Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 250 din 16 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 250 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 500 din 20 iunie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Dochiţa în Dosarul nr. 5.454/86/2016 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.316D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 9 aprilie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 16 aprilie 2019, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 26 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.454/86/2016, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Dochiţa într-o cauză penală.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil, permit o aplicare discriminatorie, încalcă libertatea individuală şi dreptul la apărare, întrucât, deşi obligă instanţa să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică atunci când consideră că încadrarea dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, nu prevăd nicio sancţiune pentru încălcarea acestei obligaţii, făcând astfel posibilă practica instanţelor de a schimba încadrarea după închiderea dezbaterilor, cu consecinţa încălcării dreptului inculpatului de a fi informat în mod amănunţit cu privire la natura şi cauza acuzaţiei ce i se aduce, astfel încât să-şi poată pregăti apărarea. Susţine că dispoziţia legală criticată permite instanţei să dispună schimbarea încadrării juridice chiar prin hotărârea judecătorească pronunţată asupra fondului cauzei, deşi, în opinia autorului excepţiei, s-ar impune pronunţarea printr-o încheiere separată.
    5. Tribunalul Suceava - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că pronunţarea efectivă a instanţei cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei, prin încheiere, atât timp cât aceasta a fost pusă în discuţie anterior, iar inculpatului i s-a acordat posibilitatea să-şi formuleze apărarea cu privire la noua schimbare de încadrare juridică, nu-i aduce acestuia niciun beneficiu. Pronunţarea prin încheiere cu privire la noua încadrare juridică, atât timp cât aceasta trebuie motivată, poate genera, în anumite situaţii, o eventuală incompatibilitate a judecătorului, întrucât motivarea schimbării presupune analiza temeinică a probelor administrate. Mai mult, pot exista situaţii, cum este cea din cauză, în care inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice pentru ca, în fapt, să se solicite achitarea (în cauză, prin reţinerea legitimei apărări), soluţie care se poate dispune doar prin hotărârea pe fond, întrucât presupune analiza tuturor probelor administrate, care, dacă ar fi efectuată pe parcursul procesului, ar genera, inevitabil, o antepronunţare a judecătorului. Reţine că textul criticat acordă posibilitatea părţilor de a-şi pregăti apărarea în raport cu noua acuzaţie penală şi este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauză schimbarea încadrării juridice fiind pusă în discuţie de instanţă la termenul din 26 aprilie 2017, inculpatul având la dispoziţie o lună pentru pregătirea apărării raportat la aceasta.
    6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Reţine că, din coroborarea celor două alineate ale art. 386 din Codul de procedură penală, rezultă că schimbarea încadrării juridice poate avea loc numai anterior începerii dezbaterilor, fiind exclusă posibilitatea ca schimbarea încadrării juridice să fie decisă prin chiar hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei. Interpretarea contrară este exclusă implicit chiar de prevederile ce fac obiectul excepţiei, căci acestea stabilesc că, după schimbarea încadrării juridice, inculpatul are dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Or, pregătirea apărării poate presupune inclusiv propunerea de probe faţă de noua încadrare, drept pe care inculpatul nu l-ar putea exercita dacă instanţa, la termenul la care pune în discuţia părţilor noua încadrare juridică, ar rămâne în pronunţare asupra soluţiei pe fondul cauzei. În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul încălcării de către instanţă a obligaţiilor prevăzute de art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în doctrină s-a arătat că aceasta constă în „nulitatea actului astfel efectuat, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel“, şi că „o astfel de vătămare se poate aduce atunci când instanţa, fără a o pune în discuţia părţilor, a schimbat încadrarea juridică în stadiul deliberării şi pronunţării hotărârii, nefiind relevant dacă schimbarea priveşte o infracţiune mai gravă sau o variantă calificată ori agravată a infracţiunii din încadrarea iniţială sau chiar o altă infracţiune ori într-o variantă mai puţin gravă, fiindcă în ambele cazuri inculpatul a fost privat de posibilitatea de a aduce noi probe în apărarea sa în raport cu fapta în noua ei calificare“.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Prin adresele nr. 1.163, 1.164, 1.165, 1.166 din 18 februarie 2019, având în vedere prevederile art. 30 alin. (2) şi ale art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi pe cele ale art. 47 alin. (1) şi (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională a solicitat preşedintelui Tribunalului Bucureşti, preşedintelui Curţii de Apel Suceava, preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să comunice orientarea jurisprudenţială a instanţelor menţionate, începând cu data de 1 februarie 2014, referitoare la momentul procesual şi la felul hotărârii (încheiere, sentinţă sau decizie penală) prin care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare.
    10. Prin adresa nr. 1/975/e din 7 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.668 din 7 martie 2019, adresa nr. 3/2.921/C din 5 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.683 din 8 martie 2019, adresa nr. 717/A/2019 din 7 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.671 din 8 martie 2019, respectiv adresa nr. 192 din 5 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.658 din 7 martie 2019, preşedintele Tribunalului Bucureşti, vicepreşedintele Curţii de Apel Bucureşti, preşedintele Curţii de Apel Suceava, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au comunicat opinia cu privire la solicitarea Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, adresele menţionate, aflate la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.“
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii normei penale criticate, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, cât şi dispoziţiile art. 6 paragraful (3) lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Cu privire la cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Rechizitoriul nr. 650/P/2016 din 14 noiembrie 2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Vasile Dochiţa, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în fapt, că inculpatul Vasile Dochiţa, la data de 24 septembrie 2016, în jurul orei 20,30, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi pe fondul unui conflict spontan/unei altercaţii fizice avute cu victimele Iulian Mihai Gherasim şi Alin Gheorghiţă Gherasim (în vârstă de 15, respectiv 17 ani, din municipiul Fălticeni), înarmat cu un corp tăietor-înţepător apt de a produce moartea (cuţit tip briceag) a exercitat, cu intenţie, acte de violenţă grave şi de mare intensitate asupra celor două victime, aplicându-le lovituri în zone vitale ale corpului, cauzând leziuni grave ce au condus la decesul lui Iulian Mihai Gherasim şi vătămarea corporală gravă a lui Alin Gheorghiţă Gherasim (multiple plăgi înţepate-tăiate de braţ, hemitorace stâng, leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 18-20 zile). În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului Vasile Dochiţa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 118 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Prin Încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 27 ianuarie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 5.454/86/2016/a1, rămasă definitivă prin necontestare, s-au respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpat. În temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 650/P/2016 emis la data de 14 noiembrie 2016 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, privindu-l pe inculpatul Vasile Dochiţa, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Totodată, s-a dispus începerea judecăţii privind pe inculpatul Vasile Dochiţa, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 188 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal. În cursul cercetării judecătoreşti au fost administrate mai multe mijloace de probă, din oficiu şi la cererea inculpatului. De asemenea, în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul s-a prelevat de dreptul la tăcere.
    15. În cauză au fost formulate două cereri de schimbare a încadrării juridice a faptelor, respectiv cea formulată de partea civilă Alin Gheorghiţă Gherasim, din infracţiunea prevăzută de art. 188 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal într-o infracţiune de omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) din Codul penal şi o tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, şi cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpat (autor al excepţiei), respectiv din infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 188 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în infracţiunea de omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal, cu reţinerea stării de provocare, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal, şi a legitimei apărări, prevăzută de art. 19 din Codul penal. Totodată, la termenul din 26 aprilie 2017, instanţa de judecată, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor, respectiv din infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 188 alin. (1) raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în infracţiunea de omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) din Codul penal (victimă fiind Iulian Gherasim), şi infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată fiind Alin Gheorghiţă Gherasim), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi cu reţinerea stării de provocare pentru ambele fapte, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. La termenul din 24 mai 2017, instanţa, văzând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, a constatat terminată cercetarea judecătorească şi probatoriul epuizat, astfel încât a dispus că atât reprezentantul Ministerului Public, cât şi apărătorul inculpatului Vasile Dochiţa pot formula concluzii cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor anterior menţionate. În aceeaşi încheiere, instanţa a reţinut că „inculpatul Dochiţa Vasile are cunoştinţă de cele trei cereri de schimbare a încadrării juridice a faptelor, putând să-şi facă apărările necesare cu privire la acestea“, urmând ca instanţa să se pronunţe prin hotărâre. La acelaşi termen inculpatul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, deliberarea şi pronunţarea asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale fiind amânate pentru data de 26 mai 2017, iar deliberarea şi pronunţarea asupra fondului cauzei, respectiv cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptelor, la data de 31 mai 2017.
