Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 243 din 16 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 243 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 429 din 30 mai 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Vasile Ghirasin şi Cătălina Ghirasin în Dosarul nr. 959/83/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.460D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât voinţa legiuitorului a fost ca, şi în această procedură, soluţia să fie identică cu aceea care se regăseşte în procedura de cameră preliminară, în care, cu privire la soluţia de începere a judecăţii, nu este posibilă formularea contestaţiei decât în măsura în care s-au formulat cereri şi excepţii. Solicită totodată menţinerea jurisprudenţei în materie şi, în acest sens, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 17 ianuarie 2017.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea penală nr. 99/CCP din 11 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 959/83/2016, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Vasile Ghirasin şi Cătălina Ghirasin cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate de aceştia împotriva Încheierii penale nr. 191/JCP din 22 decembrie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 959/83/2016 al Tribunalului Satu Mare, prin care s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, s-a admis în parte plângerea contra soluţiei procurorului, s-a desfiinţat ordonanţa de clasare a cauzei după punerea în mişcare a acţiunii penale şi s-a dispus începerea judecăţii inclusiv cu privire la inculpaţi, autori ai excepţiei.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că dispoziţiile criticate aduc atingere principiului respectării supremaţiei Constituţiei, sunt discriminatorii, sunt contrare dreptului la un proces echitabil, încalcă dreptul la un recurs efectiv şi contravin principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, întrucât, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară pronunţă soluţia prevăzută de art. 341 alin. (7) lit. c) din Codul de procedură penală (admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală), prevederile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală recunosc inculpatului dreptul de a formula contestaţie numai împotriva modului de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, însă nu şi împotriva soluţiei de începere a judecăţii, atunci când în cauză nu au fost invocate astfel de excepţii de către inculpat sau de instanţă, din oficiu. Se arată că inculpatul, faţă de care s-a dispus soluţia clasării, nu are interes să ridice excepţii cu privire la legalitatea probelor administrate şi a actelor de urmărire penală efectuate de procuror, întrucât atât materialul existent la dosarul cauzei, cât şi soluţia dispusă îi sunt favorabile. Aşadar, de regulă, în procedura reglementată de art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală judecătorul admite plângerea cu reţinerea cauzei în vederea începerii judecăţii, fără ca inculpatul să fi invocat astfel de excepţii. Arată că, faţă de actuala redactare a art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, contestaţia vizând exclusiv soluţia de începere a judecăţii este inadmisibilă, în condiţiile în care prevederile criticate nu dau dreptul la contestaţie decât împotriva modului de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Susţin că reglementarea criticată creează discriminare între inculpaţii care, parcurgând faza camerei preliminare după trimiterea în judecată, pot contesta, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, încheierea de începere a judecăţii, chiar dacă nu au ridicat excepţii în legătură cu actele de urmărire penală şi probele administrate de procuror, şi, respectiv, inculpaţii cu privire la care s-a dispus iniţial clasarea, însă aceasta a fost desfiinţată cu reţinerea cauzei în vederea începerii judecăţii, cei din urmă neavând un asemenea drept.
