Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.450D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, fiind asistat de avocat Gheorghe Dragomir, din cadrul Baroului Bucureşti, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În susţinerea acestei soluţii arată că art. 23 din Constituţie impune ca arestarea preventivă şi, ca urmare a jurisprudenţei instanţei de control constituţional, arestul la domiciliu trebuie să fie luate de un judecător. Aşadar, nu există o condiţie impusă cu privire la luarea/prelungirea de către un judecător a măsurii controlului judiciar. De asemenea reţine că art. 53 din Constituţie nu impune condiţia ca restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale să fie dispusă de un judecător. Arată însă că trebuie să existe acces la judecător pentru verificarea condiţiilor în care se dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale. În continuare face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional în care au fost examinate aspecte particulare cu privire la luarea/prelungirea de către procuror a măsurii preventive a controlului judiciar şi, în acest sens, invocă deciziile nr. 469 din 28 iunie 2016, nr. 614 din 4 octombrie 2016 şi nr. 17 din 17 ianuarie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 26 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dragoş George Bîlteanu în soluţionarea plângerii formulate de acesta împotriva Ordonanţei din data de 14 iulie 2016, emisă în Dosarul nr. 83/D/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, prin care s-a dispus prelungirea măsurii controlului judiciar pentru o durată de 60 de zile. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit procurorului luarea măsurilor preventive restrictive de libertate, în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care procurorul nu beneficiază de garanţiile de independenţă, în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, apreciind că, mutatis mutandis, considerentele deciziei precitate sunt valabile şi în prezenta cauză. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 202 alin. (4) lit. b) şi c): „Măsurile preventive sunt: b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune;“; – Art. 203 alin. (2): „Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.“; – Art. 211 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 53 - „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi“, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 referitor la statutul judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 131 - „Rolul Ministerului Public“ şi art. 132 privind statutul procurorilor. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. Legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“ [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a („Reţinerea“), a 3-a („Controlul judiciar“), a 4-a („Controlul judiciar pe cauţiune“), a 5-a („Arestul la domiciliu“) şi a 6-a („Arestarea preventivă“) ale capitolului privind măsurile preventive (Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, paragrafele 25, 26). 15. În decizia precitată, Curtea a constatat că noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, Curtea a reţinut că luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea a reţinut că existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Curtea a constatat, totodată, că sensul sintagmei „buna desfăşurare a procesului penal“ este acela de prevenire a situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul. Curtea reţine că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ. În cazul măsurii preventive a controlului judiciar, acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, instituite în art. 215 din Codul de procedură penală, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. 16. Totodată, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, Curtea a statuat că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta dreptul fundamental al libertăţii individuale şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică. Însă, Curtea a reţinut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Reţinând incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, Curtea a analizat restrângerea exercitării drepturilor menţionate, respectiv dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. Curtea a reţinut că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală au fost puse în acord cu prevederile constituţionale în sensul arătat de instanţa de contencios constituţional prin decizia precitată, astfel încât, prin reglementarea termenului pentru care poate fi dispusă şi a duratei maxime a măsurii controlului judiciar, ingerinţa analizată a devenit proporţională cu cauza care a determinat-o, asigurându-se un just echilibru între interesul public şi cel individual. 17. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 203 alin. (2) coroborat cu art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală - norme procesual penale criticate în prezenta cauză, măsura preventivă a controlului judiciar poate fi luată, faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit procurorului luarea măsurilor preventive restrictive de libertate, în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care procurorul nu beneficiază de garanţiile de independenţă, în raport cu dispoziţiile constituţionale invocate. 18. Contrar celor susţinute de autor, Curtea constată că în jurisprudenţa sa - în acest sens fiind deciziile nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, şi nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010 - a reţinut că Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare. Aşadar, legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească“ şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. Art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare (Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015). 19. De asemenea, Curtea a subliniat că procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ţinut de respectarea tuturor garanţiilor de legalitate şi imparţialitate cerute de art. 132 din Constituţie şi este obligat ca, în cadrul activităţii judiciare, să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (Decizia nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010). Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic“. Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor (Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În acelaşi fel, Curtea a reţinut că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). Din principiul imparţialităţii rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit şi fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care participă (Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005). Principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). 20. Totodată, faţă de susţinerile autorului excepţiei, Curtea reţine că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror se face într-o procedură expres reglementată în art. 212 din Codul de procedură penală, care stabileşte că procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere, inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar, iar măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 209 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea constată că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. 21. De asemenea, Curtea reţine că asupra legalităţii şi temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunţă judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluţionării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanţei procurorului. Normele procesual penale menţionate sunt în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora, „asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.“ Aşadar, exercitarea căii de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar reprezintă o modalitate de acces la justiţie prin care inculpatul, ale cărui drepturi constituţionale au fost restrânse, îşi exercită dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale competente să examineze pretenţiile sale, un control judiciar care asigură respectarea drepturilor constituţionale invocate. În cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate şi siguranţă consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.“ 22. Curtea reţine că, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, invocată de acelaşi autor din prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar, determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. 23. În aceste condiţii, având în vedere toate cele arătate în precedent, Curtea constată că în ipoteza în care, în cursul urmăririi penale, procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, acesta beneficiază de suficiente garanţii procesuale astfel încât drepturile constituţionale invocate în motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate să fie pe deplin respectate. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 5.101/2/2016 (2.567/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