    16. Ulterior, prin Încheierea din 26 mai 2017, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul penal. Totodată, prin Sentinţa penală nr. 182 din 31 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.454/86/2016, Tribunalul Suceava - Secţia penală a respins, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, formulate de inculpat şi de partea civilă, şi a admis schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie din oficiu. În cuprinsul hotărârii judecătoreşti menţionate, la pagina 13, instanţa a reţinut că „schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie din oficiu le-a fost adusă la cunoştinţă inculpatului şi apărătorului acestuia în şedinţa din data de 26 aprilie 2017, aceştia având la dispoziţie două termene pentru a-şi pregăti apărarea, ultimul termen fiind acordat apărătorului inculpatului strict sub acest aspect“.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 33-34, a statuat că noţiunea de „acuzaţie în materie penală“ trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)“ (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). În acest sens, instanţa de control constituţional a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 - referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 - referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi de art. 327 lit. a) - referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală prin care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală ce dispune cu privire la camera preliminară.
    18. Curtea reţine, totodată, că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul „acuzatului“ de a fi informat cu privire la natura şi cauzele „acuzaţiei“ ce i se aduce. Dispoziţiile convenţionale precitate evidenţiază necesitatea ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea „acuzaţiei“ către cel interesat, deoarece actul de acuzaţie are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 79; Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragrafele 51-52; Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 59). Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza“ acuzaţiei, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi la „natura“ acuzaţiei, adică încadrarea juridică a faptelor în cauză; în ambele situaţii informarea trebuie să fie detaliată (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 51; Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 59; Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Penev împotriva Bulgariei, paragrafele 33 şi 42; Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 18).
    19. Totodată, instanţa europeană a decis că sfera de aplicare a art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie trebuie apreciată, în special, în lumina dreptului general la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui inculpat şi, prin urmare, cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa ar putea să o reţină împotriva acestuia este o condiţie esenţială a echităţii procedurii (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 52; Hotărârea din 1 martie 2006, pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 90). De asemenea, există o legătură între lit. a) şi lit. b) ale art. 6 paragraful 3 din Convenţie, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 54; Hotărârea din 1 martie 2001, pronunţată în Cauza Dallos împotriva Ungariei, paragraful 47).
    20. În aplicarea garanţiei reglementate la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, specifică unui proces echitabil, în materie penală, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au emis Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, întrucât „Persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni ar trebui să primească toate informaţiile referitoare la acuzare, astfel încât să-şi poată pregăti apărarea şi să se garanteze echitatea procedurilor penale.“ (paragraful 27), iar „Informaţiile puse la dispoziţia persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliţie sau de către o altă autoritate competentă şi fără a aduce atingere desfăşurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului şi locului, referitoare la infracţiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum şi a încadrării juridice posibile a infracţiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menţionate şi să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.“ (paragraful 28). În acest sens, art. 6 alin. (1) şi (3) din Directiva 2012/13/UE, care reglementează dreptul la informare cu privire la acuzare, prevede că „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informaţiile respective se furnizează cu promptitudine şi cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare […] (3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă, se oferă informaţii detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, precum şi forma de participare a persoanei acuzate.“
    21. Garanţiile unui proces echitabil în materie penală, instituite atât în art. 6 paragraful 1 din Convenţie, cât şi pe cale jurisprudenţială, privesc dreptul la un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege; egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii, motivarea hotărârilor, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea - garanţii implicite ale desfăşurării procedurii; publicitatea procesului, termenul rezonabil - garanţii explicite ale desfăşurării procedurii; prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, acordarea timpului şi facilităţilor pentru pregătirea apărării, dreptul la apărare, dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces, dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret.
    22. Cât priveşte dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a reţinut în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 38, că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie, precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, în condiţiile în care art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod efectiv şi adecvat. De asemenea, Curtea constată că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali, inclusiv dreptul suspectului de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia, respectiv dreptul inculpatului de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia [art. 10 alin. (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora, în mod special obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal [art. 10 alin. (5)].
    23. În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, Curtea reţine că, potrivit art. 286 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală, aceasta este menţionată, în mod obligatoriu, în ordonanţa de începere a urmăririi penale, în ordonanţa de dispunere a continuării acesteia faţă de suspect, în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, în rechizitoriu, în ordonanţele de clasare ori de renunţare la urmărirea penală şi în cuprinsul oricărei ordonanţe sau al oricărui referat, emise în cursul urmăririi penale. Legea procesual penală în vigoare prevede că, odată cu dispunerea de către procuror sau organul de cercetare penală a continuării urmăririi penale asupra unei persoane, aceasta dobândeşte calitatea de suspect şi drepturile şi obligaţiile ataşate acestei calităţi, printre care şi dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia. Cu privire la conţinutul informării ce se impune a fi realizată, art. 307 din Codul de procedură penală menţionează obligaţia ca suspectului să i se comunice fapta pentru care este suspectat, încadrarea juridică a acesteia, precum şi drepturile procesuale reglementate în art. 78 raportat la art. 83 din Codul de procedură penală. Totodată, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dispoziţiile procesuale ale art. 309 obligă organele de urmărire penală să aducă acest lucru la cunoştinţa inculpatului şi să îi solicite o nouă declaraţie. Aşadar, după emiterea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, organul de cercetare penală sau procurorul îl va chema pe inculpat pentru a-l audia. Inculpatului i se aduc la cunoştinţă punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inclusiv fapta pentru care a fost inculpat şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile procesuale ataşate noii sale calităţi.
    24. Potrivit art. 311 alin. (1) din Codul de procedură penală, „În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice“. În cursul urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice se dispune de către organul de urmărire penală - procuror sau organul de cercetare penală - prin ordonanţă. Potrivit alin. (3) al art. 311 din Codul de procedură penală, „Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea“. Întrucât normele procesual penale precitate nu reglementează obligaţia de informare cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei, prin Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă care exclude obligaţia informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituţională. În motivarea soluţiei sale Curtea a reţinut că „necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei poate fi determinată, fie de o greşită apreciere iniţială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Schimbarea încadrării juridice poate avea consecinţe asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale, asupra obligativităţii asigurării asistenţei juridice, asupra caracterului oficial al procesului penal şi altele“ (paragraful 24). Curtea a constatat, totodată, că „există posibilitatea ca, după punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă, existenţa unor împrejurări noi ori constatarea unei erori de apreciere a încadrării juridice iniţiale să impună schimbarea încadrării juridice a faptei. În această situaţie, inculpatul nu beneficiază de dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit, cu privire la natura acuzaţiei, art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mişcare a acţiunii penale şi nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut iniţial care este cauza acuzaţiei nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a aceloraşi fapte antisociale, producând consecinţe în planul răspunderii penale ori asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale, evidenţiază, în acord şi cu principiul legalităţii procedurilor penale, interesul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a^1) din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este cercetat şi la noua încadrare juridică a acesteia“. (paragraful 36). Potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, cauzele penale pot fi rezolvate fie cu emiterea unei ordonanţe - prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, fie cu emiterea rechizitoriului. Or, în această din urmă situaţie, inculpatului îi sunt afectate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menţinut în eroare cu privire la noua natură a acuzaţiei în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, nebeneficiind de timpul şi mijloacele adecvate pentru a reacţiona şi pentru a-şi organiza apărarea (paragraful 37). În aceste condiţii, Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia organul judiciar care a dispus schimbarea încadrării juridice nu este obligat să îl informeze pe acuzat cu privire la aceasta, încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.
    25. Curtea reaminteşte că a treia modalitate de notificare oficială a „acuzaţiei“ constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului, în temeiul art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu toate că, anterior, inculpatul a luat cunoştinţă de acuzaţiile ce îi sunt aduse prin comunicarea, în condiţiile art. 309 alin. (3) din Codul de procedură penală, a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale având valoarea unui act de punere sub acuzare.
    26. Totodată, aducerea la cunoştinţă a acuzaţiei are loc şi în etapa preliminară a fazei judecăţii în primă instanţă, anterior începerii cercetării judecătoreşti, art. 374 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală stabilind că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Ulterior, preşedintele, explicând inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe acesta cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Explicaţiile date de preşedintele completului de judecată inculpatului, precedate de citirea actului de sesizare - moment la care acuzarea devine publică, au rolul de a lămuri inculpatul în ce constă învinuirea ce i se aduce, deşi inculpatul nu ia cunoştinţă pentru prima dată de aceasta, în vederea garantării dreptului la apărare al acestuia (în acest sens, Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 14).