    6. Curtea de apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că nu operează nicio discriminare în sensul celor arătate în motivarea excepţiei câtă vreme şi în procedura reglementată de art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală şi în cea reglementată de art. 347 din acelaşi act normativ controlul judiciar este limitativ, restrâns la cazurile de nulitate absolută şi cererile sau excepţiile invocate sau ridicate din oficiu în primă instanţă.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Guvernul reţine, faţă de aspectele criticate de autorii excepţiei, că dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării lor prin Legea nr. 75/2016, prevederi ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 17 ianuarie 2017. În prezent, ca urmare a modificărilor aduse prin art. I pct. 13 dinLegea nr. 75/2016, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală dau posibilitatea exercitării contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus începerea judecăţii, chiar şi atunci când în procedura camerei preliminare judecătorul nu s-a pronunţat asupra unor cereri sau excepţii în legătură cu legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, întrucât astfel de cereri şi excepţii nu au fost invocate. În considerarea celor expuse, având în vedere similaritatea existentă între art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară Legii nr. 75/2016, şi art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, criticate, Guvernul apreciază că cele statuate de Curte în Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017 sunt aplicabile tale quale şi în prezenta cauză.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.“
    12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorii excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 11 referitor la prioritatea dreptului internaţional, art. 16 referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, cât şi dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
    13. Cu privire la cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi condiţiile de admisibilitate a acesteia, Curtea reţine că, prin Încheierea penală nr. 191/JCP/2016, pronunţată în Dosarul nr. 959/83/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Satu Mare a dispus, în baza art. 340 raportat la art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, admiterea parţială a plângerii formulate în cauză, astfel încât a fost desfiinţată ordonanţa de clasare emisă la data de 1 februarie 2015, după punerea în mişcare a acţiunii penale, de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în Dosarul nr. 553.P.2015, confirmată prin Ordonanţa nr. 32/II/22016 emisă la data de 16 martie 2016 a prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, astfel încât s-a dispus începerea judecăţii în ceea ce îi priveşte pe inculpaţi, autori ai excepţiei de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în contestaţiile formulate de inculpaţi împotriva Încheierii penale nr. 191/JCP/2016, în temeiul art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    14. Prin Încheierea penală nr. 99/CCP din 11 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 959/83/2016, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală şi totodată a respins ca inadmisibile contestaţiile formulate, reţinând că acestea nu vizează modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În aceste condiţii, Curtea observă că acţiunea aflată în faţa judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, este ab initio inadmisibilă.
    15. Curtea reţine însă că, prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, şi Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, a statuat că „o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză“.
    16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, invocată în prezenta cauză, Curtea observă că sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate în prezenta cauză.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, de regulă, trimiterea în judecată, atributul exclusiv al procurorului, se realizează prin rechizitoriu. Prin excepţie de la regula menţionată, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată, o admite în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, desfiinţează soluţia atacată şi dispune, prin încheiere, începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care în cursul cercetării penale a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
    18. Cu privire la procedura reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 29 şi 30, Curtea a reţinut că aceasta „are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997, când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că «fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti»“. Curtea a reţinut totodată că „legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3), în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă“.
    19. De asemenea, în aceeaşi decizie, precitată, Curtea, făcând referire la conceptul de „acuzaţie în materie penală“, în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a observat că noua lege procesual penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În acest sens Curtea a reţinut că, deşi această procedură nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci ale unei acuzaţii în materie penală. Cu toate că dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală (paragrafele 33 şi 34).
    20. Normele procesual penale ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală îşi au corespondent în dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 şi sunt aplicabile doar în situaţia în care, în faza de urmărire penală, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, doar cu privire la faptele şi persoanele pentru care s-a dispus acest act procesual. Potrivit pct. 2 al alin. (7) al art. 341 din Codul de procedură penală, în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în această procedură, verificând legalitatea şi temeinicia soluţiei procurorului, în ipoteza în care acesta a pus anterior în mişcare acţiunea penală în cauză, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în urma efectuării unor verificări similare celor efectuate de judecător în procedura de cameră preliminară, reglementată în art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală. Mai mult, pentru a dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în urma admiterii plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară exercită nu doar un examen de legalitate, ci şi de temeinicie, în condiţiile în care apreciază dacă probele legal administrate sunt suficiente. În acest sens, Curtea, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, paragrafele 42 şi 43, a reţinut că „atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. [...] Este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis“.
    21. În concluzie, reţinând că procedura privind soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, Curtea a statuat că „garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge [...] dreptul la apărare“ (paragraful 45).
    22. În continuare, cu privire la procedura privind soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea reţine că, potrivit Expunerii de motive ce însoţeşte Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, „în ceea ce priveşte soluţia de reţinere a cauzei pentru judecare, în cazul admiterii plângerii, s-a avut în vedere necesitatea ca persoana dedusă judecăţii (inculpatul) să poată beneficia de aceleaşi drepturi cu cea trimisă în judecată prin rechizitoriu, în condiţiile în care noul Cod de procedură penală reaşază după o nouă filozofie şi regulile privind termenele în care nulităţile pot fi invocate - respectiv posibilitatea de a contesta legalitatea probelor şi actelor de urmărire penală anterior trimiterii în judecată. Astfel, s-a asigurat egalitatea tratamentului procesual al persoanelor deduse judecăţii, prevăzându-se dispoziţii similare celor privind procedura camerei preliminare. Din aceleaşi raţiuni, a fost necesar să se reglementeze, pentru ipoteza începerii judecăţii ca urmare a admiterii plângerii, şi posibilitatea contestării modului de soluţionare a excepţiilor privind administrarea probelor şi efectuarea urmăririi penale, similar dispoziţiilor corespunzătoare procedurii de cameră preliminară“.
    23. În aceste condiţii, în acord cu jurisprudenţa precitată, Curtea reţine, în esenţă, că soluţia prevăzută la art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală se dispune prin încheiere, care constituie actul de sesizare a instanţei de fond şi care are valenţele unui rechizitoriu. Încheierea de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care în cursul cercetării penale a fost pusă în mişcare acţiunea penală, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, este supusă controlului judiciar prin formularea contestaţiei reglementate în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, norme procesual penale criticate prin formularea prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală aduc atingere principiului respectării supremaţiei Constituţiei, sunt discriminatorii, sunt contrare dreptului la un proces echitabil, încalcă dreptul la un recurs efectiv şi contravin principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, întrucât, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară pronunţă soluţia prevăzută de art. 341 alin. (7) lit. c) din Codul de procedură penală, normele procesual penale criticate recunosc inculpatului dreptul de a formula contestaţie numai cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, însă nu şi împotriva soluţiei de începere a judecăţii.
    24. În raport cu criticile formulate, Curtea observă că, în forma iniţială, art. 341 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, stabilea în alin. (6) caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţiona plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Ulterior, art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat şi completat prin art. 102 pct. 218 din titlul III al Legii nr. 255/2013, alin. (9), nou-introdus, stabilind că „În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă“. De asemenea textul de lege a fost modificat, în ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângerea, prin art. I pct. 94 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul că „În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă“. Aşadar, încă de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, obiectul contestaţiei, reglementată în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, îl constituie încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din acelaşi act normativ, însă numai cu privire la „modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale“.
    25. Dispoziţii similare celor cuprinse în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală se regăsesc în procedura de cameră preliminară, în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală. În forma iniţială, art. 347 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală prevedea că „Împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 346 procurorul şi inculpatul pot face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare“. Ulterior, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. 102 pct. 224 din titlul III al Legii nr. 255/2013, în sensul că „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5)“. Aşadar, în această redactare, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementau posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei, separat sau cumulativ, atât modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor - caz în care contestatorul critica maniera în care cererile şi excepţiile au fost, după caz, admise sau respinse de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care pentru această încheiere intermediară nu exista o cale de atac separată, ea putând face obiectul analizei în contestaţie numai odată cu atacarea încheierii finale ori prin încheierea finală prevăzută de art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală -, cât şi modalităţile de soluţionare a procedurii de cameră preliminară în baza art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. În acest din urmă caz, contestatorul critica fie soluţia de restituire a cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală,  fie soluţia de dispunere a începerii judecăţii în condiţiile art. 346 alin. (4) - atunci când judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale rechizitoriului, dar a apreciat că acestea nu afectează posibilitatea stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii, sau a exclus una sau mai multe probe administrate ori a invalidat anumite acte de urmărire penală -, fără ca, neapărat, contestatorul să critice şi maniera de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor formulate. Dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin Legea nr. 255/2013, excludeau însă posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia, dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
    26. Această din urmă soluţie legislativă a fost examinată de Curte, fiind pronunţată Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională, fiind contrară prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.
    27. Dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, prevăd că „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(4^2), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor“. Aşadar, în prezent, în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, încheierea (finală) prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cauza, în sensul începerii judecăţii ori restituirii cauzei la parchet, va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în termen de 3 zile de la comunicare. Dispoziţiile procesual penale precitate stabilesc că pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală).
