Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 25 din 3 octombrie 2017  referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 25 din 3 octombrie 2017 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală."

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 936 din 28 noiembrie 2017
    Dosar nr. 1.997/1/2017

┌─────────┬────────────────────────────┐
│Mirela │- preşedintele Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de │
│Popescu │Casaţie şi Justiţie │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia penală│
│Cobzariu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia penală│
│Şerban │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Dan │ │
│Andrei │- judecător la Secţia penală│
│Enescu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Aurel │ │
│Gheorghe │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
└─────────┴────────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală“.
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Mustaţă, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Cosma, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost transmise hotărâri relevante pronunţate în materie şi opiniile magistraţilor din cadrul următoarelor instanţe: Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Sibiu, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Gorj, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Brăila, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad, Tribunalul Buzău, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Botoşani, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia, punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, raportul din data de 12 septembrie 2017, întocmit de judecătorul-raportor, care, la aceeaşi dată, a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, punctul de vedere întocmit de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi concluzii scrise din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, din punctul de vedere al examenului de admisibilitate, sesizarea ce face obiectul dosarului de faţă îndeplineşte condiţiile cerute de lege, apreciind că Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, la care s-a făcut referire în cuprinsul raportului întocmit de judecătorul-raportor, nu constituie un impediment în sensul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală întrucât, în esenţă, obiectul acelui recurs în interesul legii nu l-a constituit concursul sau unitatea dintre variantele alternative ale elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, ci raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi o infracţiune de fals, constatându-se prin decizia anterior menţionată că infracţiunea de evaziune fiscală, în variantele alternative prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de fals. A subliniat că împrejurarea potrivit căreia, în recursul în interesul legii, se foloseşte singularul pentru evaziunea fiscală, atunci când se face referire la ambele texte, atât la cel de la art. 9 alin. (1) lit. b), cât şi la cel de la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, nu este de natură a determina rezolvarea pe fond a problemei de drept care face obiectul prezentei sesizări întrucât, prin recursul în interesul legii, se tratează în mod generic şi egal cele două texte de lege anterior menţionate, tocmai pentru că problema nu este raportul dintre acestea, ci textele sunt privite împreună, ca unic termen al comparaţiei între evaziunea fiscală, pe de o parte, şi infracţiunea de fals, despre care se constată că este absorbită, pe de altă parte.
    A susţinut, aşadar, că nici dezlegarea propriu-zisă din recursul în interesul legii şi nici considerentele deciziei pronunţate cu acel prilej nu constituie o dezlegare expressis verbis a problemei de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
    În ceea ce priveşte fondul problemei de drept care se solicită a fi dezlegată în prezenta cauză, după expunerea argumentelor juridice, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că se poate stabili, cu caracter de principiu, că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, ce se incriminează ca infracţiuni distincte, iar nu variante alternative ale unei unice infracţiuni.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea din 25 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală“.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    Prin sentinţa penală din data de 24 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 27.155/3/2013*, s-au dispus următoarele:
    În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
    În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.D.S. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
    În baza art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 3 ani.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 33 lit. a) din Codul penal anterior raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 35 alin. 3 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-au contopit pedepsele complementare aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
    S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 17.10.2012 la 23.10.2012.
    S-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
    În baza art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnată inculpata A.L. la pedeapsa închisorii de 2 ani.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
    În baza art. 81 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal anterior.
    În baza art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.
    În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
    S-a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv de la 17.10.2012 la 23.10.2012.
    În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa închisorii de 2 ani.
    În baza art. 71 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.
    În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, precum şi dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii comerciale, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
    În baza art. 81 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal anterior.
    În baza art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior referitoare la revocarea suspendării condiţionate
    a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.
    În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
    S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 17.10.2012 la 23.10.2012.
    În baza art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală raportat la art. 25 alin. (1) din acelaşi cod s-a admis acţiunea civilă formulată de A.N.A.F. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata sumei de 3.427.682 lei, din care suma de 2.056.078 lei reprezentând TVA facturat şi nevirat şi suma de 1.371.604 lei reprezentând impozit pe profit, la plata sumei de 81.246 lei, ca urmare a nevirării impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă, precum şi la plata sumei de 91.073 lei reprezentând impozit pe profit, şi la plata sumei de 58.939 lei, ca urmare a nevirării impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă, în total suma de 3.658.940 lei, şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii, respectiv majorări, penalităţi de întârziere şi dobânzi ce urmează a fi calculate de la data săvârşirii faptei şi până la data efectivă a plăţii.
    S-a luat act că partea vătămată A.T.E. B. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
    În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, s-a luat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A.L. şi F.M.
    S-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând:
    - numitului I.V. asupra fondurilor primite de la inculpatul I.D.S. şi asupra unui imobil;
    – S.C. G.D. - S.R.L. care deţine un teren în valoare de 39.871.778 lei, cu ipotecă în favoarea băncii, un imobil - spaţii comerciale şi apartamente - în valoare de 19.286.562,91 lei, cu ipotecă în favoarea băncii;
    – S.C. G.I.B.C. - S.R.L. care deţine un teren, în valoare de 14.240.000 lei, cu ipotecă în favoarea băncii, măsură dispusă prin ordonanţa parchetului.