    27. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 371 din Codul de procedură penală, „Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei“. Cu alte cuvinte, obiectul judecăţii se limitează la fapta şi persoana reţinute în actul de sesizare a instanţei - rechizitoriul sau încheierea de începere a judecăţii, după caz -, nu însă şi la încadrarea juridică a faptei. În condiţiile în care corecta încadrare juridică a unei fapte pentru care o persoană este inculpată ţine de corecta aplicare a legii penale, de respectarea principiului legalităţii în cursul procedurilor judiciare, în vederea respectării acestor principii şi a dreptului părţilor la un proces echitabil, pe parcursul procesului penal acuzaţia penală poate fi modificată din perspectiva încadrării juridice a faptei. Aşadar, dacă fapta reţinută în actul de sesizare în sarcina persoanei acuzate nu se regăseşte perfect în norma care o incriminează, atunci instanţa de judecată este obligată - din oficiu sau la cererea participanţilor la procesul penal, indiferent de procedura de judecată pe care o aplică - să îi găsească corespondentul în cadrul normativ, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală. Încadrarea juridică a faptei semnifică stabilirea textului de lege care o prevede şi o sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text şi presupune realizarea de către organele judiciare a unei relaţii corespunzătoare între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se statuează asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă ce constituie obiectul cauzei penale, în sensul art. 371 din Codul de procedură penală. „Schimbarea încadrării juridice a faptei este un act procesual necesar în cazurile în care rechizitoriul a reţinut din eroare o anumită încadrare sau atunci când în cursul judecăţii apar elemente noi de natură să determine o altă încadrare juridică decât cea dată prin actul de sesizare a instanţei. Iniţiativa schimbării încadrării juridice a faptei, indiferent dacă are loc în faţa primei instanţe sau în judecarea căilor de atac, aparţine instanţei de judecată, părţilor, precum şi procurorului. Acest drept al părţilor şi al procurorului de a solicita instanţei modificarea cadrului procesual rezultă din prevederile art. 301 alin. 1 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968], normă de aplicaţie generală, conform căreia, «În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii».“ (Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005)
    28. Schimbând încadrarea juridică, instanţa reţine ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în actul de sesizare, aşadar, conţinutul faptei imputate nu se schimbă. În acest sens, Curtea a constatat că „încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune în altă infracţiune, însă cu reţinerea aceleiaşi laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Aşadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanţa constată ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reţinerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu“ (Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, paragraful 30). Din această perspectivă, Curtea reţine, în acord cu Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, precitată, că „datele, care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătoreşti ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi“. Astfel, Curtea reţine că necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.
    29. Art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală - ca şi art. 344 din Codul de procedură penală din 1968 - prevede că, „Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea“. Curtea reţine că norma procesual penală criticată instituie o dublă obligaţie a instanţei de judecată în legătură cu schimbarea încadrării juridice a faptei, respectiv obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi obligaţia de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. În acest sens, în Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, precitată, Curtea a reţinut că „Dispoziţia legală criticată [s.n. art. 334 din Codul de procedură penală din 1968] impune instanţei obligaţia de a pune în discuţie noua încadrare şi de a atrage atenţia inculpatului că are dreptul să ceară acordarea răgazului necesar pentru a-şi pregăti apărarea. Sub acest aspect se reţine că aceste obligaţii care incumbă instanţei judecătoreşti reprezintă veritabile garanţii ale dreptului la apărare şi ale dreptului la un proces echitabil“ (considerente reiterate şi în Decizia nr. 593 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.055 din 26 noiembrie 2005). În acelaşi fel, în Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, anterior citată, Curtea a constatat că „schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc în anumite condiţii, a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului de apărare al părţilor, cât şi a soluţionării corecte a cauzei“. De altfel, în Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că a fost încălcat art. 6 paragraful 3 lit. a) şi lit. b) din Convenţie coroborat cu paragraful 1 al aceluiaşi articol, care prevede o procedură echitabilă (paragraful 28), întrucât „Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptelor doar în timpul deliberării, deci după încheierea dezbaterilor. În mod evident, era prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare“ (paragraful 22). În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptelor în timpul deliberărilor, cu nerespectarea obligaţiei de a informa inculpatul, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală din 1968. Astfel că, deşi „schimbarea încadrării juridice realizate de Curtea Supremă i-a fost favorabilă reclamantului, având în vedere pedeapsa mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu […]“, instanţa europeană a considerat că s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptului său de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale (paragrafele 26 şi 27).