    28. Prin urmare, Curtea constată că - deşi intenţia manifestă a legiuitorului, exprimată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 a fost ca „persoana dedusă judecăţii“ prin încheierea de începere a judecăţii, pronunţată în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, să poată beneficia de aceleaşi drepturi procesuale ca persoanele trimise în judecată prin rechizitoriu - actuala reglementare a căii de atac a contestaţiei în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată asigură controlul de legalitate al încheierii de începere a judecăţii, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, iar nu şi în ceea ce priveşte soluţia de începere a judecăţii. Aşa încât, din această perspectivă, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală este de natură a aduce atingere egalităţii în drepturi între cetăţeni din perspectiva recunoaşterii dreptului fundamental de acces liber la justiţie.
    29. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19, „pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare“. Curtea reţine că asemenea erori de drept pot interveni şi în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea acestor erori de drept comise la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, petentul şi intimaţii (inculpaţi) din procedura privind soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se află într-o situaţie similară, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, cu părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară, în ceea ce priveşte contestarea soluţiei de începere a judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară.
    30. Mai mult, Curtea reţine că, în condiţiile în care normele procesual penale criticate permit contestarea încheierii de începere a judecăţii doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, în condiţiile în care intimaţii, având calitatea de inculpaţi în cauza penală, nu au interes să invoce astfel de excepţii având în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă, raportat la aceştia, încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are caracter definitiv.
    31. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21).
    32. În aceste condiţii, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii, dispusă prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, creează un tratament discriminatoriu, fiind o consecinţă a opţiunii legiuitorului, transpusă în norma procedurală, în total dezacord cu raţiunea acesteia precizată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013, respectiv egalitatea de drepturi între persoanele deduse judecăţii prin încheierea de începere a judecăţii, respectiv prin rechizitoriu. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, petentul şi intimaţii din procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, respectiv părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie, în temeiul art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 347 alin. (1) din acelaşi act normativ, contrar dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.
    33. În concluzie, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat ce rezultă din dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală este nejustificat şi conduce la o discriminare.
    34. Cu privire la accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că acestea reprezintă aspecte ale accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte.
    35. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (în acest sens, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, paragrafele 31 şi 32). Totodată, este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată), însă orice limitare a accesului liber la justiţie trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014).
    36. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că lipsirea petentului şi intimaţilor din procedura de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie o măsură excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la dreptul la apărare şi exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii, este înlăturată singura cale de atac cu privire la aceasta din urmă. Or, Curtea a statuat într-o jurisprudenţă constantă că semnificaţia sintagmei „în condiţiile legii“, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, „se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei“ (a se vedea Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, şi Decizia nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000). Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune soluţia de începere a judecăţii, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie actul de sesizare a instanţei de fond, având, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, valenţele unui rechizitoriu, iar procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.
    37. În aceste condiţii, prin reglementarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală şi înlăturarea, în acest mod, a controlului judiciar sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală aduc atingere accesului liber la justiţie al petentului şi intimaţilor, în substanţa sa, încălcând astfel prevederile art. 21 din Constituţie, şi restrâng, în mod neproporţional, dreptul la apărare al acestora, consacrat de art. 24 din Constituţie.
    38. În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului; în acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. În aceste condiţii, pornind de la scopul contestaţiei - de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise pe parcursul soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată - şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 51), Curtea constată că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea ca, pe calea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, să se verifice, inclusiv la iniţiativa procurorului, legalitatea încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale (în mod similar, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 25).
    39. Având în vedere că procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, paragraful 43), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21,art. 24 şi art. 131 din Legea fundamentală impun ca procurorul, petentul şi intimaţii să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.
    40. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă, cuprinsă în dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.
    41. Cât priveşte criticile autorilor excepţiei raportate la principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, Curtea reţine că acest principiu - prevăzut de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - este recunoscut numai în materie penală şi doar dacă obiectul judecăţii îl formează raportul juridic penal de conflict. Or, Curtea constată că, în cazul plângerii formulate conform art. 341 din Codul de procedură penală, obiectul judecăţii îl constituie legalitatea şi temeinicia actului procesual de netrimitere în judecată, iar nu fondul cauzei penale, în aceste condiţii acestei proceduri nefiindu-i aplicabil principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală.
    42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Vasile Ghirasin şi Cătălina Ghirasin în Dosarul nr. 959/83/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară cu privire la dispoziţia de începere a judecăţii referitor la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice