Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Ioana Marilena Chiorean│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea, în şedinţa publică din 30 martie 2017, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Florica Roman şi Ovidiu Galea în Dosarul nr. 2.755/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 144D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 30 martie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 6 aprilie 2017, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 11 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.755/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Excepţia a fost invocată de contestatorii Florica Roman şi Ovidiu Galea, într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorii Florica Roman, Raluca Cuc şi Ovidiu Galea împotriva hotărârilor nr. 611, 612 şi 613 din 10 iunie 2015 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au respins, ca neîntemeiate, contestaţiile formulate de autorii excepţiei, în calitate de judecători, împotriva hotărârilor Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus suspendarea din funcţia de judecător, ca urmare a trimiterii în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, deoarece prezumţia de nevinovăţie se adresează, în egală măsură, atât judecătorului care statuează asupra cauzei, cât şi altei persoane, autorităţi sau instituţii ale statului, cu excepţia Ministerului Public. Acest fapt naşte, în sarcina autorităţilor statului, obligaţia negativă de a se abţine de la acte de natură a viola dreptul inculpatului. Astfel, atât timp cât simpla soluţie de trimitere în judecată a unei persoane are repercusiuni pe plan profesional, prezumţia de nevinovăţie a persoanei este lipsită de efecte. Or, aceasta presupune chiar lipsa oricăror măsuri de natură punitivă sau care să determine persoana să resimtă consecinţele unor fapte cu privire la care nu i s-a stabilit vinovăţia, dincolo de orice dubiu rezonabil. Chiar şi presupunând că prezumţia de nevinovăţie ar fi un drept susceptibil de limitări, se impune ca acestea să respecte exigenţele art. 53 alin. (2) din Constituţie. Or, raportat la textul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, limitarea nu este proporţională cu scopul vizat şi are consecinţe vădit discriminatorii. Astfel, în primul rând, actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului nu este de natură să limiteze efectele principiului prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de dispoziţiile art. 23 pct. 11 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Chiar dacă, din punct de vedere procedural, emiterea rechizitoriului reprezintă începerea unei alte faze a procesului penal, din punctul de vedere al prezumţiei de nevinovăţie, situaţia judecătorului rămâne neschimbată. În al doilea rând, suspendarea din funcţia de judecător se aplică general şi invariabil tuturor judecătorilor cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată. Acesta este momentul la care legiuitorul a ales să se raporteze, respectiv să opteze pentru o restrângere a drepturilor judecătorului. Raţiunea acestei soluţii rezidă în faptul că, potrivit Codului de procedură penală, la momentul întocmirii rechizitoriului, ar trebui să existe suficiente probe din care să rezulte că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde penal. Însă, în practica judiciară există nenumărate soluţii de restituire a cauzei la procuror, din faza de cameră preliminară. Or, în măsura în care se ajunge la o soluţie de trimitere în judecată nelegală, fapt care are grave consecinţe asupra vieţii profesionale a judecătorului şi asupra reputaţiei acestuia, apreciază că o asemenea limitare este nejustificată, lipsită de proporţionalitate şi contravine art. 23 alin. (11) raportat la art. 53 alin. (2) din Constituţie. Cu atât mai mult cu cât o repunere în situaţia anterioară, în ipoteza restituirii cauzei la parchet, nu este posibilă, întrucât legea nu prevede printre cazurile de reintegrare în funcţie şi pe cel al restituirii cauzei. Practic, judecătorul din speţă suportă consecinţele unei trimiteri în judecată nelegale ca urmare a urmăririi penale efectuate în mod deficitar, neavând nici măcar posibilitatea de restabilire în funcţie cu consecinţele aferente, fără a adăuga aspectele de ordin moral. Revenind la scopul limitării, acesta este reprezentat de dorinţa legiuitorului de a preveni lipsa de imparţialitate a judecătorului în cauzele pe care le soluţionează. Însă, din faptul că un judecător este trimis în judecată nu rezultă, invariabil, lipsa de imparţialitate a acestuia. O asemenea analiză se impune a se efectua în concret şi nu în abstract, în mod general şi indiferent de circumstanţele concrete ale situaţiei. În plus, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a emis Hotărârea nr. 846bis/3.07.2014, prin care a stabilit că judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la judecarea dosarelor care vizează fapte de corupţie, în situaţia în care sunt anchetaţi de Direcţia Naţională Anticorupţie, ca expresie a protecţiei aparenţei de imparţialitate a acestora. Consideră că era suficientă adoptarea unei măsuri asemănătoare acesteia, respectiv, fie stabilirea unei obligaţii de abţinere, fie mutarea judecătorului la o altă secţie, măsuri care ar fi fost proporţionale cu menţinerea aparenţei de imparţialitate. Totodată, arată că suspendarea din funcţia de judecător dispusă pentru o anumită perioadă, care se prelungeşte pentru câţiva ani (un proces penal durând în medie 3-4 ani), afectează sistemul judiciar. În prezent există un deficit de judecători, iar posturile judecătorilor suspendaţi din funcţie nu pot fi ocupate, potrivit legii, pe perioada suspendării. În final, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 774 din 10 noiembrie 2015, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. Or, susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că cele două situaţii sunt, practic, identice, o soluţie similară se impune şi cu privire la art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. 5. Cu privire la art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia, pe perioada suspendării din funcţia de judecător, acestuia nu i se cuvin drepturile salariale, iar perioada respectivă nu constituie vechime în magistratură, autorii excepţiei arată că acestea contravin art. 16 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie. Referitor la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituţie susţin că, dacă simpla suspendare din funcţie a judecătorului are valenţe punitive, fiind disproporţionate în raport cu scopul vizat, lipsa de remunerare şi neconsiderarea perioadei pentru care operează suspendarea ca vechime în muncă sunt în mod evident şi flagrant disproporţionate. Un judecător suspendat din funcţie nu dispune de mijloace prin care să realizeze venituri, să beneficieze de asigurare de sănătate sau alte mijloace de protecţie socială. Repunerea în situaţia anterioară, la finalizarea procesului penal, nu are caracter general şi efectiv şi nu reprezintă o modalitate eficientă de reparare a prejudiciilor produse şi prin prisma faptului că reintegrarea în funcţie nu are loc potrivit materiei în care a fost specializat judecătorul. Referitor la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie susţin că se creează o diferenţă de tratament a magistraţilor, prin raportare la situaţii identice care poartă cu privire la alte categorii de funcţionari publici, de exemplu poliţişti. Astfel, art. 65 din Legea nr. 360/2002 stabileşte o suspendare facultativă în cazul în care are loc punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de poliţist, situaţie care are drept consecinţă diminuarea drepturilor salariale la remuneraţia corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază. În plus, suspendarea în sine echivalează cu o limitare a funcţiei poliţistului la actele stabilite în scris de şeful unităţii. Prin urmare, măsurile adoptate în acest caz sunt mai uşoare decât cele prevăzute de Legea nr. 303/2004. Acest aspect nu are la bază motive obiective, astfel că discriminarea realizată faţă de judecători în raport cu prevederile referitoare la poliţişti nu se justifică. 6. Cu privire la art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, autorii excepţiei susţin că acestea contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu reglementează, printre cazurile de încetare a suspendării din funcţie, şi ipoteza în care judecata ia sfârşit prin restituirea cauzei la parchet, dispusă de judecătorul de cameră preliminară. Potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală, asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi asupra legalităţii soluţiilor de trimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară. În măsura în care acesta constată că soluţia nu este legală, dispune de mijloace prin care să remedieze neregularitatea. Raportat la prevederile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în situaţia în care, potrivit lit. a), rechizitoriul este neregulamentar întocmit, dacă neregularitatea face imposibilă determinarea limitelor sau obiectului judecăţii şi aceasta nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de lege, iar potrivit lit. c), în situaţia în care procurorul nu a răspuns în termenul prevăzut de lege sau a solicitat restituirea cauzei. Astfel, în ipoteza în care are loc restituirea cauzei la parchet, soluţia de trimitere în judecată, dispusă de parchet, nu se mai menţine. Pe cale de consecinţă, nemaiavând o soluţie de trimitere în judecată, suspendarea obligatorie prevăzută la art. 62 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004 nu se mai menţine, fiind incidentă reintegrarea în funcţia de judecător. O atare situaţie nu este prevăzută de Legea nr. 303/2004, fiind rezultatul unui vid de reglementare, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede repunerea în situaţia anterioară doar dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător. Această situaţie naşte o diferenţă de tratament discriminatorie, raportată la temeiul finalizării procedurii de judecată. Judecata, lato sensu, începând în camera preliminară, se poate finaliza la acest moment ori în faza de judecată, respectiv, după finalizarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor. Prin urmare, în funcţie de momentul la care încetează judecata, persoana ale cărei fapte au făcut obiectul dosarului penal se poate găsi în două ipoteze. Dacă judecata ia sfârşit prin încheierea judecătorului de cameră preliminară care restituie cauza la parchet, inculpatul nu poate recurge la soluţia prevăzută de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât soluţia respectivă nu se regăseşte printre cele enumerate la acest articol. Însă, în ipoteza în care se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, persoana în cauză are la îndemână toate remediile prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Între cele două situaţii există o diferenţă de tratament excesivă şi nepermisă de prevederile Constituţiei. Este evident că prevederile Legii nr. 303/2004 nu au fost modificate ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Primul indiciu este menţinerea clasării printre cazurile de încetare a suspendării. Or, suspendarea nu poate înceta prin clasarea cauzei, deoarece în Legea nr. 303/2004 nu există un temei care să justifice dispunerea suspendării din funcţie ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale. Aceasta este reminiscenţa reglementării anterioare. Prin urmare, consideră că nu a fost intenţia legiuitorului de a exclude situaţia prezentată din cazurile de încetare a suspendării. O susţinere în sens contrar ar contraveni art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 550, art. 551 pct. 2-4, art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (6), art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Astfel, încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus restituirea cauzei la parchet, pronunţată în soluţionarea contestaţiei, fiind definitivă de la pronunţare, potrivit art. 551 pct. 1 din Codul de procedură penală, şi executorie, potrivit art. 550 din Codul de procedură penală, nu există niciun impediment procedural care să lipsească hotărârea de efectele sale juridice. În schimb, art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 împiedică producerea consecinţelor juridice ale încheierii, lipsind-o practic, în parte, de caracter executoriu. Astfel, deşi există o hotărâre definitivă ş executorie care a invalidat soluţia de netrimitere în judecată, menţinerea suspendării nemaiavând un temei juridic, totuşi, nu poate avea loc producerea consecinţelor juridice ale acestora, respectiv repunerea în situaţia anterioară. Dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 62 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, întrucât, deşi nu mai există o soluţie de trimitere în judecată, suspendarea încetând, judecătorul se află în imposibilitatea exercitării eficiente a drepturilor prevăzute de lege. 7. În final, autorii excepţiei susţin că, prin Hotărârea nr. 1.219 din 6 noiembrie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune, prin încheiere definitivă, restituirea cauzei la parchet, secţia competentă din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii va adopta o hotărâre prin care va constata că temeiul care a fundamentat suspendarea nu mai subzistă, va constata încetarea suspendării şi, pe cale de consecinţă, va dispune repunerea în situaţia anterioară a magistratului. Însă, în ciuda faptului că această hotărâre pare a rezolva problema în speţă, atât timp cât legea nu prevede expres această posibilitate, justiţiabilul nu are nicio garanţie a constanţei acestei opinii a Consiliului Superior al Magistraturii. În final, autorii excepţiei susţin că art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 este rezultatul unei necorelări legislative ca urmare a modificării dispoziţiilor procesual penale, însă produce efectele unei discriminări în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Critica referitoare la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie este nefondată, deoarece raţiunea măsurii suspendării din funcţie a judecătorului sau a procurorului în situaţia trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este aceea de asigurare a independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar, iar continuarea desfăşurării activităţii de către un magistrat faţă de care se desfăşoară un proces penal poate afecta încrederea în justiţie şi nu asigură aparenţa de imparţialitate. De asemenea, hotărârea de suspendare din funcţie a unui magistrat nu reprezintă o decizie judiciară din care să se reflecte opinia că judecătorul sau procurorul este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, pentru a fi încălcată prezumţia de nevinovăţie. Suspendarea din funcţie nu trebuie privită ca o sancţiune impusă magistratului, fără a exista o hotărâre penală de condamnare, ci ca o măsură ce se dispune în baza legii, pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar. În ceea ce priveşte situaţia particulară din speţă, aceea în care s-a pronunţat o soluţie nedefinitivă de restituire a cauzei la parchet, fără ca legiuitorul să prevadă încetarea suspendării din funcţie a magistratului, instanţa apreciază că aceasta vizează interpretarea textelor legale şi nu neconstituţionalitatea acestora. Instanţa apreciază că şi critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie este nefondată. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, deosebire de tratament care trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. În speţă, instanţa apreciază că nu există situaţii distincte între magistraţi şi poliţişti cu privire la drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării din funcţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Este de competenţa legiuitorului să aprecieze situaţiile care pun în pericol prestigiul şi independenţa justiţiei, considerându-se că trimiterea în judecată este un incident procedural suficient de serios care creează suspiciuni în ceea ce priveşte probitatea magistratului şi posibilitatea acestuia de a continua activitatea (legiuitorul putând opta şi pentru alte soluţii legislative, cum ar fi suspendarea din funcţie în cazul începerii urmăririi penale sau la punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de magistrat). Însăşi rămânerea în funcţie a unui magistrat trimis în judecată ar putea să afecteze principiile unei justiţii independente consacrate de dispoziţiile constituţionale, atât timp cât împărţirea dreptăţii se face de o persoană care este ea însăşi supusă cercetării judecătoreşti pentru o faptă penală. De altfel, şi în cadrul Opiniei nr. 18/2015 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se menţionează următoarele: „Având în vedere importanţa eticii şi integrităţii în încrederea publică ce se acordă sistemului judiciar, judecătorii trebuie să fie integri atât în exercitarea funcţiei lor oficiale, cât şi în viaţa privată şi pot fi traşi la răspundere dacă atitudinea lor nu se încadrează în normele acceptate. Acordarea de către societate a acestei puteri şi încrederi extinse către magistrat presupune în mod obligatoriu existenţa unor mecanisme pentru a sancţiona magistratul, chiar cu suspendarea sau îndepărtarea din magistratură în cazuri temeinic justificate şi grave care afectează această încredere. Este cazul particular al faptelor de corupţie care afectează în mod fundamental încrederea publică în imparţialitatea şi independenţa justiţiei“. Astfel, suspendarea din funcţie în acest caz nu reprezintă o sancţiune de natură penală, ci o măsură de natură să protejeze interesele şi imaginea justiţiei, măsură instituită de legislaţia care reglementează statutul magistraţilor. Restituirea cauzei la parchet în procedura camerei preliminare este o procedură care nu afectează caracterul suspendării din funcţie de măsura specifică statutului magistraţilor. În ceea ce priveşte încălcarea principiului nediscriminării, autorii excepţiei nu motivează în ce mod şi faţă de cine suspendarea din funcţie a magistratului este discriminatorie. În Codul muncii se reglementează cu titlu general suspendarea contractului de muncă la iniţiativa angajatorului în cazul în care salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Însă, argumentele prezentate referitoare la protejarea intereselor şi imaginii justiţiei sunt valabile doar în ceea ce priveşte magistraţii al căror statut este reglementat de înseşi dispoziţiile constituţionale (începând cu art. 124), nu şi cu privire la alte categorii profesionale în legătură cu care subzistă alte considerente ale instituirii unei astfel de măsuri. 11. Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale pentru argumentele prezentate în punctele de vedere transmise Curţii Constituţionale şi reţinute în deciziile nr. 1.556 din 6 decembrie 2011 şi nr. 1.072 din 14 octombrie 2008. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi care au următorul conţinut: - Art. 62 alin. (1) lit. a): „Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri: a) când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni;“; – Art. 62 alin. (3): „În perioada suspendării din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile salariale. Această perioadă nu constituie vechime în magistratură.“; – Art. 63 alin. (2): „Dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător ori procuror, suspendarea din funcţie încetează, iar acesta este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă.“ 15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (11) potrivit căruia, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“ şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, iniţial, art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 prevedea că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie „când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu“. Ulterior, însă, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 a fost modificat în sensul că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie „când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni“. În expunerea de motive a acestei legi se motivează intervenţia legislativă prin faptul că au fost modificate unele dispoziţii privind statutul, drepturile şi obligaţiile anumitor categorii de personal - judecătorii şi procurorii, poliţiştii, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special -, pentru a asimila la nivelul legislaţiei penale speciale şi extrapenale efectele noilor categorii de măsuri preventive neprevăzute de legislaţia anterioară, precum arestul la domiciliu şi controlul judiciar, cât şi scopul corelării cu noile soluţii de netrimitere în judecată, respectiv de soluţionare a acţiunii penale fără condamnare, prevăzute de Codul de procedură penală. 17. Prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, în varianta anterioară, potrivit cărora suspendarea din funcţie avea loc la punerea în mişcare a acţiunii penale, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 1.556 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 6 februarie 2012, Curtea reţinând că „împrejurarea că nici secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi nici Plenul acestuia nu analizează natura şi gravitatea acuzării în materie penală, fapta concretă pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, forma de vinovăţie, faptul dacă are sau nu legătură cu activitatea exercitată de magistrat şi urmările produse, ci doar constată dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva magistratului prin ordonanţă, sau rechizitoriu, decurge din lege, iar o astfel de soluţie legislativă este justificată de activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nefiind permis ca un judecător sau procuror împotriva căruia s-a început acţiunea penală să îşi mai poată îndeplini aceste activităţi“. 18. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, consacrată de dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.553 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 7 februarie 2012 - referitoare la prevederile din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici potrivit cărora raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 - a reţinut că „sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea sa în judecată, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. Or, ţinând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.“ Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, raportată la art. 23 alin. (11) din Constituţie, privind prezumţia de nevinovăţie. 19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este relevantă nu numai în acţiunea penală, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au trebuit să stabilească problema vinovăţiei, scopul său esenţial fiind să prevină orice autoritate naţională să reflecte opinia că reclamantul este vinovat înainte ca acesta să fie găsit vinovat conform legii. În acest sens s-a pronunţat instanţa de contencios al drepturilor omului în Cauza Ţehanciuc împotriva României, prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011, paragraful 17. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că cererea reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumţia la nevinovăţie din cauza suspendării din funcţie în momentul trimiterii în judecată este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă, deoarece suspendarea sa era obligatorie şi automată conform Legii nr. 188/1999 şi nimic din această lege nu arată că scopul măsurii de suspendare ar fi unul punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi, astfel, de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte (paragraful 19). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că, şi în absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 paragraful 2 din Convenţie şi, în mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile prevăzute de lege în acest sens, menţionând că dispoziţiile relevante din Legea nr. 188/1999 prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu a fost găsită vinovată, cu plata retroactivă a salariului (paragraful 20). 20. Cât priveşte invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, Curtea constată că nu se poate reţine existenţa unor similitudini cu excepţia de neconstituţionalitate de faţă, deoarece, potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii privind drepturile şi cariera judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prezenta excepţie fiind invocată în cadrul unei cauze de contencios având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva unor hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a constatat suspendarea din funcţia de judecător, ca urmare a trimiterii în judecată. 21. Cu privire la art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia pe perioada suspendării din funcţia de judecător, acestuia nu i se cuvin drepturile salariale, iar perioada respectivă nu constituie vechime în magistratură, autorii excepţiei arată că acestea contravin art. 16 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie. Referitor la pretinsa încălcare a art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea reţine că sunt valabile aceleaşi considerente cu cele reţinute la paragrafele 19 şi 20 ale prezentei decizii. 22. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin faptul că se creează o diferenţă de tratament a magistraţilor, prin raportare la alte categorii de funcţionari publici, de exemplu, poliţişti, Curtea constată că nu poate fi primită comparaţia făcută de autorii excepţiei, deoarece cele două categorii profesionale au statute diferite. Astfel, potrivit art. 27^21 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, „Poliţistul este pus la dispoziţie când faţă de acesta s-a pus în mişcare acţiunea penală, cu excepţia situaţiei în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru o infracţiune din culpă care nu este în legătură cu serviciul.“ 23. Referitor la prevederile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, autorii excepţiei susţin că acestea contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu reglementează, printre cazurile de încetare a suspendării din funcţie, şi ipoteza în care judecata ia sfârşit prin restituirea cauzei la parchet, dispusă de judecătorul de cameră preliminară. Astfel, susţin că, nemaiavând o soluţie de trimitere în judecată, suspendarea obligatorie prevăzută la art. 62 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004 nu se mai menţine, fiind incidentă reintegrarea în funcţia de judecător, iar o atare situaţie nu este prevăzută de Legea nr. 303/2004, fiind rezultatul unui vid de reglementare, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Curtea reţine că litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorii Florica Roman, Raluca Cuc şi Ovidiu Galea împotriva hotărârilor nr. 611, 612 şi 613 din 10 iunie 2015 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au respins ca neîntemeiate contestaţiile formulate de autorii excepţiei, în calitate de judecători, împotriva hotărârilor Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus suspendarea din funcţia de judecător, ca urmare a trimiterii în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie. Prin urmare, obiectul litigiului în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl constituie soluţionarea cauzei de contencios administrativ privind legalitatea hotărârilor de suspendare din funcţie a judecătorilor. 24. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că, ulterior suspendării din funcţie ca urmare a trimiterii în judecată, prin încheiere definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus, în temeiul art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, restituirea cauzei la parchet. Curtea reţine că efectul soluţiei judecătorului de cameră preliminară de restituire a cauzei la parchet este acela că dispoziţia de trimitere în judecată nu îşi mai produce efecte, astfel încât măsura suspendării din funcţie a magistratului nu mai subzistă. În acelaşi sens este Hotărârea nr. 1.219 din 6 noiembrie 2014 a Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a dispus că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune, prin încheiere definitivă, restituirea cauzei la parchet, „pentru ca judecătorul sau procurorul suspendat să fie repus în funcţie, nu este suficient ca încheierea de restituire a cauzei la parchet să fie definitivă, ci este necesară adoptarea unei hotărâri de către secţia competentă din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care să se constate că temeiul de fapt care a determinat suspendarea din funcţie a magistratului nu mai subzistă, motiv pentru care şi măsura suspendării din funcţie trebuie să înceteze“. Curtea reţine că dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevăd cazurile de încetare a suspendării din funcţie a judecătorului sau procurorului, şi anume clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător ori procuror. Prin urmare, dispoziţiile art. 63 alin. (2) reglementează, ca motiv de încetare a suspendării din funcţie, situaţiile în care s-a soluţionat cauza penală. Or, autorii excepţiei nu se află în niciuna dintre aceste situaţii de soluţionare a cauzei penale, ci în situaţia restituirii cauzei la parchet, astfel că dispoziţia de trimitere în judecată nu îşi mai produce efecte. 25. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 referitoare la cazurile de încetare a suspendării nu au efecte asupra cauzei de contencios administrativ care are ca obiect legalitatea hotărârii de suspendare din funcţie. În concluzie, din moment ce, în speţă, nu s-a pus în discuţie nicio hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii privind respingerea cererii de încetare a suspendării din funcţie (consecinţă a încheierii definitive a judecătorului de cameră preliminară prin care a dispus restituirea cauzei la parchet), ci litigiul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate vizează hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus măsura suspendării din funcţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu au legătura cu cauza în cadrul căreia sa invocat excepţia de neconstituţionalitate. 26. De altfel, autorii excepţiei au solicitat încetarea măsurii suspendării din funcţie, iar, prin Hotărârea nr. 179 din 24 februarie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători a constatat încetarea măsurii suspendării din funcţie şi repunerea în funcţia de judecător, însă a respins repunerea în situaţia anterioară în ceea ce priveşte vechimea în magistratură, drepturile salariale şi dreptul la concediu de odihnă pentru perioada anterioară. Prin Decizia nr. 2.650/ 18 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ a anulat Hotărârea nr. 244 din 17 martie 2016 a Plenului şi Hotărârea nr. 179 din 24 februarie 2016 a Secţiei pentru judecători şi a obligat intimatul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să repună în situaţia anterioară pe contestatari în privinţa drepturilor salariale şi a vechimii în magistratură pentru perioada cuprinsă între data suspendării din funcţie şi până la data repunerii în funcţie. 27. În concluzie, întrucât, potrivit art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile de lege care formează obiect al excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 este inadmisibilă. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florica Roman şi Ovidiu Galea în Dosarul nr. 2.755/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
