Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 25 din 22 ianuarie 2020 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 25 din 22 ianuarie 2020  referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 25 din 22 ianuarie 2020 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 122 din 17 februarie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului, sesizare formulată de un număr de 33 de senatori, membri ai grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor şi Uniunii Democrate Maghiare din România, precum şi de senatori neafiliaţi, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 5.201 din 19 septembrie 2019, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.179 din 19 septembrie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.435L/2/2019.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că, la data de 26 august 2019, forurile de conducere statutare ale Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE) au luat decizia de denunţare unilaterală a Protocolului de constituire a Coaliţiei de Guvernare pentru Dezvoltare şi Democraţie P.S.D.-ALDE din data de 19 decembrie 2016 şi de retragere a ALDE din coaliţia de guvernare. Ca urmare a ruperii coaliţiei de guvernare şi încetării protocolului de guvernare P.S.D.-ALDE prin denunţare unilaterală, senatorul şi preşedintele ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, propus şi ales în funcţia de preşedinte al Senatului din partea coaliţiei de guvernare, şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului în şedinţa plenului Camerei din data de 2 septembrie 2019. Având în vedere vacanţa funcţiei, s-a declanşat procedura de alegere a unui nou preşedinte al Senatului, conform art. 23 din Regulamentul Senatului, care la alin. (1) prevede că „Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup poate face o singură propunere“. Deşi norma regulamentară prevede că un grup parlamentar poate propune un candidat, care în mod implicit este membru al respectivului grup, grupul senatorial P.S.D. l-a propus pentru funcţia de preşedinte al Senatului pe senatorul Teodor Meleşcanu, membru al grupului parlamentar ALDE. În urma rezultatelor înregistrate în turul doi de scrutin, senatorul Teodor Meleşcanu a fost ales preşedinte al Senatului, lucru consfinţit prin Hotărârea Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019. Senatorul Teodor Meleşcanu, în noua calitate de preşedinte al Senatului, a anunţat în plenul acestei Camere că îşi menţine calitatea de membru în grupul parlamentar ALDE.
    4. Prin raportare la considerentele rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la admisibilitatea sesizărilor privind neconstituţionalitatea unor hotărâri ale Camerelor Parlamentului, autorii sesizării consideră că Hotărârea Senatului nr. 36/2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fiind o hotărâre care prin obiectul ei vizează organizarea şi funcţionarea unei autorităţi de rang constituţional (Senatul României), iar normele încălcate în procedura adoptării sunt atât de rang constituţional, cât şi infraconstituţional (Regulamentul Senatului). Hotărârea Senatului nr. 36/2019 încalcă în mod efectiv, şi nu formal, reguli şi principii constituţionale reglementate la nivel de Constituţie, respectiv principiul configuraţiei politice prevăzut de art. 64 alin. (5) din Constituţie, motiv pentru care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate.
    5. Autorii sesizării apreciază că prin adoptarea Hotărârii Senatului României nr. 36/2019 au fost încălcate prevederile constituţionale şi infraconstituţionale privind principiul configuraţiei politice în organizarea, conducerea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului, principiul egalităţii între grupurile parlamentare, respectiv principiul autonomiei celor două Camere ale Parlamentului.
    6. Unul dintre principiile fundamentale ale organizării, conducerii şi funcţionării Camerelor Parlamentului este respectarea configuraţiei politice a celor două Camere legislative şi, pe ansamblu, a forului legislativ. Întrucât la alegerea Camerelor Parlamentului participă candidaţi propuşi de partide politice, de alianţe politice sau electorale, competitoare în alegerile parlamentare, este firesc ca Parlamentul ales să aibă o anumită coloratură sau configuraţie politică. Aceasta rezultă din spectrul tuturor partidelor politice ai căror reprezentanţi aleşi, deputaţi şi senatori, fac parte din fiecare Cameră. Este esenţial să se cunoască şi să se respecte în mod strict configuraţia politică rezultată din alegeri, această cerinţă fiind special subliniată în teza finală a art. 31 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în care se prevede că „După alegerea unui nou preşedinte al Senatului se renegociază, dacă este cazul, de îndată, repartizarea celorlalte funcţii din Biroul permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor prezentului regulament, astfel încât noul Birou permanent să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri“.
    7. Autorii sesizării susţin că expresia concretă a configuraţiei politice a Senatului sunt partidele politice parlamentare, prin grupurile acestora, constituite şi organizate potrivit regulamentului Camerei respective. La rândul lor, partidele politice parlamentare sunt extensii ale voinţei suverane a corpului electoral exprimate prin vot. Legătura între partidele politice parlamentare şi voinţa electorală suverană a cetăţenilor reprezintă o componentă originară a ideii de parlamentarism.
    De aceea, art. 64 alin. (5) din Constituţie impune ca birourile permanente ale Camerelor Parlamentului şi comisiilor parlamentare să fie alcătuite potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.

    8. Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa constantă că biroul permanent al fiecărei Camere trebuie să respecte configuraţia politică existentă în Parlament. Or, preşedintele Senatului este şi el membru al biroului permanent şi nu este exclus de la aplicarea acestui principiu. În aceste condiţii, Regulamentul Senatului, prin art. 23 alin. (1) teza a doua, îi permite fiecărui grup parlamentar să nominalizeze un candidat: „Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere“. Scopul instituirii acestei reguli a fost acela de a asigura reprezentarea proporţională a configuraţiei politice, în vreme ce instrumentul oferit pentru atingerea scopului este dat de posibilitatea fiecărui grup parlamentar de a nominaliza un candidat din interiorul grupului său. Interpretarea contrară, prin care s-ar permite grupurilor parlamentare să nominalizeze un candidat de la un alt grup parlamentar, ar fi contrară scopului urmărit de legiuitor.
    9. În practica parlamentară au existat cazuri în care un grup parlamentar a susţinut un candidat al altui grup parlamentar, fără a-şi nominaliza propriul candidat. O astfel de situaţie nu este contrară scopului avut în vedere prin art. 64 alin. (5) din Constituţie ori infraconstituţional, prin art. 31 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) teza a doua din Regulamentul Senatului, întrucât chiar normele regulamentare permit o asemenea conduită. Astfel, grupurile parlamentare au un drept în a-şi nominaliza un candidat, nu o obligaţie. Nimic nu împiedică ca un grup parlamentar să facă o coaliţie sau doar o simplă înţelegere politică cu un alt grup parlamentar, astfel încât acestea împreună să susţină un singur candidat. Cu toate acestea, întro asemenea situaţie, propunerea de candidat va fi făcută de grupul parlamentar din care face parte candidatul, urmând ca cel de-al doilea grup să se rezume doar în a-l susţine. Doar printr-o asemenea interpretare s-ar asigura aplicarea principiului reprezentării proporţionale a configuraţiei politice. În caz contrar, s-ar putea ajunge la situaţia în care din acelaşi grup parlamentar să candideze două persoane: una propusă şi susţinută direct de propriul său grup parlamentar şi o alta propusă şi susţinută indirect, de un alt grup parlamentar, aspect ce contravine scopului avut în vedere de legiuitor.
    10. În susţinerea raţionamentului interpretativ de mai sus, autorii sesizării invocă şi prevederile art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, potrivit cărora pierderea sprijinului politic de către deputat sau senator atrage de drept încetarea calităţii de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică, inclusiv a celei de preşedinte al Senatului. Coroborând această dispoziţie legală cu dispoziţia regulamentară care prevede că fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere pentru funcţia de preşedinte al Senatului, rezultă că un grup parlamentar, dacă decide să facă o propunere, trebuie să propună un senator care este membru al respectivului grup politic. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care retragerea sprijinului politic de către grupul parlamentar din care face parte să nu mai poată conduce la pierderea funcţiei obţinute prin susţinere politică. De exemplu, în acest moment, senatorul Teodor Meleşcanu deţine funcţia de preşedinte al Senatului, deşi i-a fost retrasă susţinerea politică de către partidul din care face parte. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, Curtea a reţinut că, „în lipsa unui mecanism de control al partidului politic/grupului parlamentar asupra membrului/membrilor săi din Biroul permanent, s-ar putea foarte uşor să se ajungă la nerespectarea configuraţiei politice a Biroului permanent astfel cum aceasta a rezultat din alegeri şi că, într-un mod mai mult sau mai puţin transparent, preşedintele Camerei ar putea migra spre un nou partid politic/grup parlamentar care l-ar susţine, în mod mai mult sau mai puţin făţiş, sensul votului politic dat la alegerea sa în funcţie este denaturat, iar configuraţia politică rezultată din alegeri ar fi compromisă.“ De asemenea, Curtea a mai statuat că „nici revocarea unui membru al Biroului permanent nu poate afecta această configuraţie politică“, iar prevederile constituţionale ale art. 64 alin. (2) se cer a fi coroborate cu prevederile art. 64 alin. (5) din Constituţie, care stabilesc că birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. „Pentru aceste motive, propunerea de revocare, care poate duce la încetarea mandatului unui membru al Biroului permanent, nu poate aparţine decât grupului care l-a propus. Curtea constată că posibilitatea recunoscută oricărui grup parlamentar de a face o astfel de cerere contravine imperativelor şi exigenţelor prevederilor constituţionale ale art. 64 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol, care stabilesc că „birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere“ (Decizia nr. 62 din 1 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005).
    11. Având în vedere cele statuate de Curte, senatorii care fac parte dintr-un grup parlamentar trebuie să fie propuşi, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, de propriul grup parlamentar. Doar în măsura în care senatorul propus de grupul P.S.D. ar fi fost exclus ori ar fi demisionat din propriul grup parlamentar, acesta nu mai putea fi propus de grup. Însă, atât la momentul propunerii, cât şi după alegerea sa ca preşedinte al Senatului, senatorul Teodor Meleşcanu avea calitatea de membru în grupul parlamentar ALDE. Totodată, senatorul Teodor Meleşcanu nu ar fi putut să se autopropună conform art. 22 alin. (4) din Regulament, potrivit cărora „Senatorul care a fost ales independent se poate autopropune“, întrucât nu fusese ales în funcţia de parlamentar din postura de independent. Prin urmare, din interpretarea făcută anterior, niciun alt grup parlamentar (în afara grupului ALDE) nu îl putea propune. În mod evident, senatorul Teodor Meleşcanu nu a fost nici propunerea unică şi comună a unei coaliţii parlamentare P.S.D. şi ALDE, această coaliţie încetând la data de 26 august 2019, iar grupul parlamentar ALDE formulând o propunere proprie de candidatură în persoana senatorului Ioan Popa, membru al acestui grup.
    12. În concluzie, nominalizarea şi susţinerea politică de către grupul P.S.D. a senatorului Teodor Meleşcanu pentru funcţia de preşedinte al Senatului s-au făcut cu încălcarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, potrivit căreia „instituirea unui criteriu ce nu are la bază configuraţia politică a Camerei, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor generale, încalcă litera şi spiritul Constituţiei“ (a se vedea Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006). Alegerea senatorului Teodor Meleşcanu în funcţia de preşedinte al Senatului, confirmată prin Hotărârea Senatului nr. 36/2019, s-a făcut cu nerespectarea principiului configuraţiei politice statuat prin art. 64 alin. (5) din Constituţie, deşi plenul Senatului era obligat să respecte principiul respectiv (a se vedea şi Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 7 iunie 2011). Acceptarea unei astfel de practici cu privire la propunerile de candidaţi formulate de grupurile parlamentare pentru funcţia de preşedinte al Senatului este de natură să vulnerabilizeze însăşi stabilitatea şi funcţionarea grupurilor parlamentare, întrucât facilitează scindarea internă, perturbând configuraţia politică rezultată din alegeri.
    13. Cu privire la încălcarea principiului egalităţii între grupurile parlamentare prevăzut de art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, a principiului autonomiei celor două Camere ale Parlamentului prevăzut de art. 64 din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, autorii sesizării susţin că, în virtutea configuraţiei politice a Senatului, grupurile parlamentare constituite în această Cameră la începutul legislaturii sunt structurate într-o majoritate parlamentară şi grupurile aflate în opoziţie. Deşi acestea au ponderi politice diferite, ca urmare a componenţei lor numerice, în privinţa alegerii preşedintelui Senatului, Regulamentul Senatului consacră în art. 23 alin. (1) principiul egalităţii între grupurile parlamentare, fiecare dintre acestea având dreptul să facă o singură propunere de candidat pentru această funcţie. Este o cerinţă intrinsecă a normei regulamentare ca fiecare grup parlamentar să facă o singură propunere pentru funcţia de preşedinte al Senatului, dar dintre membrii acestuia. Această normă este o dezvoltare şi o transpunere la nivelul procedurii parlamentare a principiului constituţional înscris în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, astfel că încălcarea art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului este, implicit, şi o încălcare a art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    14. Dispoziţiile art. 64 din Constituţie consacră şi principiul autonomiei celor două Camere ale Parlamentului, iar acest principiu trebuie respectat şi de grupurile parlamentare în raporturile între ele. De aceea, propunerea făcută şi susţinută de grupul parlamentar al P.S.D. ca senatorul Teodor Meleşcanu, în calitate de membru al altui grup parlamentar, să candideze în numele şi pentru grupul parlamentar senatorial social democrat contravine şi dispoziţiilor art. 64 din Constituţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii, respectiv în Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1022 din 17 noiembrie 2005.
    15. Senatorii semnatari ai sesizării consideră că propunerea şi susţinerea senatorului Teodor Meleşcanu de către grupul parlamentar P.S.D. sunt în realitate un act de strategie politică prin care P.S.D. a urmărit să desfiinţeze, printr-o procedură parlamentară, un grup parlamentar din opoziţie, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, este nedemocratic şi neconstituţional ca grupul P.S.D., care formează majoritatea parlamentară în Senat, să propună şi să susţină pentru funcţia de preşedinte al Senatului un candidat care şi-a anunţat afinitatea şi apartenenţa politică şi ideologică faţă de ALDE, ca partid care, în prealabil, ieşise din coaliţia de guvernare. Deşi regulamentele Camerelor legislative nu consacră expres principiul democraţiei parlamentare, acesta este intrinsec filosofiei raporturilor dintre majoritatea parlamentară şi grupurile aflate în opoziţie. Tocmai potrivit acestui principiu, Regulamentul Senatului prevede în art. 23 alin. (1) că fiecare grup parlamentar poate să îşi propună propriul candidat la funcţia de preşedinte al Senatului, acest drept fiind, prin urmare, recunoscut şi grupurilor parlamentare aflate în opoziţie. Grupurile respective au astfel posibilitatea, recunoscută de principiul democraţiei parlamentare, de a exprima o opoziţie reală şi credibilă ca posibilă alternativă la guvernare, ceea ce corespunde şi caracterului statului român ca stat de drept, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    16. În fine, întrucât principiile încălcate sunt reglementate prin dispoziţii exprese de rang constituţional, iar Hotărârea Senatului României nr. 36/2019 priveşte atât principii constituţionale, cât şi organizarea şi funcţionarea unei autorităţi fundamentale, autorii sesizării apreciază că hotărârea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie care prevăd că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“.
    17. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    18. Biroul permanent al Senatului a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 1.187 din 3 octombrie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.567 din 3 octombrie 2019, în care susţine, în principal, inadmisibilitatea sesizării formulate. Arată că Hotărârea Senatului nr. 36/2019 reprezintă o hotărâre cu caracter individual, categorie în rândul căreia se includ hotărârile privind alegerea sau numirea într-o funcţie, revocarea din funcţie şi cele referitoare la validarea în funcţii. De-a lungul timpului, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare a celor două Camere, aşa încât contestaţiile privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei respective. Asemenea tipuri de acte juridice nu pot fi supuse controlului exercitat de Curtea Constituţională, deoarece nu privesc probleme de drept, ce ar putea fi supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la normele şi principiile fundamentale. Curtea Constituţională nu se poate transforma într-un arbitru al conflictelor politice din Parlament, nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu privire la alegerea preşedintelui unei Camere, a conducerii sau a membrilor Biroului permanent al fiecărei Camere sau ai altor organe de lucru şi nici nu are rolul unei instanţe de apel pentru soluţionarea unor diferende sau neînţelegeri între persoane ce au calitatea de parlamentari. Astfel de acte reprezintă manifestări politice care, chiar dacă îmbracă formal haina unor acte juridice, nu au caracter normativ, în sensul că nu conţin reglementări juridice de largă aplicabilitate şi cu efect juridic general sau circumscris unei categorii determinate de subiecte de drept, ci reprezintă acte juridice cu caracter individual şi scop politic, având ca obiect numiri, alegeri sau validări în funcţii, înlocuirea unei persoane cu alta, cu respectarea procedurilor regulamentare, şi nu pot reprezenta o problemă de constituţionalitate pe care Curtea Constituţională să poată fi solicitată a o tranşa (Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iulie 2012).
    19. Curtea Constituţională s-a pronunţat în aplicarea principiului configuraţiei politice prevăzut la art. 64 alin. (5) din Constituţie. Prin Decizia nr. 393 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, Curtea a statuat că „liderii grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi din Senat negociază componenţa numerică şi propun componenţa nominală a structurilor comune prevăzute la alin. (1) şi (2) [al art. 4 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, n.r.] şi a conducerilor acestor structuri pentru a asigura respectarea configuraţiei politice a celor două Camere şi raportul dintre numărul deputaţilor şi numărul senatorilor. Odată stabilită această regulă parlamentară, modalitatea concretă în care fiecare grup parlamentar îşi exercită abilităţile de negociere cu privire la componenţa numerică a fiecărei comisii parlamentare comune, precum şi a capacităţii grupului parlamentar de a-şi propune proprii reprezentanţi în fiecare dintre aceste structuri comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu poate reprezenta, în continuare, o problemă de constituţionalitate în sine a hotărârii Parlamentului prin care o asemenea structură este înfiinţată. Prin urmare, componenţa numerică şi nominală a unei comisii, inclusiv la nivelul conducerii sale, fiind chestiuni ce ţin de acte de negociere între parlamentari, nu poate avea o semnificaţie constituţională sau o reală relevanţă constituţională, astfel încât să constituie obiect al controlului de constituţionalitate. Dacă, în speţă, nu a fost respectată etapa acestor negocieri, indiferent de rezultatul lor, nici aceasta nu poate constitui o problemă de neconstituţionalitate, ci, eventual, de nerespectare a Regulamentului activităţilor comune ale celor două Camere ale Parlamentului, aspect faţă de care Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe“.
    20. În subsidiar, cu privire la fondul sesizării, Biroul permanent al Senatului arată că din configuraţia politică a Camerelor rezultată în alegeri nu decurge implicit dreptul unui grup parlamentar de a dobândi funcţia de preşedinte al unei Camere a Parlamentului. Aceasta este numai consecinţa negocierilor politice dintre liderii grupurilor parlamentare, iar pe de altă parte, al rezultatului votului exprimat de membrii Camerelor. Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între configuraţia politică a unei Camere rezultată din alegeri şi legitimitatea revendicării, numai de către un grup parlamentar, a funcţiei de preşedinte al unei Camere. Dacă o asemenea legitimitate s-ar putea stabili, ar însemna că preşedintele Senatului nu ar mai trebui să fie ales, fiind suficientă desemnarea sa de către un grup parlamentar, situaţie ce ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
    21. Aşadar, din aplicarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 2,8,36,37, 62, 63 şi art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie nu rezultă dreptul unui anumit grup parlamentar „de a avea“ funcţia de preşedinte al Senatului, ci numai legitimitatea sa de a o pretinde; posibilitatea acestuia de a o şi dobândi ţine exclusiv de negocierile politice dintre reprezentanţii grupurilor parlamentare, validate de votul exprimat de senatori. Regulamentul Senatului nu impune ca propunerea să fie în persoana unui senator membru al grupului respectiv şi nici nu îngrădeşte posibilitatea unui grup parlamentar de a propune un candidat aparţinând unui alt grup parlamentar. În acest context, Biroul permanent al Senatului precizează că tocmai în virtutea acestor negocieri şi a acestui vot i-a revenit senatorului Călin Popescu-Tăriceanu, în anul 2014, funcţia de preşedinte al Senatului, deşi, la data menţionată, nu avea calitatea de membru al grupului parlamentar care l-a propus şi susţinut pentru funcţia de preşedinte al Senatului. În considerarea mandatului reprezentativ, fiecare senator poate face alegerile pe care le consideră potrivite pentru valorificarea mandatului primit de la cetăţeni, această opţiune a senatorului neputând fi îngrădită de deciziile grupului parlamentar din care face parte sau de deciziile partidului politic pe lista căruia a candidat.
    22. Faţă de situaţia de fapt şi de drept prezentă, în care grupul parlamentar al ALDE nu mai există, iar între acesta şi actualul grup parlamentar al P.S.D. nu există identitate, Biroul permanent al Senatului consideră că devin aplicabile normele regulamentare generale referitoare la alegerea preşedintelui Senatului, respectiv dispoziţiile art. 23 din Regulamentul Senatului. Într-o asemenea ipoteză, fiecare grup parlamentar poate face numai o propunere de candidat, candidat care poate face parte din acel grup parlamentar ori poate fi o personalitate din alt grup parlamentar sau chiar independent, fiind declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care întruneşte votul majorităţii senatorilor prezenţi.
    23. Aşadar, apartenenţa la o anumită formaţiune politică a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este dată de rezultatele alegerilor generale, ci de configuraţia politică şi voinţa majorităţii membrilor Camerei respective. Această soluţie răspunde, pe de o parte, rigorilor constituţionale impuse de prevederile art. 64 alin. (2) şi (5) referitoare la alegerea preşedinţilor celor două Camere şi, totodată, au în vedere şi mutaţiile care pot interveni în structura grupurilor parlamentare, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 64 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 69.
    24. Având în vedere considerentele expuse, Biroul permanent al Senatului apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, astfel încât propune respingerea acesteia.
    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    25. Potrivit Adresei nr. 5.201 din 19 septembrie 2019, Secretarul General al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 10 septembrie 2019, care prevede, în articolul unic, că „Domnul senator Teodor-Viorel Meleşcanu se alege în funcţia de preşedinte al Senatului“.
    26. Autorii sesizării susţin că hotărârea Senatului contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră caracterul de stat de drept al statului român, respectiv principiul legalităţii şi supremaţia Constituţiei, precum şi în art. 64, care consacră principiul autonomiei parlamentare şi principiul configuraţiei politice în Parlament.
    27. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării referitoare la hotărârea Parlamentului trebuie realizată prin raportare la art. 146 lit. l) din Constituţie şi la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“
    28. Astfel, Curtea constată că actul juridic supus controlului este o hotărâre, care aparţine plenului Senatului, sesizarea fiind formulată de 33 de senatori, membri ai grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Democrate Maghiare din România, precum şi de senatori neafiliaţi, astfel că sub acest aspect este întrunită condiţia titularului dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale.
    29. În continuare, Curtea va analiza îndeplinirea în prezenta cauză a altor condiţii de admisibilitate a sesizării, care nu sunt stipulate explicit de lege, dar care reprezintă rezultatul interpretării textelor de lege, dat de Curte în jurisprudenţa sa anterioară. Sub acest aspect, o condiţie de admisibilitate a sesizărilor privind neconstituţionalitatea hotărârilor parlamentare o constituie relevanţa constituţională a obiectului respectivelor hotărâri. Curtea a constatat că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea deciziile nr. 53 şi 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). De asemenea, Curtea a constatat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile parlamentare care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus“. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează hotărâri cu caracter individual sunt de plano admisibile (a se vedea şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012).
    30. De asemenea, Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014). Însă, Curtea a mai reţinut că, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, norma de referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri - autorităţi şi instituţii de rang constituţional -, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, ale plenului Senatului şi ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.
    31. Raportându-se la reperele stabilite în jurisprudenţa sa, având în vedere că, în speţă, hotărârea Senatului este un act cu caracter individual care vizează organizarea şi funcţionarea unei autorităţi de rang constituţional, iar critica de neconstituţionalitate formulată vizează nemijlocit atât norme consacrate de Legea fundamentală, respectiv art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 64 din Constituţie, cât şi norme infraconstituţionale, respectiv art. 23 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Regulamentul Senatului, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.
    32. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 3 alin. (2), art. 10, art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asupra constituţionalităţii Hotărârii Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019.
    33. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, cu privire la situaţia de fapt, Curtea reţine că, după alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, P.S.D. şi ALDE au constituit o coaliţie politică, semnând, la data de 19 decembrie 2016, Protocolul de constituire a Coaliţiei de Guvernare pentru Dezvoltare şi Democraţie P.S.D.-ALDE. În aplicarea protocolului şi în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, în şedinţa plenului Senatului din data de 21 decembrie 2016, senatorul ALDE Călin Popescu-Tăriceanu a fost desemnat candidat propriu al coaliţiei politice P.S.D.-ALDE la funcţia de preşedinte al Senatului, liderii grupurilor parlamentare P.S.D. şi ALDE formulând fiecare câte o singură propunere de candidat, respectiv un candidat unic şi comun în persoana senatorului Călin Popescu-Tăriceanu. Senatorul ALDE Călin Popescu-Tăriceanu a fost ales în funcţia de preşedinte al Senatului la data de 21 decembrie 2016, conform Hotărârii Senatului nr. 164 din 21 decembrie 2016 pentru alegerea preşedintelui Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1032 din 21 decembrie 2016.
    34. La data de 26 august 2019, ca urmare a deciziei politice adoptate de către forurile de conducere statutare ale ALDE, Protocolul de constituire a Coaliţiei de Guvernare pentru Dezvoltare şi Democraţie P.S.D.-ALDE a fost denunţat unilateral, decizia având ca efect retragerea ALDE din coaliţia de guvernare. Ulterior, senatorul şi preşedintele ALDE Călin Popescu-Tăriceanu şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului în şedinţa plenului acestei Camere din data de 2 septembrie 2019.
    35. În consecinţă, Biroul permanent al Senatului a constatat vacantarea funcţiei şi l-a desemnat pe senatorul P.S.D. Şerban Valeca, vicepreşedinte al Senatului, în temeiul art. 31 alin. (2) din Regulamentul Senatului, în calitate de preşedinte interimar al Senatului, până la alegerea unui nou preşedinte. Alegerea noului preşedinte al Senatului a fost înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei acestei Camere din data de 10 septembrie 2019.
    36. În temeiul art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, grupul parlamentar al P.S.D. l-a propus pentru funcţia de preşedinte al Senatului pe senatorul Teodor Meleşcanu, membru al grupului parlamentar al ALDE. Distinct, grupul parlamentar ALDE a făcut propria propunere în persoana senatorului Ioan Popa, membru al grupului ALDE. Similar, grupul parlamentar al P.N.L. a formulat o propunere de candidat pentru funcţia de preşedinte al Senatului, în persoana senatorului Alina Ştefania Gorghiu, în timp ce grupurile parlamentare U.D.M.R. şi U.S.R. au anunţat că nu formulează propuneri de candidaţi proprii. Prin urmare, în vederea exercitării dreptului de vot pentru alegerea preşedintelui Senatului, pe buletinele de vot au fost menţionaţi, conform art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, un senator aparţinând grupului parlamentar al P.N.L. şi doi senatori aparţinând grupului parlamentar ALDE.
    37. În urma rezultatelor înregistrate în turul doi de scrutin, senatorul Teodor Meleşcanu a fost ales preşedinte al Senatului, fapt confirmat prin Hotărârea Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 10 septembrie 2019.
    38. Analizând, pe de o parte, procedura de desemnare a candidaţilor pentru funcţia de preşedinte al Senatului şi, pe de altă parte, criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la hotărârea Senatului prin care a fost consemnată alegerea preşedintelui acestei Camere, Curtea constată că una şi aceeaşi normă - art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, potrivit căreia „Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere“ - a constituit atât temeiul legal al propunerii formulate de grupul parlamentar al P.S.D. pentru funcţia de preşedinte al Senatului în persoana senatorului Teodor Meleşcanu, membru al grupului parlamentar al ALDE, cât şi temeiul legal al contestării acestei candidaturi şi, implicit, a alegerii în funcţia de preşedinte al Senatului a senatorului menţionat. Conflictul este generat de modul de interpretare a normei, respectiv de metoda de interpretare căreia i se acordă prevalenţă. Astfel, aplicând metoda gramaticală, care constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului normativ, pornind de la înţelesul cuvintelor folosite şi de la legătura dintre ele, grupul parlamentar al P.S.D. a interpretat textul în sensul său literal, respectiv că acesta dă dreptul grupului parlamentar de a face o singură propunere. Prin urmare, nu interesează calitatea candidatului propus (membru sau nu al grupului parlamentar), atâta vreme cât norma se limitează la o stabili o singură condiţie, respectiv propunerea să fie unică, deci grupul să desemneze o singură persoană. În schimb, aplicând metoda interpretării sistematice, care constă în lămurirea sensului unei norme juridice prin coroborarea acesteia cu alte dispoziţii normative aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, contestatorii hotărârii Senatului ajung la o concluzie diferită, respectiv aceea că, în virtutea principiului reprezentării în organele de conducere ale Parlamentului, potrivit configuraţiei politice stabilite în alegeri, fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere de candidat la funcţia de preşedinte al Senatului din rândul senatorilor membri ai respectivului grup.
    39. Acestea fiind premisele controlului de constituţionalitate pe care Curtea trebuie să îl efectueze, analiza instanţei constituţionale va avea ca obiect, mai întâi, stabilirea înţelesului normei care a declanşat conflictul de interpretare şi aplicare, pentru ca, ulterior, înţelesul astfel stabilit să fie aplicat procedurii de alegere a preşedintelui Senatului cu consecinţa stabilirii constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii hotărârii Senatului prin care s-a consemnat rezultatul votului.
    40. Pentru a determina sensul normei care a declanşat conflictul de interpretare, Curtea apreciază necesară parcurgerea jurisprudenţei sale relevante în materia care face obiectul prezentei cauze. Curtea reţine că strict cu privire la aspectul supus controlului nu există precedent judiciar, însă va evidenţia câteva decizii ale sale care ating în mod direct problema alegerii organelor de conducere ale celor două Camere ale Parlamentului. Astfel, prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, şi Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005, Curtea a statuat că „Din aceste prevederi constituţionale [art. 64, n.n.] rezultă că preşedintele Senatului este membru al Biroului permanent al Senatului şi că la alcătuirea Biroului permanent, adică la alegerea membrilor săi, inclusiv a preşedintelui Senatului, precum şi la revocarea acestora înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere. Din textele constituţionale rezultă că preşedintele Senatului are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Preşedintele Senatului este membru de drept al Biroului permanent al Senatului, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri. Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, preşedintele Senatului este ales la începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere. Preşedintele Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Senatul în integralitatea sa.“
    41. Curtea Constituţională a reţinut că „reglementarea revocării preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional menţionat rezultă, fără echivoc, că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că revocarea din funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui, de a fi reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt senator în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter colectiv“.
    42. Ulterior, prin Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012, Curtea îşi nuanţează abordarea, constatând că „dispoziţiile art. 64, referitoare la organizarea internă a Camerelor, cuprind, la alin. (2), norme privind alegerea preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Senatului şi norme referitoare la revocarea membrilor birourilor permanente, în componenţa cărora sunt incluşi şi preşedinţii celor două Camere. Devine incident, în atare situaţie, principiul deciziei majoritare, care rezultă din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi din natura electivă şi reprezentativă a mandatului de parlamentar, consacrată în art. 2 şi art. 62 alin. (1) din Constituţie. Pe baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă. Or, atât revocarea preşedintelui Senatului, cât şi alegerea unui nou preşedinte sunt instituţii similare sub aspectul desemnării persoanei propuse pentru revocarea/alegerea din/în această funcţie şi au loc în urma exprimării votului majoritar al membrilor Senatului. În acest sens, atât Hotărârea Senatului nr. 24/2012 privind revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a domnului senator Vasile Blaga, cât şi Hotărârea Senatului nr. 25/2012 pentru alegerea preşedintelui Senatului au fost adoptate, în condiţiile existenţei unei majorităţi în Senat, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la cvorumul legal, prevăzute de art. 67 din Constituţie, şi a votului majorităţii senatorilor prezenţi, în acord cu art. 76 alin. (2) din Legea fundamentală, aşa cum rezultă din stenograma şedinţei Plenului Senatului şi din procesul-verbal din data de 3 iulie 2012“.
    43. Aşadar, prin Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012, Curtea atenuează valoarea absolută pe care o atribuise principiului configuraţiei politice în Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, introducând principiul deciziei majoritare drept temei al alegerii unui nou preşedinte al Camerei Parlamentului. De notat însă că instanţa nu a analizat problema propunerii candidaţilor.
    44. O altă decizie relevantă este Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, în care Curtea a analizat situaţia juridică generată de încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent şi de preşedinte al Senatului a senatorului Mircea-Dan Geoană, ca urmare a retragerii sprijinului politic prin excluderea acestuia din Partidul Social Democrat. Curtea a constatat că „aceste reguli [păstrarea dreptului exclusiv al aceluiaşi partid politic cu privire la funcţia de preşedinte al Camerei, n.r.] nu se pot aplica în cauza de faţă, având în vedere structura diferită a grupurilor parlamentare din Senat la momentul alegerii actualului preşedinte al Senatului, în raport de data alegerii fostului preşedinte al Senatului. Astfel, [...] examinând stenograma şedinţei Senatului din 19 decembrie 2008, se constată că grupul politic care, în virtutea respectării principiului configuraţiei politice, a desemnat candidatul pentru funcţia de preşedinte al Senatului, ales în aceeaşi şedinţă, a fost grupul parlamentar al P.S.D.+P.C., grup politic al alianţei electorale cu acelaşi nume, care a participat la alegeri. Ulterior, senatorii care au intrat în Parlament pe listele unuia dintre partidele componente ale acestei alianţe au decis să îşi constituie un grup parlamentar distinct - grupul parlamentar al P.S.D. -, iar ceilalţi senatori ai grupului iniţial sau afiliat unui grup parlamentar existent, respectiv grupului parlamentar al P.N.L.. Prin urmare, grupul parlamentar care a desemnat candidatul pentru funcţia de preşedinte al Senatului şi care, potrivit celor statuate în Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, ar fi trebuit să desemneze noul candidat pentru această funcţie nu mai exista la data de 28 noiembrie 2011, când în Biroul permanent al Senatului s-a luat în discuţie alegerea preşedintelui Senatului şi s-au reţinut candidaţii desemnaţi de grupurile parlamentare ale U.S.L. şi P.D.L. pentru această funcţie.
    45. Regula enunţată de Curte în contextul examinării instituţiei revocării din funcţia de preşedinte al Senatului este în mod evident aplicabilă numai în măsura în care nu s-a schimbat configuraţia politică iniţială. Dacă grupul parlamentar iniţial care a desemnat candidatul pentru funcţia de preşedinte al Senatului nu mai există, se revine, practic, la situaţia existentă la începutul mandatului Camerelor, cu aplicarea dispoziţiilor regulamentare corespunzătoare, respectiv cele ale art. 23 alin. (3) şi ale art. 24 din Regulamentul Senatului. Prin aplicarea acestei proceduri au fost desemnaţi în cauză cei 2 candidaţi la funcţia de preşedinte al Senatului şi a fost ales preşedintele Senatului, motiv pentru care susţinerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate“.
    46. Analizând raţionamentul Curţii, constatăm că, prin această decizie, instanţa a adaptat norma constituţională a art. 64 alin. (5) referitoare la configuraţia politică a fiecărei Camere la realităţile politice existente în legislatura parlamentară aflată în curs şi a statuat, cu valoare de principiu, că dacă grupul parlamentar iniţial care a desemnat candidatul pentru funcţia de preşedinte al Senatului se dizolvă, acesta pierde implicit dreptul de a propune candidat la funcţia de preşedinte al Camerei, întrucât configuraţia politică pe care se fundamentează procedura de alegere a preşedintelui Senatului rămâne cea existentă la începutul mandatului Camerei.
    47. În fine, prin Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, Curtea a stabilit că „În lipsa unui mecanism de control al partidului politic/grupului parlamentar asupra membrului/membrilor săi din Biroul permanent, s-ar putea foarte uşor să se ajungă la nerespectarea configuraţiei politice a Biroului permanent astfel cum aceasta a rezultat din alegeri şi că, într-un mod mai mult sau mai puţin transparent, preşedintele Camerei ar putea migra spre un nou partid politic/grup parlamentar care l-ar susţine, în mod mai mult sau mai puţin făţiş, iar sensul votului politic dat la alegerea sa în funcţie este denaturat, iar configuraţia politică rezultată din alegeri ar fi compromisă. De aceea, Curtea apreciază ca fiind constituţională opţiunea exprimată prin hotărârea criticată în sensul că pierderea calităţii de membru al grupului parlamentar şi retragerea sprijinului politic reprezintă motive de încetare de drept a mandatului, rezultate din necesitatea respectării principiului configuraţiei politice. Prin urmare, neexprimând o sancţiune juridică, aceste motive nu vizează art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie, ci art. 64 alin. (5) din Constituţie“ (paragrafele 52-53).
    48. Prin aceeaşi decizie, cu privire la critica referitoare la faptul că funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor nu poate aparţine unui grup parlamentar, înţeles ca structură a Parlamentului cu caracter neobligatoriu, Curtea a reţinut că „grupul parlamentar reprezintă o structură organizatorică a Camerelor Parlamentului, constituit pe bază de afinitate politică, în sensul că reuneşte deputaţi şi senatori având aceeaşi concepţie politică sau concepţii înrudite. Grupul parlamentar nu este o structură obligatorie a Parlamentului, rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor; astfel, crearea grupului parlamentar constituie un drept, iar nu o obligaţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010, sau Decizia nr. 1.611 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie 2010)“. Aşa fiind, „propunerea de a fi ales în funcţia de preşedinte poate veni atât din partea unui partid politic, dacă nu există organizat într-un grup parlamentar, cât şi din partea unui asemenea grup, în măsura în care, desigur, o atare structură a fost creată. [...] Exprimarea cuprinsă în art. I pct. 1 şi 2 din hotărâre atestă faptul că o anumită funcţie revine de iure unui anumit grup parlamentar, potrivit principiului configuraţiei politice rezultate din alegeri şi a stabilirii, prin negocieri politice, a algoritmului politic, plenul urmând să decidă asupra persoanei propuse, în mod obligatoriu, de acest grup. De altfel, Constituţia prevede că preşedintele Camerei se alege, astfel că, în urma unui vot esenţialmente politic, acesta este ales în funcţie cu respectarea configuraţiei politice rezultate din alegeri, configuraţie care se reflectă asupra componenţei Biroului permanent în ansamblul său. De aceea, această funcţie i-a revenit grupului parlamentar în urma algoritmului politic, iar cel ales în funcţie deţine calitatea astfel dobândită pe care o exercită ca atare. Trebuie avut însă în vedere că schimbarea pe parcursul legislaturii a configuraţiei politice rezultate din alegeri va avea efecte, în mod inevitabil, asupra algoritmului politic, aşadar, asupra dobândirii diverselor calităţi în Biroul permanent, dar fără schimbarea numărului de locuri la care grupurile parlamentare erau îndreptăţite conform rezultatelor alegerilor. De aceea, în privinţa funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor, grupul parlamentar urmează să îşi menţină dreptul de a propune o nouă persoană pentru funcţia respectivă doar dacă nu a retras el însuşi sprijinul politic, cu alte cuvinte, mandatul preşedintelui Camerei Deputaţilor nu a încetat de drept prin retragerea sprijinului politic sau nu s-a schimbat configuraţia iniţială - aşadar, cea rezultată din alegeri - a Camerei Deputaţilor“ (a se vedea Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, paragrafele 54-55).
    49. În concluzie, Curtea stabileşte că „dacă se întruneşte oricare dintre condiţiile negative alternative, grupul parlamentar pierde dreptul să propună un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi, în condiţiile alegerii în funcţie a unui candidat susţinut politic de un alt grup parlamentar, primului îi revine un loc corespunzător în Biroul permanent pentru a se respecta configuraţia politică rezultată din alegeri“ [paragraful 56].
    50. În această ultimă decizie, Curtea introduce în procedura de alegere a preşedintelui unei Camere a Parlamentului o nouă condiţie. După ce reiterează principiul configuraţiei politice, astfel cum a fost circumscris prin Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, şi principiul deciziei majoritare, Curtea statuează că grupul parlamentar urmează să îşi menţină dreptul de a propune o nouă persoană pentru funcţia respectivă „doar dacă nu a retras el însuşi sprijinul politic“, cu consecinţa că dacă se întruneşte această condiţie negativă, „grupul parlamentar pierde dreptul să propună un candidat“.
    51. În continuare, în acelaşi scop al stabilirii înţelesului normei care a declanşat conflictul de interpretare, Curtea apreciază necesară evidenţierea principiilor constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului şi alegerea organelor sale de conducere.
    52. Un prim principiu ce se impune a fi analizat este cel al autonomiei parlamentare (i), consacrat în art. 64 din Constituţie. În temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului şi ale art. 64 privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului, fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere.
    Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărârea Camerei, cu votul majorităţii membrilor săi (a se vedea Decizia nr. 667 din 18 mai 2011).

    53. Astfel, în virtutea principiului autonomiei regulamentare, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea unei Camere care nu este prevăzută de Constituţie poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu. Prin urmare, fiecare Cameră este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră necesare şi oportune pentru buna organizare şi funcţionare a sa, inclusiv cele privind constituirea şi alegerea structurilor sale de conducere şi de lucru. Ca orice principiu şi normă juridică, principiul autonomiei parlamentare se realizează însă numai cu respectarea Constituţiei, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, autonomia parlamentară nu legitimează instituirea, prin regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcă normele şi principiile Constituţiei. „Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea a apreciat că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. [...] Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie“ (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).
    54. Alt principiu specific dreptului parlamentar este cel al deciziei majoritare (ii), care rezultă din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art. 1 alin. (3) şi art. 8 din Constituţie, şi din natura electivă şi reprezentativă a mandatului de parlamentar, consacrată în art. 2 şi art. 62 din Constituţie. Pe baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă. Constituţia nu defineşte însă nici noţiunea de majoritate şi nici pe cea de minoritate, noţiunea de majoritate putând însemna fie majoritatea rezultată din alegeri pe baza unui program politic, fie majoritatea conjuncturală necesară adoptării unor acte juridice, iar noţiunea de minoritate având înţelesul de opoziţie sau de minoritate de voturi, insuficientă adoptării ori respingerii de acte juridice (Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005).
    55. Majoritatea decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune, în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii aflate la putere. Aplicarea principiului majoritatea decide, opoziţia se exprimă asigură, pe de o parte, legitimitatea guvernării şi, pe de altă parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la guvernare. Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Aşa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorităţii în procesul decizional, iar altele sunt destinate realizării protecţiei minorităţilor politice (dintre care remarcăm normele referitoare la alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice). Regula majorităţii implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricăror mijloace obstrucţioniste din partea opoziţiei. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor cu respectarea normelor procedurale şi pe baza dialogului politic (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 209 din 7 martie 2012).
    56. În realizarea atribuţiilor constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivit prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, „în serviciul poporului“. Aceasta implică reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, titularul suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său. În scopul maximizării şanselor de reuşită în lupta politică din forul legislativ, parlamentarii îşi pot exercita dreptul de a se afilia la un grup parlamentar (iii). Curtea a reţinut că grupul parlamentar reprezintă o structură organizatorică a Camerelor Parlamentului, constituit pe bază de afinitate politică, în sensul că reuneşte deputaţi şi senatori având aceeaşi concepţie politică sau concepţii înrudite. Grupul parlamentar nu este o structură obligatorie a Parlamentului, rezultând din uniunea voluntară a parlamentarilor; astfel, crearea grupului parlamentar constituie un drept, iar nu o obligaţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010, sau Decizia nr. 1.611 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie 2010). Astfel, prin votul corpului electoral se aleg nu partide, ci parlamentari, iar regula constituţională a mandatului reprezentativ oferă celor aleşi libertatea de a adera la un grup parlamentar sau altul, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul sau de a se declara independenţi faţă de toate grupurile parlamentare. Singurul text constituţional care se referă la alcătuirea grupurilor parlamentare, respectiv cel al art. 64 alin. (3), nu instituie nicio interdicţie sub acest aspect. Tot astfel, Legea fundamentală nu prevede nicio sancţiune pentru părăsirea unui grup parlamentar şi, implicit, a unui partid politic reprezentat în Parlament, de către candidaţii aleşi pe listele acestuia, mandatul parlamentar fiind irevocabil (a se vedea Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010).
    57. Afilierea senatorilor şi deputaţilor în grupuri parlamentare, potrivit regulamentelor fiecărei Camere, constituie premisa alegerii şi organizării comisiilor parlamentare şi a organelor de conducere ale Camerelor (birourile permanente şi preşedinţii lor). În ceea ce priveşte alegerea preşedinţilor Camerelor, birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare, Constituţia instituie principiul configuraţiei politice (iv), prin care se înţelege compunerea politică a fiecărei Camere, rezultată din alegeri, regulamentele parlamentare fiind acelea care cuprind prevederi concrete în acest sens. Deşi grupurile parlamentare au ponderi diferite, componenţa lor numerică fiind direct proporţională cu numărul voturilor obţinute de partidul politic sau alianţa politică respectiv(ă), în privinţa alegerii preşedintelui Senatului, Regulamentul acestei Camere consacră, în art. 23 alin. (1), principiul egalităţii între grupurile parlamentare (v), potrivit căruia fiecare dintre acestea are dreptul de a formula câte o propunere de candidat pentru această funcţie. În mod similar, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede la art. 22 alin. (1) aceeaşi soluţie legislativă.
    58. Concluzionând, cele două Camere ale Parlamentului au dreptul de a-şi stabili, în virtutea autonomiei parlamentare, un set de reguli pe baza cărora parlamentarii, în exercitarea mandatului reprezentativ, se pot organiza în grupuri parlamentare, iar în temeiul configuraţiei politice şi al principiului deciziei majoritare, îşi pot desemna reprezentanţii în comisiile parlamentare şi în birourile permanente şi aleg preşedintele fiecărei Camere. Cu alte cuvinte, pentru ca alegerea preşedintelui Camerei să întrunească exigenţele constituţionale, procedura parlamentară trebuie să respecte toate aceste principii constituţionale, fiind rezultatul aplicării unitare şi sistematice a normelor constituţionale care le reglementează.
    59. Interpretarea normei cuprinse în art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului. Dacă în ceea ce priveşte aplicarea principiilor autonomiei parlamentare şi a deciziei majoritare, în procedura de alegere a preşedintelui unei Camere, jurisprudenţa Curţii este lămuritoare, astfel că aceste aspecte nu ridică probleme în prezenta cauză, cu privire la principiul configuraţiei politice, sub aspectul modului de nominalizare a candidaţilor la funcţia de preşedinte al Senatului, jurisprudenţa Curţii nu a determinat expres criteriile aplicabile, astfel că se impun mai multe observaţii.
    60. O primă observaţie se referă la faptul că, întrucât în funcţia de preşedinte este aleasă o singură persoană, rezultă în mod natural că aceasta, prin ea însăşi, nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective. Dacă totuşi s-ar reţine că principiul configuraţiei politice îl vizează şi pe preşedintele Camerei, ar însemna să admitem că acesta va trebui în mod obligatoriu să reprezinte majoritatea politică rezultată din alegeri ori formată ulterior prin negocieri şi, prin urmare, numai această majoritate ar putea desemna un singur candidat. Într-o atare ipoteză, însă, nu s-ar mai vorbi despre alegeri, în mod contrar Constituţiei, care prevede expres, la art. 64 alin. (2), că preşedintele Senatului „se alege pe durata mandatului“.
    61. A doua observaţie este că din configuraţia politică a Camerei, astfel cum rezultă aceasta în urma alegerilor parlamentare, nu reiese direct cărui grup parlamentar îi revine funcţia de preşedinte al Camerei. Aceasta este consecinţa negocierilor politice dintre liderii grupurilor parlamentare şi a rezultatului votului exprimat de membrii Camerei, în plenul său. Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între configuraţia politică a unei Camere rezultată din alegeri şi dreptul unui anume grup parlamentar de a revendica funcţia de preşedinte al Camerei, decisiv în această materie fiind votul majoritar obţinut în Cameră, deci principiul deciziei majoritare.
    62. Prin urmare (a treia observaţie), în procedura alegerii preşedintelui Camerei, incidenţa principiului constituţional al configuraţiei politice vizează două aspecte. Primul aspect, rezultat din coroborarea acestui principiu cu art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului, constă în posibilitatea de a face propuneri de candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Camerei numai grupurile parlamentare constituite la începutul mandatului Camerei, deci care se regăsesc în configuraţia politică iniţială. Cu privire la acest aspect, concluzia rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în special din Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, prezentată anterior. Al doilea aspect, întemeiat pe calitatea preşedintelui Camerei de membru al biroului permanent al Camerei, constă în efectul pe care îl are alegerea preşedintelui în privinţa componenţei biroului permanent, organ colectiv. Astfel, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 64 alin. (5) stabilesc alcătuirea birourilor permanente potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, ceea ce impune alcătuirea biroului permanent în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai biroului permanent. Va fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majorităţii membrilor Camerei. Abia după alegerea preşedintelui, cunoscând grupul parlamentar pe care îl reprezintă, locurile din biroul permanent se distribuie pe grupuri parlamentare, potrivit algoritmului politic. Aceasta deoarece statutul preşedintelui nu este de neutralitate, el prin opiniile şi voturile exprimate fiind în continuare legat de formaţiunea politică de care aparţine, doar în cazurile când se exprimă ca reprezentant şi în numele Camerei trebuind să respecte părerea majorităţii membrilor Camerei. De asemenea, pentru situaţia în care pe parcursul legislaturii este ales un nou preşedinte, independent sau membru al altei formaţiuni politice decât cea care a deţinut în prealabil funcţia de preşedinte, noua compunere a biroului permanent trebuie pusă în acord cu configuraţia politică a Camerei, potrivit art. 31 alin. (3) din Regulamentul Senatului.
    63. În fine, Curtea constată că există o legătură de cauzalitate directă între configuraţia politică a unei Camere rezultată din alegeri şi dreptul grupurilor parlamentare care determină această configuraţie de a propune candidaţi la funcţia de preşedinte al Camerei (a patra observaţie). Deşi Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales ca preşedinte al Camerei, prevederea regulamentară cuprinsă în art. 23 alin. (1), expresie a normei constituţionale care consacră configuraţia politică, prevede dreptul fiecărui grup parlamentar de a propune un candidat. De asemenea, art. 22 alin. (4) din Regulamentul Senatului prevede dreptul parlamentarilor independenţi de a se autopropune.
    64. Aşa cum s-a arătat în prealabil, în prezenta cauză, conflictul este generat de modul de interpretare a normei, respectiv de metoda de interpretare căreia i se acordă prevalenţă. Astfel, metoda gramaticală, utilizată de grupul parlamentar care a făcut propunerea de candidat la funcţia de preşedinte al Senatului, în persoana unui senator care nu este membru al grupului parlamentar, are susţinere în textul normativ. Aplicând principiul „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus“, interpreţii normei ajung la concluzia că propunerea de candidat pe care o face un grup parlamentar poate viza orice senator, indiferent de calitatea sa de membru sau nu al vreunui grup parlamentar. Cu alte cuvinte, acest drept nu poate fi limitat la senatorii care fac parte din grupul parlamentar care face propunerea. Această soluţie nu a fost, încă, validată printr-o decizie a instanţei constituţionale. Metoda sistematică, invocată de autorii prezentei sesizări de neconstituţionalitate, se fundamentează pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a stabilit în mod constant incidenţa principiului configuraţiei politice în procedura de alegere a preşedintelui unei Camere a Parlamentului. Relevantă sub acest aspect este Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, în care Curtea a stabilit expres cu prilejul procedurii alegerii unui nou preşedinte al Camerei, pe parcursul legislaturii, că „această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice“. Chiar dacă ulterior Curtea şi-a revizuit poziţia cu privire la existenţa unui drept al grupului parlamentar care a deţinut funcţia de preşedinte al Camerei care nu poate fi pierdut pe parcursul mandatului Camerei (a se vedea Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012), poziţia Curţii cu privire la apartenenţa persoanei candidate la grupul parlamentar care o propune a rămas neschimbată, dovadă fiind trimiterile directe şi constante la principiul configuraţiei politice.
    65. Ambele metode de interpretare folosite par a fi corecte, însă având în vedere că soluţiile rezultate ca urmare a aplicării lor sunt diferite, Curtea urmează a utiliza şi alte metode (istorico-teleologică şi logică) pentru a desluşi înţelesul normei.
    66. Metoda teleologică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice, recurgând la cercetarea condiţiilor care au determinat adoptarea normei (occasio legis) şi, în funcţie de aceste condiţii, prin determinarea scopului urmărit de normă (ratio legis). Sub primul aspect, Curtea reţine că norma regulamentară care prevede dreptul fiecărui grup parlamentar de a face o singură propunere de candidat la funcţia de preşedinte al Camerei a fost instituită încă din anul 1993, cu prilejul adoptării primului Regulament al Senatului din 30 iunie 1993 [la art. 17 din actul normativ], publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 27 iunie 1993. În mod coroborat, acelaşi regulament prevedea regula potrivit căreia „compunerea Biroului permanent se stabileşte prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a Senatului rezultată din alegeri“ [art. 16]. Astfel, condiţiile care au determinat adoptarea normei (occasio legis) au vizat necesitatea stabilirii unui set de reguli privind exercitarea unor drepturi ale grupurilor parlamentare, dreptul de a formula o propunere pentru funcţia de preşedinte al Camerei, respectiv dreptul de a stabili compunerea biroului permanent, din care face parte şi preşedintele Camerei, potrivit configuraţiei politice a Senatului rezultată din alegeri. Aceste condiţii au rămas neschimbate până în prezent, la ele adăugându-se în anul 2005 posibilitatea membrilor Camerei cu statut de independent de a candida la funcţia de preşedinte al Camerei, prin autopropunere.
    67. Scopul instituirii normei care prevede dreptul fiecărui grup parlamentar de a face o singură propunere de candidat la funcţia de preşedinte al Camerei (ratio legis) a fost acela de a asigura reprezentarea în competiţia electorală privind funcţia de conducere a Camerei a tuturor partidelor politice care şi-au constituit grupuri parlamentare la debutul legislaturii. Norma regulamentară dă dreptul tuturor membrilor Parlamentului afiliaţi în grupuri parlamentare, deci implicit partidelor politice, ca, în exercitarea mandatului reprezentativ conferit de cetăţeni, să aspire la funcţia de conducere a Camerei, instituind vocaţia legală privind ocuparea funcţiei de preşedinte. Dincolo de negocierile şi alianţele politice încheiate între formaţiunile politice în Parlament, apare cu evidenţă că, de esenţa parlamentarismului, este competiţia ideologică, bazată pe doctrine de partid, pe opinii şi principii definite, care, în cadrul alegerilor parlamentare, au atras voturile cetăţenilor. Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politice „contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor“. Astfel, exprimându-şi voinţa politică, cetăţenii determină care partide dobândesc statutul de partide parlamentare, stabilind, aşadar, structura politică a Parlamentului şi, implicit, configuraţia politică a acestuia. Or, o reprezentare reală, autentică a intereselor politice proclamate de un anumit partid, ai cărui membri s-au organizat într-un grup parlamentar, nu o poate face decât o persoană afiliată acelui grup, cu care împărtăşeşte aceleaşi concepţii şi principii politice. Instrumentul care ajută la realizarea acestui scop este însăşi posibilitatea stipulată de regulament ca grupul parlamentar să nominalizeze un candidat propriu, deci o persoană care are calitatea de membru al grupului. În această lumină, interpretarea normei regulamentare care ar permite grupului parlamentar să propună un candidat care este membru al altui grup parlamentar, deci să fie reprezentat de o persoană care nu aparţine grupului (interpretarea gramaticală) nu numai că nu corespunde scopului urmărit de legiuitor, dar îl şi deturnează.
    68. Pe de altă parte, interpretarea gramaticală poate genera situaţia ca un grup parlamentar să aibă doi (sau mai mulţi) membri care candidează la funcţia de preşedinte al Senatului, unul propus de grupul parlamentar însuşi şi celălalt (ceilalţi) propus (propuşi) de un alt grup parlamentar (de alte grupuri parlamentare). Situaţia nu este ipotetică, ea s-a petrecut chiar în speţa dedusă judecăţii. Or, o astfel de situaţie vine în contradicţie vădită cu interdicţia rezultată în mod implicit din scopul normei regulamentare, potrivit căreia un grup parlamentar nu poate face decât o singură propunere, cu consecinţa ca, în competiţia electorală, acesta să poată fi reprezentat de un singur membru al respectivului grup. Această interdicţie este rezultatul aplicării metodei de interpretare logică a normei, care se bazează pe analiza textului normativ prin adoptarea legilor logicii formale. Mai mult, admiterea unei atare posibilităţi ar putea conduce la situaţia absurdă ca, în urma negocierilor politice, partidele politice să se poată înţelege ca propunerile de candidaţi la funcţia de preşedinte al Camerei, deşi formulate de grupuri parlamentare diferite, să vizeze persoane aparţinând aceluiaşi grup parlamentar. Concluzia este că o astfel de înţelegere, întemeiată pe interpretarea gramaticală a normei, eludează însăşi norma constituţională care, stabilind principiul configuraţiei politice, are ca obiectiv tocmai garantarea participării în competiţie a tuturor formaţiunilor politice parlamentare, prin reprezentanţi proprii, în cadrul unui proces electiv democratic, potrivit principiului egalităţii între grupurile parlamentare.
    69. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, potrivit art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, „pierderea sprijinului politic de către un senator atrage de drept încetarea calităţii de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică“, deci inclusiv a celei de preşedinte al Senatului. Coroborând această dispoziţie legală cu dispoziţia regulamentară care prevede că dreptul fiecărui grup parlamentar de a formula o propunere de candidatură pentru funcţia de preşedinte al Senatului, rezultă că un grup parlamentar, dacă decide să facă o propunere, aceasta nu poate viza decât un senator care este membru al respectivului grup politic, pentru că numai unui membru i se poate retrage sprijinul politic acordat la momentul propunerii şi votului. Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situaţia în care retragerea sprijinului politic de către grupul parlamentar din care face parte să nu mai poată conduce la pierderea funcţiei obţinute prin susţinere politică, împrejurare care ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse în art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006, ceea ce este inadmisibil.
    70. Prin urmare, aplicând metodele de interpretare sistematică, istorico-teleologică şi logică, soluţia rezultată este una singură, infirmând soluţia rezultată în urma aplicării interpretării gramaticale. Astfel, chiar dacă textul în cuprinsul său nu distinge cu privire la calitatea candidatului, din coroborarea sa cu celelalte norme cu care se află în conexiune directă şi cu principiile constituţionale aplicabile, înţelesul său este determinabil din structura logică a ansamblului normativ şi din scopul legiferării, omisiunea normei fiind complinită pe aceste căi. Pentru a fi în acord cu prevederile art. 64 alin. (1), (3) şi (5) din Constituţie care consacră principiul autonomiei parlamentare, dreptul senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare şi principiul configuraţiei politice, Curtea constată că înţelesul dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Regulamentul Senatului nu poate fi decât acela care stabileşte dreptul unui grup parlamentar de a face o singură propunere de candidat la funcţia de preşedinte al Senatului dintre persoanele membre ale respectivului grup. Respectarea acestor norme regulamentare, în înţelesul stabilit de Curte, se impune tuturor membrilor Senatului în virtutea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, în egală măsură aplicabile şi cu privire la regulamentele parlamentare.
    71. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că Hotărârea Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 prin care senatorul Teodor Meleşcanu a fost ales preşedinte al Camerei, din poziţia de candidat propus de un alt grup parlamentar decât cel al cărui membru era, contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi al supremaţiei Legii fundamentale, ale art. 8 alin. (2) şi art. 64 alin. (1), (3) şi (5) care consacră principiul pluralismului politic şi principiile activităţii parlamentare.
    72. Având în vedere cele expuse şi reţinând că formularea unei propuneri de candidat la funcţia de preşedinte al Senatului este un drept al grupului parlamentar, protejat constituţional, iar nu o obligaţie, este evident că nimic nu împiedică grupul parlamentar, în cazul în care nu îşi exercită dreptul de a desemna un parlamentar propriu pentru funcţia de conducere, de a susţine candidatura unei persoane propuse de un alt grup parlamentar, manifestându-şi în această manieră rolul activ în procedura alegerii preşedintelui Camerei Parlamentului.
    73. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de instanţa constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    74. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 33 de senatori, membri ai grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor şi Uniunii Democrate Maghiare din România, precum şi de senatori neafiliaţi şi constată că Hotărârea Senatului României nr. 36 din 10 septembrie 2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Senatului României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016