar cu privire la redactarea punctului de vedere al Ministerului Justiţiei exprimat în vederea fundamentării punctului de vedere al Guvernului asupra propunerilor legislative aflate în procedură parlamentară.
    117. Neînţelegerile referitoare la modul de stabilire a datei şi a ordinii de zi a şedinţelor plenului Consiliului Superior al Magistraturii dintre ministrul justiţiei şi preşedintele Consiliului sau reconsiderarea unei cutume instituţionale potrivit căreia s-a impus în timp o colaborare informală între membrii Consiliului pentru stabilirea datei şedinţei nu au relevanţă constituţională. Totodată, discuţiile referitoare la construirea „Cartierului pentru Justiţie“ şi neînţelegerile dintre autorităţile publice cu privire la alocarea sediilor lor în cadrul acestui cartier sau în afara sa nu au relevanţă constituţională.
    118. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa soluţiei pronunţate la pct. 1 şi cu unanimitate în privinţa celei pronunţate la pct. 2 şi 3,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de conduita ministrului justiţiei, Ana Birchall, în raport cu activitatea Ministerului Public, constând în ingerinţa în activitatea de urmărire penală desfăşurată de Ministerul Public şi în contestarea autorităţii dispoziţiilor art. 88^1-11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
    2. Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de o presupusă negociere de către ministrul justiţiei a unei „foi de parcurs“ privind statul de drept cu reprezentantul unui stat străin şi de modul în care ministrul justiţiei a înţeles să translateze în spaţiul public unele probleme legate de participarea sa la şedinţele plenului Consiliului, în calitate de membru de drept.
    3. Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de modul de soluţionare a sesizărilor Consiliului Superior al Magistraturii adresate Ministerului Justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative şi de modul de poziţionare a Ministerului Justiţiei faţă de situaţia juridică a sediului Consiliului.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică ministrului justiţiei şi preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin pct. 1 al dispozitivului Deciziei nr. 26 din 22 ianuarie 2020, considerăm că a existat un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de conduita ministrului justiţiei, Ana Birchall, în raport cu activitatea Ministerului Public, constând în ingerinţa în activitatea de urmărire penală desfăşurată de Ministerul Public şi în contestarea autorităţii normative a dispoziţiilor art. 88^1-11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
    2. Astfel, apreciem, pe de o parte, că a existat o ingerinţă a ministrului justiţiei în activitatea Ministerului Public prin faptul că acesta a comunicat de la sine putere către familia victimei din dosarul "Caracal" rezultatele unei expertize genetice judiciare din cadrul dosarului de urmărire penală, iar, pe de altă parte, că a existat o conduită a ministrului justiţiei care a contestat atât autoritatea Parlamentului, cât şi cea a legilor adoptate de acesta. Ca atare, s-a produs o încălcare a prevederilor art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1), art. 131 şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, aspect care demonstrează relevanţa constituţională a aspectelor imputate ministrului justiţiei.
    3. Cu privire la primul aspect invocat, trebuie analizată întreaga problematică pe care o implică accesul ministrului justiţiei la actele dosarului de urmărire penală. Astfel cum s-a arătat în cuprinsul deciziei procedura din cursul urmăririi penale este nepublică [art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală], accesul avocatului părţilor şi al subiecţilor procesuali principali la actele acestuia este realizată, în cursul urmăririi penale, sub directa supraveghere a procurorului, astfel că mai cu seamă comunicarea diverselor informaţii din dosarul de urmărire penală urmează acelaşi regim juridic, respectiv se va realiza sub atenta supraveghere a procurorului. Din punctul de vedere al arhitecturii Constituţiei, Ministrul justiţiei este un terţ în raport cu obiectul dosarului de urmărire penală, nu îl instrumentează şi, chiar dacă procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sa, nu poate dispune cu privire la activitatea de urmărire penală desfăşurată in concreto în dosar. Accesul la actele dosarului sau dispunerea de către ministrul justiţiei a unor anumite acţiuni în sarcina procurorului de caz este inadmisibilă.
    4. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că autoritatea pe care ministrul justiţiei o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor ( Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, paragraful 62, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 87 şi 92).
    5. Prin urmare, având în vedere conţinutul normativ al art. 132 alin. (1) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, accesul ministrului justiţiei la actele dosarului de urmărire penală nu este acoperită de autoritatea pe care acesta o exercită asupra activităţii procurorilor. De aceea, nicio prevedere procesual penală nu acordă acest drept ministrului justiţiei.
    6. Accesul unui demnitar, parte a puterii executive, la piesele unui dosar de urmărire penală este inadmisibilă şi pentru că pune în discuţie o ingerinţă a unui reprezentant al autorităţii executive în activitatea autorităţii judecătoreşti. Mai mult, o asemenea intervenţie, urmată de o devoalare a conţinutului mijlocului de probă, precum în cazul de faţă, poate chiar zădărnici urmărirea penală, afectând rolul Ministerului Public de a contribui la realizarea activităţii judiciare. Şi în acest context, se pune problema autorităţii publice competente să constate încălcarea normei constituţionale şi a sancţionării conduitei ministrului justiţiei, care, astfel cum vom arăta, nu poate fi decât Curtea Constituţională.
    7. Prin Decizia nr. 108/2014, Curtea a statuat că intervenţia sa devine legitimă ori de câte ori autorităţile şi instituţiile publice menţionate în titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Totodată, prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, Curtea a stabilit că o conduită neconstituţională valorizată sub forma unei paradigme juridice reprezintă un blocaj instituţional implicit.
    8. Or, în cauza de faţă, se constată că intervenţia ministrului justiţiei în dosarul de urmărire penală reflectă o neregularitate, care fără a avea o persistenţă în timp - în sensul că o asemenea conduită ar fi avut un caracter repetat şi continuu -, are un grad ridicat de abatere de la normele constituţionale în sensul că reflectă faptul că un membru al Guvernului are acces la actele unui dosar de urmărire penală de care, ulterior, dispune după bunul său plac. Gravitatea conduitei ministrului justiţiei este amplificată şi de faptul că a reprezentat în sine o presiune în privinţa structurii de parchet competentă (DIICOT) de a acoperi cât mai repede neregularitatea săvârşită şi de a aduce la cunoştinţă publică rezultatele unei expertize încă nedefinitive. Conduita ministrului justiţiei trebuie să fie una loială atât normelor constituţionale, cât şi în raporturile interinstituţionale, iar poziţia sa de autoritate să nu se constituie într-un motiv cu caracter intimidator asupra persoanelor care exercită diverse funcţii publice, în speţă, procurori.
    9. Din cele de mai sus, rezultă că au existat 3 fapte contrare normelor constituţionale pe care ministrul justiţiei le-a săvârşit: accesul la un act al dosarului de urmărire penală, diseminarea acestuia şi presiunea indirectă exercitată asupra structurii de parchet în sensul acoperirii neregularităţii comise. Trebuie observat faptul că pentru a dobândi semnificaţie constituţională, conduitele imputate nu trebuie să se constituie în simple încălcări punctuale ale legii, ci să vizeze definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. Dacă o simplă încălcare a legii este replicată de un număr de ori ia naştere o paradigmă juridică, care prin forţa sa aduce în discuţie raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, mai exact denaturarea/alterarea acestora (Decizia nr. 685/2018 sau Decizia nr. 417/209). În schimb, o încălcare chiar singulară a Constituţiei, prin arogarea unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 53/2005) alterează în mod vădit şi direct raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, astfel încât Curtea Constituţională este obligată să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională. Mai mult, dacă încălcările Constituţiei ar fi fost repetate şi continue în timp, se observă că o atare conduită nu ar fi reflectat decât o gravitate crescândă a conflictului juridic de natură constituţională.
    10. În cauza de faţă, deşi nu s-a conturat o paradigmă juridică în sensul accesului la dosarele de urmărire penală şi a comunicării de către ministrul justiţiei în mod constant a unor informaţii din acestea (urmate de comunicate corespunzătoare ale unităţii de parchet competente), poziţionarea ministrului justiţiei indică un blocaj instituţional implicit determinat tocmai de încălcarea gravă a Constituţiei, şi anume ale prevederilor art. 102 alin. (1), art. 131 şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, care fixează rolul Guvernului, al Ministerul Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, chiar şi în cazul unor acţiuni singulare neconstituţionale ale unor subiecte de drept, blocajul instituţional, sub forma conflictului juridic de natură constituţională, subzistă până la remedierea ei printr-o acţiune conformă cu Constituţia.
    11. Sancţionarea conduitei neconstituţionale a ministrului justiţiei poate fi realizată numai de Curtea Constituţională, neexistând alte autorităţi publice şi/sau mecanisme prevăzute de lege care, pe de o parte, să restabilească raporturile constituţionale fireşti între autorităţile publice, şi, pe de altă parte, să aplice o sancţiune de drept constituţional corespunzătoare neregularităţii săvârşite de către ministrul justiţiei. Or, în cauză, sancţiunea corespunzătoare neregularităţii comise este însăşi constatarea conflictului juridic de natură constituţională generat de conduita ministrului justiţiei şi stabilirea cu titlu de principiu a faptului că ministrul justiţiei nu are competenţa constituţională de a avea acces la înscrisurile dosarului de urmărire penală sau de a comunica date din cuprinsul acestuia.
    12. Având în vedere, însă, că mandatul de ministru al justiţiei al doamnei Ana Birchall a încetat la data de 4 noiembrie 2019 (a se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 22 din 4 noiembrie 2019 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 4 noiembrie 2019), conflictul juridic de natură constituţională a încetat la data antereferită, acesta fiind, în schimb, actual pe toată perioada 2 august-4 noiembrie 2019.
    13. Al doilea aspect cuprins în pct. 1 al dispozitivului deciziei cu care nu am fost de acord este reprezentat de declaraţiile ministrului justiţiei cu privire la desfiinţarea/reorganizarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.
    14. În punctul de vedere comunicat, ministrul justiţiei a calificat aceste declaraţii ca fiind unele de natură politică, tocmai pentru a nu putea fi considerate ca declanşând un conflict juridic de natură constituţională. Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie“ (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, sau Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006). Însă în cauză se reţine, astfel cum vom arăta în continuare, că opiniile ministrului justiţiei nu vizează „modul cum acţionează ori ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia“, ci contestarea chiar a autorităţii normative a legii care reglementează activitatea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Ministerului Public, ceea ce nu poate fi calificată ca fiind o simplă opinie politică.
    15. Se reţine că titularul unui mandat de demnitate publică, precum ministrul justiţiei, prin întreaga sa activitate trebuie să respecte legea şi să îndemne la respectarea acesteia în concordanţă cu art. 1 alin. (5) din Constituţie. Nu sunt admise îndemnurile/poziţionările publice ale niciunui membru al Guvernului în sensul nerespectării legii şi al contestării autorităţii acesteia pentru că, în acest caz, chiar autoritatea învestită de Constituţie să execute legea se converteşte în contestatorul executării sale, ceea ce este de natură să distorsioneze însuşi rolul constituţional al Guvernului. Criticarea/Contestarea/Opunerea la dispoziţiile legii de către membrii Guvernului, mai ales de ministrul justiţiei, nu reprezintă opinii politice, ci conduite care afectează fundamentul constituţional al statului de drept reprezentat de obligaţia respectării legii.
    16. Este adevărat că iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, potrivit art. 74 alin. (3) din Constituţie, prin întocmirea unui proiect de lege, şi că Guvernul, ca legiuitor delegat, poate adopta ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă, după caz, conform art. 115 din Constituţie, însă activitatea antereferită se desfăşoară numai în condiţiile şi formele reglementate prin Constituţie, cu respectarea exigenţelor acesteia. Abrogarea, modificarea sau completarea legilor se realizează potrivit mecanismelor constituţionale reglementate, şi nu prin luări de poziţie prin care să se conteste autoritatea legii. Mai mult, înseşi mecanismele constituţionale de legiferare trebuie utilizate în scopul în care legiuitorul constituţional le-a reglementat. Astfel, se reţine că nici Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, nu poate adopta o atitudine de opunere faţă de lege (a se vedea Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008) şi nici instanţele judecătoreşti nu pot contesta autoritatea legii (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, sau Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019). Prin urmare, puterile statului concură la respectarea legii şi realizarea scopului său, şi nu la destabilizarea autorităţii normative a legii.
    17. Este de observat că până la finalizarea proiectului de lege iniţiat de Guvern de modificare/completare/abrogare a unei legi/ordonanţe/ordonanţe de urgenţă sau a unei dispoziţii din cuprinsul acestora, reprezentanţii puterii executive trebuie să dea dovadă de reţinere în declaraţiile lor publice, neputând emite opinii/puncte de vedere tendenţioase cu privire la legea în vigoare pentru că în acest fel vor contesta însăşi autoritatea ei şi vor crea premisele contestării legii. Indiferent de emoţia sau criticile declanşate în opinia publică de o anumită prevedere legală, câtă vreme legea este în vigoare, este de datoria puterii executive - şi, implicit, a fiecărui reprezentant al său - să o apere.
    18. Nu este admis ca fiecare membru al Guvernului în parte să critice legea aplicabilă în domeniul său de competenţă şi, astfel, să transmită în spaţiul public un mesaj de opunere în raport cu caracterul său obligatoriu. În cazul de faţă, poziţionarea publică a ministrului justiţiei de contestare a forţei obligatorii a legii nu numai că a pus în discuţie raporturile constituţionale dintre Guvern şi Parlament, dar a afectat şi tulburat activitatea autorităţii judecătoreşti, creând incertitudine şi confuzie cu privire la existenţa normativă şi funcţionarea unei structuri de parchet. Ministrul justiţiei nu poate chema la ordine Parlamentul pentru ca acesta să justifice în faţa sa motivele adoptării legii şi/sau utilitatea acesteia. O lege aflată în vigoare nu constituie o chestiune de negociat, ci de aplicat, astfel încât un ministru nu are competenţa de a o contesta.
    19. Prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, Curtea a stabilit că o conduită neconstituţională valorizată sub forma unei paradigme juridice reprezintă un blocaj instituţional implicit. În cauza de faţă, poziţionarea singulară a ministrului justiţiei, deşi nu a creat o astfel de paradigmă, indică un blocaj instituţional implicit determinat tocmai de încălcarea gravă a Constituţiei, şi anume a prevederilor art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie, care reglementează obligativitatea respectării legii, a Constituţiei şi a supremaţiei acesteia coroborat cu rolul constituţional al Parlamentului şi Guvernului. Prin urmare, chiar şi în cazul unor acţiuni singulare neconstituţionale ale unor subiecte de drept, având în vedere intensitatea ridicată a încălcării Constituţiei, blocajul instituţional, sub forma conflictului juridic de natură constituţională, subzistă până la remedierea lui printr-o acţiune conformă cu Constituţia.
    20. Având în vedere însă că mandatul de ministru al justiţiei al doamnei Ana Birchall a încetat la data de 4 noiembrie 2019 (a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 22 din 4 noiembrie 2019), conflictul juridic de natură constituţională a încetat la data antereferită, acesta fiind, în schimb, actual pe toată perioada 17 septembrie-4 noiembrie 2019.
    21. În aceste condiţii, se constată că, prin declaraţiile sale, ministrul justiţiei a contestat autoritatea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 88^1-11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi a afectat desfăşurarea în bune condiţii a activităţii Ministerului Public, ceea ce înseamnă că a încălcat art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1), art. 131 şi art. 133 alin. (1) din Constituţie.
    22. Prin urmare, apreciem că, în cauză, soluţia corectă ar fi fost aceea a admiterii cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi a constatării faptului că a existat un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, generat de conduita ministrului justiţiei, Ana Birchall, în raport cu activitatea Ministerului Public, constând în ingerinţa în activitatea de urmărire penală desfăşurată de Ministerul Public şi în contestarea autorităţii normative a dispoziţiilor art. 88^1-11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.


                    PREŞEDINTE,
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Judecători,
                    Cristian Deliorga
                    Marian Enache
                    Gheorghe Stan


    ------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016