Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 248 din 4 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 248 din 4 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 248 din 4 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 707 din 6 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Delia Elena Mailat în Dosarul nr. 1.883/102/2015 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.882D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 113 din 28 februarie 2019 şi nr. 544 din 26 septembrie 2019. Arată, în acest sens, că tratamentul sancţionator al concursului ideal de infracţiuni constituie un aspect ce ţine de politica penală a statului, intrând în marja de apreciere a legiuitorului. Consideră că gradul de pericol social al concursului formal este la fel de mare ca cel al concursului real, întrucât prin săvârşirea unei singure acţiuni/inacţiuni se produc rezultatele mai multor infracţiuni, astfel că se impune acelaşi tratament sancţionator.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 22 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.883/102/2015, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Delia Elena Mailat cu ocazia soluţionării unei cauze penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi condiţiile privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, raportate la libertatea individuală, întrucât stabilesc un regim sancţionator rigid - cu spor obligatoriu şi fix - inclusiv pentru concursul ideal de infracţiuni. Consideră, astfel, că „este discriminată persoana care datorită unei singure acţiuni/omisiuni răspunde pentru un concurs ideal raportat la un regim sancţionator identic (cumul juridic cu spor obligatoriu) celui aplicabil persoanei care acţionează în mod repetat (acţiuni multiple), la diferite intervale de timp şi în baza unor rezoluţii infracţionale distincte“. Arată că, sub imperiul Codului penal din 1969, sporul facultativ oferea instanţei de judecată posibilitatea de a opera o distincţie între concursul real şi cel ideal atunci când aplica pedeapsa rezultantă, în timp ce textul de lege criticat impune un tratament sancţionator identic pentru cele două forme ale concursului de infracţiuni. Or, „dincolo de libertatea legiuitorului de a alege regimul sancţionator în materia concursului de infracţiuni, nu se poate susţine că acesta are o libertate absolută şi discreţionară de a oferi un tratament identic sub aspectul regimului sancţionator, atâta vreme cât acesta poate duce la o restrângere drastică a dreptului fundamental la libertate, ce nu poate fi justificată din perspectiva principiului proporţionalităţii, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituţie“. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 661 din 4 iulie 2007, nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 16, nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 26, şi nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22. Menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni are scopul de a sancţiona în mod adecvat perseverenţa infracţională a inculpatului (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 28, Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 21, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 18, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, paragraful 19, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, paragraful 16, şi Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 25). Or, în cazul concursului ideal nu se pune problema vreunei perseverenţe infracţionale din moment ce de esenţa acestuia este faptul că inculpatului i se reproşează o singură acţiune/omisiune, care se situează sub incidenţa unor texte de incriminare multiple. Cu privire la necesitatea de a oferi un tratament sancţionator diferit concursului formal de infracţiuni în raport cu cel real, autoarea excepţiei arată că, potrivit unei opinii exprimate în literatura de specialitate, unificarea tratamentului sancţionator al concursului ideal şi real este criticabilă şi rar întâlnită, fiind regăsită acolo unde s-a ales sistemul absorbţiei, întrucât, din moment ce faptele în concurs ideal denotă într-o mai mică măsură o perseverenţă infracţională, este normal ca această formă să beneficieze de un tratament mai blând decât concursul real. Subliniază faptul că, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22, Curtea Constituţională a evidenţiat o problemă de proporţionalitate a regimului sancţionator aplicabil infracţiunii continuate. Or, perseverenţa infracţională este evidentă atât în materia concursului real, cât şi în cazul infracţiunii continuate, care presupune o conduită infracţională ce se repetă la diferite intervale de timp, chiar dacă aceasta se situează sub incidenţa unităţii legale, „spre deosebire de concursul ideal unde conduita inculpatului are la bază o singură acţiune/omisiune, care nu poate evidenţia o perseverenţă ori o repetabilitate cu valenţă infracţională“. Tocmai de aceea, în dreptul german, italian, spaniol etc., s-a apreciat că trebuie să existe un tratament sancţionator diferit pentru cele două forme ale concursului de infracţiuni, iar acolo unde nu s-a făcut o astfel de distincţie sistemul ales a fost cel al absorbţiei, de exemplu, în dreptul francez şi austriac. De asemenea, arată că legiuitorul a făcut distincţie între regimul sancţionator al concursului real şi al celui ideal în cazul unor infracţiuni care au în structura lor o unitate legală, oferind practic un tratament sancţionator atenuat în cazul concursului ideal în raport cu regimul sancţionator al concursului real [art. 189 alin. (1) lit. f) - omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane, art. 192 alin. (3) - uciderea din culpă a două sau a mai multor persoane şi art. 196 alin. (4) - vătămarea corporală din culpă a două sau a mai multor persoane, toate texte de incriminare din Codul penal]. Aşadar, legiuitorul a apreciat ca fiind excesiv tratamentul sancţionator al concursului ideal şi a stabilit în cazul anumitor fapte penale existenţa unei unităţi legale de infracţiune, care vizează în mod expres ipoteza concursului ideal şi care derogă de la regimul sancţionator al acestuia. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate poate fi admisă în sensul că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale doar în măsura în care, în ceea ce priveşte concursul ideal, se utilizează sistemul absorbţiei sau al cumulului juridic cu spor facultativ. De asemenea, Curtea Constituţională are posibilitatea de a decide că textul de lege criticat trebuie interpretat în sensul că tratamentul sancţionator reglementat se aplică doar în materia concursului real. În acest ultim caz, până la reglementarea tratamentului sancţionator al concursului ideal ar fi aplicabil sistemul absorbţiei, deoarece „stabilirea oricărei alte rezultante nu ar fi prevăzută de lege“.
    6. Tribunalul Mureş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, menţionează că, aşa cum arată autoarea excepţiei, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra unor excepţii similare, respingându-le, însă a fost avută în vedere doar ipoteza reţinerii unui concurs real de infracţiuni, nu şi ipoteza concursului ideal. Este adevărat că textul art. 39 din Codul penal se referă la concursul de infracţiuni, indicând modalităţile de stabilire a pedepsei principale, fără a face distincţie între concursul real şi cel ideal. Însă, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a justificat necesitatea aplicării sporului, dată fiind perseverenţa infracţională a inculpatului, perseverenţă care se regăseşte şi este vizibilă doar în cazul concursului real de infracţiuni. În cazul concursului ideal nu se poate vorbi de o perseverenţă infracţională propriu-zisă, întrucât inculpatul are o singură conduită infracţională care este încadrată juridic în mai multe texte de incriminare, adică se consideră că întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni în acelaşi timp. Aşadar, conduita infracţională a inculpatului în cazul concursului ideal diferă substanţial de conduita celui în privinţa căruia se poate reţine concursul real. Apreciază că se poate reţine încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, în cazul a două persoane aflate în situaţii diferite, se aplică un regim juridic sancţionator identic, ceea ce constituie un tratament discriminatoriu ca şi în ipoteza în care două persoane aflate într-o situaţie identică ori asemănătoare beneficiază de un tratament juridic diferit.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior şi reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 256 din 5 mai 2016, nr. 329 din 24 mai 2016, nr. 545 din 12 iulie 2016 şi nr. 368 din 30 mai 2017, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“.
    12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, raportat la art. 23 referitor la libertatea individuală.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse, în numeroase rânduri, controlului de constituţionalitate prin raportare la principiile fundamentale privind egalitatea în faţa legii, libertatea individuală şi condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, consacrate de prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 23 şi ale art. 53 din Constituţie.
    14. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reţinând, în paragraful 18, că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancţionator cu privire la cele două forme ale concursului de infracţiuni, real şi formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancţionare. În acest sens, Curtea a observat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit regulilor privind: sistemul absorbţiei [lit. a)] - atunci când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix [lit. b) şi c)] - în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare sau numai pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; sistemul cumulului aritmetic [lit. d)] - când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; precum şi sistemul mixt al cumulului juridic (cu spor obligatoriu şi fix) combinat cu cel aritmetic [lit. e)] - atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal].
    15. Curtea a constatat, în paragrafele 19 şi 24 ale deciziei mai sus menţionate, existenţa unor modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969, care reglementa sancţionarea concursului de infracţiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispoziţiile alin. (1) lit. b) şi c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv, că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziţii de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracţiuni în situaţiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepţional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanţa putea să facă abstracţie de adăugarea vreunui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei în cazurile menţionate. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
    16. În continuare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragrafele 38-40, Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea a reţinut, aşadar, deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar, pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.
    17. De asemenea, Curtea a reţinut - în considerentele Deciziei nr. 711 din 27 octombrie 2015, mai sus citată, paragrafele 26, 27 şi 41 - că, în noul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluţia de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a noului Cod penal trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care permit o agravare proporţională a regimului sancţionator în cazul pluralităţii de infracţiuni. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mai eficiente de sancţionare, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în aplicarea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată în mod obişnuit de către instanţe sub legea veche - sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Curtea a reţinut, astfel, că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.
    18. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 294 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 19 septembrie 2019, şi Decizia nr. 544 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2020.
    19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    20. Din jurisprudenţa mai sus citată reiese că argumentele care au stat la baza respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate nu au avut în vedere numai/exclusiv repetarea comportamentului infracţional, adică perseverenţa pe calea infracţională a persoanei care comite două sau mai multe infracţiuni aflate în concurs real. Potrivit celor reţinute de Curte, de exemplu, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragraful 27, simpla existenţă a unei pluralităţi de infracţiuni constituie un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, indiferent că este vorba de un concurs de infracţiuni real sau formal/ideal.
    21. Curtea observă că în cazul concursului formal/ideal - când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană realizează conţinutul mai multor infracţiuni în raport cu împrejurările în care a avut loc acţiunea/inacţiunea sau cu urmările produse [art. 38 alin. (2) din Codul penal] - acţiunea sau inacţiunea unică comprimă, obiectiv şi subiectiv, elementele mai multor infracţiuni. În concepţia Codului penal din 1969 şi a noului Cod penal, concursul formal/ideal reprezintă o pluralitate reală - iar nu o pluralitate aparentă de infracţiuni - întocmai precum concursul real, ambele fiind susceptibile de acelaşi tratament sancţionator, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 din Codul penal din 1937), potrivit căreia concursul formal constituia o pluralitate fictivă de infracţiuni, fiind reţinută numai infracţiunea care prevedea pedeapsa cea mai severă.
    22. Având în vedere faptul că săvârşirea mai multor infracţiuni de către o persoană sub forma concursului formal/ideal demonstrează un grad mai ridicat de periculozitate decât în cazul unităţii de infracţiune, Curtea reţine că legiuitorul este cel care, în concordanţă cu politica penală a statului, are competenţa de a stabili sistemul de sancţionare adecvat pentru asigurarea constrângerii şi a reeducării, sistem reglementat cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.
    23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Delia Elena Mailat în Dosarul nr. 1.883/102/2015 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016