    30. În prezenta cauză, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că normele procesual penale ale art. 386 alin. (1), deşi obligă instanţa să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică atunci când consideră că încadrarea dată prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, permit instanţei de judecată să dispună schimbarea încadrării juridice chiar prin hotărârea judecătorească pronunţată asupra fondului cauzei, pe cale de consecinţă fiind încălcate dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală şi dreptul la apărare. În opinia autorului excepţiei, se impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se pronunţe printr-o încheiere separată.
    31. Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, în temeiul prevederilor art. 30 alin. (2) şi ale art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 47 alin. (1) şi alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, prin adresele nr. 1.163, 1.164, 1.165 şi 1.166 din 18 februarie 2019, Curtea Constituţională a solicitat preşedintelui Tribunalului Bucureşti, preşedintelui Curţii de Apel Suceava, preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să comunice orientarea jurisprudenţială a instanţelor menţionate, începând cu data de 1 februarie 2014, referitoare la momentul procesual şi la felul hotărârii (încheiere, sentinţă sau decizie penală) prin care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare.
    32. Prin Adresa nr. 1/975/e din data de 7 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.668 din 7 martie 2019, Tribunalul Bucureşti a formulat următorul răspuns: „Orientarea Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată este în sensul că solicitarea de schimbare a încadrării juridice este pusă în discuţia părţilor, de regulă, la finalul cercetării judecătoreşti, potrivit ordinii reglementate de legiuitor în judecata în primă instanţă, atrăgându-se atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Asupra solicitării de schimbare a încadrării juridice, instanţa s-a pronunţat, de regulă, prin hotărâre judecătorească prin care a soluţionat fondul cauzei (sentinţa penală), însă au existat situaţii în care pronunţarea s-a făcut înainte de a trece la etapa dezbaterilor, prin încheiere de şedinţă.“
    33. Prin Adresa nr. 3/2.921/C din 5 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.683 din 8 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a formulat următorul răspuns: „Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti: În urma consultării judecătorilor, la nivelul secţiei s-a apreciat că în calea de atac a apelului, schimbarea încadrării juridice se va dispune doar prin decizie, iar în cazul judecăţii asupra fondului schimbarea încadrării juridice se dispune, de regulă, prin sentinţă, pentru acelaşi argument prezentat de instanţa sesizată, respectiv evitarea antepronunţării. Judecătorii au învederat că în cazul în care aspectele sesizate prin cererea de schimbare nu antamează fondul, este posibil ca instanţa să se pronunţe şi prin încheiere. Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti: Referitor la momentul procesual şi felul hotărârii prin care se dispune schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, răspunsul se impune a fi nuanţat în funcţie de faza procesuală în care se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice (fond/apel). Astfel, în cazul în care dosarul se află în faza judecăţii în fond, orientarea jurisprudenţială la nivelul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este în sensul pronunţării asupra schimbării încadrării juridice prin hotărârea prin care instanţa se pronunţă şi asupra fondului cauzei, adică prin sentinţă, după punerea în discuţia părţilor, în prealabil, a schimbării încadrării juridice, şi aducerea la cunoştinţa inculpatului că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, conform art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. În schimb, în situaţia în care schimbarea încadrării juridice a faptei se pune în discuţie în calea de atac a apelului, la nivelul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală s-a apreciat că instanţa de apel nici nu s-ar putea pronunţa printr-o încheiere separată asupra unei astfel de cereri. Astfel, schimbarea încadrării juridice în apel presupune în mod obligatoriu desfiinţarea hotărârii primei instanţe, conform art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, şi pronunţarea unei noi hotărâri cu privire la acţiunea penală, care să vizeze şi aspectele ce ţin de încadrarea juridică, iar o astfel de operaţiune nu poate fi realizată printr-o încheiere de şedinţă separată, ci doar prin decizia pronunţată asupra apelului“.
    34. Prin Adresa nr. 717/A/2019 din 7 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.671 din 8 martie 2019, Curtea de Apel Suceava a formulat următorul răspuns: „Referitor la momentul procesual la care instanţa de judecată dispune schimbarea încadrării juridice, din practica instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava se observă că acesta nu este unul fix, putând interveni oricând după citirea actului de sesizare a instanţei (când schimbarea de încadrare se dispune prin încheiere) şi până la soluţionarea cauzei în fond sau în apel (când schimbarea de încadrare juridică se dispune, după caz, fie prin sentinţă, fie prin decizie). Majoritară este orientarea jurisprudenţială prin care schimbarea încadrării juridice se face la finalul procesului, prin hotărâre (sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual).“
    35. Prin Adresa nr. 192 din 5 martie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.658 din 7 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat următorul răspuns: „Examinarea jurisprudenţei Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduce la concluzia că schimbarea încadrării juridice se realizează, după caz, prin sentinţă (în cauzele judecate în primă instanţă la nivelul Secţiei penale) sau prin decizie (în cauzele judecate în apel la nivelul Secţiei penale), la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă ori în apel, iar punerea în discuţie a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, se realizează anterior.“ În acest sens au fost anexate decizii şi sentinţe pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezultă atât momentul punerii în discuţie, cât şi momentul schimbării încadrării juridice. Prin aceeaşi adresă s-a precizat că „Orientarea jurisprudenţială - în sensul că schimbarea încadrării juridice se realizează prin decizie, la momentul soluţionării cauzei în apel, iar punerea în discuţie a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, se realizează anterior - se regăseşte şi la nivelul Completurilor de 5 judecători, fiind reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 137 din 24 septembrie 2018“, de asemenea anexată.
    36. Alăturat celor precizate de către instanţele de drept comun menţionate, Curtea reţine că, anterior datei de 1 februarie 2014, instanţa de control constituţional a fost sesizată de către Judecătoria Târgu Mureş cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 593 din 8 noiembrie 2005, precitată, fiind reţinută opinia instanţei de judecată exprimată cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, în sensul că „practica instanţelor din raza Curţii de Apel Târgu Mureş este de a se pronunţa cu privire la schimbarea încadrării juridice numai odată cu soluţionarea fondului cauzei, considerându-se că, dacă instanţa s-ar pronunţa asupra schimbării încadrării juridice prin încheiere, după punerea în discuţie a noii încadrări juridice, ar fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză. În concluzie, instanţa apreciază ca fiind neconstituţionale prevederile art. 334 din Codul de procedură penală, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că instanţa de judecată trebuie să se pronunţe cu privire la noua încadrare juridică doar cu ocazia pronunţării hotărârii“.
    37. Având în vedere practica instanţelor de judecată, astfel cum a fost relevată în adresele menţionate, opinia instanţei de judecată exprimată în Decizia nr. 593 din 8 noiembrie 2005 şi analizând deciziile şi sentinţele pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anexate, precum şi Decizia penală nr. 137 din 24 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 1.369/1/2018, Curtea observă că, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
    38. În raport cu toate acestea, Curtea reţine că, potrivit Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, „În cazul în care, în cursul procedurilor penale, detaliile acuzării se modifică într-o măsură care să afecteze în mod substanţial poziţia persoanei suspectate sau acuzate, modificările ar trebui să i se comunice persoanei respective atunci când este necesar pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor şi la timp pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare“ (paragraful 29), art. 6 alin. (4) stabilind că „Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informaţiilor oferite în conformitate cu prezentul articol [s.n. informaţii cu privire la acuzare], acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor“. Totodată Curtea reaminteşte că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul acuzatului de a fi informat cu privire la cauza acuzaţiei (faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia) şi natura acuzaţiei (încadrarea juridică a faptelor în cauză), iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea.