    În baza art. 274 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.300 lei, revenind fiecăruia câte 1.100 lei.
    În baza art. 272 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, onorariul apărătorilor din oficiu, în sumă de 2.000 lei pentru inculpatul F.M. şi 300 lei pentru inculpatul I.D.S., în total 2.300 lei, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
    Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului I.D.S. constând în aceea că nu a înregistrat în evidenţele contabile în totalitate şi nu a declarat organelor fiscale veniturile obţinute de S.C. W.B.C. - S.R.L., în perioada 2010-2012, ca urmare a lucrărilor de construcţii efectuate în baza contractelor de subantrepriză încheiate cu antreprenorul S.C. A.C. - S.R.L., precum şi în aceea că a ajutat pe reprezentanţii S.C. A.C. - S.R.L. şi S.C. G.I.B.C. - S.R.L. să înregistreze în actele contabile cheltuielile care nu au la bază operaţiuni reale, prin emiterea unor facturi care nu au la bază operaţiuni reale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi, respectiv, complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.
    De asemenea s-a reţinut că fapta aceluiaşi inculpat constând în aceea că a încercat să ascundă provenienţa ilicită a sumei de 3.575.226, obţinută din evaziune fiscală, prin efectuarea de plăţi în contul tatălui său, I.V., şi plăţi către alţi parteneri comerciali, fără acoperire reală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate cele trei infracţiuni cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
    Tot astfel, s-a reţinut că fapta inculpatei A.L. constând în aceea că, în perioada anilor fiscali 2010-2012, datorită contribuţiei sale, a fost posibilă înregistrarea în contabilitatea S.C. A.C. - S.R.L. a unor facturi care nu au la bază operaţiuni reale, în cuantum de 3.212.222,92 lei, societatea mărindu-şi nejustificat cheltuielile cu această sumă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.
    Totodată, s-a reţinut că fapta inculpatului F.M. constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. A.C. - S.R.L. şi S.C. G.I.B.C. - S.R.L., pentru o perioadă scurtă de timp, începând cu luna iulie 2013, de când a fost numit administrator şi până în luna octombrie 2013, când au demarat cercetările penale, a acceptat înregistrarea facturilor care nu au la bază operaţiuni reale şi a semnat în alb un număr mare de file CEC şi bilete la ordin, pentru ambele firme, atât S.C. A.C. - S.R.L., cât şi S.C. G.I.B.C. - S.R.L., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

    III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    Curtea de Apel Bucureşti a arătat că nu îşi exprimă un punct de vedere cu privire la problema de drept analizată întrucât ar antama fondul cauzei, făcând însă trimitere la Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor.

    IV. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită
    Procurorul a arătat că practica judiciară majoritară este în sensul că acţiunile enumerate la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, reţinându-se astfel concursul de infracţiuni.
    Apărătorii inculpaţilor I.D.S. şi F.M. au formulat aceleaşi concluzii ca şi reprezentantul Ministerului Public, iar apărătorul inculpatei A.L. a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât practica judiciară este constantă în sensul reţinerii unei infracţiuni unice.

    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în această materie au fost conturate două opinii, după cum urmează:
    Într-o primă opinie s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.

    În esenţă, s-a reţinut că evaziunea fiscală este o infracţiune la care elementul material constă atât într-o acţiune, ce se poate realiza în mai multe modalităţi alternative (ascunderea, evidenţierea, alterarea, distrugerea, executarea de evidenţe contabile duble, sustragere), cât şi într-o inacţiune (omisiunea evidenţierii). Realizarea oricărei modalităţi a elementului material conduce la consumarea infracţiunii, astfel că realizarea altei modalităţi a elementului material, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu afectează unitatea infracţională.
    În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală (Sentinţa penală nr. 2.278/2014; Sentinţa penală nr. 1.576/2015; Sentinţa penală nr. 195/2015; Sentinţa penală nr. 314/2016); Tribunalul Giurgiu (Sentinţa penală nr. 184/2017; Sentinţa penală nr. 101/2017; Sentinţa penală nr. 196/2015; Sentinţa penală nr. 359/2015); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia penală nr. 632/2015; Decizia penală nr. 1.691/2015; Decizia penală nr. 205/A/2017; Decizia penală nr. 1.068/A/2015); Tribunalul Bucureşti (Sentinţa penală nr. 881/2015); Tribunalul Teleorman (Sentinţa penală nr. 160/2016; Sentinţa penală nr. 133/2016); Tribunalul Dolj; Curtea de Apel Bacău (Decizia penală nr. 476/2015, Decizia penală nr. 463/2011; Decizia penală nr. 1.070/2015); Curtea de Apel Galaţi; Tribunalul Caraş-Severin; Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 438/2009; Sentinţa penală nr. 592/2014); Curtea de Apel Constanţa (Decizia penală nr. 66/P/2010; Decizia penală nr. 529/2016); Tribunalul Dâmboviţa (Sentinţa penală nr. 762/2016); Tribunalul Sibiu (Sentinţa penală nr. 108/2011).
    Într-o altă opinie s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală, şi nu variante alternative ale elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală.
    În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Tribunalul Călăraşi (Sentinţa penală nr. 46/2017); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia penală nr. 1.333/A/2015; Decizia penală nr. 895/A/2015; Decizia penală nr. 1.632/A/2016); Tribunalul Bucureşti (Decizia penală nr. 15/2017); Tribunalul Ialomiţa (Sentinţa penală nr. 229/F/2015); Tribunalul Ilfov (Sentinţa penală nr. 461/2014; Sentinţa penală nr. 549/2014; Sentinţa penală nr. 339/2014); Tribunalul Gorj; Tribunalul Olt; Tribunalul Mehedinţi (Sentinţa penală nr. 79/2017); Tribunalul Cluj (Sentinţa penală nr. 243/2015; Sentinţa penală nr. 342/2016); Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 325/2014); Tribunalul Neamţ (Sentinţa penală nr. 62/2017; Sentinţa penală nr. 64/P/2016; Sentinţa penală nr. 23/P/2016); Tribunalul Brăila; Tribunalul Vrancea (Sentinţa penală nr. 39/2017; Sentinţa penală nr. 150/2016); Curtea de Apel Galaţi (Decizia penală nr. 88/A/2017); Curtea de Apel Timişoara; Tribunalul Timiş; Tribunalul Arad; Tribunalul Buzău (Sentinţa penală nr. 87/2016; Sentinţa penală nr. 13/2015; Sentinţa penală nr. 46/2016); Tribunalul Prahova (Sentinţa penală nr. 57/2017); Curtea de Apel Suceava (Decizia penală nr. 1.095/2016; Decizia penală nr. 480/2014; Decizia penală nr. 367/2014; Decizia penală nr. 317/2014); Tribunalul Botoşani (Sentinţa penală nr. 240/2014; Sentinţa penală nr. 287/2013; Sentinţa penală nr. 218/2013; Sentinţa penală nr. 197/2015); Curtea de Apel Braşov; Tribunalul Braşov; Tribunalul Covasna (Sentinţa penală nr. 6/2016); Tribunalul Alba (Sentinţa penală nr. 204/2015); Curtea de Apel Alba Iulia (Decizia penală nr. 158/2016).

    VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 199 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.
    La pct. 18 din considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional reţine că infracţiunea de evaziune fiscală presupune săvârşirea faptelor în modalităţile prevăzute la lit. a)-g) ale art. 9, iar sub aspect subiectiv presupune intenţia directă calificată prin scop, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
    De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 673 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 20 martie 2017, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.
    La pct. 34 din considerentele deciziei, Curtea reţine că infracţiunea de evaziune fiscală se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concretă săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.

    VII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate: Decizia penală nr. 137/A din 18 aprilie 2017; Decizia penală nr. 108/A din 3 aprilie 2017; Decizia penală nr. 138/RC din 28 martie 2017; Decizia penală nr. 287 din 15 martie 2017; Decizia penală nr. 479/RC din 9 noiembrie 2016; Decizia penală nr. 480/RC din 9 noiembrie 2016; Decizia penală nr. 422/A din 28 octombrie 2016; Decizia penală nr. 370/A din 29 septembrie 2016; Decizia penală nr. 368/A din 27 septembrie 2016; Decizia penală nr. 333 din 7 septembrie 2016; Decizia penală nr. 264/A din 22 iunie 2016.

    VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

    IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu referire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.
    În cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, sub aspectul admisibilităţii sesizării, Ministerul Public a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile formale de admisibilitate cerute de lege.
    Pe fond, după expunerea argumentelor de drept, Ministerul Public a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, chestiunea de drept supusă dezlegării urmând să primească rezolvare în sensul că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală.

    X. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
    A fost transmis punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara.
    Sub aspectul admisibilităţii sesizării, cu referire la cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a susţinut că, dacă primele două condiţii sunt îndeplinite (Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective), în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, s-ar putea aprecia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-un recurs în interesul legii.
    S-a menţionat că în cauză există o soluţionare implicită a problemei, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.
    S-a apreciat că, folosindu-se termenul „infracţiune“ la singular, atât pentru omisiunea, cât şi pentru acţiunea de falsificare, spre deosebire de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, implicit se înţelege că, în concepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea reprezintă modalităţi alternative de realizare a elementului material al unei infracţiuni unice, complexe, subliniindu-se că în mod similar a decis instanţa supremă şi prin Decizia nr. 71/RC/2016.
    În consecinţă, s-a susţinut că, în situaţia în care Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, ar putea fi considerată drept pronunţare asupra problemei de drept supuse discuţiei, sesizarea de faţă devine inadmisibilă.
    Pe fondul sesizării s-a susţinut că din interpretarea literală a textului de lege în discuţie nu se poate concluziona că intenţia legiuitorului a fost ca acţiunile şi omisiunile enumerate în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, să constituie mai multe infracţiuni distincte, ci doar modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.

    XI. Dispoziţii legale incidente
    Art. 9 alin .(1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale:
    "Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
    (...)
    b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
    c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;"


    XII. Raportul judecătorului asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv aceea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv la raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi aceea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a decis că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, nefiind incidente dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.
    S-a avut în vedere că în considerentele deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că valorile sociale ocrotite sunt cel puţin complementare şi au un scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se urmăreşte stoparea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.
    Pe fondul sesizării s-a apreciat că acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală, neputându-se reţine concursul de infracţiuni.

    XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării
    Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume:
    1) să existe o cauză în curs de judecată;
    2) cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului;
    3) de chestiunea de drept invocată să depindă soluţionarea pe fond a cauzei respective;
    4) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    Din această perspectivă se constată ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. În mod special, cu privire la ultima condiţie, se impune a se reţine că, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, s-a examinat, prioritar, raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 289 din Codul penal, stabilindu-se, aşa cum s-a arătat anterior, că activităţile de fals sunt incluse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

    B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.
    Dezlegarea problemei de drept enunţate trebuie abordată din cel puţin două perspective:
    - prima are în vedere evoluţia legislativă în materia infracţiunii de evaziune fiscală;
    – a doua are în vedere distincţia ce se impune a fi făcută între noţiunile de „acţiune“ şi „inacţiune“ care reprezintă modalităţi alternative sub care se prezintă fapta în sensul legii penale, respectiv variantele tip de infracţiune (când se reţine concursul de infracţiuni) şi variantele de incriminare (când nu se poate reţine un concurs de infracţiuni).

    În fine, prezintă relevanţă distincţia dintre infracţiunile de comisiune şi infracţiunile de omisiune.
    Sub primul aspect se reţine că infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia: „Fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda de la 1.000.000 la 10.000.000 lei“.
    Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate dispoziţiile art. 13-16 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, iar prin art. 11 lit. c) din noua lege se prevedea că „omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia“, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi.
    Ulterior, prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, potrivit art. 9 alin. (1) „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
    a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
    b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
    c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;
    d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
    e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;
    f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
    g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.“

    Omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate - art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, constă în neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil.
    Conţinutul infracţiunii este realizat indiferent de împrejurarea că există sau nu o evidenţă contabilă. Ceea ce interesează la această modalitate de săvârşire a infracţiunii nu sunt atât operaţiunile comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină realizarea obligaţiei fiscale este obţinerea unui venit.
    Şi în cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.
    În ambele variante, modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală au acelaşi scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
    În fine, potrivit art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „Efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii“.
    Din analiza textelor de lege evocate rezultă că atât fapta de a omite evidenţierea corectă în documentele legale, cât şi fapta de a nu evidenţia corect veniturile şi cheltuielile au fost incriminate prin aceeaşi normă, scopul fiind unul comun, respectiv asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor.
    Sub cel de-al doilea aspect este necesar a se realiza distincţia între noţiunile de „acţiune“ şi „inacţiune“, care reprezintă modalităţi sub care se prezintă fapta în sensul legii penale şi infracţiunile comisive (de acţiune), respectiv infracţiunile omisive (de inacţiune).
    Doctrina a statuat că, prin acţiune, se înţelege o manifestare de voinţă prin care subiectul urmăreşte să producă o schimbare, aceasta din urmă lezând interesul protejat de norma penală.
    Spre deosebire de acţiune - ca modalitate de săvârşire a unei fapte penale - inacţiunea se circumscrie unui comportament pasiv, o manifestare de voinţă realizată prin abţinerea subiectului de la îndeplinirea unei obligaţii legale. Omisiunea nu se va analiza niciodată in abstracto, ca o simplă pasivitate, ci va fi evidenţiată, întotdeauna, prin raportare la o anumită acţiune determinată, care îi este cerută subiectului.
    Inacţiunea a fost definită în doctrină ca nerealizarea unei acţiuni posibile pe care subiectul avea obligaţia juridică de a o realiza sau ca neefectuarea unei acţiuni aşteptate din partea unei persoane. Inacţiunea are un conţinut normativ, determinat de procedura legală, care impune o anumită obligaţie.
    Acţiunea şi inacţiunea - ca modalităţi de săvârşire a unei fapte penale - nu se exclud şi nu trebuie, aşadar, confundate cu infracţiunile comisive, respectiv cu infracţiunile omisive.
    Infracţiunea comisivă constă în săvârşirea unui act pe care legea îl interzice (a distruge, a sustrage), iar infracţiunea omisivă constă în nesăvârşirea unui act pe care legea îl ordonă (nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale, prevăzute de art. 410 din Codul penal).
    În fine, relevantă pentru problema de drept analizată este şi distincţia ce se impune între infracţiunile cu conţinut unic, cele cu conţinut alternativ şi cele cu conţinuturi alternative.
    Infracţiunile cu conţinut unic sunt acele infracţiuni ale căror elemente constitutive se înfăţişează sub o formă unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai multe modalităţi (bigamia, omorul).
    Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale elementului material al laturii obiective, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.
    Spre deosebire de infracţiunile cu conţinut alternativ care, în esenţă, presupun existenţa mai multor modalităţi de săvârşire a faptei, infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează, sub aceeaşi denumire, două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare.
    Delimitarea dintre infracţiunile cu conţinut unic, infracţiunile cu conţinut alternativ şi infracţiunile cu conţinuturi alternative prezintă importanţă sub aspectul efectelor diferite care apar în cazul realizării mai multor variante alternative de comitere.
    Astfel, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, modalităţile diferite, prevăzute în norma de incriminare, nu generează un concurs de infracţiuni, nu afectează unitatea infracţiunii.
    Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, dacă se realizează mai multe dintre aceste conţinuturi, ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
    Raportând distincţiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării, rezultă că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni unice de evaziune fiscală, şi nu în prezenţa unui concurs de infracţiuni, neputându-se reţine o infracţiune cu conţinuturi alternative, ci o infracţiune cu conţinut alternativ, variantele alternative de săvârşire a faptei fiind echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.
    La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin interpretarea literală a textului, care reflectă, în mod neechivoc, intenţia legiuitorului de a stabili mai multe modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală, şi nu infracţiuni distincte de evaziune fiscală.
    Omisiunea, respectiv evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a unor operaţiuni nereale, fictive, în aceleaşi împrejurări, cu privire la una sau mai multe societăţi comerciale, existenţa unor intervale scurte de timp şi o rezoluţie infracţională unică ori săvârşirea faptelor la intervale mari de timp şi în baza unor rezoluţii infracţionale distincte fie conferă faptelor caracter continuat, fie determină existenţa unui concurs real de infracţiuni, acest atribut revenind exclusiv autorităţii judiciare chemate să aplice legea.
    Concluzionând, se reţine că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din legea anterior menţionată.



    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,
    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.“
    Stabileşte că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2017.



                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător MIRELA SORINA POPESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Mustaţă


    ------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016