Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 25 din 11 noiembrie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 25 din 11 noiembrie 2019  referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 25 din 11 noiembrie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 86 din 6 februarie 2020
    Dosar nr. 2.060/1/2019

┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat │
│Ionel Barbă │al Secţiei de contencios│
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai │- judecător la Secţia │
│Matei │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Sorina│- judecător la Secţia │
│Popescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Anca Mădălina│- judecător la Secţia │
│Alexandrescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Săndel Lucian│- judecător la Secţia │
│Macavei │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ştefan Pistol│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Alina │- judecător la Secţia │
│Ilie │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lucia Tatiana│- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mioara │- judecător la Secţia I │
│Iolanda Grecu│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Stegaru │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia a │
│Speranţa │II-a civilă │
│Cornea │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Hrudei │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mona │- judecător la Secţia de│
│Magdalena │contencios administrativ│
│Baciu │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘


    Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.060/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi celor ale art. 27^1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.
    La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Florin Nicuşor Mihalache desemnat conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.060/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală, doamna judecător Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit fiind depus la dosar şi comunicat membrilor completului.
    A mai învederat că, la dosar, au fost transmise punctele de vedere ale facultăţilor de drept din cadrul universităţilor din Cluj-Napoca şi Timişoara, punctul de vedere al Direcţiei legislaţie din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, punctele de vedere ale curţilor de apel şi hotărâri relevante în materie, pronunţate de instanţele judecătoreşti.
    După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra admisibilităţii recursului în interesul legii.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, a învederat că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.
    Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, învederând că prin prezenta sesizare se urmăreşte interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în cauză nefiind incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013, decizie prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat Decizia nr. 8/2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii, recurs care nu a vizat o problemă de practică neunitară.
    Cu toate acestea, chiar în Decizia nr. 206/2013, Curtea Constituţională a evocat revenirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra jurisprudenţei sale în privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, în acest sens fiind menţionate Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată în recursul în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, şi Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012, pronunţată în recursul în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012.
    Faţă de aspectele învederate, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, prin Decizia nr. 206/2013, Curtea Constituţională a avut în vedere doar deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii prin care s-au negat efectele deciziilor proprii de admitere.
    În continuare, a precizat că, în prezent, Curtea Constituţională menţine acelaşi punct de vedere, în acest sens fiind Decizia nr. 683/2018 care, în paragraful 20, a evocat Decizia nr. 6 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017, prin care Înalta Curte a validat efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, iar prin Decizia nr. 651/2018, Curtea Constituţională, în paragraful 48, a evocat, în mod pozitiv, Decizia nr. 6 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    De asemenea, prin Decizia nr. 454/2018 s-a subliniat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale. Or, per a contrario, sunt admisibile recursurile în interesul legii prin care sunt validate efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    În raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat să se constate că practica instanţelor judecătoreşti este neunitară după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, iar prin prezentul recurs în interesul legii se solicită interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a intervenirii acestei decizii.
    Referitor la deciziile completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-au respins, ca inadmisibile, sesizările care vizau decizii ale Curţii Constituţionale, a precizat că nu sunt aplicabile în cauză, întrucât cele două mecanisme de interpretare a legii sunt diferite şi pornesc de la premise diferite.
    În raport cu aceste considerente, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prezentul recurs în interesul legii îndeplineşte exigenţele de admisibilitate prevăzute de art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală.
    Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra admisibilităţii recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară
    Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2.060/1/2019, s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.

    2. Examenul jurisprudenţial
    În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional s-a constatat că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu se realizează unitar, unele instanţe considerând că sunt operabile numai termenele generale de prescripţie prevăzute în actuala reglementare, în timp ce alte instanţe au considerat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.
    Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    2.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a apreciat că, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal, în prezent fiind operabile numai termenele generale de prescripţie prevăzute în actuala reglementare. În consecinţă, instanţele au dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, cu aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în toate cauzele în care au constatat împlinirea termenelor generale de prescripţie a răspunderii penale.
    În acest sens s-a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă prin care se declară neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale.
    Or, în lipsa definirii cauzelor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale prevăzute de art. 154 din Codul penal, întrucât nu poate să aplice legea prin analogie sau să suplinească lipsa unei reglementări penale exprese privind cauzele întreruperii prescripţiei.
    Chiar dacă în finalul considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 rezultă, cu destul de multă claritate, că prevederile referitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale din vechiul cod respectă standardul de previzibilitate impus de legea fundamentală, instanţei de judecată nu îi este permisă o reformulare a conţinutului normei care a făcut obiectul analizei în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale, întrucât această reformulare a normei de drept ar presupune o reactivare a unei prevederi din vechea reglementare care a fost abrogată expres prin intrarea în vigoare a noului Codul penal. Mai mult, instanţele de judecată nu au competenţa de a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, aceasta fiind o prerogativă exclusivă a legiuitorului.
    În concluzie, s-a arătat că în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispoziţiilor art. 147 din Constituţie.

    2.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a susţinut că, în prezent, în interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în ipoteza actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 fiind una interpretativă. Astfel, deşi dispozitivul acestei decizii nu este unul specific unei decizii de interpretare, acesta trebuie corelat cu considerentele, rezultând concluzia că decizia respectivă este una de interpretare prin care Curtea Constituţională constată că este neconstituţională o anume soluţie legislativă.
    Analiza considerentelor Deciziei nr. 297/2018 demonstrează, fără echivoc, că instanţa de contencios constituţional a stabilit că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal rămân în fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.
    De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a stabilit că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
    S-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nu s-a declarat neconstituţional întregul art. 155 din Codul penal, ci numai soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, astfel că dispoziţiile alin. (4) ale aceluiaşi articol privind prescripţia specială sunt aplicabile.
    Aşadar, instanţele de judecată nu pot extinde efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 la întreaga instituţie a întreruperii răspunderii penale, ci trebuie să se limiteze doar la ceea ce a avut în vedere instanţa de contencios constituţional în motivarea soluţiei.
    Concluzionând, susţinătorii acestei orientări au arătat că, faţă de lipsa de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea prevederilor neconstituţionale, în prezent, întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se produce în condiţiile reţinute de paragraful 34 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

    2.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În două decizii de admitere a recursului în casaţie, instanţa supremă, în esenţă, a reţinut că în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal instanţa este obligată a porni de la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în condiţiile în care, pe de o parte, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este ataşat nu doar dispozitivului, ci şi considerentelor deciziei.
    Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională.
    În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 290/A din 6 noiembrie 2018, nr. 306/ A din 22 noiembrie 2018 ale Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 142 din 27 mai 2019 a Completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.


    3. Dispoziţii legale aplicabile
    Codul penal
    "ART. 155
    Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
    (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
    (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
    (3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
    (4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
    (5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale."

    Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018
    "Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională"
    Paragraful 31: „prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.“
    Paragraful 34: „Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.“

    Codul penal din 1969
    "ART. 123
    Întreruperea cursului prescripţiei
    Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
    După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
    Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
    Constituţia României
    ART. 147
    Deciziile Curţii Constituţionale
    (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. [...]
    (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. "


    4. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că soluţia legală în materie este ilustrată de cea de-a doua orientare jurisprudenţială, respectiv că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în ipoteza actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
    În susţinerea acestui punct de vedere procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.
    Aşadar, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţional tot alin. (1) al art. 155 din Codul penal, ci doar sintagma „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul textului legal. Pe cale de consecinţă, chiar dacă textul legal apare ca fiind unul inform, acesta nu este ieşit din fondul activ al legislaţiei, iar instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale nu a fost declarată neconstituţională în întregul său.
    În aceste condiţii, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a aplica prevederea legală pornind de la considerentele deciziei, neputând considera că este în imposibilitate de interpretare a conţinutului textului.
    În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite (paragraful 30).
    De asemenea, prin paragraful 34 din decizia mai sus menţionată, Curtea Constituţională a constatat că „soluţia legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat“.
    Totodată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină.
    În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră obligaţia de conformare cu deciziile Curţii Constituţionale, indiferent de tipul acestora (simple sau interpretative), iar în cazul celor interpretative urmând ca practica judiciară să se adapteze în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional.
    Prin deciziile interpretative se constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, într-o anumită interpretare, a textului de lege supus controlului de constituţionalitate, textul de lege putând fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.
    Din această perspectivă, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională nu a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea la reglementarea din cuprinsul art. 123 al Codului penal de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, statuând astfel că numai în această interpretare legea devine previzibilă.
    Aşadar, Curtea Constituţională nu a înţeles să considere că nu ar mai exista instituţia prescripţiei speciale a răspunderii penale, ci a statuat, în considerente, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţelor Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. 1 din Codul penal anterior.

    5. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recursul în interesul legii care formează obiectul prezentului dosar este inadmisibil, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura, pe calea recursului în interesul legii, interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar nu stabilirea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, în speţă a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

    6. Punctele de vedere ale curţilor de apel
    Prin punctele de vedere transmise de către curţile de apel se constată că practica judiciară referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, este neunitară.
    Într-o primă orientare, majoritară, exprimată de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, s-a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie de interpretare, iar dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal rămân în fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.
    La nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Bacău, Cluj, Constanţa, Ploieşti şi Timişoara a fost identificată şi o opinie minoritară, în sensul că textul de lege din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, astfel încât instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale nu îşi mai găseşte aplicabilitate.

    7. Punctele de vedere ale facultăţilor de drept
    7.1. Punctul de vedere al facultăţii de drept - Catedra de drept penal din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
    Facultatea de Drept - Catedra de drept penal - din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai a apreciat că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se va considera întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
    În soluţionarea acestei probleme de drept s-a apreciat că trebuie pornit de la calificarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Aşa cum este cunoscut, deciziile Curţii Constituţionale prin care se admite o excepţie făceau obiectul
    unei clasificări bipartite, care distingea între deciziile de neconstituţionalitate propriu-zise (prin care se constata neconstituţionalitatea totală sau parţială a unui text de lege) şi deciziile interpretative (prin care se atribuia unei noţiuni utilizate de legiuitor un înţeles menit să păstreze textul de lege examinat în limitele constituţionalităţii). De dată mai recentă, jurisprudenţa Curţii a consacrat o a treia categorie de decizii, respectiv cele prin care se constată neconstituţionalitatea unei soluţii legislative. Această categorie nu se suprapune cu cea a deciziilor interpretative stricto sensu pentru că demersul Curţii Constituţionale nu vizează atribuirea unei noi (sau unei anumite) semnificaţii unui termen sau unei sintagme din cuprinsul normei.
    De asemenea, deciziile analizate nu pot fi calificate nici ca decizii prin care se constată neconstituţionalitatea propriu-zisă, dat fiind că în acest caz dispozitivul nu face referire la neconstituţionalitatea unui articol de lege.
    Efectele ataşate, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale nu pot fi asociate unei astfel de decizii. Un argument suplimentar în acest sens este dat tocmai de raţiunea recurgerii la o decizie de constatare a neconstituţionalităţii soluţiei legislative, şi nu a textului legal. Prin acest procedeu Curtea Constituţională vrea să evite tocmai efectele prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, a căror intervenţie ar fi contrară scopului urmărit prin decizie. Două exemple sunt edificatoare sub acest aspect. Prin Decizia nr. 224/2017 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţională. A recunoaşte acestei decizii efectele prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie ar conduce la dezincriminarea faptei de a conduce fără permis şi alte categorii de vehicule, soluţie ce ar contraveni însăşi raţiunii ce a stat la baza deciziei Curţii, întrucât ar lipsi şi mai mult de protecţie valori importante protejate constituţional. Tot astfel, prin Decizia nr. 67/2015, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeaşi lege, şi care nu a comis o infracţiune gravă, este neconstituţională. Efectul acestei decizii nu a fost în niciun caz cel prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia ar fi urmat ca dispoziţia din art. 19 din Legea nr. 682/2002 să îşi înceteze aplicabilitatea - cu consecinţa pierderii pentru viitor a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei aplicabile martorului ce a comis o infracţiune gravă. Dimpotrivă, aşa cum arată chiar Curtea în considerentele deciziei evocate, „neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are ca rezultat acordarea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege şi martorilor care au săvârşit infracţiuni ce excedează definiţiei din art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002“.
    Aşa fiind, deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unei soluţii legislative se înscriu în categoria denumită în doctrină a deciziilor manipulative, care determină o reformulare a conţinutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale. Un examen de jurisprudenţă arată, fără echivoc, faptul că în marea majoritate a situaţiilor, cu sau fără o precizare în acest sens în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, instanţele şi parchetele au recurs de îndată la interpretarea şi aplicarea textului vizat prin prisma deciziei Curţii, chiar dacă acest lucru a însemnat de facto o modificare implicită a normei în cauză.
    Decizia care a generat sesizarea Înaltei Curţi Constituţionale în prezenta cauză operează în mod vădit în favoarea persoanelor ce au comis infracţiuni, declarând neconstituţională soluţia legislativă care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripţiei, urmând regimul expus anterior, în sensul că instanţele sunt ţinute să aplice de îndată soluţia identificată de Curtea Constituţională ca fiind constituţională.
    Prin considerentele deciziei, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Cu alte cuvinte, soluţia pe care instanţele trebuie să o promoveze este cea potrivit căreia cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

    7.2. Punctul de vedere al Facultăţii de Drept - Catedra de drept penal din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara
    Prin punctul de vedere transmis, Facultatea de Drept - Catedra de drept penal din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a apreciat că modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale este în sensul că, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
    S-a arătat că, prioritar, se impune realizarea unui examen teoretic pentru a se stabili tipul deciziei care a generat practica neunitară ce face obiectul recursului în interesul legii.
    Prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.
    Deşi din lecturarea dispozitivului hotărârea apare ca fiind una de admitere, Curtea Constituţională nu a constatat neconstituţionalitatea unei legi, a unui articol ori a unei sintagme a textului de lege, ci a declarat neconformă actului fundamental doar o soluţie, un mod de interpretare a normei penale. Curtea a argumentat în considerentele deciziei constituţionalitatea vechii opţiuni a legiuitorului, în vigoare până la 1 februarie 2014 (aceea a întreruperii cursului prescripţiei doar prin efectuarea unor acte de procedură ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului).
    Curtea a arătat că structura actuală a textului art. 155 alin. (1) din Codul penal are un înţeles contrar Constituţiei, acesta nemaiputând fi aplicat în această formă, dar în acelaşi timp a indicat, în considerentele deciziei, şi care este înţelesul constituţional al normei, impunând ca numai acest înţeles să poată fi avut în vedere de instanţele de judecată.
    Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este una cu caracter de interpretare. Dacă ar fi vizat pronunţarea unei decizii simple ori extreme, Curtea Constituţională ar fi folosit în dispozitivul deciziei exprimarea: „sintagma «se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză» din cuprinsul art. 155 din Codul penal este neconstituţională“ sau ar fi declarat
    contrar Constituţiei întreg alin. (1) al art. 155 din Codul penal. Un exemplu în acest sens, în care s-a eliminat din norma juridică doar o parte a acesteia, este Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională“.
    Faptul că, în paragrafele 28-31 ale Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituţională argumentează care este soluţia ce se impune în aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, precum şi coroborarea acestor argumente cu dispozitivul hotărârii dovedesc, dincolo de orice îndoială, faptul că decizia este una de interpretare, care nu a generat, odată cu publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetarea efectelor dispoziţiei legale analizate, în considerarea art. 147 alin. (1) din Constituţia României, aşa cum în mod eronat s-a apreciat de o parte a doctrinei şi a instanţelor judecătoreşti.
    Deciziile interpretative, numite şi intermediare sau cu rezervă de interpretare, sunt acelea în care Curtea foloseşte exprimarea „dispoziţiile (...) sunt constituţionale în măsura în care...“ sau „dispoziţiile (...) sunt neconstituţionale în măsura în care...“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 508/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Decizia nr. 405/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 554/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017).
    Atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei că numai o anumită interpretare a legii este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile (Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011).
    Prin urmare, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt în vigoare, în interpretarea ce rezultă din coroborarea dispozitivului Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 cu partea expozitivă a acesteia.
    În paragraful 24 al deciziei, Curtea Constituţională a arătat care este interpretarea conformă Constituţiei, în sensul că „prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie“.
    De asemenea, paragraful 28 al deciziei statuează că „Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal“.
    Efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc direct, chiar şi în situaţia pasivităţii legiuitorului, astfel că instanţele ce au considerat că, în prezent, cu excepţia situaţiei redeschiderii procesului penal, nu mai există cauze de întrerupere a cursului prescripţiei au procedat greşit. Soluţia corectă este aceea în care, prin aplicarea de către instanţele judecătoreşti în mod direct a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, vor fi considerate ca având efect întreruptiv al prescripţiei doar actele procedurale care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.


    8. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a considerat că în cauză nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 asupra acestui text de lege.

    9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând admisibilitatea sesizării cu recurs în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
    Potrivit art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
    Problema ce a fost soluţionată diferit de instanţele de judecată şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să se pronunţe prin intermediul mecanismului de unificare a practicii a posteriori a recursului în interesul legii este cea a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.
    Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a apreciat că, în prezent, ca efect al declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai este posibilă. Sa arătat că, în lipsa definirii cauzelor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale prevăzute de art. 154 din Codul penal, întrucât nu poate să aplice legea prin analogie sau să suplinească lipsa unei reglementări, iar reformularea normei în sensul art. 123 din Codul penal din 1969 ar presupune o reactivare a unei prevederi care a fost abrogată expres prin intrarea în vigoare a noului Codul penal. Mai mult, instanţele de judecată nu au competenţa de a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, aceasta fiind o prerogativă exclusivă a legiuitorului.
    În cea de a doua orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a susţinut, în esenţă, că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu se extind asupra întregii instituţii a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci, potrivit considerentelor hotărârii instanţei de contencios constituţional, cauza de întrerupere este incidentă numai în ipoteza actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Ca atare, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal au rămas în fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.
    Cu privire la posibilitatea ca o asemenea chestiune, care vizează, în fapt, stabilirea efectelor unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, să constituie obiect al analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, instanţa de contencios constituţional a statuat, cu valoarea de principiu, următoarele:
    "În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia «Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, că «în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.» Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la «interpretarea şi aplicarea unitară a legii» şi numai cu privire la «celelalte instanţe judecătoreşti».
    Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti.
    Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii «dezlegarea dată problemelor de drept judecate» poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
5. Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011
    Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii «cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007[...] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205,206 şi 207 din Codul penal». Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin intermediul recursului în interesul legii, să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale."

    Ulterior acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în mod constant a constatat inadmisibilitatea sesizărilor în care se punea în discuţie interpretarea, aplicarea sau stabilirea efectelor unei decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional. În acest sens se reţin, spre exemplu:
    - Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015: „Efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.

    Pe de altă parte, a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat.“;
    - Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016: „... efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.

    Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitatea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.
    Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.
    Efectele deciziilor Curţii nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.“;
    - Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017: „sesizarea instanţei supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuţie, în esenţă, interpretarea şi aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016.

    Prin decizia sus-menţionată, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, ci doar a stabilit care este interpretarea conformă cu Constituţia a acestui text de lege. În egală măsură, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a stabilit, cu referire la sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept» cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent şi se aplică mutatis mutandis şi în cazul mecanismului de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală în vigoare, că aceasta «(...) pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc» (Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013).
    Prin urmare, cum în speţă se solicită instanţei supreme să se pronunţe asupra interpretării şi aplicării unei decizii a Curţii Constituţionale, iar nu a unei dispoziţii legale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa este şi din această perspectivă inadmisibilă.“;
    - Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018: „Efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.

    De altfel, Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 a statuat că, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, «sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“, cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală (din 1968), pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“ poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, întro formă de control al actelor Curţii Constituţionale». Or, mutatis mutandis, aceste considerente se aplică şi în cazul hotărârilor prealabile.“
    Mai mult, în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de curţile de apel Cluj şi Constanţa cu aceeaşi problemă de drept ce a determinat formularea prezentului recurs în interesul legii.
    Astfel, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care sa solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:
    1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“.
    2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“.

    Aceeaşi soluţie de inadmisibilitate a fost pronunţată şi cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, prin care sa solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:
    1) „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei“.
    2) „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii“.

    În considerentele deciziei s-a reţinut că „... fiind învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept prin care instanţele de trimitere au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească natura, caracterul şi efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018) a statuat, pe de o parte, că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii.
    Pe de altă parte, s-a reţinut că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţie. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar or delegat (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, ambele ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
    În sensul celor statuate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, în paragraful nr. 62, reţine: «Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 (...)».
    În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.“
    În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019), se constată că problema de drept asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit excedează competenţei instanţei supreme, Curtea Constituţională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunţate.
    În plus, se reţine că, în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin Decizia penală nr. 151 din data de 8 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 316/197/2018, a sesizat instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind sintagma „cursul prescripţiei se întrerupe“ astfel cum este reglementat după intervenirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
    Ca atare, în cauză nu este întrunită condiţia de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 asupra acestui text de lege.

    În considerarea celor expuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii va respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018“.
    Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2019.



                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Florin Nicuşor Mihalache

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016