    39. Cu privire la „reîncadrarea juridică a acuzaţiei“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „Acuzatul trebuie să fie informat în mod corespunzător şi pe deplin cu privire la orice modificare a acuzaţiei, inclusiv modificările care au legătură cu «cauza» acesteia, şi trebuie să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pentru a reacţiona la aceste modificări şi pentru a-şi organiza apărarea pe baza oricărei noi informaţii sau afirmaţii. Modificarea acuzaţiei aduse unei persoane, indiferent dacă este vorba despre natura faptelor imputate sau despre calificarea lor juridică, trebuie adusă la cunoştinţa ei în aceleaşi condiţii de promptitudine prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a), pentru ca ea să fie în măsură să dispună de facilităţile necesare organizării apărării în noile condiţii apărute“. (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bäckström şi Andersson împotriva Suediei). Mai mult, aceeaşi instanţă europeană a statuat că „Informaţiile referitoare la acuzaţiile aduse, inclusiv încadrarea juridică reţinută de instanţă în materie, trebuie să fie furnizate fie înainte de proces, în actul de inculpare, fie cel puţin în cursul procesului, prin alte mijloace, precum extinderea formală sau implicită a acuzaţiilor. Simpla menţionare a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii este, în mod evident, insuficientă“ (Hotărârea din 20 aprilie 2006, pronunţată în Cauza I.H. şi alţii împotriva Austriei, paragraful 34). S-a reţinut totodată că „În cazul reîncadrării faptelor în cursul procesului, acuzatului trebuie să i se acorde posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare în mod practic şi efectiv şi în timp util (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 62; Hotărârea din 25 ianuarie 2011, pronunţată în Cauza Block împotriva Ungariei, paragraful 24). De altfel, cu valoare de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „statele contractante au obligaţia de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art. 6, adică să realizeze punerea lor în valoare în folosul celor cărora le sunt recunoscute“ (Hotărârea din 30 ianuarie 2001, pronunţată în Cauza Vaudelle împotriva Franţei, paragraful 52), principiu aplicabil şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 litera a) din Convenţie.
    40. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei „simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii“, astfel cum a reţinut instanţa europeană în jurisprudenţa precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal.
    41. Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu „acuzaţia penală“ ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.
    42. În aceste condiţii, Curtea constată că numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete.
    43. Alăturat celor constatate, Curtea reţine că noua lege procesual penală prevede, cu titlu de noutate, în art. 386 alin. (2), că dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident şi în apel. De pildă, în ipoteza în care instanţa constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală şi de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracţiune pentru care, potrivit noilor dispoziţii, este necesară plângerea prealabilă - în speţă, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art. 242 alin. (2) şi (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) din Codul penal, şi tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 din acelaşi Cod - instanţa de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunţă la formularea respectivei plângeri (în acest sens Decizia nr. 187 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragrafele 21-23). Curtea constată că din normele procesual penale ale art. 386 alin. (2) rezultă fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, ulterior, de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue cercetarea judecătorească sau să dispună încetarea procesului penal.
    44. De asemenea Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, „simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată“ (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că „ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal“. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovšek and Božičnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că „Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată“. Ţinând cont că dispoziţiile art. 386 din Codul de procedură penală în vigoare îşi au corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 şi art. 334 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art. 474^1 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. I din 16 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite se menţin şi în prezent.
    45. În acelaşi fel şi Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, precitată, că „susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 334 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] aduc atingere independenţei şi imparţialităţii instanţei de judecată, este de asemenea neîntemeiată. Se constată că prevederile legale criticate nu numai că nu îngrădesc independenţa şi imparţialitatea instanţei, ci, dimpotrivă, acestea sunt expresia principiului consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii». […] Sub acest aspect, imparţialitatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauză. Cu acest prilej, instanţa nu îşi exprimă părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, aşa cum pretinde autorul excepţiei, ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflării adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluţionare corectă a cauzei, în cadrul unui proces echitabil“.
    46. În concluzie, Curtea constată că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat - art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală - conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei.
    47. Cu toate că normele procesual penale criticate nu reglementează, în mod expres, felul hotărârii prin care se pronunţă schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, interpretarea acestora de către instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi caracterul echitabil al procesului. Or, astfel cum s-a arătat în precedent, practica instanţelor de judecată, inclusiv practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul schimbării încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, cât şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    48. În raport cu această practică a instanţelor de judecată, Curtea reţine că instanţa de control constituţional a statuat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea Constituţională are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (în acest sens Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30).
    49. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă, instanţa de control constituţional se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.[...]“. Încadrarea juridică atribuită actelor materiale descrise în actul de sesizare este atributul instanţei de judecată, iar pronunţarea asupra schimbării încadrării juridice nu poate fi condiţionată de potenţiala asumare de către inculpat a faptelor descrise în rechizitoriu. Aşa încât, Curtea constată că şi acestor din urmă norme procesual penale le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    50. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Dochiţa în Dosarul nr. 5.454/86/2016 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    ------

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice