Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 243 din 4 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 243 din 4 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 243 din 4 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 718 din 10 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Bombonica Prodana (fostă Dragnea) în Dosarul nr. 2.628/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.582D/2017.
    2. La apelul nominal se prezintă personal partea Nicolae-Liviu Dragnea, asistat de doamna avocat Flavia Teodosiu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii prezente, care arată că achiesează la susţinerile autoarei excepţiei. În acest sens, solicită constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, care încalcă prevederile art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 din Constituţie, întrucât în definiţia funcţionarului public asimilat se regăsesc două sintagme care nu sunt explicitate în Codul penal, şi anume „serviciu de interes public“ şi „autoritate publică“. De semnificaţia dată acestor două noţiuni depinde încadrarea unei persoane în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, lipsa definirii respectivelor sintagme în Codul penal ducând la aplicarea legii prin analogie. Arată, totodată, că explicaţia dată noţiunii de „autorităţi publice“ prin dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) se raportează strict la prevederile art. 135 din Codul penal, iar nu şi la dispoziţiile art. 175 alin. (2) din acelaşi cod. Aceste neclarităţi cu privire la modalitatea de reglementare a noţiunii de funcţionar public asimilat echivalează cu absenţa unei definiţii legale a obligaţiei ce incumbă unei persoane pentru ca acţiunea sau inacţiunea ei să nu fie ulterior încadrată într-o normă de incriminare şi să suporte rigorile legii penale. Subliniază că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie instituie principiul legalităţii, potrivit căruia legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de calitate, şi anume accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea. De asemenea, potrivit principiului securităţii juridice, cetăţenii trebuie să fie protejaţi împotriva insecurităţii pe care o poate crea dreptul. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie, ci trebuie să definească în mod clar infracţiunile, astfel încât cetăţenii să cunoască consecinţele faptelor lor. Or, din cauza lipsei definiţiei sintagmelor „serviciu de interes public“ şi „autoritate publică“, instanţele judecătoreşti aplică prin analogie textul de lege criticat. Lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal este evidenţiată şi de numărul mare de decizii pronunţate cu privire la acest text de lege de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi anume deciziile nr. 20 din 29 septembrie 2014, nr. 26 din 3 decembrie 2014, nr. 8 din 15 martie 2017 şi nr. 18 din 30 mai 2017. Susţine că, prin deciziile menţionate, instanţa supremă a legiferat, astfel încât, practic, orice persoană care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat poate fi considerată funcţionar public asimilat. Concluzionează că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât permit o interpretare foarte largă, ce excedează intenţiei legiuitorului.
    4. Partea Nicolae-Liviu Dragnea arată că susţine cele prezentate de apărătorul său. Consideră că normele juridice trebuie să fie clare, astfel încât instanţele să nu mai fie puse în situaţia de a adăuga la lege.
    5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 781 din 5 decembrie 2017, nr. 215 din 17 aprilie 2018, nr. 270 din 23 aprilie 2019, nr. 601 din 10 octombrie 2019 şi nr. 661 din 29 octombrie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    6. Prin Încheierea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.628/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Bombonica Prodana (fostă Dragnea) cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpata, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu (în condiţiile în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit), infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 248 din Codul penal din 1969, cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 5 din noul Cod penal.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale privind valorile supreme ale statului român, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, principiul neretroactivităţii legii, egalitatea în drepturi, legalitatea pedepsei şi dreptul la apărare. În acest sens, arată că sintagmele „serviciu de interes public“ şi „autoritate publică“ sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât nu sunt definite de Codul penal, ceea ce, în practică, determină aplicarea prin analogie a legii penale. Or, finalitatea aplicării prin analogie a înţelesului termenului „autoritate publică“ prevăzut de art. 240 din Legea nr. 187/2012 este în contradicţie cu finalitatea urmărită de legiuitor odată cu introducerea termenului de „funcţionar public asimilat“ în legea penală şi incriminarea faptelor săvârşite de acesta cu ocazia exercitării profesiei. În continuare, invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale în materia clarităţii şi previzibilităţii legii şi a securităţii juridice. Consideră că lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmelor anterior menţionate reiese şi din numărul mare de sesizări cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi care s-au concretizat în Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017. Susţine că reglementarea lacunară, lipsită de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal permite includerea în categoria funcţionarilor publici asimilaţi a unor persoane care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat şi care nu au fost învestite cu autoritate publică, cu consecinţa aplicării unor pedepse penale mai drastice decât cele prevăzute pentru funcţionarii simpli, încălcându-se principiul proporţionalităţii, deoarece există o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi importanţa celei care trebuie limitată.
    8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că stabilirea sferei subiecţilor activi ai infracţiunilor constituie un aspect ce intră în competenţa legiuitorului, aspect ce poate fi însă examinat de către Curtea Constituţională în raport cu principiile Legii fundamentale.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale. În acest sens, citează din Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 - referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal cu privire la funcţionarii publici - prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. În continuare, Avocatul Poporului arată că principiul legalităţii, statuat de prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. De asemenea, menţionează deciziile Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 176 din 18 iunie 2002, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că noţiunea de funcţionar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât noţiunea utilizată în domeniul dreptului administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Legea penală face trimitere la noţiunea de „autorităţi publice“, care, potrivit dispoziţiilor titlului III din Constituţie, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii). În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferenţa de situaţii poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii. Or, în cazul de faţă, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000, Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015). De asemenea, face referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere. În continuare, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a dezlegat de principiu modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, în sensul că funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru realizarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, apreciază că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie, susţine că textul de lege criticat nu conţine norme care, prin natura lor, ar îngrădi posibilitatea persoanei de a se prevala de toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, având următorul cuprins: „(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“
    14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 15 alin. (2) potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că noţiunea de „funcţionar public“ se află în strânsă corelaţie cu cea de „interes public“, ambele noţiuni urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal.
    16. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că funcţionarul public asimilat, în înţelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa - şi anume prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 75, şi Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16 -, calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii, şi anume persoana să exercite un serviciu de interes public (condiţie comună) şi, respectiv, persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (condiţie alternativă). Prima cerinţă, şi anume exercitarea unui serviciu de interes public, vizează sfera atribuţiilor persoanei. Analiza îndeplinirii acestei cerinţe se face ţinând seama de definiţia dată „serviciului public“ în dreptul administrativ. În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilesc că „serviciul public“ reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public. Această definiţie presupune verificarea împrejurării dacă realizarea serviciului prestat urmăreşte satisfacerea unui interes general şi dacă implică, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. Noţiunea de „serviciu public“ desemnează atât o formă de activitate prestată în folosul interesului public, cât şi o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.
    17. Cu privire la cea de-a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, Curtea a constatat că aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii. Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, aşadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în expunerea de motive la noul Cod penal, dispoziţiile art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii“. Curtea a observat că, în expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, „deşi aceste persoane nu sunt propriuzis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente, şi sunt supuse controlului acesteia“.
    18. Prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, citată anterior, Curtea a observat că, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice. Totodată - aşa cum a statuat Curtea prin considerentele deciziilor nr. 489 din 30 iunie 2016 şi nr. 790 din 15 decembrie 2016, mai sus citate, în cadrul cărora s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal -, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat, este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea.
    19. Referitor la noţiunea de „autoritate publică“, Curtea a constatat că aceasta este definită de dispoziţiile interpretative ale art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), care vizează condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, răspundere reglementată în art. 135 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012 stabilesc că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată“. În titlul III din Legea fundamentală, intitulat „Autorităţile publice“, se regăsesc capitolul I - „Parlamentul“, capitolul II - „Preşedintele României“, capitolul III - „Guvernul“, capitolul V - „Administraţia publică“ şi capitolul VI - „Autoritatea judecătorească“. Capitolul V, consacrat administraţiei publice, cuprinde, la rândul său, secţiunea 1 - „Administraţia publică centrală de specialitate“ şi secţiunea a 2-a - „Administraţia publică locală“. Potrivit prevederilor art. 116 din Constituţie, administraţia publică centrală de specialitate este formată din organe centrale de specialitate subordonate - în care se includ, pe lângă ministere, şi alte organe centrale - şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice. Conform doctrinei dreptului administrativ, autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Aşadar, prin sintagma „autorităţi publice“ se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale. Curtea a reţinut că în acest sens sunt şi Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar şi, respectiv, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că atât medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, cât şi profesorul din învăţământul preuniversitar de stat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.
    20. Tot prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, anterior menţionată, Curtea Constituţională a amintit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a statuat că principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).
    21. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde întro mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    22. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu sunt confuze, imprecise şi imprevizibile, chiar dacă nu prevăd expres categoriile profesionale vizate, întrucât îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege criticat trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. Dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat sunt persoane avizate şi diligente, care au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie.
    23. Aşadar, dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi nici celor ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei.
    24. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 8 august 2018, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 15 octombrie 2019, şi Decizia nr. 661 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 29 ianuarie 2020.
    25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 şi ale art. 24 din Constituţie, prin Decizia nr. 601 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 28 noiembrie 2019, Curtea a apreciat că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei şi nu aduc atingere dreptului la apărare, garantat constituţional. Persoana care cade sub incidenţa normei are posibilitatea de a se prevala de toate garanţiile dreptului la apărare, inerente cadrului procesual în care se soluţionează cauza.
    26. Tot prin această ultimă decizie - referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece determină aplicarea retroactivă a legii penale noi mai nefavorabile, respectiv a noului Cod penal care a introdus categoria funcţionarilor asimilaţi cu funcţionarii publici, astfel încât s-ar ajunge la situaţia în care persoana cercetată, cu toate că nu avea calitatea de funcţionar public la data săvârşirii faptei, să fie considerată conform noii legi penale drept funcţionar public asimilat - Curtea a reţinut că aspectul învederat reprezintă exclusiv o problemă de aplicare a legii, atribut care, prin excelenţă, ţine de resortul instanţelor de drept comun, întrucât existenţa ori inexistenţa unei legi mai favorabile este determinată de instanţă pe baza unor criterii identificate de aceasta de la caz la caz, ţinând seama inclusiv de Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
    27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    28. În fine, pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român şi ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
    29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana (fostă Dragnea) în Dosarul nr. 2.628/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016